Construit la începutul secolului XX, în stil occidental, de-a lungul timpului, aici, și-au pus amprenta cei mai faimoși maeștri de la arhitectul Ioan D. Berindei și pictorii G. D. Mirea, Nicolae Vermont până la Costin Petrescu şi Arthur Verona.
Faţada atrage privirele prin bogăţia decoraţiei sculpturale și deasupra intrării, frontonul circular este prevăzut cu stema princiară a Cantacuzinilor, iar interiorul este remarcant și impunător.
Căsătorit cu Maria Rosetti Tescanu, care provinea dintr-o veche familie de moldoveni boieri, aceasta se căsătorește cu marele compozitor George Enescu, după moartea prințului și devine marea lui iubire.
Maria donează imobilul statului român, cu scopul înfiinţării muzeului dedicat memoriei compozitorului. Astfel, din 1956, aici funcţionează Casa Memorială „George Enescu”unde sunt păstrate obiecte personale ale maestrului şi ale soţiei lui, mărturii de o valoare memorială unică.
Cei doi aveau să locuiască în anexa palatului, care se afla în spatele clădirii, construită inițial pentru administrație și care astăzi devine Muzeul Memorial George Enescu.
Expoziția permanentă a muzeului este organizată în trei săli și prezintă cronologic manuscrise, fotografii, partituri ale lucrărilor enesciene, decoraţii, busturi, desene, diplome, instrumente muzicale – două piane, dar și vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani.
Palatul Cantacuzino, actualul sediu al Muzeului Naţional „George Enescu” şi Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, situat pe Calea Victoriei din Capitală, la nr. 141, ascunde mai bine de un secol de istorie.
Povestea Palatului Cantacuzino începe în primii ani ai secolului XX, când este ridicat de către Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), zis şi „Nababul”, ce se trăgea din vechea familie nobiliară cu acelaşi nume care nu numai că a dat domnitori români, ci şi împăraţi bizantini. La vremea ridicării somptuosului imobil, Bucureştiul avea circa 300.000 de locuitori şi se afla în plină dezvoltare urbanistică.
„La îndemnul Regelui Carol, cam toate personalităţile cu bani ale epocii încercau să iasă în evidenţă prin construirea unor reşedinţe cât mai somptuoase, cât mai luxoase. Palatul este construit de Grigore Cantacuzino, poreclit „Nababul”, o personalitate politică din epocă. A fost primar al Capitalei, a fost prim-ministru, a fost ministru în Guvernul Catargiu, şeful Partidului Conservator, apreciat şi ţinut aproape de Regele Carol”, afirmă Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”, într-un interviu.
Povestea Palatului Cantacuzino începe în primii ani ai secolului XX, când este ridicat de către Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), zis şi „Nababul”, ce se trăgea din vechea familie nobiliară cu acelaşi nume care nu numai că a dat domnitori români, ci şi împăraţi bizantini. La vremea ridicării somptuosului imobil, Bucureştiul avea circa 300.000 de locuitori şi se afla în plină dezvoltare urbanistică.
„La îndemnul Regelui Carol, cam toate personalităţile cu bani ale epocii încercau să iasă în evidenţă prin construirea unor reşedinţe cât mai somptuoase, cât mai luxoase. Palatul este construit de Grigore Cantacuzino, poreclit „Nababul”, o personalitate politică din epocă. A fost primar al Capitalei, a fost prim-ministru, a fost ministru în Guvernul Catargiu, şeful Partidului Conservator, apreciat şi ţinut aproape de Regele Carol”, afirmă Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”, într-un interviu.
Arhitectul căruia Grigore Cantacuzino i-a încredinţat construcţia palatului a fost Ion D. Berindey (1871-1928), care nu avea mai mult de 30 de ani. Tânărul arhitect avea terminate studiile de arhitectură la Paris şi a fost unul dintre promotorii proeminenţi ai stilului arhitectural neo-românesc. În afară de Palatul Cantacuzino, de numele lui se leagă mari clădiri de patrimoniu, precum Palatul Culturii din Iaşi, Casa George Assan, Palatul Sindicatului Ziariştilor, Casa şi Observatorul Vasile Urseanu, Casa Toma Stelian, Palatul Cantacuzino de la Floreşti sau Hipodromul de la Băneasa.
Într-o epocă în care în Bucureşti se ridicau clădiri cu arhitecţi şi constructori străini, Nababul i-a cerut lui Berindey să lucreze împreună cu specialişti români.
„Nababul era membru în Liga Culturală pentru Drepturile Românilor şi a fost o formă de afirmare a apartenenţei lui la această ligă dorinţa de a construi palatul numai cu artişti români într-o epocă în care vorbeam de Ateneul Român al francezului Galleron (arhitectul Albert Galleron a proiectat Ateneul Român n.r.) sau de construcţiile lui Gottereau (arhitectul francez Paul Gottereau a proiectat Palatul CEC şi Palatul Cotroceni”, precizează Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”
Nu era voie să se fumeze în Palatul Cantacuzino
Construcţia Palatului a durat doi ani (1901 – 1903), iar alţi doi ani, până în 1905, au fost necesari pentru amenajarea lui.
„Palatul s-a ridicat pe un teren viran. A fost construit inclusiv trotuarul, bordura, totul, totul de la zero. Palatul are o structură simetrică. Un ax central care se termină cu o sală de bal. În spatele acestei săli de bal se deschideau porţile către curtea interioară. Pe partea dreaptă, cum se intră în palat, erau încăperile doamnelor, sub stăpânirea, să îi spunem, Ecaterinei Băleanu-Cantacuzino, soţia Nababului – o parte mai blândă, mai duioasă, mai frumoasă – care adăposteşte astăzi sediul de la Bucureşti al muzeului, şi partea cealaltă, cu birourile, cu biblioteca, partea domnilor, partea de afaceri”, detaliază consiliera Muzeului Naţional „George Enescu”.
Pictura din interiorul Palatului Cantacuzino a fost realizată de artiştii Nicolae Vermont (a fost primul student al lui Theodor Aman la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti), Costin Petrescu (autorul „Marii Fresce a Neamului” de la Ateneul Român), precum şi George Demetrescu Mirea (directorul Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti) şi Arthur Verona.
Sculpturile şi ornamentaţiile sculptate au fost făcute de Emil Wilhelm Becker, sculptorul Casei Regale a României. Iar decoraţiile interioare, precum tapiserii, candelabre, lămpi sau vitralii au fost realizate la Casa Krieger din Paris.
În micul hol de la intrare a fost inscripţionată sigla Cantacuzinilor şi deviza lor „Que nocent docent” (ceea ce îţi face rău te educă).
Grigore Cantacuzino, care pe vremea aceea era la al doilea mandat de prim-ministru al României, a inaugurat cu mare fast palatul în februarie 1906.
„Inaugurarea s-a făcut, bineînţeles, cu o recepţie la care regulile erau foarte stricte, felul în care trebuiau să se îmbrace doamnele, domnii, şi, interesant, nu era voie să se fumeze în palat”, spune Mariana Petrescu.
Cadrilaterul, obţinut în Palatul Cantacuzino
Pentru că la recepţie au participat prinţul moştenitor Ferdinand, viitorul rege al României, împreună cu soţia sa Maria, toate doamnele prezente s-au conformat regulii de a purta ţinute princiare, iar domnii de a avea în piept toate decoraţiile militare primite.
„Nababul de aia şi-a şi construit palatul în acest capăt al Căii Victoriei, ca să atragă lumea bună încoace, că lumea bună se cam ducea către Palatul Ghika în capătul celălalt şi către Curtea Veche, Palatul Regal şi el a vrut un pandant al vieţii din acea vreme”, precizează aceasta.
Grigore Cantacuzino a murit în martie 1913, iar palatul a rămas moştenire soţiei sale Ecaterina, care nu a mai locuit în el, ci în casa din spate, construită în acelaşi timp şi care fusese destinată iniţial administratorului domeniului.
În anul morţii Nababului, în 10 august, în Palatul Cantacuzino se semnează Tratatul de la Bucureşti, intitulat şi Pacea de la Bucureşti, prin care se punea capăt celui de al doilea Război Balcanic, iar guvernul conservator condus de Titu Maiorescu obţinea pentru România Cadrilaterul.
„După aceea, palatul ajunge în proprietatea lui Mihai Cantacuzino, fiul Nababului, care l-a urmat în cariera politică, a fost ministru de Justiţie. Mihai moare foarte tânăr şi el, într-un accident de maşină, pe Dealu Negru, în 1928, şi palatul îi rămâne soţiei lui Mihai, Maria Rosetti-Tescanu, prinţesă Cantacuzino, care avea să se căsătorească mai târziu cu George Enescu. Maria Cantacuzino era foarte iubită şi plăcută de către socrul ei care o numea „Perla Moldovei”. Era o femeie foarte frumoasă, foarte ambiţioasă, se dorea prinţesă şi se comporta ca o prinţesă”, menţionează Mariana Petrescu.
Maruca Cantacuzino, George Enescu şi Nae Ionescu
 |
| Maria Rosetti-Tescanu |
Născută în 18 iulie 1879, Maria Rosetti-Tescanu se căsătorise la 18 ani cu Mihail G. Cantacuzino, cu 12 ani mai în vârstă decât ea, devenind astfel cunoscută ca Maruca Cantacuzino. Pe George Enescu, mai tânăr decât ea cu doi ani, l-a cunoscut în 1907, la Ateneu. Compozitorul, în vârstă de 26 de ani, s-a îndrăgostit iremediabil de frumoasa prinţesă pe care soţul o înşela constant. Enescu a devenit astfel o prezenţă la Palatul Cantacuzino, unde a susţinut şi concerte, precum şi în alte locuri unde se afla Maruca.
Măruca era una dintre cele mai frumoase şi mai curtate femei din boierimea antebelică. Venea din familie bună, din vechea nobilime a Moldovei: mama sa, Alice Jora, făcuse şcoala la Stuttgart, iar tatăl său, Dumitru Rosetti-Tescanu, avea studii la Laussane şi la Paris şi fusese jurist, deputat şi prefect. În 1896, când Măruca era aproape la majorat, Dumitru s-a sinucis. La 19 ani, pentru tânăra aristocrată era deja vremea mărituşului: în 1898, se căsătoreşte cu Mihai Cantacuzino, fin tânăr cu studii la Paris, fiul lui Gheorghe Gr. Cantacuzino (fost primar al Capitalei, premier şi deputat, poreclit „Nababaul“, datorită vestitei averi). Aceaastă căsătorie i-a oferit titlul de prinţesă la care nu va renunţa niciodată şi care-o va aduce în preajmea reginei Maria. Dar nu mergea ea la Cotroceni, cum ar fi fost normal, ci o primea pe regină la palatul din Calea Victoriei. Mai mult, rămânea aşezată, ori chiar culcată!, când regina intra în cameră. Dar monarhul îi trecea cu vederea lipsa de respect – era amuzată de aceste excentricităţi.
„Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul ei plac, fără să-i pese de critici. Măruca avea manii şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric. Îi plăcea să ne adune acasă la ea. Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii“, o descrie regina Maria în memoriile sale.
N-avea să dureze mult liniştea în locuinţa proaspetei prinţese, căci capriciile sale nu se împăcau cu ambiţiile politice ale soţului. Acesta o caracteriza drept „bizară, cu toane, extravagantă. Avea stări depresive sau de exuberanţă ca şi încercări de sinucidere. Credea în fantome, în spiritism“, potrivit lui Ilie Kogălniceanu, autorul volumului „Destăinuiri despre Enescu“.
N-avea să dureze mult liniştea în locuinţa proaspetei prinţese, căci capriciile sale nu se împăcau cu ambiţiile politice ale soţului. Acesta o caracteriza drept „bizară, cu toane, extravagantă. Avea stări depresive sau de exuberanţă ca şi încercări de sinucidere. Credea în fantome, în spiritism“, potrivit lui Ilie Kogălniceanu, autorul volumului „Destăinuiri despre Enescu“.
Într-o zi de februarie, în 1905, Măruca descoperă că bărbatul său şi sora mai mică, Nelly, erau intimi. Nu s-au separat după acest ciudat eveniment, încă locuiau sub acelaşi acoperământ, dar fiecare avea libertatea să trăiască după propria voinţă.
În 1907, Măruca îl reîntâlneşte pe George Enescu. Erau la o răscruce de drumuri, la Sinaia. Prinţesa descrie întâlnirea şi impresiile pe care i le-a lăsat galantul Enescu în volumul său de memorii, „Umbre şi lumini“:
„Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa. […]Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână. Vorbea încet, fără să mă privească... Fiecare cuvânt al său rezona în pieptul meu ca şi când misterul însuşi ar fi vorbit... fiinţa sa, neliniştitoare prin bogăţie şi complexitate... această fiinţă fabuloasă, care ducea cu ea trăsnetul şi toată bucuria universului... Ghiceam că în adâncul lui mocnea puterea furtunilor şi a primejdiilor, cu o ameninţare latentă ce mărea atracţia extraordinară pe care o emana... Singuri noi vom fi de acum înainte, în Cosmos, el şi cu mine. Şi unul prin altul vom participa la tot ceea ce este bucurie sau durere pe pământ şi dincolo de el.”
Nu se ştie când a început relaţia lor, dar biografii muzicianului spun că acesta devenise un „cântăreţ de Curte“ la Palatul Cantacuzino, unde se ştia despre idila dintre cei doi. Chiar Mişu Cantacuzino ar fi ştiut, însă n-ar fi dat prea mare atenţie. Legătura cu Enescu n-a fost însă o problemă delicată pentru Măruca, deşi acesta spunea că avea oroare să dea mâna cu Mişu Cantacuzino. Plecarea inevitabilă a muzicianului din ţară o amărăşte pe iubita sa, dar o face mai conştientă de intensitatea propriilor trăiri: „Tăcerea din casă mă apăsa ca o placă de plumb. Am fost primită cu grija pe care o arăţi unui bolnav sau unui rănit. M-am băgat în pat, nefiind în stare să fac cel mai mic gest, străină faţă de toţi, ostilă faţă de cei care voiau să mă îngrijească. Asta este fericirea?... Nu, nu-i fericirea, este răul sacru care se numeşte dragoste! Este pasiunea oarbă şi surdă la tot ce nu are legătură cu ea“, nota ea în jurnal.
Totuşi, cuplul cvasităinuit a avut parte de episoade mai reci. „Am primit de la Pynx o scrisoare care m-a stupefiat. Într-un şir lung de reproşuri, mă acuza cu violenţă că i-am trădat credinţa jurată, pentru Matila Ghyka, oaia lui neagră, pe care îi promisesem să nu-l mai văd. «Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiţă», spunea el în încheiere în această scrisoare (...) care m-a indignat. În aşa hal, că am dat imediat ordin să se anuleze biletele pentru Paris şi să mi se ia altele pentru Italia“, scrie Măruca în jurnalul său. „O să afle el cât te costă să acuzi o Rosetti Tescanu de minciună şi trădare!“
După o aventură cu un lord englez şi după ce primise suficiente dovezi că Enescu se căia pentru cuvintele necugetate, Măruca ajunge la Paris, la cel care o aştepta deja de câteva luni.
În 1928, căsnicia pe hârtie dinte Măruca şi Mişu Cantacuzino ia sfârşit: fiul „Nababului“ moare într-un accident de maşină. Amanta, care era în aceeaşi maşină, supravieţuieşte.
În acelaşi an însă, relaţia dintre Măruca şi Enescu este lovintă de un nou trăsnet, relația Mărucăi cu Nae Ionescu..
„Gândea şi trăia absolutul, la aşa înălţimi şi în aşa adâncuri, că te lua adeseori ameţeala în preajma lui. [...] Avea aripi întunecate, sumbra şi nealterata frumuseţe a lui Lucifer, chiar şi mândira aceluia care, după ce l-a adorat pe Dumnezeu, se măsoară cu El şi îl sfidează“, scria Măruca despre filosoful Nae Ionescu.
După şase ani în care muzicianul n-a mai contat, Nae Ionescu rupe relaţia cu Măruca la 5 iulie 1933. Despărţiea îi provoacă o cădere psihică puternică acestei: cade într-o gravă depresie şi încearcă să se sinucidă. Trăia într-o stare de izolare completă, în întuneric, refuza să mănânce – medicii au atestat incapaciatatea sa de a-şi administra averea. Filosoful Nae Ionescu deja se consola în braţele talentatei pianiste Cella Delavrancea. În timpul acestei îndelungi suferinţe, Enescu a suportat financiar cheltuielile cauzate de boală şi a vegheat-o îndeaproape.
După un timp, primţesa şi-a revenit şi a acceptat să legalizeze legătura cu muzicianul. „O slujbă religioasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuinţă, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cişmigiu. Preotul începuse slujba când, deodată, s-a deschis uşa apărând Alice, fiica Mărucăi. Fără a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu, care-i întinde mâna, i-a întors spatele şi a plecat trântind uşa. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea modestă, nedemn de a se căsători cu o prinţesă“, scrie Ilie Kogălniceanu în „Destăinuiri despre George Enescu“. Se întâmpla în decembrie 1939. Măruca şi-a păstrat numele de Cantacuzino, chiar dacă avea numele de Enescu pe actele de identitate. Nu-i plăcea ca oamenii să i se adreseze cu apelativul „Doamna Enescu“, dorea să fie tratată ca o prinţesă.
În timpul războiului, cei doi au rămas în România. Au vizitat apoi Moscova, în anul 1949, unde Enescu a avut concerte. Au participat la alte manifestări muzicale şi s-au retras la Paris. În 1955, George Enescu moarte la Paris, iar Măruca se mută în Elveţia. La 22 decembrie 1968, se stinge şi Măruca. Este înmormântată lângă soţul său în cimitirul parizian „Pere Lachaise“, unde dorm, printre alţii Marcel Proust, Oscar Wilde, Honoré de Balzac şi Frédéric Chopin.
Pe mormântul său nu apare titlul de prinţesă.
„Relaţia lor fiind de notorietate, lumea se aştepta ca după moartea lui Mihai Cantacuzino ea să se căsătorească cu George Enescu, dar nu o să se întâmple lucrul ăsta pentru că, iarăşi de notorietate, este relaţia ei cu filosoful Nae Ionescu, perioadă în care Enescu se auto-exilează în cea de-a doua patrie a lui, la Paris. Revine în momentul în care între Nae Ionescu şi Maruca intervine ruptura, îi este alături. Ea suferă de o depresie foarte puternică pe care o îngrijeşte în Elveţia. Se căsătoresc atunci când Enescu avea 56 de ani şi Maruca 58 de ani”, detaliază consilierul Muzeului Naţional „George Enescu”.
În momentul căsătoriei celor doi, în 4 decembrie 1937, Maruca nu mai avea frumuseţea de odinioară. Chipul ei fusese desfigurat după ce, potrivit zvonurilor din epocă, şi-ar fi aruncat vitriol pe faţă în urma despărţirii de Nae Ionescu.
„S-a vorbit de vitriol, s-a vorbit că şi-a dat foc. Eu am citit undeva că ea ar fi folosit o cremă de faţă pentru albire, o cremă care avea bismut şi care i-ar fi făcut foarte mult rău”, spune Mariana Petrescu.
„Important este că, totuşi, Maria l-a iubit pe Enescu atât cât a putut ea de mult. El era copleşitor şi cred că şi ea se simţea copleşită de personalitatea lui. Poate că aceste ieşiri ale ei erau încercări de a arăta că este şi ea o personalitate deosebită”, adaugă ea.
Soţii Enescu nu au locuit niciodată în palat
În ciuda tensiunilor puternice care au existat în timpul căsniciei lor, în volumul „Lumini şi umbre. Memoriile unei prinţese moldave”, Maria Cantacuzino-Enescu vorbeşte despre iubirea ei pentru „minunatul copil al oamenilor”, aşa cum îl numea ea pe marele compozitor şi muzician.
Soţii Enescu nu au locuit niciodată în Palatul Cantacuzino. Somptuoasa clădire a fost închiriată de către Maruca Consiliului de Miniştri, care a avut sediul aici între 1933 – 1947.
Cei doi au locuit într-un apartament din actuala stradă George Enescu, precum şi într-altul din zona Cişmigiu, iar ultimii doi ani, înainte de plecarea din ţară din 1946, au stat în casa din spatele palatului, actuala Casă Memorială „George Enescu”.
„Nu îi plăcea bogăţia, luxul. Spunea în memoriile lui că: „Acolo unde lucrez nu îmi trebuie lux, îmi ajunge o masă de brad şi lumină potrivită”. Nu avea de ce să stea, i se părea copleşitor palatul”, afirmă Mariana Peterscu.
În casa lui de la Sinaia, camera lui Enescu era mult mai mică decât cea pe care o avea Yehudi Menuhin, elevul său pe care l-a iniţiat în tainele viorii şi care mai târziu a devenit un mare violonist şi dirijor american.
De cealaltă parte, inteligentă şi fermecătoare, dar cu o fire expansivă şi capricioasă, Maruca îşi păstra rangul. La seratele organizate de ea participase anterior inclusiv Regina Maria, care îi fusese prietenă.„O primea pe regină stând jos, pentru că spunea „chez moi ce moi la reine” („la mine acasă eu sunt regina”), şi îi întindea mâna aşa cum o întinzi să îţi fie sărutată atunci când stai pe scaun”, specifică consilierul Muzeului Naţional „George Enescu”.
Comuniştii estompează bogăţia de la Palatul Cantacuzino
După plecarea soţilor Enescu din România, pentru scurt timp în SUA şi apoi în Franţa, unde s-au stabilit, în 3 iunie 1947 în palat se instaurează Institutul de Studii Româno-Sovietice. Conducerea lui decide să estompeze din bogăţia locului, aplicând şapte straturi de vopsea pe frumoasele decoraţii de pe pereţi care reprezentau o continuare a elementele de la intrare, de la marchiza în formă de scoică sau de coadă de păun. De precizat că păunul era unul dintre simbolurile Cantacuzinilor.
„Toate elementele de decor erau aurite, după instalarea aici a Institutului de Studii Româno-Sovietice, totul este acoperit cu var şi apoi cu vopsea albă ca să nu pară prea burgez şi prea bogat totul”, precizează Mariana Petrescu.
În momentul plecării din ţară, soţii Enescu donează statului român două proprietăţi. Una era casa lui de la Sinaia, singura lui proprietate, construită între 1923 – 1926 din banii pe care îi câştigase din concertele susţinute în SUA. Cealaltă proprietate era conacul de la Tescani, la circa 40 de km de Bacău, construit de familia ei Rosetti-Tescanu în 1880 într-un frumos parc dendrologic.
Palatul Cantacuzino a rămas în posesia Marucăi, în ciuda regimului comunist şi a ocupării lui de către Institutul de Studii Româno-Sovietice.
„Vorbim în anii ’50 de o proprietate privată în România. Acest palat îi aparţinea Mariei Cantacuzino-Enescu. La un an după moartea lui Enescu, în 1956, ea înfiinţează în acest palat muzeul a cărei menire este să susţină şi să promoveze memoria marelui compozitor”, mai spune interlocutoarea noastră.
Primul director al muzeului a fost Romeo Drăghici, executorul testamentar al lui Enescu, care a locuit în casa din spate până la moartea sa în 1983 şi care a deţinut această funcţie timp de peste două decenii.
Muzeul Enescu a fost înfiinţat în câteva dintre încăperile din partea dreaptă a palatului. În partea stângă s-a mutat din acelaşi an Societatea Compozitorilor Români (actuala Uniunea a Compozitorilor şi Muzicologilor din România), al cărei preşedinte fusese George Enescu, încă de la înfiinţarea ei în 1920.
Actul de donaţie lăsat de Maruca a protejat Palatul Cantacuzino de intenţiile lui Ceauşescu
În 1967, cu un an înainte de a muri, Maruca, care a cerut să îi fie scris pe mormânt Maria Enescu, donează statului român, respectiv Consiliului pentru Cultură şi Artă (actualul Minister al Culturii) întregul palat şi casa din spate, condiţionat de păstrarea muzeului.
„Nimeni şi nimic să nu împiedice muzeul niciodată în îndeplinirea misiunei sale, spune Maruca în actul de donaţie”, precizează consilierul muzeului.
Acest lucru a protejat muzeul de intenţiile lui Nicolae Ceauşescu care dorea să îl treacă în proprietatea sa după anul 1977. Sub pretextul înfiinţării unui Muzeu Unic al Muzicii, Ceauşescu decide închiderea Muzeului Enescu.
„În realitate, dorea să găsească o modalitate de a deveni stăpân peste acest palat, prin transformarea lui fie într-o casă de oaspeţi pentru partid, fie într-o locuinţă de serviciu pentru unul dintre fiii lui”, afirmă Mariana Petrescu.
Evacuat de către Ceauşescu, Muzeul „George Enescu” a continuat să funcţioneze în nişte încăperi puse la dispoziţie de către Muzeul Literaturii Române, iar o parte din colecţie a ajuns la Muzeul Naţional de Artă.
Din Palatul Cantacuzino a fost evacuată tot atunci şi Societatea Compozitorilor Români, în câteva birouri de la Ateneul Român.
Muzeul „George Enescu” a revenit în Palatul Cantacuzino, în 1990, când a fost amenajată şi casa din spate, Casa Memorială „George Enescu”. În 2007, Palatul Cantacuzino este inclus în lista monumentelor Patrimoniului European. Totodată, muzeul devine Muzeul Naţional „George Enescu”, primind cele două proprietăţi donate în 1946 – casa din Sinaia şi conacul de la Tescani. Cele două proprietăţi au devenit secţii ale muzeului.
Muzeul Naţional „George Enescu” din Bucureşti va intra în curând într-un proces de reabilitare şi restaurare. Casa Memorială din spatele palatului a fost închisă publicului şi va fi deschisă după reconsolidare şi restaurare. Partea muzeului din interiorul Palatului Cantacuzino se poate vizita. Aici se găsesc manuscrise, partituri, fotografii, instrumente muzicale, biroul lui George Enescu, obiecte şi documente care au aparţinut marelui muzician şi care spun povestea lui.
„Sunt obiecte care au aparţinut maestrului. O parte din decoraţiile pe care le-a primit de-a lungul vremii. A fost decorat de toţi regii României. A primit Legiunea de Onoare a Franţei în rang de ofiţer cavaler şi comandor”, afirmă Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”.
Disputa lui George Enescu cu Mihail Sadoveanu
Pe reverul fracului de concert al lui Enescu, din muzeu, se regăsesc şi însemnele Legiunii de Onoare. Lângă fracul de concert se găseşte şi costumul de academician pe model francez.
George Enescu a fost primul muzician român care a devenit membru al Academiei Române. Se întâmpla în 1932. Peste ani, în cadul unei întâlniri avute la Academie, acesta a avut o dispută cu scriitorul Mihail Sadoveanu.
„Enescu a fost un om cu o coloană vertebrală enervant de dreaptă pentru foarte multă lume. Nu înţelegea să facă de niciun fel compromisuri. Era evident că avea să se ciocnească un pic cu Mihail Sadoveanu, despre al cărui viraj către Mitrea Cocor ştim cu toţii. Se pare că Sadoveanu încerca să îl îmbuneze, spunându-i: „Maestre, fiţi mai îngăduitor. Ce nu face omul pentru o bucată de pâine?”. Şi se pare că Enescu i-ar fi răspuns: „Pentru o bucată de pâine sunt în stare să înţeleg întotdeauna, pentru o felie de cozonac niciodată”. Ăsta era Enescu!”, afirmă cu emoţie în glas Mariana Peterscu.
Marele compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor român George Enescu a murit la Paris în 4 mai 1955, în camera unui hotel. Cu un an înainte suferise însă un atac vascular. „Se vede pe mulajul mâinilor care este în expoziţie, că mâna i-a rămas afectată de acel atac vascular”, precizează interlocutoarea noastră.
Vioara creată special pentru mâna lui Enescu
Într-una dintre încăperile muzeului, unde se regăsesc fotografii din copilăria lui Enescu, este şi vioara pe care acesta a primit-o cadou de la tatăl său pe când avea patru ani. În patrimoniul muzeului, în categoria Tezaur, se află şi vioara Guarnieri din 1731, intitulată „Catedrala”, ce i-a aparţinut lui Enescu şi care acum este folosită în concerte naţionale şi internaţionale, în baza unui contract de comodat, de violonistul Gabriel Croitoru.
În depozitele muzeului din Palatul Cantacuzino se regăsesc şi alte viori ce au aparţinut muzicianului, una dintre ele fiind creată în 1935 special pentru mâna lui de către lutierul Paul Kaul. Comanda primită de la Enescu a adus şi faimă lutierului francez. „Enescu avea nişte mâini foarte mari, minunat pentru un pianist, un pic mai dificil pentru un violonist”, afirmă consilierul Mariana Petrescu.
Aceste viori sunt scoase din depozit şi folosite de muzicieni consacraţi sau în devenire în concertele care au loc constant într-una dintre sălile Muzeului Naţional ”George Enescu” în cadrul proiectului demarat în urmă cu trei ani „Viorile lui Enescu”. „O vioară este un instrument care ca să trăiască mult trebuie să fie cântată”, precizează aceasta.
Implicarea lui George Enescu în Primul Război Mondial a fost imortalizată într-o fotografie care se regăseşte în muzeu.
”O zi din viaţa lui în acea perioadă a războiului arăta cam aşa: dimineaţa era în spital cu halat de infirmier, la dispoziţia medicilor şi a celor cu pricepere medicală, făcând tot ceea ce i se spunea să facă. La prânz îşi punea haina şi îşi lua vioara şi mergea prin saloane şi cânta să aline durerile răniţilor, iar seara susţinea concerte de binefacere în favoarea Crucii Roşii”, afirmă reprezentanta muzeului.
O altă fotografie din Palatul Cantacuzino înfăţişează o parte dintre membrii Orchestrei Filarmonice de la Iaşi, înfiinţată de el, şi ai cărei 79 de muzicieni au fost adunaţi de George Enescu din tranşee. Alături de aceştia a susţinut concerte de binefacere.
”Banii îi donează integral Crucii Roşii, de altfel, din concertele pe care el le ţine în România şi în Franţa, nu opreşte nimic pentru el… Este foarte cunoscut compozitorul, toată lumea vorbeşte de compozitor, dar probabil că, nu probabil, ci sigur, în epoca aceasta, misiunea pe care muzeul şi-o asumă, aceea de a-l face pe Enescu pe înţelesul tuturor şi de a promova modelul uman, este foarte importantă, pentru că tinerii din ziua de azi nu mai au prea multe modele”, afirmă în încheiere Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”.
George Enescu educație: La 4 ani citea, scria, făcea adunări și scăderi. Primele îndrumări muzicale pe care George Enesu le-a primit au fost de la părintții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.
"Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în față vieții. Ciudat copil, nu?" - se arată în cartea ”Amintirile lui George Enescu”
Din Ghiorghe Enescu , micuţul născut la Liveni, devine George Enescu, un nume franţuzit de tatăl său, în urma călătoriilor la Paris. Ţăranii de pe moşie nu reuşeau să-i spună decât Jurjac sau Jorjâcă.
George Enescu a avut încă de la naştere o situaţie specială în familie, aşa cum arată mărturiile. Toţi cei şase fraţi ai săi muriseră la vârste fragede. Cinci băieţi ai familiei Enescu au murit până la vârsta de 6 ani, iar fata a supravieţuit doar până la 12 ani. Din această cauză, George Enescu a fost protejat într-un mod aparte, în special de mama sa, speriată că ar putea rămâne şi fără acest ultim copil.
La vârsta de trei ani, George Enescu a avut una dintre experienţele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul George Enescu a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), ţambalul cu ajutorul unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.
La vârsta de 8 ani, George Enescu și-a făcut debutul ca violinist la Viena, iar presa l-a numit “Un Mozart Român” şi i s-a prezis un viitor strălucit. Enescu era pe atunci “student” doar de un an la Conservatorul din Viena. De fapt, era un mic elev de şapte ani primit cu un fel de dispensă, pentru că acolo studiau copii mult mai mari.
George Enescu muzică: Oedip, una dintre cele mai cunoscute și apreciate opere
Opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, a fost dedicată Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care George Enescu se va căsători în 1937. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față de dorul lui George Enescu de care era îndrăgostită nebunește
La auzul veștii, George Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față.
George Enescu, moarte în exil
La vârsta de 65 de ani, George Enescu aflat, datorită sănătăţii, pe panta descendentă a carierei sale de violonist, și influențat de schimbările politice și sociale din țară, decide să părăsească România.
George Enescu, personalitatea muzicală românească cea mai reprezentativă, pleca în 1946 din România, oficial, într-un turneu în SUA și Canada, neoficial, în exil, pentru totdeauna.
În ultima parte a vieții, marcată și de probleme financiare, George Enescu nu va mai pleca niciodată din Paris pentru că sănătatea sa se deteriorează rapid, iar în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 se stinge din viaţă.
„Relaţia lor fiind de notorietate, lumea se aştepta ca după moartea lui Mihai Cantacuzino ea să se căsătorească cu George Enescu, dar nu o să se întâmple lucrul ăsta pentru că, iarăşi de notorietate, este relaţia ei cu filosoful Nae Ionescu, perioadă în care Enescu se auto-exilează în cea de-a doua patrie a lui, la Paris. Revine în momentul în care între Nae Ionescu şi Maruca intervine ruptura, îi este alături. Ea suferă de o depresie foarte puternică pe care o îngrijeşte în Elveţia. Se căsătoresc atunci când Enescu avea 56 de ani şi Maruca 58 de ani”, detaliază consilierul Muzeului Naţional „George Enescu”.
În momentul căsătoriei celor doi, în 4 decembrie 1937, Maruca nu mai avea frumuseţea de odinioară. Chipul ei fusese desfigurat după ce, potrivit zvonurilor din epocă, şi-ar fi aruncat vitriol pe faţă în urma despărţirii de Nae Ionescu.
„S-a vorbit de vitriol, s-a vorbit că şi-a dat foc. Eu am citit undeva că ea ar fi folosit o cremă de faţă pentru albire, o cremă care avea bismut şi care i-ar fi făcut foarte mult rău”, spune Mariana Petrescu.
„Important este că, totuşi, Maria l-a iubit pe Enescu atât cât a putut ea de mult. El era copleşitor şi cred că şi ea se simţea copleşită de personalitatea lui. Poate că aceste ieşiri ale ei erau încercări de a arăta că este şi ea o personalitate deosebită”, adaugă ea.
 |
George Enescu şi Măruca Cantacuzino |
Soţii Enescu nu au locuit niciodată în palat
În ciuda tensiunilor puternice care au existat în timpul căsniciei lor, în volumul „Lumini şi umbre. Memoriile unei prinţese moldave”, Maria Cantacuzino-Enescu vorbeşte despre iubirea ei pentru „minunatul copil al oamenilor”, aşa cum îl numea ea pe marele compozitor şi muzician.
Soţii Enescu nu au locuit niciodată în Palatul Cantacuzino. Somptuoasa clădire a fost închiriată de către Maruca Consiliului de Miniştri, care a avut sediul aici între 1933 – 1947.
Cei doi au locuit într-un apartament din actuala stradă George Enescu, precum şi într-altul din zona Cişmigiu, iar ultimii doi ani, înainte de plecarea din ţară din 1946, au stat în casa din spatele palatului, actuala Casă Memorială „George Enescu”.
 |
| Casa Memorială „George Enescu” |
„Nu îi plăcea bogăţia, luxul. Spunea în memoriile lui că: „Acolo unde lucrez nu îmi trebuie lux, îmi ajunge o masă de brad şi lumină potrivită”. Nu avea de ce să stea, i se părea copleşitor palatul”, afirmă Mariana Peterscu.
În casa lui de la Sinaia, camera lui Enescu era mult mai mică decât cea pe care o avea Yehudi Menuhin, elevul său pe care l-a iniţiat în tainele viorii şi care mai târziu a devenit un mare violonist şi dirijor american.
De cealaltă parte, inteligentă şi fermecătoare, dar cu o fire expansivă şi capricioasă, Maruca îşi păstra rangul. La seratele organizate de ea participase anterior inclusiv Regina Maria, care îi fusese prietenă.
Comuniştii estompează bogăţia de la Palatul Cantacuzino
După plecarea soţilor Enescu din România, pentru scurt timp în SUA şi apoi în Franţa, unde s-au stabilit, în 3 iunie 1947 în palat se instaurează Institutul de Studii Româno-Sovietice. Conducerea lui decide să estompeze din bogăţia locului, aplicând şapte straturi de vopsea pe frumoasele decoraţii de pe pereţi care reprezentau o continuare a elementele de la intrare, de la marchiza în formă de scoică sau de coadă de păun. De precizat că păunul era unul dintre simbolurile Cantacuzinilor.
„Toate elementele de decor erau aurite, după instalarea aici a Institutului de Studii Româno-Sovietice, totul este acoperit cu var şi apoi cu vopsea albă ca să nu pară prea burgez şi prea bogat totul”, precizează Mariana Petrescu.
În momentul plecării din ţară, soţii Enescu donează statului român două proprietăţi. Una era casa lui de la Sinaia, singura lui proprietate, construită între 1923 – 1926 din banii pe care îi câştigase din concertele susţinute în SUA. Cealaltă proprietate era conacul de la Tescani, la circa 40 de km de Bacău, construit de familia ei Rosetti-Tescanu în 1880 într-un frumos parc dendrologic.
 |
| casa George Enescu din Sinaia |
 |
| conacul de la Tescani |
Palatul Cantacuzino a rămas în posesia Marucăi, în ciuda regimului comunist şi a ocupării lui de către Institutul de Studii Româno-Sovietice.
„Vorbim în anii ’50 de o proprietate privată în România. Acest palat îi aparţinea Mariei Cantacuzino-Enescu. La un an după moartea lui Enescu, în 1956, ea înfiinţează în acest palat muzeul a cărei menire este să susţină şi să promoveze memoria marelui compozitor”, mai spune interlocutoarea noastră.
Primul director al muzeului a fost Romeo Drăghici, executorul testamentar al lui Enescu, care a locuit în casa din spate până la moartea sa în 1983 şi care a deţinut această funcţie timp de peste două decenii.
Muzeul Enescu a fost înfiinţat în câteva dintre încăperile din partea dreaptă a palatului. În partea stângă s-a mutat din acelaşi an Societatea Compozitorilor Români (actuala Uniunea a Compozitorilor şi Muzicologilor din România), al cărei preşedinte fusese George Enescu, încă de la înfiinţarea ei în 1920.
Actul de donaţie lăsat de Maruca a protejat Palatul Cantacuzino de intenţiile lui Ceauşescu
În 1967, cu un an înainte de a muri, Maruca, care a cerut să îi fie scris pe mormânt Maria Enescu, donează statului român, respectiv Consiliului pentru Cultură şi Artă (actualul Minister al Culturii) întregul palat şi casa din spate, condiţionat de păstrarea muzeului.
„Nimeni şi nimic să nu împiedice muzeul niciodată în îndeplinirea misiunei sale, spune Maruca în actul de donaţie”, precizează consilierul muzeului.
Acest lucru a protejat muzeul de intenţiile lui Nicolae Ceauşescu care dorea să îl treacă în proprietatea sa după anul 1977. Sub pretextul înfiinţării unui Muzeu Unic al Muzicii, Ceauşescu decide închiderea Muzeului Enescu.
„În realitate, dorea să găsească o modalitate de a deveni stăpân peste acest palat, prin transformarea lui fie într-o casă de oaspeţi pentru partid, fie într-o locuinţă de serviciu pentru unul dintre fiii lui”, afirmă Mariana Petrescu.
Evacuat de către Ceauşescu, Muzeul „George Enescu” a continuat să funcţioneze în nişte încăperi puse la dispoziţie de către Muzeul Literaturii Române, iar o parte din colecţie a ajuns la Muzeul Naţional de Artă.
Din Palatul Cantacuzino a fost evacuată tot atunci şi Societatea Compozitorilor Români, în câteva birouri de la Ateneul Român.
Muzeul „George Enescu” a revenit în Palatul Cantacuzino, în 1990, când a fost amenajată şi casa din spate, Casa Memorială „George Enescu”. În 2007, Palatul Cantacuzino este inclus în lista monumentelor Patrimoniului European. Totodată, muzeul devine Muzeul Naţional „George Enescu”, primind cele două proprietăţi donate în 1946 – casa din Sinaia şi conacul de la Tescani. Cele două proprietăţi au devenit secţii ale muzeului.
Muzeul Naţional „George Enescu” din Bucureşti va intra în curând într-un proces de reabilitare şi restaurare. Casa Memorială din spatele palatului a fost închisă publicului şi va fi deschisă după reconsolidare şi restaurare. Partea muzeului din interiorul Palatului Cantacuzino se poate vizita. Aici se găsesc manuscrise, partituri, fotografii, instrumente muzicale, biroul lui George Enescu, obiecte şi documente care au aparţinut marelui muzician şi care spun povestea lui.
Aşa arăta mâna lui George Enescu după ce a suferit un atac cerebral
Disputa lui George Enescu cu Mihail Sadoveanu
Pe reverul fracului de concert al lui Enescu, din muzeu, se regăsesc şi însemnele Legiunii de Onoare. Lângă fracul de concert se găseşte şi costumul de academician pe model francez.
George Enescu a fost primul muzician român care a devenit membru al Academiei Române. Se întâmpla în 1932. Peste ani, în cadul unei întâlniri avute la Academie, acesta a avut o dispută cu scriitorul Mihail Sadoveanu.
„Enescu a fost un om cu o coloană vertebrală enervant de dreaptă pentru foarte multă lume. Nu înţelegea să facă de niciun fel compromisuri. Era evident că avea să se ciocnească un pic cu Mihail Sadoveanu, despre al cărui viraj către Mitrea Cocor ştim cu toţii. Se pare că Sadoveanu încerca să îl îmbuneze, spunându-i: „Maestre, fiţi mai îngăduitor. Ce nu face omul pentru o bucată de pâine?”. Şi se pare că Enescu i-ar fi răspuns: „Pentru o bucată de pâine sunt în stare să înţeleg întotdeauna, pentru o felie de cozonac niciodată”. Ăsta era Enescu!”, afirmă cu emoţie în glas Mariana Peterscu.
Marele compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor român George Enescu a murit la Paris în 4 mai 1955, în camera unui hotel. Cu un an înainte suferise însă un atac vascular. „Se vede pe mulajul mâinilor care este în expoziţie, că mâna i-a rămas afectată de acel atac vascular”, precizează interlocutoarea noastră.
Vioara creată special pentru mâna lui Enescu
Într-una dintre încăperile muzeului, unde se regăsesc fotografii din copilăria lui Enescu, este şi vioara pe care acesta a primit-o cadou de la tatăl său pe când avea patru ani. În patrimoniul muzeului, în categoria Tezaur, se află şi vioara Guarnieri din 1731, intitulată „Catedrala”, ce i-a aparţinut lui Enescu şi care acum este folosită în concerte naţionale şi internaţionale, în baza unui contract de comodat, de violonistul Gabriel Croitoru.
În depozitele muzeului din Palatul Cantacuzino se regăsesc şi alte viori ce au aparţinut muzicianului, una dintre ele fiind creată în 1935 special pentru mâna lui de către lutierul Paul Kaul. Comanda primită de la Enescu a adus şi faimă lutierului francez. „Enescu avea nişte mâini foarte mari, minunat pentru un pianist, un pic mai dificil pentru un violonist”, afirmă consilierul Mariana Petrescu.
Aceste viori sunt scoase din depozit şi folosite de muzicieni consacraţi sau în devenire în concertele care au loc constant într-una dintre sălile Muzeului Naţional ”George Enescu” în cadrul proiectului demarat în urmă cu trei ani „Viorile lui Enescu”. „O vioară este un instrument care ca să trăiască mult trebuie să fie cântată”, precizează aceasta.
 |
| Vioara creată de Paul Kaul special pentru mâna lui George Enescu |
Implicarea lui George Enescu în Primul Război Mondial a fost imortalizată într-o fotografie care se regăseşte în muzeu.
”O zi din viaţa lui în acea perioadă a războiului arăta cam aşa: dimineaţa era în spital cu halat de infirmier, la dispoziţia medicilor şi a celor cu pricepere medicală, făcând tot ceea ce i se spunea să facă. La prânz îşi punea haina şi îşi lua vioara şi mergea prin saloane şi cânta să aline durerile răniţilor, iar seara susţinea concerte de binefacere în favoarea Crucii Roşii”, afirmă reprezentanta muzeului.
O altă fotografie din Palatul Cantacuzino înfăţişează o parte dintre membrii Orchestrei Filarmonice de la Iaşi, înfiinţată de el, şi ai cărei 79 de muzicieni au fost adunaţi de George Enescu din tranşee. Alături de aceştia a susţinut concerte de binefacere.
”Banii îi donează integral Crucii Roşii, de altfel, din concertele pe care el le ţine în România şi în Franţa, nu opreşte nimic pentru el… Este foarte cunoscut compozitorul, toată lumea vorbeşte de compozitor, dar probabil că, nu probabil, ci sigur, în epoca aceasta, misiunea pe care muzeul şi-o asumă, aceea de a-l face pe Enescu pe înţelesul tuturor şi de a promova modelul uman, este foarte importantă, pentru că tinerii din ziua de azi nu mai au prea multe modele”, afirmă în încheiere Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”.
George Enescu educație: La 4 ani citea, scria, făcea adunări și scăderi. Primele îndrumări muzicale pe care George Enesu le-a primit au fost de la părintții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.
George Enescu a avut încă de la naştere o situaţie specială în familie, aşa cum arată mărturiile. Toţi cei şase fraţi ai săi muriseră la vârste fragede. Cinci băieţi ai familiei Enescu au murit până la vârsta de 6 ani, iar fata a supravieţuit doar până la 12 ani. Din această cauză, George Enescu a fost protejat într-un mod aparte, în special de mama sa, speriată că ar putea rămâne şi fără acest ultim copil.
La vârsta de trei ani, George Enescu a avut una dintre experienţele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul George Enescu a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), ţambalul cu ajutorul unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.
La vârsta de 8 ani, George Enescu și-a făcut debutul ca violinist la Viena, iar presa l-a numit “Un Mozart Român” şi i s-a prezis un viitor strălucit. Enescu era pe atunci “student” doar de un an la Conservatorul din Viena. De fapt, era un mic elev de şapte ani primit cu un fel de dispensă, pentru că acolo studiau copii mult mai mari.
George Enescu muzică: Oedip, una dintre cele mai cunoscute și apreciate opere
Opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, a fost dedicată Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care George Enescu se va căsători în 1937. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față de dorul lui George Enescu de care era îndrăgostită nebunește
La auzul veștii, George Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față.
Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat.
George Enescu, moarte în exil
La vârsta de 65 de ani, George Enescu aflat, datorită sănătăţii, pe panta descendentă a carierei sale de violonist, și influențat de schimbările politice și sociale din țară, decide să părăsească România.
George Enescu, personalitatea muzicală românească cea mai reprezentativă, pleca în 1946 din România, oficial, într-un turneu în SUA și Canada, neoficial, în exil, pentru totdeauna.
În ultima parte a vieții, marcată și de probleme financiare, George Enescu nu va mai pleca niciodată din Paris pentru că sănătatea sa se deteriorează rapid, iar în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 se stinge din viaţă.
Moartea lui Geirge Enescu
Suferindul este GEORGE ENESCU, una dintre cele mai luminate minți al poporului român. Doamna e ELISABETA DE BAVARIA, regină a Belgiei, soția lui Albert I și mama lui Leopold al III-lea. Cățelul e MUTZERLI.
Comuniștii l-au îndepărtat, cu un deceniu în urmă, de România. I-au luat tot. I-au cerut să-și ardă pașaportul cu stema regală pe el. I-a ignorat pe toți, a ajuns la Paris. Marcel Mihailovici și marele Yehudi Menuhin, văzând că starea sa de sănătate i se înrutățește, dau vorbă să-l instaleze pe maestru în fostul castel al lui Chateaubriand, în Vallee-aux-Loups. Geniul refuză, asta ar însemna să se despartă de a sa soață, Maruca. I-au luat țara, să se despartă și de iubirea vieții? Niciodată! Așa, ca o ironie, în loc de castelul lui Chateaubriand, va ajunge pe strada Chateaubriand, la numărul 14. Acolo se află hotelul ”ATALA”, al românului Florescu. După cel de-al doilea război mondial, trei mioritici îl renovaseră, îi adăugaseră o stea, ducându-l la patru stele.
Florescu plânge când vede soarta lui Enescu. Spondiloza l-a nimicit, atacul cerebral, cel de-al doilea, l-a culcat la pat. Dă ordin să fie dus în apartamentul 40, la etajul 4, pe cheltuiala sa. Fără ca maestrul să știe, plătește simbrie unui medic cardiolog, care-l supraveghează, infirmiere care-l îngrijesc, tot dichisul. I-a adus chiar și un pian cu coadă, la care, însă, Enescu nu va ajunge niciodată, pentru a-l mângâia. Familia l-a uitat. Prietenii, nu! Elisabeta, Regina Belgiei, vine să-l viziteze. Vorbește șase limbi străine, discută – e, de fapt, mai mult un monolog al său, deoarece compozitorul e o stafie – culcă clapele pianului. E 1 mai 1955, Securitatea, prin ochii agentului Corneliu Bedițeanu, veghează. Patria – mumă l-a trimis să-l convingă, de mai multe ori, să se întoarcă acasă, Enescu e precum Scipio, Africanul: patria nerecunoscătoare nu-i va avea nici măcar cenușa.
Elisabeta-l simte. Vede că nu mai are mult de trăit. Enescu abia se mișcă. Cu toate acestea, e perfect lucid. Pe 3 mai, violonistul Serge Blanc, îl vizitează. Întrebă, șoptit, dacă maestrul gândește. ”Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu-l aude. Răspunde pe loc: ”Luci…de Lammermour”, făcând aluzie la celebra piesă a lui Donizzetti. Geniul muzicii noastre se stinge pe 4 mai 1955, noaptea, singur, fără lumina lumânării ce trebuia să-l ducă peste Styx… Infirmiera de serviciu tocmai plecase…
L-au aflat dis de dimineața. Vestea s-a dus repede. Din ceață, au apărut doi ”prieteni”, de la Ambasada României din Paris. Unul dintre ei, Bedițeanu. S-au dus, glonț, la Recepție, au cerut să li se deschidă ușa, să-i ia trupul, ”patrimoniu al statului român”. Cei de acolo erau instruiți, au sunat după Maruca. Soția le-a explicat că Enescu plecase din cauza regimului totalitar și că nu avea de gând să se mai întoarcă, niciodată, în România. Dar agenții nu se lasă înduplecați. Atunci Florescu cheamă poliția. Îi e frică de băieții cu ochi albaștri, să nu cumva să fure cosciugul.
Pe 7 mai 1955, Enescu e coborât la cele veșnice, în cimitirul ”Pere Lachaise”, în stânga mormântului lui Georges Bizet…
Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul şi profesorul George Enescu (1881 – 1955) rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX; şi-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi în lumeşi s-a implicat în promovarea muzicii româneşti, contribuind la recunoaşterea internaţională a compozitorilor, dirijorilor şi interpreţilor din România.
 |
| George Enescu, pe patul de moarte |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu