În timpul bătăliilor, Pazvante nu avea pic de milă. Ucidea fără să clipească inclusiv femei, copii și bătrâni. Incendia și tortura fără remușcări.
Sultanul nu putea accepta o asemenea îndrăzneală. În 1789 trimite 100.000 de soldați conduși de Husein Kukuc pentru a-l captura pe Osman. Armata nu reușește să cucerească Vidinul, însă sultanul este cucerit de ambiția și puterea tânărului lider. Așa că, în 1799 decide să îl numească oficial pașă de Vidin.
Povestea lui Pazvante Chiorul
Orfan de tată de la o vârstă fragedă, micuțul Osman, duce în spate o zestre genetică diversă și un caracter pestriț și maleabil cum numai Balcanii puteau da naștere în acele vremuri. Există o sursă conform căreia Osman era fiul unei familii de români din Valea Timocului, trecuți la Islam din simplul motiv că astfel erau scutiți de taxele comerciale percepute de turci cetățenilor non-musulmani din provinciile stăpânite de ei. Nu există, însă, mai multe izvoare care să confirme ipoteza originii româneșți. Astfel, se pare că bunicul său făcuse parte din gărzile de akingii bosniaci ale orașului Sofia. De aici rezultă, de fapt, al doilea nume al tânărului Osman, Pazvantoglu, o derivație a poreclei Pasban-Oglu, adică fiul gardianului. Bunicul sau era născut în Bosnia din tată turc și mamă croată. Mama sa avea rădăcini amestecate, rudele după bunică fiind formate din albanezi, evrei, sârbi, bulgari și turci. Tipic balcanic!
După moartea timpurie a tatălui, Osman ajunge în grija bunicului său. Alături de acesta deprinde arta armelor, își însușește primele noțiuni de politică și se apucă de cămătărie. Cum pentru orice credincios musulman, cămătăria este o îndeletnicire strict interzisă de perceptele religioase, Osman se află pentru prima dată în viață în fața pericolului de a sfârși în ștreang. Prins de autoritățile turce, are de ales între spânzurătoare și exil. În urma intervențiilor bunicului și datorită mitei avansate de acesta judecătorilor, Osman scapă de la moarte și fuge într-o noapte din închisoarea din Sofia unde, spre norocul său, o parte dintre gardieni erau vechi cunoștințe ale bunicului. Câteva zile mai târziu, Osman Pazvantoglu străbate pe furiș, într-o barcă, apele Dunării și ajunge în Țara Românească. Aici, după multe peripeții, datorate caracterului sau bătăios și a câtorva scandaluri datorate escrocării unor boieri, Pazvantoglu ajunge să frecventeze cercul de apropiați ai domnitorului muntean de origine fanariotă, Nicolae Mavrogheni.
Politichie, șmecherie, tâlhărie…
Aflat în element propriu printre demnitarii fanarioți care parazitau Țara Românească, Pazvantoglu este brusc înflăcărat de ideea de a ajunge șef al gărzilor domnitorului. Pentru început se angajează în paza palatului domnesc din Bucureșți, oferindu-și serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistența și ambiția nativă, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avansează, ajungând în doar doi ani șef al gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibilă, simte o stranie atracție pentru poezie, astfel ajunge să îl cunoască și să se împrietenească cu renumitul poet revoluționar grec de origine aromână, Rigas Feraios. Atras de frumusețea domnițelor românce de la curte, Pazvante, după cum l-au denumit românii, este respins de o așa numită jupâniță Anica. Pazvante cade într-o depresie care l-a ținut la pat timp de două luni. Ridicându-se plin de răzbunare, dezvoltă o ură bolnavă împotriva femeilor, ură care va fi concretizată mai târziu, în timpul raidurilor de jaf efectuate în Valahia, când personal îndeamnă hoardele de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau rang social.
Pofta de glorie și mărire a lui Pazvante nu mai putea fi ținută în frâu, astfel încât, în scurt timp, ajunge să comploteze cu boierii fanarioți, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta află și, turbat de furie, ordonă decapitarea lui Pazvante pe o platformă construită undeva în apropiere de Strada Lipscani. Nesăbuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, în ultimă instanță, de către intervenția lui Rigas Feraios, intervenție dublată de o sumă considerabilă de bani plătită în prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.
Pazvante trece înapoi Dunărea și organizează o bandă de turci și albanezi cu care începe să jefuiască sistematic Balcanii în lung și în lat. Reușește astfel să strângă o sumă considerabilă de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, împreună cu asigurarea că dacă va fi pus agă, va dubla peșcheșul trimis Înaltei Porți. Sultanul acceptă momeala, iar Pazvante devine agă. Nemulțumit, dorește să ajungă pașă în cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferentă la insistențele lui, el strânge o armată de mercenari aduși din toate colțurile Europei și se răscoală împotriva stăpânirii turcești a sultanului Selim al treilea.
Pazvante nu mai poate fi oprit. În nebunia sa crează un stat independent cu capitala la Vidin și se autoproclamă pașă. Fascinat de puterile occidentale, dezvoltă relații diplomatice cu toate țările din jur, ajungând chiar să-și deschidă un consulat în Republica Franceză! În anul 1798, Pazvante stăpânea deja un teritoriu mărginit de Dunăre, Munții Balcani, cetatea Belgradului și orașul Varna. Dus de val, nu se lasă până nu ajunge să bată moneda proprie care pe o parte îl înfățișa, iar pe cealaltă avea gravată pușcăria din Sofia.
Jaf și durere în Valahia
Sultanul nu putea lăsa nepedepsită îndrăzneala nebună a lui Pazvante, astfel încât, în anul 1798, trimite o expediție militară de pedepsire compusă din 100.000 de oameni condusă de aga Husein Kukuc.
În mod bizar, armata lui Kucuk nu reușește să cucerească Vidinul și, implicit, să-l captureze pe Pazvante. Pus în față acestei situații, aga Kucuk dă vină pe domnitorul fanariot din Țara Românească, Constantin Hangerli, pe care îl acuză că nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie să plătească oalele sparte. În consecință, sultanul emite un firman de mazilire și execuție a domnitorului fanariot, act dus la îndeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. În vara aceluiași an, sultanul decide să-l ierte pe Pazvante și se hotărăște să-l numească, în sfârșit, pașă de Vidin, impresionat de ambiția de neoprit a băiatului din Balcani.
Stăpânit de o sete nestinsă de bani și bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expediții de jaf și distrugere din întreaga istorie a Țării Româneșți. Bolnav de ură, nu se mulțumește cu jefuirea satelor și târgurilor, ci ordonă incendierea acestora. Astfel de fapte, alături de siluirea femeilor și uciderea bărbaților, duc la întărirea sentimentului antiotoman printre români precum și la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Țară Românească. În anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc și incendiază Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situație a dus la un fapt straniu: depășit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi își cere singur automazilirea! În ianuarie 1802, Bucureștii sunt terorizați la aflarea veștii că Pazvante și-a trimis trupele spre capitală. Domnitorul Mihail Șuțu fuge și ordona garnizoanei de arnăuți albanezi să apere orașul. Aceștia se ceartă între ei, fiecare agă albanez dorind să dețină comanda. Bucureștiul cade în anarhie, fiind stăpânit de bandele de pazvangii care fraternizează cu vagabonzii și cerșetorii locali. Acesta situație dramatică ia sfârșit odată cu intervenția brutală a trupelor turcești care restabilesc ordinea.
Mort de mâna Jianului?
Distrugerile aduse de Pazvante nu au rămas fără replică. Într-un episod remarcabil, și din nefericire pea puțîn cunoscut al Istoriei Românilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reușesc să dea o replică pe măsură atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc și erou național, Iancu Jianu, organizează o serie de incursiuni de urmărire și pedepsire dincolo de Dunăre. Într-una din încleștări ajunge să se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea răzbunării, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav rănit de Jianu, el este salvat în ultimă instanță de garda sa personală. Supărarea peste măsură a Jianului este reținută în unele balade, celebre atât în România cât și în Serbia și Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :
“Cu mâna asta ți-am scos un ochi, tot cu mâna asta te omor, câine de păgân!”
Marele nostru haiduc nu se oprește, și alături de cetele de panduri olteni continuă să treacă Dunărea. În anul 1809, haiducii lui Iancu incendiază Vidinul și Plevna, ucigând orice turc întâlnit în cale, în replică la acțiunile lui Pazvante care atacase Craiova și incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turcească de la Turnu Măgurele care devenise baza favorită de incursiuni a lui Pazvante.
Iancu Jianu în persoană aprinde fitilul care va arunca în aer moscheea din Turnu Măgurele. În urma acestor lovituri, turcii nu vor mai încerca niciodată construirea vreunui edificiu musulman în Valahia.
Sfârșitul lui Pazvante este neclar, existând două surse care precizează acest acest moment. Într-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otrăvit de către medicul evreu al orașului Vidin, din ordinul sultanului, varianta puțin probabilă datorită faptului că Pazvante era o sursă importantă de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibilă rămâne varianta morții sale în urma distrugerii Vidinului de către Iancu Jianu, care probabil că și-a îndeplinit dorința de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, după episodul distrugerii Vidinului de către panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru’, decât o simplă expresie, des folosită și în zilele noastre…
În orașul Vidin din Bulgaria mai pot fi văzute și astăzi moscheea, biblioteca și cazarma construite pe vremea lui Pazvante.
Osman a devenit expert în arta mânuirii armelor și a războiului încă de pe vremea bunicului său. Mai târziu, și-a ales o „meserie” pentru care a plătit scump, fiindcă era interzisă în Imperiul Otoman. Mai exact, cea de… cămătar! Din această cauză a fost închis, apoi a evadat cu ajutorul bunicului său.
Cum devine un pașalâc realitate
La curtea lui Mavrogheni, Osman își câștigă respectul și urcă rapid în ierarhie – în numai doi ani ajunge șeful gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului fanariot. Însă nu era suficient. Condus de dorința pentru putere, el complotează cu alți boieri mazilirea lui Mavrogheni. Domnitorul află și ordonă decapitarea lui, însă este salvat din nou, de această dată de prietenul său, poetul grec Rigas Feraios, care și-a folosit relațiile sus-puse.
Osman nu renunță la ideea de a deveni conducător. Strânge o mică armată formată din turci și albanezi și se răscoală împotriva sultanului Selim III care îi refuză dorința de a deveni pașă. Osman îl învinge pe sultan într-o bătălie purtată în apropierea Vidinului și, victorios, se proclamă pașă al regiunii. Îndrăzneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct în cărțile de istorie turcești, el rămânând până astăzi singurul pașă care a îndrăznit să se revolte contra autorității supreme de la Stambul și să creeze un adevărat „stat” independent, cu capitala la Vidin, relații diplomatice private și monedă proprie. Pentru istoricii pasionați, Pazvante este și astăzi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingușitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, învățat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambițios, misogin, răzbunător, el întruchipează perfect figura dusă până la extrem al unui slujbaș de rangul doi din Balcanii începutului de secol 19.
Cum devine un pașalâc realitate
La curtea lui Mavrogheni, Osman își câștigă respectul și urcă rapid în ierarhie – în numai doi ani ajunge șeful gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului fanariot. Însă nu era suficient. Condus de dorința pentru putere, el complotează cu alți boieri mazilirea lui Mavrogheni. Domnitorul află și ordonă decapitarea lui, însă este salvat din nou, de această dată de prietenul său, poetul grec Rigas Feraios, care și-a folosit relațiile sus-puse.
Osman nu renunță la ideea de a deveni conducător. Strânge o mică armată formată din turci și albanezi și se răscoală împotriva sultanului Selim III care îi refuză dorința de a deveni pașă. Osman îl învinge pe sultan într-o bătălie purtată în apropierea Vidinului și, victorios, se proclamă pașă al regiunii. Îndrăzneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct în cărțile de istorie turcești, el rămânând până astăzi singurul pașă care a îndrăznit să se revolte contra autorității supreme de la Stambul și să creeze un adevărat „stat” independent, cu capitala la Vidin, relații diplomatice private și monedă proprie. Pentru istoricii pasionați, Pazvante este și astăzi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingușitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, învățat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambițios, misogin, răzbunător, el întruchipează perfect figura dusă până la extrem al unui slujbaș de rangul doi din Balcanii începutului de secol 19.
Noul „stat”, cu capitala la Vidin, avea alte reguli decât pașalâcurile care răspundeau Porții; avea monedă proprie (cu chipul său pe o parte şi închisoarea din Sofia pe cealaltă) și relații diplomatice cu alte state, inclusiv cu Franța. Contrar așteptărilor, teritoriul era destul de mare pentru îndrăzneala unui mercenar: de la Dunăre până la Munții Balcani, și de la Belgrad până la Varna.
Sultanul nu putea accepta o asemenea îndrăzneală. În 1789 trimite 100.000 de soldați conduși de Husein Kukuc pentru a-l captura pe Osman. Armata nu reușește să cucerească Vidinul, însă sultanul este cucerit de ambiția și puterea tânărului lider. Așa că, în 1799 decide să îl numească oficial pașă de Vidin.
Povestea lui Pazvante Chiorul
Orfan de tată de la o vârstă fragedă, micuțul Osman, duce în spate o zestre genetică diversă și un caracter pestriț și maleabil cum numai Balcanii puteau da naștere în acele vremuri. Există o sursă conform căreia Osman era fiul unei familii de români din Valea Timocului, trecuți la Islam din simplul motiv că astfel erau scutiți de taxele comerciale percepute de turci cetățenilor non-musulmani din provinciile stăpânite de ei. Nu există, însă, mai multe izvoare care să confirme ipoteza originii româneșți. Astfel, se pare că bunicul său făcuse parte din gărzile de akingii bosniaci ale orașului Sofia. De aici rezultă, de fapt, al doilea nume al tânărului Osman, Pazvantoglu, o derivație a poreclei Pasban-Oglu, adică fiul gardianului. Bunicul sau era născut în Bosnia din tată turc și mamă croată. Mama sa avea rădăcini amestecate, rudele după bunică fiind formate din albanezi, evrei, sârbi, bulgari și turci. Tipic balcanic!
După moartea timpurie a tatălui, Osman ajunge în grija bunicului său. Alături de acesta deprinde arta armelor, își însușește primele noțiuni de politică și se apucă de cămătărie. Cum pentru orice credincios musulman, cămătăria este o îndeletnicire strict interzisă de perceptele religioase, Osman se află pentru prima dată în viață în fața pericolului de a sfârși în ștreang. Prins de autoritățile turce, are de ales între spânzurătoare și exil. În urma intervențiilor bunicului și datorită mitei avansate de acesta judecătorilor, Osman scapă de la moarte și fuge într-o noapte din închisoarea din Sofia unde, spre norocul său, o parte dintre gardieni erau vechi cunoștințe ale bunicului. Câteva zile mai târziu, Osman Pazvantoglu străbate pe furiș, într-o barcă, apele Dunării și ajunge în Țara Românească. Aici, după multe peripeții, datorate caracterului sau bătăios și a câtorva scandaluri datorate escrocării unor boieri, Pazvantoglu ajunge să frecventeze cercul de apropiați ai domnitorului muntean de origine fanariotă, Nicolae Mavrogheni.
Politichie, șmecherie, tâlhărie…
Aflat în element propriu printre demnitarii fanarioți care parazitau Țara Românească, Pazvantoglu este brusc înflăcărat de ideea de a ajunge șef al gărzilor domnitorului. Pentru început se angajează în paza palatului domnesc din Bucureșți, oferindu-și serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistența și ambiția nativă, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avansează, ajungând în doar doi ani șef al gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibilă, simte o stranie atracție pentru poezie, astfel ajunge să îl cunoască și să se împrietenească cu renumitul poet revoluționar grec de origine aromână, Rigas Feraios. Atras de frumusețea domnițelor românce de la curte, Pazvante, după cum l-au denumit românii, este respins de o așa numită jupâniță Anica. Pazvante cade într-o depresie care l-a ținut la pat timp de două luni. Ridicându-se plin de răzbunare, dezvoltă o ură bolnavă împotriva femeilor, ură care va fi concretizată mai târziu, în timpul raidurilor de jaf efectuate în Valahia, când personal îndeamnă hoardele de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau rang social.
Pofta de glorie și mărire a lui Pazvante nu mai putea fi ținută în frâu, astfel încât, în scurt timp, ajunge să comploteze cu boierii fanarioți, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta află și, turbat de furie, ordonă decapitarea lui Pazvante pe o platformă construită undeva în apropiere de Strada Lipscani. Nesăbuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, în ultimă instanță, de către intervenția lui Rigas Feraios, intervenție dublată de o sumă considerabilă de bani plătită în prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.
Pazvante trece înapoi Dunărea și organizează o bandă de turci și albanezi cu care începe să jefuiască sistematic Balcanii în lung și în lat. Reușește astfel să strângă o sumă considerabilă de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, împreună cu asigurarea că dacă va fi pus agă, va dubla peșcheșul trimis Înaltei Porți. Sultanul acceptă momeala, iar Pazvante devine agă. Nemulțumit, dorește să ajungă pașă în cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferentă la insistențele lui, el strânge o armată de mercenari aduși din toate colțurile Europei și se răscoală împotriva stăpânirii turcești a sultanului Selim al treilea.
Pazvante nu mai poate fi oprit. În nebunia sa crează un stat independent cu capitala la Vidin și se autoproclamă pașă. Fascinat de puterile occidentale, dezvoltă relații diplomatice cu toate țările din jur, ajungând chiar să-și deschidă un consulat în Republica Franceză! În anul 1798, Pazvante stăpânea deja un teritoriu mărginit de Dunăre, Munții Balcani, cetatea Belgradului și orașul Varna. Dus de val, nu se lasă până nu ajunge să bată moneda proprie care pe o parte îl înfățișa, iar pe cealaltă avea gravată pușcăria din Sofia.
Jaf și durere în Valahia
Sultanul nu putea lăsa nepedepsită îndrăzneala nebună a lui Pazvante, astfel încât, în anul 1798, trimite o expediție militară de pedepsire compusă din 100.000 de oameni condusă de aga Husein Kukuc.
În mod bizar, armata lui Kucuk nu reușește să cucerească Vidinul și, implicit, să-l captureze pe Pazvante. Pus în față acestei situații, aga Kucuk dă vină pe domnitorul fanariot din Țara Românească, Constantin Hangerli, pe care îl acuză că nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie să plătească oalele sparte. În consecință, sultanul emite un firman de mazilire și execuție a domnitorului fanariot, act dus la îndeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. În vara aceluiași an, sultanul decide să-l ierte pe Pazvante și se hotărăște să-l numească, în sfârșit, pașă de Vidin, impresionat de ambiția de neoprit a băiatului din Balcani.
Stăpânit de o sete nestinsă de bani și bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expediții de jaf și distrugere din întreaga istorie a Țării Româneșți. Bolnav de ură, nu se mulțumește cu jefuirea satelor și târgurilor, ci ordonă incendierea acestora. Astfel de fapte, alături de siluirea femeilor și uciderea bărbaților, duc la întărirea sentimentului antiotoman printre români precum și la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Țară Românească. În anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc și incendiază Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situație a dus la un fapt straniu: depășit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi își cere singur automazilirea! În ianuarie 1802, Bucureștii sunt terorizați la aflarea veștii că Pazvante și-a trimis trupele spre capitală. Domnitorul Mihail Șuțu fuge și ordona garnizoanei de arnăuți albanezi să apere orașul. Aceștia se ceartă între ei, fiecare agă albanez dorind să dețină comanda. Bucureștiul cade în anarhie, fiind stăpânit de bandele de pazvangii care fraternizează cu vagabonzii și cerșetorii locali. Acesta situație dramatică ia sfârșit odată cu intervenția brutală a trupelor turcești care restabilesc ordinea.
Mort de mâna Jianului?
Distrugerile aduse de Pazvante nu au rămas fără replică. Într-un episod remarcabil, și din nefericire pea puțîn cunoscut al Istoriei Românilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reușesc să dea o replică pe măsură atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc și erou național, Iancu Jianu, organizează o serie de incursiuni de urmărire și pedepsire dincolo de Dunăre. Într-una din încleștări ajunge să se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea răzbunării, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav rănit de Jianu, el este salvat în ultimă instanță de garda sa personală. Supărarea peste măsură a Jianului este reținută în unele balade, celebre atât în România cât și în Serbia și Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :
“Cu mâna asta ți-am scos un ochi, tot cu mâna asta te omor, câine de păgân!”
Marele nostru haiduc nu se oprește, și alături de cetele de panduri olteni continuă să treacă Dunărea. În anul 1809, haiducii lui Iancu incendiază Vidinul și Plevna, ucigând orice turc întâlnit în cale, în replică la acțiunile lui Pazvante care atacase Craiova și incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turcească de la Turnu Măgurele care devenise baza favorită de incursiuni a lui Pazvante.
Iancu Jianu în persoană aprinde fitilul care va arunca în aer moscheea din Turnu Măgurele. În urma acestor lovituri, turcii nu vor mai încerca niciodată construirea vreunui edificiu musulman în Valahia.
Sfârșitul lui Pazvante este neclar, existând două surse care precizează acest acest moment. Într-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otrăvit de către medicul evreu al orașului Vidin, din ordinul sultanului, varianta puțin probabilă datorită faptului că Pazvante era o sursă importantă de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibilă rămâne varianta morții sale în urma distrugerii Vidinului de către Iancu Jianu, care probabil că și-a îndeplinit dorința de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, după episodul distrugerii Vidinului de către panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru’, decât o simplă expresie, des folosită și în zilele noastre…
În orașul Vidin din Bulgaria mai pot fi văzute și astăzi moscheea, biblioteca și cazarma construite pe vremea lui Pazvante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu