Cu sufletul pe masa lui Eminescu, la Bolta Rece
Iaşi!
Acum ceva zile veneam de la Muzeul Unirii, voind să urc în tramvai şi să merg la Mitropolie. Dar, uneori, destinul calcă frumos şi nu ai nevoie de arhive şi nici de crainici, poate doar de noroc. Şi uite cum mă duse pe mine tocmai dumnealui, destinul , într-un loc în care am simţit că-mi împietreşte fiinţa.
Căutând eu case boiereşti conservate sau nu, auzii că "pe lângă Vicoveanca, duduie, pe la Bolta Rece, găsiţi tot ce căutaţi!"
Şi am purces acolo, dar nu mi-au mai trebuit casele boiereşti ce dădeau lustrul frumos şi dulce al Ieşilor de altădată, când îmi căzură ochii pe un soi de han.Ce mă făcu să-mi deschid larg ochii şi să stau în loc , fu anul, scris pe o bucată de lemn - "Fondat la 1786" Hopa! Intrai repede şi mă înfiorai- ochii lui Eminescu şi ai lui Creangă se uitară de sus, de pe un perete alb, la călătoarea asta cu flori pe cap, cu rucsacul de care atârna o maramă albă, iar la gât, agăţate într-o doară, nişte mărgele moldoveneşti, garnisite cu culoare , în timp ce ea, cu gura căscată tot încerca să zică ceva omului ce ieşise în cale.
"Îi închis, nu s-o terminat curăţenia, domniţă! "
Şi-atunci, nu ştiu ce foaie sau rând văzui eu cu ochii minţii, că mă pocnii cu palma peste frunte, de se dădu omu' înapoi , judecându-mă ori neroadă, ori oarecum posedată de necurat.Dar eu nici nu lăsai să se dumirească şi începui a turui :
"Domnule! Aici e Bolta Rece! Bolta Rece unde veneau Eminescu şi Creangă! Bolta Rece unde veneau toţi!
Şi-i turuii eu olteneşte nume după nume pâna ce auzii-
'Manolache, ia vin tu încoace! şi repede apăru un tânăr cu cârpa în mână şi sticla de la o lampă ...
"Ia de vezi tu ce-i cu dumneaei?! Că nu pricep ce tot grăieşte!
Şi atunci tăcui şi încet începui să explic tânărului că vreau să văd tot...dar chiar tot...Unde stăteau? Care le era masa?A rămas tot aşa ca atunci ? A...
"Staţi oleacă! Uitaţi-vă acum aici, în sala mare şi mai pentru boieri,şi ,după, vă duc eu peste tot..Nu s-a schimbat prea mult, iar locul unde Domnii Eminescu şi Creangă gustau, e la fel..că nu se putea altcumva. Haideţi cu mine!"
Şi începui să cobor încet după el nişte scări din piatră mare, veche, până la un capăt care dădea într-un fel de cramă, sub pământ. În geamuri erau lămpi, mesele de lemn greu (trecui mâna peste lustrul lor) şi de o parte şi de alta laviţe lungi acoperite cu cergi colorate... Pereţii din cărămidă grea, acoperite, din loc în loc cu covoare ţesute si peste tot lămpi, iar lampi vechi, pe care le invidiai câte au văzut şi auzit.
"Aici? Aici veneau?"
"Aici. Sus, prea rar, mai ales dacă erau amândoi. Acolo erau boierii şi nu mereu aveau poftă de vorbă cu dânşii. Aici veneau dacă erau prea veseli şi voiau să asculte ţambalul şi vioara, dar mai des, jos..."
Mă uitai la tânăr. Unde mai jos de atât? Dar nu apucai să întreb , că iar o luă înainte şi atunci ne puserăm a coborâ parcă în măruntaiele pământului.Bolţi de piatră de rău, scări din piatră groasă, veche...Şi o poartă ca cea a raiului din poveştile Dumnealui, domnului Creangă, apăru. Băiatul o împinse greu şi am pătruns în altă lume. Erau ca nişte catacombe, coridoare, galerii săpate , lungi, cu tavan boltit din piatră..."Uhuuu! Frig!" zisei
Baiatul râse.
"D-apoi le dădeau bundiţe! "
Şi văzui locul..Şi nu sunt eu deloc vreo plângăcioasă, dar îmi ieşiră lacrimile. Şi mă tot uitam şi puneam mâna pe peretele de stâncă rece, pe ştergarul de la o bucată de lemn băgată intre cărămizi... Doamne! Câte taine, câtă durere sau râs zgomotos, câte cuvinte citite sau scoase atunci de duhul vinului moldovenesc şi mintea lor frumoasă, grea, diferită. Şi spun despre râs , deoarece în ciuda imaginii de om posac, Eminescu nostru era un om cu mare haz şi iubire de viaţă, şugubăţ uneori...Ce loc! Deodată am realizat că acolo nu e un loc şi atât...e ca un oraş cu bolţi..Cum aşa?
"Ei, nu mulţi ştiu, dar sunt de pe vremea lui Stefan..unele, apoi altele..galerii..ele duc la toate mânăstirile Iaşului, chiar şi pe coline, este un loc pe unde poţi ajunge cam peste tot unde să te poţi adăposti... "
Am privit. Am Tras aer în piept. Şi am mulţumit lui Dumnezeu...Câţi au putut vedea ce văd eu?
Am ieşit cu paşi grei şi suflet greu...În salonul de sus, mă uitai mai bine...Toţi marii scriitori...
"Ei, pe domnul Grigore Vieru l-am servit chiar eu, spuse mândru tânărul"
Am mai rămas puţin acolo, am fotografiat cu retina şi cu ce am mai putut...şi am plecat..
Acum ştiu că am lăsat acolo o parte din mine.Nu doar pe Domnii noştri...ci şi pe cea a unei jumătăţi de suflet. Jumătatea mea...
Irina Floriana Alexandrescu
fotografii Irina Floriana Alexandrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu