Ioan Groșescu - Despre linotip

linotip

"În redacţie, astăzi se lucra pentru ediţia de mâine şi pentru cea de poimâine. Colegiul de redacţie aproba sumarul ediţiei, din materialele create în secţiile redacţiei – viaţa de partid, economic, agrar, cetăţeneşti, cultural, scrisori. Secretarul de redacţie corecta sumar manuscrisele, le returna autorilor, care le predau dactilografelor. După dactilografiere, le recorecta în amănunt, le măsura, le dădea titluri, caracterul de literă, indica pagina în care urmau să apară, realiza macheta grafică pentru sectorul paginaţie. Macheta numărului era supusă aprobării colegiului de redacţie, format din şefii de secţie, secretarul de redacţie, redactorul şef adjunct şi redactorul şef, după care era trimisă în tipografie, unde o prelua tehnoredactorul, împreună cu 70 la sută din materiale, celelalte urmând să fie predate cu o zi înainte de apariţia ediţiei.
Imediat după ce se încheia o ediţie se începea culegerea la linotip - o maşină complicată, de regulă de producţie cehoslovacă sau rusească, dotată cu o magazie pentru matriţe de litere, cu dimensiuni, „corp” 6, 8, 10, 12 şi „caractere”, drepte, aldine, cursive, şi o tastatură, asemănătoare celei a maşinii de scris - pentru ediţia următoare.
Prin apăsarea tastaturii, se eliberau din magazie matriţele literelor, care, pe o bară metalică, erau conduse la elevator, care le aducea la gura unui cazan, care conţinea cinci-şase kilograme de plumb amestecat cu stronţiu, în stare lichidă. La „gura” cazanului se monta un dispozitiv prin care se regla dimensiunea rândului – 1 şi 1/3; 2,2 şi1/2 , până la 6 cuadrați. Printr-o manevră, gura cazanului se înclina, plumbul lichid inundând matriţele. Rândul rezultat avea imprimate cuvintele comandate de linotipist. Acelaşi elevator transporta matriţele la bara din faţa magaziei, urmând ca acestea să fie împărţite, cu ajutorul unui ax-melc, în locurile de unde fuseseră luate. Procesul se relua. 

Rândurile, după care se putea citi în oglindă, erau aşezate pe masa de corectură, cu materialul dactilografiat sub ele. Se fixau bine, se ungeau cu o rolă îmbibată cu cerneală tipografică, se puneau deasupra ştraifuri de hârtie păstrate umede, peste acestea alte ştraifuri uscate, care se băteau uşor cu o perie cu perii scurţi şi aspri. „Şpaltul” rezultat era copia textului scris în plumb. Operaţiunea se putea realiza şi prin fixarea rândurilor în „şif”, trecând peste ele valul maşinii de corectură. Aceasta însă, numai atunci când erau culese materiale multe.

Şpalturile erau preluate de corectori, câte doi pe schimb – unul citea din şpalt, operând corecturile, celălalt urmărea manuscrisul, punctând, cu o bătaie cu degetul în masă, virgula, cu două cratima şi aşa mai departe, după cum stabileau – care, după ce îşi făcea treaba, prezenta şpaltul linotipistului, de regulă celui care culesese materialul (ca să-şi asume responsabilitatea), notând pe el ora prezentării. Chiar şi pentru o singură greşeală pe rând, acel rând se reculegea. Aceasta era prima corectură. După înlocuirea rândurilor care conţineau greşeli cu rândurile în care se operase corectura, se trecea la paginaţie. Rândurile rezultate de la linotip se „înşirau” într-un şif de oţel, un fel de tavă, mai joasă cu câţiva milimetri decât înălţimea rândurilor, prevăzut cu două bare de oţel, pe înălţime, la dreapta, iar pe lăţime, sus. Barele aveau rolul să strângă pagina etanş. Cea mai mică greşeală de calcul a paginatorului, în împlinirea titlurilor, în alegerea spaţiilor care despărţeau coloanele, sau în alegerea regleţilor puşi sub clişeşe, făcea, fie ca şiful să nu se închidă, în jargon se spunea că „s-a umflat”, fie ca materialele „să joace”. Se relua calculul şi se înlătura greşeala. Astfel de neglijenţe duceau la întârzieri, tocau nervii.

Pentru ca în ziar să apară imagini, fotografii, cum li se spune, în şif se introduceau nişte plăci, numite în jargon „zincuri”, montate pe postamente din lemn sau pe regleţi (materiale tipografice cu dimensiuni standard), după nevoi, la nivelul înălţimii rândurilor. Plăcile erau realizate la secţia de zincografie/stereotipie, prin transferul imaginilor fotografice, printr-un proces chimic, pe placa din zinc.
Titlurile materialelor, cu literă mai mare de 12 quadraţi, erau culese manual, din casele de literă, într-un vingalac, sau culegău, cum îi spuneau tipografii bătrâni. Mărimea literelor (cele folosite la ziar) putea fi de la corp 16 până la 48, iar caracterul divers – drept, aldin, cursiv, grotesc, şmal, gotic, cristal şi multe altele, după cum era dotată tipografia. Acestea se aflau în case de literă, pe dimensiuni şi caractere, aşezate pe principiul tastaturii maşinii de scris. După folosire, literele se reîmpărţeau, putând fi folosite ani de zile.
După ce şiful era umplut cu materiale, se dădeau corecturi, manual sau cu maşina specială, dotată cu cilindrii îmbrăcaţi în cauciuc spongios, impregnat cu cerneală tipografică. Corectorii solicitau corecturi până nu mai găseau nici o greşeală. Pe corectura considerată bună notau „B.T.”, bun de tipar, semnau şi treceau ora la care o predau. Se proceda aşa, pentru ca, la o eventuală anchetă asupra cauzei unei întârzieri, să se poată stabili cine este vinovatul. Pagina dată bună de corectură era preluată de „capul limpede”, numit dintre redactori, care făceau de servici, după grafic, prin rotaţie. Scotea şi el greşelile pe care le găsea, iar pe pagina considerată „curată” dădea B.T., semna şi nota ora predării „responsabilului de număr”, numit dintre şefii de secţie. Acesta avea în sarcină să urmărească în primul rând conţinutul şi aspectul grafic general, dar şi eventualele greşeli de tipar scăpate de cei de dinaintea sa. Pe pagina considerată curată, dădea B.T., semna şi nota ora la care o predă „direcţiei presei”, cum eufemistic era numită cenzura. Delegatul, numit „lector”, angajat numai pentru un ziar, putea să solicite schimbări, potrivit instrucţiunilor pe care le avea, sau putea să ceară înlocuirea unui material întreg. Când considera că totul este în regulă, aplica, de data aceasta cu ştampilă şi cu codul său, B.T., semna şi trecea ora. După aplicarea acestei ştampile, nimeni nu mai avea voie să facă vreo modificare. Dacă se întâmpla să se găsească vreo greşeală, aceasta se corecta în prezenţa lectorului, chiar dacă pagina era spălată pentru operaţiunile următoare. Se ungea din nou cu cerneală, se dădea corectură şi, pe aceasta, lectorul aplica o nouă ştampilă, corectura veche fiind distrusă numai de el. Plutea în aer teama paralizantă de a nu se scăpa greşeli. Când se scăpau, era mare tărăraie.
Ajuns în această fază, procesul de tipărire era abia trecut de jumătate. Urma partea exclusiv tehnică. Şifurile – atâtea câte pa-gini avea ziarul – erau preluate de secţia stereotipie/calandrare. Erau spălate de cerneală, cu peria şi cu benzină, se verificau clişeele, dacă materialul paginat este perfect rigid, fără nici cel mai mic joc între rânduri. După ce se constata că totul este în regulă, deasupra şifului era pus un carton special – „flanc” – uşor umezit, de o anume elasticitate, provenit din import. Deasupra acestuia, o pâslă groasă, iar peste ea un carton gros de 2-3 milimetri. Astfel pregătit, şiful era introdus într-o presă – calandru ..."

Ioan Groșescu