Prima întâlnire cu acest mare poet al vremii sale a fost prin martie 1960!. Nu știu ce socoteli or fi făcut puternicii zilei, dar în curtea închisorii se făceau trieri. Eu am ajuns acolo cu încă cinci din lot. (...) L-am întâlnit pe avocatul Mircea Ionescu, din Craiova, cunoscut apropiat.
- Mă, tu ce cauți aici? Erai la Aiud!
- Crezi că știu?
- Vezi că pe voi vă trimit înapoi la Aiud. Acolo sunt majoritatea studenților și preoților legionari.
- Da, dumneata de unde vii?
- De la Jilava. Am venit în dubă cu Vasile Militaru. L-ai cunoscut?
- Din poezie, da, altfel n-am avut cinstea.
- Vino să-ți fac cunoștință cu dânsul.
Ne-am strecurat prin mulțimea răspândită prin curtea închisorii, cam două sute de oameni.
- Uite-l.
Vasile Militaru stătea pe ciuci lângă un bloc de ciment și-și curăța pulpana hainei, un palton cu guler de blană. Era civil, ca și noi, de altfel. Ne-am îndreptat către dânsul. S-a ridicat, ne-am strâns mâinile. Eu cu supriza și bucuria că am avut ocazia să-l cunosc. Mi-am amintit cu ce plăcere îi savuram pamfletele din ”Porunca Vremii”, unde semna Radu Barda. S-a bucurat. În cele câteva ceasuri mi-am amintit cum în clasa a VII-a am cântat la o serbare ”A venit aseară mama”. Pe atunci, în sălile de clasă și prin cotloanele primăriei, ale spitalelor erau afișate maxime și cugetări din opera sa.
În 1940, când armatele române trecuseră Nistrul și a scris fulminantul poem ”Epopeea Stalingradului”, din care deborda dragostea pentru armata română, pentru neamul românesc, iubirea lui pentru țara sa.
Îi puteau ierta cotropitorii această activitate patriotică și mai ales poezia religioasă?
A zâmbit trist când i-am amintit câte ceva din cele de mai sus.
- Bănuiți unde vă duceți?
- Eu, a zis, cred că la Ocnele Mari. Cine știe ce socoteli au stăpânii?
Îl examinam curios, cu admirație. Omul acesta a scris mult, mândria scriitorilor români, își aștepta transferul la o închisoare de execuție, după ce fusese plimbat prin... nici el nu mai știa câte temnițe, tratat cu ură și viclenie.
De ce a fost condamnat Vasile Militaru? Viața și opera sa profund creștine. Toate manuscrisele sale și nu puține, au fost arse în curtea casei sale, în fața soției. Opera de căpătâi rămâne, fără tăgadă, poezia religioasă, de unde se vede creatorul, cu dragoste de om, de țară, de Dumnezeu.
Alături de Gyr și de Crainic, este și el unul dintre cei jerfiți pe altarul tenebrelor, unde s-au șlefuit perle de o frumusețe nebănuită pe care - Iartă-mă Doamne - în libertate n-ar fi strălucit așa.
Nimeni până la el, și nici după, n-a versificat Psalmii lui David așa cum a reușit Vasile Militaru.
Prin 1998, am întâlnit la sediul A.F.D.P. din București pe profesorul Al. Mironescu2, care-l întâlnise la Gherla și mi-a spus că era atât de slab încât trebuia dus de subțiori de camarazi. În ultima vreme se bucura de oarecare libertate. Îl mai lăsau în curte, când ceilalți, după cele 20 de minute de plimbare, intrau în celular.
Era prin mai 1959 - o întâmplare cu tâlcul și durerea ei - cum stătea pe o bancă, la umbră, un ofițer, probabil nou venit, s-a răstis la el:
- Tu de ce-ai rămas afară, mă? Banditule! Cum de n-ai intrat cu ceilalți?
- Am rămas..., e așa de frumos aici afară, ce aer!? Ce soare!...
- Scoală-n picioare când vorbești cu mine! Auzi, mă?!
Vasile Militaru a încercat să se ridice. N-a putut. Ală a crezut că se preface și l-a croit cu cravașa. În acest timp, a ieșit din celular un plutonier.
- Lăsați-l, tovarășe căpitan! E bolnav! Știți cine e?
- Nu! Și nici nu mă interesează. Un bandit!
- E poetul Vasile Militaru.
- N-am auzit. Și cu un zâmbet - tovarășe plutonier, aici toți se dau poeți, profesori, filozofi. Niște nebuni, să-i iei de aici.
Plutonierul a chemat doi deținuți, de care s-a sprijinit. Era către sfârșitul lunii mai. În iunie, la 8:00, anul 1959, și-a dat duhul împăcat cu lumea și cu Dumnezeu.
Cel care lăsase în urmă o uriașă creație literară, și aceasta ciuntită, pleca pe drumul fără întoarcere, din întunericul unei celule, fără să aibă: Un crâmpei de lumină... cum își dorea bătrâna lui mamă, la capătul părintelui său...
poetul Ilie Tudor, tatăl lui Tudor Gheorghe - De sub tăvălug, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 75-77
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu