Cetatea Poenari se află undeva în cheile Argeşului, mai exact la 2 km de satul Căpăţâneni. Această cetate a fost construită pe un vârf stâncos înconjurat de pante abrupte şi de apa Argeşului din trei părţi. Singurul mod de a ajunge la cetate este trecerea unei şei înguste care leagă stanca cetăţii de muntele învecinat. Se poate spune că această cetate era impenetrabilă.
Numele de cetatea Poenari i-a fost dat după numele satului învecinat, aflat pe valea Argeşului la 6 km distanţă şi anume satul Poenari. Acest nume al cetăţii apare în izvoarele de secol XV şi XVI, dar şi în secolele XVII şi XVIII în literatură de specialitate. La sfârşitul secolului XVII cetatea mai primeşte o denumire, cea de Cetatea lui Ţepeş Vodă. Această denumire o putem regăsi într-o cronică unde ni se spune că Cetatea Poenari a fost construită de către Vlad Ţepeş. De asemenea tot din cronică aflăm că Vlad Ţepeş a folosit pentru construcţia cetăţii târgovişteni ce fuseseră pedepsiţi pentru o fapta foarte gravă. Numele de Cetatea lui Ţepeş Vodă o întâlnim în însemnările mitropolitului Neofit, în însemnări de călătorie, cum ar fi cele ale lui Cezar Boliac din anul 1845. O altă denumire a cetăţii a fost şi Cetatea lui Negru Vodă.
Toate aceste denumiri au dus la naşterea unor confuzii în ceea ce priveşte localizarea cetăţii. Iniţial s-a crezut că cetatea se află chiar în satul Poenari sau în orice caz undeva foarte aproape de sat. Însă cronicile elucidează misterul. Din descrierea mitropolitului Neofit aflăm locul exact al Cetăţii Poenari şi anume la 2 km de Căpăţâneni.Numele de cetatea Poenari i-a fost dat după numele satului învecinat, aflat pe valea Argeşului la 6 km distanţă şi anume satul Poenari. Acest nume al cetăţii apare în izvoarele de secol XV şi XVI, dar şi în secolele XVII şi XVIII în literatură de specialitate. La sfârşitul secolului XVII cetatea mai primeşte o denumire, cea de Cetatea lui Ţepeş Vodă. Această denumire o putem regăsi într-o cronică unde ni se spune că Cetatea Poenari a fost construită de către Vlad Ţepeş. De asemenea tot din cronică aflăm că Vlad Ţepeş a folosit pentru construcţia cetăţii târgovişteni ce fuseseră pedepsiţi pentru o fapta foarte gravă. Numele de Cetatea lui Ţepeş Vodă o întâlnim în însemnările mitropolitului Neofit, în însemnări de călătorie, cum ar fi cele ale lui Cezar Boliac din anul 1845. O altă denumire a cetăţii a fost şi Cetatea lui Negru Vodă.
Zidurile cetăţii au fost construite direct pe stâncă. La ridicarea acestor ziduri s-a folosit piatră, mortar, bârne din lemn şi chiar şi cărămidă. În partea inferioară a zidurilor s-a folosit piatră şi un emplecton din piatră spartă şi mortar pentru umplerea golurilor, întărit mai apoi cu bârne din lemn. În partea superioară însă, se foloseşte cărămidă la care se adugă acelaşi emplecton folosit şi în partea inferioară. Tehnica folosită pentru ridicarea acostor ziduri ale cetăţii este o tehnică de tradiţie bizantină.
Materialul arheologic descoperit în cetate este constituit din ghiulele de piatră, un vârf de săgeată în formă de frunză, cu orificiu pentru fixarea cozii, vase de uz casnic, oale cu toartă, fragmente de oale-borcane, ceramică smălţuită, discuri ornamentale smălţuite şi nesmălţuite, cahle de sobă şi cărămizi. Acest material arheologic ajută la datarea celor două faze de construcţie. Se poate afirma că turnul de piatră în plan pătrat a fost construit undeva în secolul XIV datorită materialelor caracteristice acestui secol găsite lângă acest turn. În schimb în ceea ce priveşte restul cetăţii, materialele arheologice găsite sunt caracteristice secolelor XIV-XVI. Însă majoritatea materialului datează din secolul XV, lucru care ne obligă să credem că a două faza a construcţiei cetăţii şi anume zidurile şi turnurile semicilindrice au fost construite la mijlocul secolului XV. Acest fapt este întărit şi de tradiţia conform căreia cetatea a fost construită de către Vlad Ţepeş. Desigur după cele două faze principale de construcţie au apărut şi unele modificări sau reparaţii. Aceste transformări şi reparaţii datează cel mai probabil din secolul al XVI-lea. Modificările apar la deschiderile turnurilor sau în interiorul cetăţii prin adăugarea unor mici ziduri.
Lipsa materialelor mai târzii decât a două jumătate a secolului al XVI-lea confirmă indicaţiile documentare asupra încetării folosirii cetăţii în a două jumătate a acelui veac.
Ridicată de primii Basarabi, de-a lungul vremii, cetatea a avut mai multe întrebuințări, fiind loc de adăpostire a domnilor români sau a visteriei Țării Românești, dar și temniță pentru deținuți.
În timpul domniei lui Negru Vodă, Cetatea Poenari avea construit un singur turn, care avea ca scop apărarea hotarului nordic al Țării Românești. Apoi, Vlad Țepeș a transformat-o într-un refugiu sau, mai bine zis, un punct de observație, adăugându-i încă 4 turnuri, unite prin ziduri de cărămidă și dependințe. Pentru construcție, Țepeș a folosit târgovișteni condamnați pentru fapte grave. În prima etapă de construcție, în secolul al XIV-lea, s-a realizat un turn pe plan pătrat, dependent de restul fortificației. Acest turn reprezenta nucleul principal al cetății, fiind realizat numai din piatră și legat cu mortar direct pe stâncă. Restul construcției a fost realizată atât din piatră, cât și din cărămidă.
Tot în a doua etapă de construcție, s-a mai ridicat și o cisternă pentru apă, fiind o încăpere foarte importantă pentru orice cetate. În tencuirea pereților s-a utilizat mortar roșu, fiind o tehnică de tradiție bizantină, care asigura impermeabilitate. Materialele folosite la ridicarea zidurilor au fost: piatră, mortar, bârne de lemn și cărămidă. Tehnica de ridicare a zidurilor a fost, de asemenea, de tradiție bizantină. Materialele descoperite în cetate, care au contribuit la datarea celor două etape, au fost: ghiulele din piatră, un vârf de săgeată în formă de frunză, vase, oale cu toartă, ceramică, discuri ornamentale, cahle pentru sobă și cărămizi.
În 1522, Radu de la Afumați (ginerele și urmașul la tron al lui Neagoe Basarab), a cedat Cetatea Poenari regelui Ungariei, Ioan Zápolya, în schimbul posesiunilor transilvănene: Vințu de Jos și Vurpărul. În 1529, moartea lui Radu de la Afumați, dar și a comandantului cetății, a anulat tratatul din 1522, iar Cetatea Poenari a revenit Țării Românești. Ultimele informații ale cetății apar în 1530, 1542 și 1543, care îl menționează pe „Neagu de la Poynar”, în discuțiile asupra Brașovului. La jumătatea secolului al XVI-lea, Cetatea Poenari a fost părăsită, iar satele Poenari, Căpățâneni și Cheiani (Corbeni) au fost date lui Radu Vistier.
Legenda Cetății Poenari
Legenda spune că, în anul 1462, Vlad Țepeș ar fi reușit să scape de urma turcilor, ascunzându-se în Cetatea Poenari. Totul a fost posibil întrucât domnitorul a poruncit potcovirea cailor întorcând potcoavele invers, cu fața în spate, derutându-și astfel adversarii. În același an, se presupune că Anastasia, soția lui Vlad Țepeș, s-ar fi sinucis din motive de gelozie, aruncându-se în gol dintr-un turn al cetății. Tânăra soție aflase că Țepeș urma avea să se căsătorească cu Katharina Siegel, amanta sa secretă din Brașov.
O altă legendă ne spune că, această cetate mai era cunoscută drept „Râul Doamnei”, întrucât Anastasia s-ar fi sinucis din cauza turcilor. Soția domnitorului, simțind ca nu are nicio scăpare în fața soldaților turci, s-ar fi urcat pe meterezele din apropierea Râului Argeș și ar fi strigat că preferă să moară, decât să fie prizoniera lor. Din păcate, domnița s-a aruncat în prăpastie, iar locul în care trupul acesteia a căzut, s-a înroșit din cauza sângelui tinerei soții. Aceste stânci pătate de sânge mai pot fi zărite și astăzi.
 |
Construcţia cetății are o formă alungită cu 4 turnuri rotunde şi unul dreptunghiular şi zidurile groase de peste 2 metri. Cetatea de la Poenari l-a inspirat şi pe scriitorul Jules Verne în crearea capodoperei „Castelul din Carpaţi”, cu legende povestite de o româncă despre misterioasa cetate a lui Vlad Ţepeş.
Noaptea se aud urlete înfiorătoare în jurul cetăţii
La fel ca şi viaţa lui Vlad Ţepeş, şi cetatea de la Poenari este înconjurată de legende şi mistere, majoritatea având ca subiect vampirii. Un mister mai puţin cunoscut este, însă, legat de cele 1.480 de trepte care duc la cetate. Conform legendei, după urcarea a 500 de scări, apar primele semne stranii: inima începe să bată mai repede, iar pe şira spinării se simt fiori de gheaţă. Deşi instinctul îţi spune să te întorci, surprinzător, ceva te împinge să mergi mai departe. Explicaţia acestui fenomen ciudat se pare că are legătură cu atrocităţile comise de Vlad Ţepeş atunci când a construit Cetatea de la Poenari.
Conform mai multor scrieri, printre care şi letopiseţe, pe locul cuprins între treapta 500 şi 700, voievodul a tras în ţeapă sute de boieri împreună cu familiile lor, deoarece au uneltit la uciderea unuia dintre fraţii domnitorului, prinţul Mihail. Răzbunarea voievodului a fost cu atât mai cruntă cu cât a poruncit ca trupurile celor traşi în ţeapă să fie lăsate să putrezească atârnate în pari.
Cum niciun preot nu a fost lăsat să facă vreo slujbă pentru sufletele celor morţi, locul a devenit bântuit de spiritele celor care nu şi-au găsit liniştea nici până în ziua de azi. Faptul că locul este posedat şi acum a fost confirmat atât de paznicii locului, cât şi de soldaţii care asigură paza barajului Vidraru. Aceştia au povestit, în nenumărate rânduri că, în nopţile cu lună plină, se aud urlete înfiorătoare şi voci care cer ajutor.
Acest misterul ciudat nu a fost elucidat niciodată, spun localnicii, deoarece nimeni nu s-a încumetat vreodată să urce noaptea şi să vadă ce se petrece în locul unde se aud înfiorătoarele urlete de om.
În ceea ce priveşte urcatul la cetate, pe vremea lui Vlad Ţepeş, acesta se făcea pe cai, pe poteci de pământ bătătorit. Nu a existat niciodată un drum pietruit sau vreo scară veche. De altfel, construcţia celor 1.480 de trepte a fost începută în 1965, lucrarea fiind finalizată în 1972.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu