Dumitru Sîrghie - dialog cu academicianul Eugen Simion

Eugen Simion, unul dintre cei mai importanți critici literari români, pe 25 mai a împlinit 89 de ani. La mulți ani, Măria Ta!
Reluăm, astăzi, un dialog, pe care mi l-a acordat, în anul 2019, distinsul cărturar!

Academicianul Eugen Simion

Lucrul cel mai grav care se petrece, în societatea românească, este pierderea sentimentului național!
În urmă cu aproximativ trei ani, la Hotel Palace, din București, în cadrul unei întâlniri literare, am avut privilegiul să stau, la aceeași masă, cu academicianul Eugen Simion. Ne cunoscusem, prin intermediul lui Radu Sorescu, nepotul marelui scriitor Marin Sorescu și, în momentul în care domnia-sa a intrat în salonul unde se desfășura manifestarea organizată de poetul bârlădean Ion Fandarac, a preferat, spre stupoarea unora de acolo, să se așeze la masa la care mă aflam…
Printre alte personalități prezente, i-am remarcat pe Ion Coja, profesorul lui I. P. Culianu, pe scriitorul Sergiu Coloșenco, tot bârlădean de-al meu, autorul unui important studiu, privindu-l pe Eugen Ionesco, precum și pe alți de scriitori, mai puțin cunoscuți, printre care, bineînțeles, mă număram și eu.
Prezentăm, în continuare, cele mai importante fragmente din acel dialog-fluviu, în care sărbătoritul de azi nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume...

În Uniunea Scriitorilor Români, au apărut, exact ca în Orwell, unii mai egali decât alții!

* Excelență, cum vedeți, astăzi, Uniunea Scriitorilor din România?
– După cum știe întreaga națiune, fostul meu prieten și coleg de catedră, prof. Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor Români, m-a suspendat din această organizație, pentru că nu mi-am plătit cotizația. Spre disperarea unora, vă spun că nu m-am sinucis din cauza asta, pentru că nu mă mai interesează Uniunea Scriitorilor…
Uniunea Scriitorilor din România a reprezentat ceva mai mult, înainte de regimul instaurat în 1990. M-am ocupat și eu de bunul mers al acesteia, eram membru în Consiliu. Mi-aduc aminte că a venit odată un secretar al C.C. al P.C.R., ca să ne dăscălească… Scriitorii prezenți s-au manifestat cu atâta demnitate, încât omul acela, un om cumsecade de altfel, a înțeles că nu-i de nasul lui să ne dea indicații prețioase. Deci, în ciuda „orizonturilor roșii” de atunci, U.S.R. s-a ținut foarte bine. Și noi toți am ieșit, în ’90, foarte bine, am ieșit puternici. Îmi amintesc cât de optimiști pășeam, încă din primele zile, ale ieșirii din „epoca de aur” și, apoi, ale intrării în cea a libertății.
Din păcate, această stare de beatitudine n-a ținut nici măcar o lună de zile și comunitatea scriitoricească s-a spart. Au apărut, exact ca în Orwell, unii mai egali decât alții și, iată, în momentul de față, comunitatea scriitoricească nu mai reprezintă nimic, nu neapărat în fața mea, ci, mai ales, în ochii națiunii române. Pentru că U.S.R., de la Revoluție încoace, ar fi trebuit să intervină în chestiuni importante. Să vadă cum este prezentată istoria noastră în manuale, cum se vorbește limba română, cum este prezentată patria în cărți și peste tot, ce se întâmplă cu limba română în Basarabia etc.
Niciodată, de la Manolescu încoace, capii U.S.R. n-au spus niciun cuvânt în acest sens. Și președintele (Manolescu- n.r.!), înconjurat de ucenicii lui, toți împreună, profită de faptul ăsta că scriitorii sunt săraci, că le cade foarte bine jumătatea de pensie pe care o iau după pensionare, plus o indemnizație, care e relativ consistentă. Eu, și astăzi, când mă-ntâlnesc pe stradă cu câte un actor sau scriitor pensionar, primesc mulțumiri, deoarece ei trăiesc din această indemnizație, pe care au obținut-o grație lui Adrian Păunescu, cel ce a fost înjurat cu multă ingratitudine, mai ales de către cei pe care el i-a ajutat. Prima indemnizație a fost propusă de Eugen Uricariu, iar a doua de Adrian Păunescu, pe care, cum v-am mai spus, l-au înjurat destui, conform zicalei că „binele făcut nu rămâne niciodată nepedepsit!” Eram pe atunci Președintele Academiei și Președintele Comisiei care aviza aceste indemnizații. Am procedat în așa fel, încât aproape toți scriitorii merituoși să beneficieze de aceste sume. Comisia nu s-a opus niciodată, referitor la acest capitol al indemnizațiilor. Spun asta, pentru că Gheorghe Grigurcu mă tot înjura ... A scris vreo 200 de articole împotriva mea… Când i-a venit dosarul pentru indemnizație, cei din Comisie se uitau întrebător la mine. Eu le-am spus: „Domnilor, nu vă supărați, ce-are Grigurcu cu mine și ce am eu cu Grigurcu n-are de-a face cu problema lui socială. Noi trebuie să-i dăm indemnizația.” Ceea ce s-a și întâmplat.

Un student de-al meu, care a scris în „Cațavencu”, declară că e neomarxist!

* Domnule Profesor, în actualul context politic, ce înseamnă neomarxist și cum mai putem vorbi de sentimentul național?
Lucrul cel mai grav care se petrece în societatea românească este pierderea sentimentului național!
– Este o singură chestiune… Îi spuneam profesorului Coja, fostul meu student, că, în momentul de față, nu babilonia asta politică mi se pare lucrul cel mai grav care se întâmplă în România, deși e absolut deprimantă. Politicienii noștri au deprimat acest popor… L-au sfărmat. Însă, lucrul cel mai grav care se petrece în societatea românească este pierderea sentimentului național. Observ că, de la o vreme, scriitorii, pe care o vreme am încercat să-i țin lângă mine (am făcut 11 colocvii naționale), nu mai sunt interesați de literatura română. Ei spun că există doar „Literatura ca lume”. Asta înseamnă că nu mai contează elementul național, rădăcina națională, nu mai contează nici elementul estetic, nu-i mai interesează dacă o carte e valoroasă sau nu, îi interesează doar dacă aceasta vorbește despre minoritățile naționale, despre homosexualitate, despre globalizare, despre feminism etc.
Eu am cercetat acest fenomen, pentru că m-am simțit foarte afectat. Adică, să renunți la Literatura română, să spui despre ultimul capitol din Istoria literaturii lui Călinescu, privind specificul național, că este un program rasist, asta e prea de tot. Asta se scrie într-o carte apărută în America, o carte scrisă de niște tineri de la Iași, de la Sibiu, dar și din București. Chiar un student de-ai meu, care a scris în Cațavencu, declară că este neo-marxist… Și pe cine credeți că detestă el?! Pe Iorga îl consideră detestabil, iar despre Goga spune, fără jenă: „Dacă este unul pe care-l urăsc și-l disprețuiesc cel mai mult, acesta este Goga”. Despre Cioran zice că e o „hahaleră” sau cam așa ceva. Deși sunt profesorul lui, eu n-am ce să-i fac. Fiecare are dreptul să se sinucidă. Fiindcă, asta înseamnă sinucidere…
Nenorocirea este că noi trecem, periodic, prin asta. Am avut epoca proletcultistă. Pe care, personal, am trăit-o din plin. Abia am scăpat. În ’64, am început să ne mișcăm și generația noastră a reușit, parțial, să iasă din încercuirea stalinistă. Acum, o luăm de la capăt. Toată ideea asta cu literatura care nu mai e literatură, deci nu mai are nicio dimensiune națională, nu este decât teza sovietică despre literatură. Asistăm, în acest moment, la un nou sovietism aflat sub altă umbrelă… americană, aș zice. Am urmărit acest fenomen în America, atât cât am putut eu să urmăresc. Ei, americanii, au o justificare… Nu pun în discuție critica literară. Vor să facă altceva… Un fel de sociologie culturală, prin care cartea să fie folosită ca un argument (să zicem, un roman) pentru o dezbatere de familie. Dacă mai este utilă familia…
Fiica mea mi-a arătat un articol foarte important, prin care unele dintre marile universități americane cer ministerului de resort, al Educației, adică, să desfășoare învățământ „umanistic.” Vor ca studenții lor, încă din primii ani de studiu, să devină membrii unei corporații, ca să lucreze, iar când termină studiile, să lucreze în continuare. Adică, este o chestiune mult mai largă legată de ideea asta a globalismului, în care culturile naționale (lucrul cel mai grav) să dispară. Aici, ar trebui ca instituțiile culturale românești să intervină…. Biserica, Academia, Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, Uniunile de creație… Dar, la noi, toate sunt paralizate. Cei din fruntea acestor instituții nu vor să deranjeze pe nimeni, pentru că vor să rămână în funcție sine die… Personal, am susținut ca un post de televiziune național să organizeze dezbateri pe această temă… Dar nimeni nu este dispus să facă așa ceva. Mai făcea unul Hoandră, la „Realitatea”, din când în când, deși și televiziunea la care lucra era cu două fețe. Iar atitudinea lor politică nu-mi plăcea deloc. Era una isterizantă. Dar asta-i altceva…

Televiziunea Română nu m-a invitat niciodată la o emisiune…
* Care a fost relația domniei voastre cu Televiziunea Română, după Revoluție?
– Am stat peste 12 ani în conducerea Academiei Române. Patru ani, ca vicepreședinte, și opt ani și jumătate ca președinte. Televiziunea națională nu m-a invitat niciodată la o emisiune, ca să spun și eu ceva despre Cultură. Singura mea apariție la TVR1 se producea atunci când venea câte-un om politic la Academie. Atunci, mă arătau și pe mine un minut. Dar ca să scot vreo vorbă, nicidecum… Dar, probabil mai sunt și alții ca mine… Interziși, adică.
Cât a trăit Sorescu, îmi amintesc că discutam cu el despre chestiunea asta. Și l-am întâlnit pe Iosif Sava, când făcea niște emisiuni… Emisiunile muzicale pe care le făcuse înainte, erau mai bune… După aia, le politizase și el, ca tot românul, „imparțial”. Și i-am zis: „De ce nu-l inviți, domnule, și pe Sorescu la o emisiune de-a dumitale? Este un mare scriitor, poet, dramaturg, nici nu mai vorbim!” „A, zice el, baritonal… N-are dicție, domnule!”
Sorescu avea 60 de ani, atunci… A și murit, la puțin timp, după acest episod.

E un moment foarte dificil pentru Cultura română. Sunt niște chestiuni foarte presante și foarte primejdioase!

… Am reușit, în 2018, în urma unei scrisori pe care am trimis-o deputatului Gigel Știrbu!

* Ați declanșat, cândva, un proiect important pentru cultura românească, acela de a scoate edițiile integrale ale marilor scriitori români. Cum l-ați dus la capăt?
– Da, am reușit să scot ediții integrale ale scriitorilor clasici români, ajungând la numărul 250. În afara operelor lui Sadoveanu, Camil Petrescu și Vasile Voiculescu, pe care n-am putut să-i publicăm din cauza moștenitorilor, i-am făcut aproape pe toți. Am început să-l publicăm pe Iorga. M-am axat pe marii critici literari, pentru că ei exprimă, de fapt, ideologia românească. Am tipărit o parte din cărțile lui Cioculescu și Pompiliu Constantinescu. Statul Român n-a dat atunci niciun leu pentru acest efort. Atât de înălțător... Ministerul Culturii nu ne-a dat niciun leu. Acum, e un moment foarte ciudat… Însă, am reușit, în 2018, cu Parlamentul României, în urma unei scrisori pe care am trimis-o acolo unui domn, anume deputatul Gigel Știrbu, care este conjudețeanul dumneavoastră, acesta fiind atunci șeful Comisiei de Cultură din Camera Deputaților. Îi mulțumesc și pe această cale… El a făcut toate demersurile să obținem de la buget o sumă de bani, ca să publicăm 10 volume.
Am preluat, cu câțiva ani mai în urmă, tipărirea Manuscriselor lui Eminescu, un proiect care nu-mi aparține, a fost al lui Constantin Noica. L-am preluat și l-am dus la capăt. Cine credeți că a obținut banii: Adrian Păunescu! Era președintele Comisiei de Cultură… Îmi aduc aminte că am fost la Ministerul Culturii, pe care îl conducea o doamnă… Mona Muscă. Absolut penibilă… Ne-a trimis la Bănci. Primul volum din această serie a apărut cu sprijinul lui Caramitru. Caramitru, machidon isteț, care a înțeles despre ce e vorba. Răzvan Theodorescu ne-a dat și el pentru un volum, după care a venit Mona Muscă și ne-a zis: „Stop, nu risipim banii poporului”! Dar eu, fiind un tip ambițios, n-am cedat și am obținut banii până la urmă. E un lucru important pe care l-a făcut Academia atunci, să publice, în 38 de volume, cele 14.000 de pagini ale lui Eminescu, care sunt la adăpost, în acest moment. Atunci, Academia Română a hotărât să dea gratuit cărți tuturor marilor Biblioteci din România. Șefii de biblioteci, nici jumătate n-au venit să le ridice… Am vorbit c-un director din nordul țării: „Trimite, dle, o mașină să iei cărțile cu Manuscrisele lui Eminescu. Acesta este un document fundamental.” I-am amintit și ce spunea Noica: „Dacă vor apărea Caietele lui Eminescu, se va schimba fața României”! Zadarnic. N-a trimis nicio mașină!
În schimb, dacă vă duceți în Bucovina, cea din teritoriul românesc actual, în satul Dumbrăveni, veți întâlni un primar, Pavel, un tip extraordinar, primar de patru legislaturi. În fiecare an, îl comemorează pe Eminescu… Vă dați seama ce-i acolo? Vă sfătuiesc să treceți prin satul acesta. Pavel adună mulți oameni de spirit din Basarabia, din Bucovina de Nord, îi convinge pe membrii Academiei să meargă acolo… Dă și un premiu care egalizează Premiul Eminescu de la Botoșani. Construiește acum un Centru Cultural și sunt foarte bucuros, pentru că a vrut să construiască un Institut „Bucovina”, împreună cu Academia de Științe din Viena, cea care acceptase. Oferea trei redactori pe care i-ar fi plătit ei… Președintele Academiei de acolo mi-a spus că există la ei trei camere cu documente din Bucovina, în care nu pătrunde nimeni. Era cât p-aci să facem acest institut … Eu mi-am încheiat misia acolo, dar „urmașii mei Văcărești” au uitat deja ce au de făcut. S-ar putea să ducă la îndeplinire acest deziderat nobil chiar primarul comunei Dumbrăveni.»

Am recitit „Frații Jderi”!

* Despre opera lui Mihail Sadoveanu ce s-ar mai putea spune, atâta timp cât el, se știe, e considerat un mare colaboraționist al comuniștilor?
– Să vorbim, totuși, despre opera lui... Am recitit, de curând, „Frații Jderi”. Doamne, ce roman! Formidabil, domnule! De câteva luni de zile, eu scriu la Sadoveanu. El a scris cam 100 de cărți… Și, pe unele, le-am citit de două-trei ori. Domnule, Sadoveanu e un scriitor absolut uriaș… Dacă-l punem pe latura asta a marilor înțelepți, a marilor moraliști ai lumii, nu-l putem compara cu Proust, că nu merge, dar cu Tolstoi putem să-l comparăm…»

A consemnat Dumitru Sîrghie (2019)