Mircea Micu - Toată lumea fericită şi cu lacrimi pe obraz

Mircea Micu

Toată lumea fericită şi cu lacrimi pe obraz

Se dedică dragului meu prieten Fănuş Neagu, în amintirea zilei de 1 noiembrie anul trecut, zi în care am ciocnit împreună câte un pahar de must neînăsprit şi ne-am repovestit reciproc vieţile zbuciumate.

Într-o seară frumoasă şi parfumată ca o balerină corp ansamblu de la Teatrul Savoy, masivul, blondul şi exuberantul prozator născut într-un sat cocoţat deasupra unor smârcuri şi bălţi pustiite de lună, Fănuş Neagu, pe numele adevărat Fănică Decebal Trifan Neagu, răsfoia plictisit plicurile sosite la revista Luceafărul, ce purtau menţiunea „poşta redacţiei”.Din motive realiste trebuie să precizăm din capul locului că toată scena de faţă, precum şi cele care îi vor urma s-au petrecut „în timpuri imemoriale”, cum ar zice Alexandru Andriţoiu rimând totul cu tale quale sau, în caz de forţă majoră, cu Trivale…
Răsfoia manuscrise, ziceam, cu o mână, în timp ce cu cealaltă mitralia răspunsuri pentru rubrica „poşta redacţiei”, răspunsuri delicioase şi încurajatoare de tipul: „decât să rupi hârtia cu peniţa mai bine ia o tulumbă sub braţ şi fă-te pompier voluntar în timpul liber”. Sau, în cazul în care delicateţea suplinea ironia metaforică: „Mă întrebi dacă ai talent? N-ai, frate, ce să mai vorbim. Ori dacă ai, înseamnă că nu mă pricep eu la matematică, materie pe care n-am suferit-o neînţelegând ce haz are să înscrii neapărat un pătrat într-un cerc”…
Veneau scrisori cu sutele (se scria mult şi pe atunci), astfel că susţinătorul Real-Giuleştilor, duşmanul pe vecie al Babei U.T.A., era ajutat benevol şi cu apetenţă de Vintilă Ornaru, dramaturg şi reporter, turfist şi autor de montaje literar-muzicale, care desfăcea plicurile, arunca un ochi de expert peste manuscrisele desfăcute şi eticheta monosilabic cu nonşalanţa insului care ciuruise în viaţă hectare de hârtie velină plus câteva parcele de blok-notess-uri: e ceva, nix, divă!
„E ceva” însemna că trimiţătorul producţiei literare dădea oarecari semne de înzestrare; „nix”, pe nemţeşte, însemna ce ştie toată lumea, iar cine nu ştie, cu atât mai bine; „divă”, semn că manuscrisul vine de la o persoană de sex opus lui, fapt pe care-l deducea după calitatea hârtiei, floricelele desenate jos, în stânga, şi, în ultimă instanţă, după numele caligrafiat dedesubt.
Trebuie să mărturisim cu loialitate că aportul dramaturgului pomenit mai sus nu era lipsit de importanţă. Experienţa vieţii, rutina, calmul proverbial (deviza lui era Festina lente!) făceau din el un colaborator absolut de neînlocuit.

Deci, în acea seară de toamnă, în odaia mansardată a revistei, ora 20 şi 20 de minute fix, s-a auzit un răcnet victorios însoţit de un Evrika graseiat, care a avut darul să-l stupefieze pe autorul „Cantonului părăsit” ce-şi lăsă pentru o clipă peniţa în suspensie. (Mă văd obligat să desconspir faptul că solidul prozator scria pe timpul acela cu o simplă peniţă de toc pe care o ţinea cu dexteritate între degetul mare şi arătător, performanţă neegalată nici măcar de vestitul Iosefini. Nu suporta alt instrument de scris. Ulterior şi în special după căsătorie a trecut la creioanele mici, sferturi sau sfârcuri pe care le roade la un capăt cu înverşunare şi, mai recent, la pixuri pe care le ia cu împrumut şi le înapoiază dacă nu uită. Dar uită!).
— Ce-ai nea Vintilă de chiţăi? (în cazuri mai puţin grave îl alinta Bubu.).
— Ia uite-aici, nea Fane!
În mâna muncită de condei a vajnicului turfist, medaliat cu diploma de onoare pentru perseverenţă a hipodromului Ploieşti, a apărut în clipa următoare o fotografie 6/9 bust, alb-negru, fără retuş.
— Mamma mia, a rostit în cea mai curată limbă soră stăpânul metaforelor legate de balonul rotund.
— Mia mamma! a repetat şi Ornaru cu glas de călugăr chemat la taina împărtăşaniei, inversând topica.
— Care-i este numele şi prenumele?
— Di-a-na Sud! a silabisit pierdut aghiotantul cântând vocalele şi plescăind din buze.
— Bis! a ordonat Fănuş.
— Di-a-na Sud! a repetat Vintilă.
— Nume de zeiţă, mă, sună ca un ţurţure lovit de aripa unei lebede. Aur! Talent este?…
— Pute, nea Fane, ambră nu alta!
— Proză?
— Povestiri prima-ntâi! Talent pur, stil, nerv… Şi cum arată!… Poţi arăta astfel dacă n-ai talent?
— Ce zonă geografică cuprinde?
Vintilă îşi trecu ochii rotunzi în josul rândurilor însoţitoare şi rezumă telegrafic: Sat lângă Sibiu, profesoară, ani 23, scrie din liceu, invită ţinut natal…
— Basta mascalzzone! Fuga la dactilografie, du poza s-o trimită la zincografie, schiţa intră în primul număr.
— Hai, că suntem mari nea Fane! Ce talent, ce talent am dibuit!
Şi în timp ce Ornaru se mistuia pe coridoarele încălzite de răsuflarea fierbinte a debutanţilor pironiţi pe bănci cu ochii ţintă la consacraţi, Fănuş scapără un răspuns de zile mari, deschizând robinetul metaforelor cu miros aromitor, însoţite de verbe pe măsură. Zicea acolo de bătrâna Transilvanie, unde luna iese seara ca o mioară la păscut stele, de Sibiul secular, burg sfinţit de meşteri şi târgoveţi, plin de turle răsucite şi oieri cu pălăriuţe cât botul ştiucii, şi-o felicita pe juna prozatoare îndemnând-o să scrie şi să-i fie pana înflorită ca un corcoduş în aprilie şi inspiraţia nesfârşită ca Bărăganul. Ce mai, certificat de botez scris de mână darnică.
Scrisoarea se bate la maşină în dublu exemplar, unul pentru răspuns la rubrică, celălalt, expediat în plic cu antet pe adresa tinerei speranţe. Dedesubt fâlfâia graţioasă semnătura prozatorului de la Dunăre, iar mai jos, în stânga, mai modestă, dar lizibilă, cea a aghiotantului.
Se scurg câteva zile, răstimp în care apare proza tinerei debutante însoţită de o fotografie şi mai sus citata prezentare.
Fotografia a produs un fior de emoţie şi admiraţie în rândul literaţilor români consacraţi şi neconsacraţi şi un fior invers în rândul literatelor consacrate şi în viaţă. Cert e că, ochii migdalaţi, părul zvârlit pe spate à la Alida Vally, aerul melancolie ce se citea pe chipul de-o fină frumuseţe veneau să completeze indiscutabilul talent ce răzbătea din bucata publicată.

La trei zile după apariţia revistei, proaspăta debutantă expediază o scrisoare de mulţumire scrisă elegant pe hârtie roză tip Mimoza 2, plic asortat, timbrat cu cinci mărci poştale reprezentând un flamingo fragil stând într-un picior în nu ştiu ce ostroave dintr-un alt capăt al lumii. Termenii erau protocolari, dar calzi şi emoţionanţi, mici figuri de stil de tipul: „mi-a stat inima o clipă din ritmul ei provincial” sau, „în generozitatea Dv. Sunteţi frumos şi nobil ca un zeu”, şi se încheia amintind binefăcătorului literar că dacă vreodată drumurile îl vor purta şi către satul de sub poalele dealurilor va fi la orice oră binevenit şi că va avea totul: „AB OVO USQUE AD MALA”1.
— Ce-nseamnă asta, nea Fane, că eu n-am prea făcut latină în liceu? s-a nedumerit Ornaru.
— Lasă întrebările inutile. În primul rând n-ai făcut liceul. Dă fuga la P.T.T. Şi expediază o telegramă prin care anunţi sosirea noastră peste două zile. Fulger, Vintilă, nu fă economii. Eu rămân să fac rost de maşină.
Au urmat câteva telefoane informative care să-l pună pe urma umoristului Petre Bărbulescu, zis Conţi, zis Berlinaş, posesor al  unui Mercedes negru, încă la modă mare pe vremea aceea, 18 litri la sută pe drum drept, cu radio şi număr de Bucureşti începând cu 1.
L-au găsit la restaurantul Berlin, unde tocmai venise să se relaxeze după ce stătuse la Biblioteca Academiei studiind istoria teatrului de varietăţi între cele două războaie mondiale. I-au arătat fotografia şi l-au întrebat ca la şcoală:
— Ghici cine este în această poză?
Umoristul, buimac încă de atmosfera studioasă din care abia ieşise, a murmurat cu glas extaziat:
— O balerină din Occident…
— Nuuuu!
— O actriţă de film…
— Actriţă de film? Atât te duce fantezia de fost dentist care-ai schimbat bormaşina pe Hermes-Baby? (marca unei maşini de scris). E scriitoare mă, şi încă debutantă şi încă provincială. Noi am descoperit-o. Aşa că, pune-ţi la punct hodoroaga, fă-i plinul, tunde-te frumos, te duci la Baia Griviţa să scoţi mirosul de cărţi din tine şi mâine dimineaţă la şase fix, direcţia Sibiu înainte marş!
— Cine mai vine?
— Eu, tu şi Vintilă, să nu ne plictisim.
— Şi ce facem cu el acolo?
— De ce?
— Păi nu vezi că e îmbrăcat de parc-ar fi mobilizat pe loc la serviciul de manutanţă?
— Ai dreptate, zise Fănuş. Arată jalnic. Pantalonii mai merg, dar sacoul seamănă cu catargul Barabaftei scufundată la Brăila… Vintilă, îţi cumperi un sacou în carouri şi-ţi lustruieşti ghetele. Nu-i nevoie să ştie ăia din Ardeal că locuieşti la Groapa lui Oatu…
— Cu ce să cumpăr sacou, nea Fane?
— Te dotez eu. Cravată ai?
— Am un papion cu buline de la maestrul Goangă. Mi l-a făcut cadou de pe vremea când îi scriam viaţa romanţată.
— Bun şi papionul! Eu cum arăt?
— Magnific! a explodat Ornaru admirativ.
— Magnific, nu? Cu sandale romane la sfârşitul toamnei. Magnific…
— Păi, atunci, târguim o pereche de pantofi cu talpă de crep că se poartă.
— De unde cumpăr? Port numărul 48 şi jumătate. Nici în armată nu mi-au găsit şi până m-au încălţat de comandă am făcut două săptămâni instrucţie desculţ…
— Vorbim cu Mircea Sântimbreanu să te împrumute el.
— Da? Şi el va merge la cursuri desculţ?…

Găsiră până la urmă o pereche de botine cam demodate pe care le-au împrumutat de la magazia cu recuzită a studioului Buftea. Mai pierdură o după-amiază reflectând la tot felul de „mici atenţii”
ce urmau să le ia ca nişte gentlemeni ce erau. Ornaru susţinu sus şi tare să i se cumpere o sticluţă de parfum fin, un Madame Rochas original, cu monogramă şi dop aurit, pe care-o are un cunoscut de-al său, fost moşier mărunt în Câmpia Munteniei, devenit muncitor vatman la I.T.B. O smulseră cu greu, după târguieli îndelungate, contra unei sume echivalente cu preţul a două perechi de pantofi plus sacoul lui Ornaru, dar o smulseră!
— Să-i luăm şi o poşetă din piele de şopârlă că se poartă. Am văzut una pe Lipscani, a zis Vintilă Ornaru.
— Dacă luăm poşeta, musai neapărat şi pantofi asortaţi, declară sentenţios Conţi Bărbulescu care avea experienţă de la teatru plus cea de pe vremea cât şi-a făcut stagiatura în pitorescul orăşel Huşi.
— Sunteţi nebuni? Vreţi să ne ruinăm? vru să afle Fănuş Neagu. Adică după ce că o debutez îi fac şi trusou?
— Atunci măcar un furou de mătase naturală, ciripi Vintilă.
— Furou!… Faci cadou unei fete necunoscute un furou. Halal maniere!
— Atunci, un stilou cu peniţă de aur!
— Bravo, Conţi! Nu făcea să rămâi dentist. Eşti artist, mă! Se aprobă stiloul.
— Şi o şămpănică, nea Fane? Un Cordon Rouge să parfumăm botezul literar ca nişte intelectuali ce suntem.
— Fie şi basta, că ajunge. Ce, vreţi să intrăm la închisoarea datornicilor?

Au mai cumpărat nişte mărgele, un evantai de fildeş cu încrustături colorate, ţigări şi-o sticlă de Ismă să aibă pe drum, precum şi o pijama cu dungi portocalii pentru Fănuş. Că, deh, nu se ştie niciodată unde şi cu cine doarme omul.
Aşa i-a întâlnit pe Calea Victoriei junele poet Nichita Stănescu (foaie verde de jugastru / când avea un cal albastru), în chip de magi încărcaţi de daruri plecaţi să se închine la sfânta iesle din Betleem. Îi arătară poza şi cadourile şi-l puseră în temă:
— Luaţi-mă şi pe mine colegi, să-i spun versuri şi să-i cânt la pian, a zis odrasla răsfăţată a Ploieştilor.
— Nu, că eşti prea frumos şi până să-şi dea seama că eu sunt inteligent cine ştie ce iese, a refuzat Fănuş. Şi nu l-au luat…
E inutil, desigur, stimaţi cititori, să descriem stările sufleteşti şi nerăbdarea firească ce i-a cuprins pe cei trei protagonişti pe parcursul lungului drum spre satul de lângă Sibiu, unde aveau să întâlnească una din speranţele tinere şi frumoase ale genului scurt.
Au ajuns la Sibiu, au dat o raită prin piaţa veche şi au rezistat ispitei de-a intra la Împăratul romanilor spre a-şi potoli foamea cu celebrul gulaş bombardat cu găluşte ardeleneşti tari şi galbene ca aurul.

— Leşin de foame, se tânguia Ornaru, rotindu-şi ochii iscoditori prin piaţa plină de bunătăţi.
— Abţine-te, Vintilă. Mâncăm la debutantă. Precis c-a tăiat ceva.
— La Sibiu se fac şi nişte plăcinte cu varză la cuptor, clasa una, a înghiţit în sec Conţi Bărbulescu.
— Ah, şi un purcel crocant tăvălit pe varză călită, a plescăit marele turfist şi aghiotant.
— Gata, că mă ia cu ameţeală. Vorba e că să nu vă prind c-o faceţi pe donjuanii acolo. Politeţe şi eleganţă…
— Ce ochi o fi având, nea Fane? vru să ştie Ornaru.
— Bleu, Bubule, că dacă e brunetă bleu îi are, sau în cel mai rău caz verzi ca marea la Capul Midia.

După şase ore de mers întrerupt şi neîntrerupt au ajuns la destinaţie. Un sat pierdut sub buza unui deal, tăiat de-un pârâu nervos şi limpede. Case mici şi cochete, livezi arămite de toamnă, aer ozonat. Mercedesul a oprit în faţa primăriei torcând elegant. Claxonul s-a auzit scurt şi melodios şi în poartă a apărut un ins îmbrăcat ţărăneşte, purtând pe cap un fel de chipiu de ceferist, cu cozoroc.
— Bună, bade, eşti de pe-aici? a întrebat Ornaru.
— No, că de pe unde dară? s-a mirat insul.
— Ştii unde locuieşte profesoara Diana Sud?
— Ce-aţi zis? că n-am înţeles.
— Profesoara Diana Sud, o profesoară care scrie la gazete. Face povestiri, romane, a dat lămuriri Ornaru.
— Ba! a rămas la fel de ferm posesorul chipiului.
— Brunetă, păr lung, tânără, scrie la ziare…
— Ba! a repetat omul. La noi scrie la foaie numa nana Paraschiva de la comparativă. Alta nu cunosc!
— Lasă-l bre, nu vezi că-i căzut din lună! Mână Conţi, s-a impacientat posesorul metaforelor din zona Brăila-Râmnicu Sărat şi retur.
Maşina demarează lent lăsând un nor de praf prin mijlocul satului şi pe omul de serviciu nedumerit la culme salutând cu mâna la chipiu.
Au mai întrebat vreo doi-trei trecători folosind aceleaşi argumente, dar fără vreun rezultat. În cele din urmă un tânăr cu alură de intelectual, după ce-a meditat puţin mişcând buzele şi numărând pe degete cu oarecare nesiguranţă, a zis:
— Încercaţi pe strada asta în sus, a şaptea casă de la şosea, o clădire albastră cu muşcate la geamuri şi viţă de vie căţărătoare.
Cu opinteli şi duduieli nervoase maşina a prins să urce drumul şerpuitor suind în pantă.
— Să nu ne laşi Conţi în mijlocul cărării tocmai acum că te trimit înapoi la Huşi să pui dinţi de viplă la policlinica fără plată.
— E drum în pantă şi greutate mare, a zis posesorul Mercedesului privind chiorâş spre Ornaru.
— Să-l debarcăm pe „piesar”, ceru o încuviinţare Fănuş.
— Degeaba că nu mă dau jos. Am venit toţi trei cu maşina, din maşină vom coborî. Ce, vreţi să mă excludeţi din pornire?
Ajunşi cu chiu cu vai, îşi revizuiră ţinuta, înşfăcară cadourile aliniindu-se în şir indian, cu inimile tica-tica, cu speranţa şi Fănuş în frunte, porniră cu paşi săltaţi spre poartă.

— Bate Vintilă, că mi-e că scap sticla.
Bum! Bum! Bum! se auzi în liniştea înserării de sfârşit de toamnă. Apoi tăcere… Le veni în minte la toţi trei şi simultan celebrul vers: „la castel la poartă oare cine bate?” Bum! Bum! Bum! repetă Vintilă simţindu-şi inima cât o capsulă de sifon automat.
Se auzi o uşă undeva, paşi mărunţi înaintând dincolo de poarta de lemn.
— Mamma mia! ce delicat mărşăluieşte, constată Ornaru, numai simţire şi ritm cardiac.
Blondul prozator de din vale de Buzău îşi strânse nodul cravăţii şi în egală măsură sticla de şampanie, zvârlind neglijent un picior înainte să i se vadă botinele împrumutate de la Buftea.
Conţi Bărbulescu scoase cheile şi începu să le învârtă pe deget spre a dovedi că el este proprietarul maşinii ce staţiona ceva mai încolo. Cu acelaşi prilej ridică şi colţul batistei dantelate cu doi centimetri, batistă înălţată ca o ureche de zibelină din buzunarul vestonului bleu cu nasturi auriţi, aşa cum au purtat, poartă şi vor purta toţi angajaţii şi colaboratorii teatrelor de varietăţi de la noi şi de-aiurea.
Paşii se auziră inspirant de aproape, cheia scânci în broască, Fănuş ridică şampania în poziţia de „onor arm”; Ornaru înghiţi în sec, gata-gata să se înece, uşa se deschise şi în prag apăru un bărbat între două vârste, zâmbitor, plăcut la înfăţişare. „Dânsul e papá” le fulgeră concomitent prin cap celor trei crai deducţia logică.

— Bună seara, o căutăm pe Diana Sud, zise numai zâmbete şi flori de metaforă autorul „Îngerului a strigat”.
— Bună seara. O, ce plăcere! Fănuş Neagu în persoană! Poftiţi maestre, poftiţi în casă. Vă aşteptăm de mult.
Trecură pragul şi în curtea năpădită de iarbă şi flori se făcu prezentarea celor doi colaboratori. Admirară muşcatele, „roşul lor natural şi scânteietor”, distilând în acelaşi timp cu nările dilatate mirosul tulburător de friptură ce răzbătea dinspre veranda acoperită cu sticlă mată. Întoarseră capul ca la comandă şi avură timp să observe silueta subţire ce se mişca iute încolo şi încoace în spatele perdelelor cu ochiuri dese. Un fior de plăcere şi curiozitate îi fulgeră din creştet în talpă şi viceversa. Erau în drum spre verandă, se apropia mult visata clipă!
Intrară lăsându-se călăuziţi de papá care-i conduse în camera din faţă mobilată auster, decorată cu scoarţe ţărăneşti, linguri de lemn şi icoane pe sticlă. În mijlocul odăii trona o masă lungă încărcată de bunătăţi şi pahare de diferite mărimi şi forme. De acolo, răzbătea mirosul acela divin de condimente şi cimbru, de la mezelurile cum numai în Ardeal se fac, de la ficatul (indubitabil de gâscă) ce aburea lin în rotocoale alburii. Înghiţiră în sec cu decenţă maximă simţind că scapă cadourile din braţe. Se aşezară să nu ameţească sau să leşine de mirosuri şi poftă.

— Mă scuzaţi o clipă, zise bărbatul şi dispăru pe o uşă.
În mica pauză survenită, Fănuş zise din vârful buzelor cu ochii ţintă la belşugul alimentar.
— Vă ocupaţi de papá, conversaţi, combateţi, învăluiţi, fascinaţi. Vintilă, povesteşte-i o piesă. Conţi, spune-i bancuri cu poantă grasă. Lăsaţi debutanta în grija mea…

Gazda se întoarse aşezând pe masă o sticlă aburită conţinând un lichid galben ca mierea.
— Pălincă de prune, şaizeci de grade, de două ori întoarsă, zise şi înainte de-a o destupa o scutură de i se auziră mărgelele sunând.
Turnă în pahare şi toastă:

— Mulţi ani şi bine aţi venit!

Băură. Cei trei simţiră întâi aroma fină de floare de prun, gustul amărui dulce, apoi un val de căldură luând-o razna spre esofaguri. Se mirară, plescăiră, lăudară, slăviră. Fănuş ceru permisiunea să sărute gâtul sticlei. Mai serviră câte un pahar trăgând cu ochii la uşă. Striviră în dinţi cârnăciorii pipăraţi şi crocanţi şi decapitară câte-un castravete cât unghia. Bucăţi mici de caltaboş li se topiră în gură. Mai băură câte-un rând. Nerăbdarea îi sfârteca, misterul îi apăsa, mezelurile miroseau năprasnic şi apetisant. Focul duduia în sobă. Se auzea vântul mângâind geamurile şi legănând muşcatele.

— Unde-i duduia? atacă frontal Fănuş.
— Care duduie? vru să ştie amabila gazdă.
— Duduia Diana, Diana Sud, debutanta noastră, mândria noastră, talentata noastră…

Se lăsă o tăcere ca în sălile de concert, când dirijorul încremeneşte cu bagheta în aer în chip de statuie. Vintilă Ornaru sughiţă de încordare. Un castravecior pocni de la sine fără niciun rost…

— Eu sunt Diana Sud! rosti cu modestie zâmbind amuzat bărbatul între două vârste. Mi-am permis o farsă nevinovată.
Se auzi întâi o grindă plesnind în pod, lampa fâlfâi, se stinse şi se aprinse la loc, Vintilă Ornaru leşină pentru prima şi ultima oară în viaţă. Căzu sub masă şi rămase multă vreme acolo, din proprie iniţiativă. Stupoarea fu atât de mare, încât Fănuş destupă sticla de şampanie şi-o goli dintr-o suflare. Apoi întrebă cu vocea lui Carusso, actul 111, scena ultimă, Traviata:
— De ce, măăăăă?!…

Nu cunoaştem răspunsul! Nu ştim cu exactitate ce-a urmat. Vreau să zic, nu cunoaştem detalii întrucât, de fiecare dată, ajunşi la acest punct al povestirii, niciunul dintre cei trei martori n-au catadicsit vreodată să facă mărturisiri complete ori să dea amănunte lămuritoare.

Prin deducţie, suntem siguri de un singur lucru: că n-a rămas niciun oscior, niciun moţ de cârnat, niciun sfârc de castravecior! Se pare ca nevinovatul godac sacrificat în cinstea oaspeţilor a fost transformat în calorii cu o repeziciune neatinsă încă la vreun concurs al mâncăilor. Şi se mai pare că un lung şi bine păstrat secret acoperă această parte a evenimentelor…
Totuşi, întâlnindu-se cu Nichita Stănescu şi acesta întrebând în versuri cum e debutanta şi dacă merita drumul, Fănuş i-ar fi zis:

— Ce să mai vorbim dragă? Mărgăritar! Toată lumea mulţumită şi cu lacrimi pe obraz. M-a întrebat de tine. Dacă mergi să-i duci cadou neapărat o sticlă de Madame Rochas, moare după marca asta. Se găseşte greu, dar îţi fac eu rost…

Şi cică, Nichita, oftează şi acum de invidie şi când vine vorba de masivul prozator, zice melancolic:
— Fănuş Neagu? He! He! dragi colegi, Fane e cel mai norocos om din lume. De-aţi vedea-o voi pe Diana Sud…

Mircea Micu, cartea Întâmplări cu scriitori

Mircea Micu - Ori îmi ziceţi pe nume, ori plec!

Acum vreo zece ani, poeţi din capitală şi din alte regiuni ale ţării porneau într-un turneu literar mai lung ce se desfăşura în cadrul „Săptămânii poeziei”.
Înzestraţi cu geamantane în care cantitatea volumelor şi-a manuscriselor depăşea de multe ori cantitatea lenjeriei de corp, grupaţi după amiciţii sau nimeriţi în echipe întâmplătoare, se avântau în lungul şi-n latul ţării care mai de care mai hotărâţi să-şi uimească cititorii cu producţiile poetice.
Eram la începuturile literare şi m-am nimerit într-o echipă ce trebuia să străbată superbul ţinut al Maramureşului, conform unui itinerar mai mult decât atrăgător.
Echipa era cam eterogen alcătuită, în sensul că alături de nume deja consacrate figurau şi câţiva debutanţi sau total necunoscuţi (cum era cazul subsemnatului).
Pentru a vă face o imagine mai exactă, voi încerca să-mi amintesc numele participanţilor; Veronica Porumbacu, Sergiu Adam, Alexandru Andriţoiu, Petru Anghel, Al. Gheorghiu-Pogoneşti, Rodica Toth, Rusalin Mureşanu, Radu Cârneci şi autorul acestor rânduri.
După prima şezătoare ţinută la Baia-Mare, am fost îmbarcaţi într-un microbuz nu tocmai nou şi începu drumul spre satele Maramureşului.
Un activist al Casei de creaţie, care schimba itinerarul în funcţie de interesul pe care organele locale îl arătau faţă de venirea noastră, anunţa de obicei cu o zi înainte, telefonic, numele participanţilor şi genul în care e consacrat fiecare.
După acest telefon, graficianul satului, uzând de tot talentul cu care îl înzestrase natura, compunea un mic afiş scris de cele mai multe ori cu cretă colorată şi ornamentat din belşug cu flori, ghirlande şi alte efecte de ordin artistic.
Vanitoşi şi sensibili, ne oprim la primul popas în dreptul unui astfel de afiş silabisindu-ne fiecare în gând numele care ne acredita ca reprezentanţi legali ai muzelor pe pământ.
Radu Cârneci, trecut nu se ştie din ce raţiuni pe locul ultim, după ce îndură umilinţa acestui clasament arbitrar, se întoarce spre Andriţoiu şi cu un glas stăpânit de indignare îi spuse:
— Sandule, ai văzut ce mi-au făcut?
Andriţoiu, crezând că se referă la locul pe care-l ocupă, îl consolă maliţios:
— Lasă dragă, nu ştii că cei din urmă vor fi cei dintâi? Talentul contează, nu ordinea…
— Nu-i vorba despre asta. Uită-te cum mi-au scris numele…
— Ra-du Câr-naţi, silabisi Andriţoiu încercând să pară indignat în ciuda zâmbetului ce-i înflorise în colţul gurii, semn că fantezia sa începea să lucreze în viitor.
Din acel moment, sub pretext că însoţitorul nostru nu transmite exact numele scriitorilor, Andriţoiu, în calitate de şef al delegaţiei, hotărî să dicteze personal şi cu exactitate lista.
În localitatea următoare, Radu Cârneci era trecut al doilea în ciuda curgerii fireşti a alfabetului, dar de data aceasta numele îi suferi o uşoară modificare: Radu Cârmaci!
— Nu se poate! Asta-i bătaie de joc. Tu ai aranjat-o!
— Nu dragă, îţi jur. Am dictat exact. Şi prefăcându-se că citeşte în continuare multicolorul afiş, îi atrase atenţia că şi eu eram trecut Nicu în loc de Micu.
— Da, dar el are o singură carte şi aia pentru copii! îi replică îndârjit Cârneci.
În a treia localitate, Andriţoiu ne arată un afiş pe care pretindea că l-ar fi rupt de pe stradă, în care mai mult din jumătatea numelor erau caligrafiate sub forma unor calambururi năstruşnice, în afara numelui său.
Reproduc din memorie: SERGIU MADAM, RADU CÂRMIȚI, PETRU ANGELA, RODICA TOC, MIRCEA BRICU, IERUSALIM MUREŞAN, AL. GHEORGHIU-POGONICI. Lipsea numele Veronicăi Porumbacu, chemată la Bucureşti pentru nişte chestiuni urgente.Ţin să precizez că în afară de Cârneci şi Al. Gheorghiu-Pogoneşti restul ştiam exact cine era autorul năbădăiosului afiş.
De data aceasta, Radu Cârneci protestă cu vehemenţă şi-l somă pe delegatul judeţean să-l aducă pe autorul afişului spre a da explicaţiile necesare menite să lămurească „aberaţiile astea nemaipomenite”. Evident că i se promise satisfacţie, în sensul că „incultul” grafician va fi pedepsit exemplar îndată ce i se va găsi urma. Pentru că, explica Andriţoiu, „ăsta s-a ascuns de groaza ta Radule şi-a luat drumul codrului”.
— Cum se face că pe tine nu te-a greşit?
— Dragă, numele meu e foarte răspândit în Maramureş. E un nume comun! Asta, cred eu, e singura explicaţie.
Seara, la şezătoare i se atrase în mod deosebit atenţia directorului căminului cultural să rostească exact numele lui Cârneci, atunci când îl va anunţa. Acesta şi-l notă conştiincios pe o bucăţică de hârtie, cu litere de tipar, alături de celelalte.
În timp ce-şi ţinea alocuţiunea de bun venit, Andriţoiu, care se aşezase „întâmplător” alături de el, făcu pe furiş o mică modificare grafică în dreptul numelui atât de controversat, în aşa fel încât directorul anunţă grav şi pătruns de conştiinţa misiunii îndeplinite:
— Şi acum va citi tovarăşul poet Rada Cârneci.
La care cel numit se ridică în picioare şi-l apostrofă furios:
— Dacă nu-mi pronunţaţi exact numele să ştiţi că mă duc la gară şi iau primul tren spre Bucureşti.
Se făcu o clipă de linişte jenantă şi apoi se auzi vocea respectuoasă a directorului de cămin:
— No, mă rog frumos, pentru asta va trebui să vă dăm o căruţă să vă ducă până la Sighet… Că noi n-avem gară!

din „Întâmplări cu scriitori”, Mircea Micu

Nae Ionescu văzut de Emil Cioran

Gabriel Liiceanu: Vă propun să vorbim despre un personaj care, în epocă, a marcat viaţa unei întregi generaţii. Personajul poate cel mai controversat din perioada interbelică de la noi: Nae Ionescu. Cum era? L-aţi avut profesor? Câtă vreme?

Emil Cioran: Mai mulţi ani, şi l-am cunoscut personal. Mi-am dat seama destul de repede că nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formaţie intelectuală perfectă sau vastă. Citise mult în tinereţe, în Germania, iar cursurile lui se bazau pe ce înmagazinase atunci, însă omul avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor. Interesant era că îşi pregătea cursurile numai pe jumătate, pentru că totodată era şi jurnalist şi nu avea timp, din cauza asta improviza mult, făcea un mare efort şi gândea chiar în timpul cursului, şi atunci te prindea cu el în elaborarea asta. Efortul pe care-l făcea ni se transmitea şi nouă, în aşa fel încât tensiunea era reciprocă. Intrai cu el într-o problemă şi avansai o dată cu el. Foarte rar întâlneşti un asemenea profesor. Reuşea să creeze o colosală intimitate în gândire. Venea de la jurnal — scria destul de mult articole în presă — şi dintr-o dată punea o problemă metafizică sau religioasă. De multe ori ne întreba chiar pe noi despre ce să vorbească la cursul viitor. La un moment dat — cred că eu i-am dat ideea — a vorbit despre îngeri. După ce a terminat cursul, m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Ştii la ce m-am gândit tot timpul când vorbeam despre îngeri? Dacă să accept sau nu să devin şeful Poliţiei“. Prin campania pe care o făcuse, Nae Ionescu avusese un rol decisiv la revenirea regelui Carol din exil şi, odată reinstalat pe tron, acesta l-a propus imediat la Interne.

G.L.: La Nae Ionescu a existat o trecere directă de la filosofie la politică sau erau două lucruri complet separate?

E.C.: Mai degrabă separate. Era în el o latură de aventurier şi îi plăceau chestiile tulburi. Toate contradicţiile balcanice erau întrupate în el. Pentru un personaj atât de subtil, viaţa era un joc prea complex, care nu putea fi simplificat la nivelul unei singure idei.

G.L.: Pe dumneavoastră, cei tineri de atunci, v-a influenţat direct în opţiunile politice?

E.C.: Da, evident. Mai cu seamă pe Eliade. Uitaţi cum s-au petrecut lucrurile. La început, Nae Ionescu era personajul cel mai important după rege, adică avea influenţa cea mai mare. Şi la un moment dat, nu ştiu precis din ce cauză, a rupt cu regele, sau regele a rupt cu el. Din clipa aceea n-a văzut decât un singur gând: să se răzbune. Aşa se face că s-a apucat să susţină Garda de Fier. Această angajare a fost în primul rând una personală şi în al doilea rând una politică. Cert este că ne-a antrenat în aventura lui personală, iar jocul lui politic a avut drept ultim mobil răzbunarea. Nu se putea împăca cu ideea că el, care l-a adus pe rege… Singurul lui gând era acuma să-l sape şi gândul ăsta l-a pierdut, în cele din urmă, l-a lichidat. Ceea ce mă fascina pe mine era latura lui aventuroasă: pe de o parte filozof, pe de alta cuceritor, plin de farmec, om de lume, femei, dineuri… Cheltuia enorm de mulţi bani şi-i lua, fără scrupule, de la indiferent cine. Mi-a spus la un moment dat: „Iau de la cine îmi dă.“ Şi altădată: „N-aş putea zice că iau bani de la un sfânt“. Avea în el ceva de grec. Era omul care, în fond, nu crede în nimic, reprezentantul unei civilizaţii în declin, care practica subtilitatea şi şarmul într-o ţară bântuită funciar de primitivitate. A fost neîndoielnic un personaj. Pe lângă el, ceilalţi profesori de la facultate făceau figură de ţărani naivi.


sursa: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Criterion Publishing Co., Bucureşti, 1998

Lucruri mai puțin cunoscute despre Mircea Eliade

- Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România;
- A fost căsătorit de două ori: cu Nina Mareș – prima soție, care a murit de cancer în timp ce acesta era reprezentantul României la legația din Portugalia; și cu Christinel Cotescu – pe care a cunoscut-o în Paris și alături de care a fost până la sfârșitul vieții;
- Și-a pierdut de două ori biblioteca. Prima dată când s-a mutat în Anglia, lăsând totul unui prieten din România (inclusiv jurnale) și a doua oară la Chicago, în urma unui incendiu.
În clasa a VII-a începuse să scrie Memoriile unui soldat de plumb, carte în care voia să reconstruiască întreaga istorie a omenirii. Cele trei caiete cu manuscrisul acestui proiect i-au fost încredințate lui Radu Capriel în 1928.
- Elev fiind, își scurta orele de somn cu câteva minute în fiecare noapte, ajungând să doarmă doar 4 ore (la un moment dat a leșinat, fiind nevoit să oprească pentru un timp experimentele de acest tip), scopul fiind acela de a-și forța corpul să se subordoneze ambițiilor intelectuale;
- Încă din timpul studiilor, când încă nu se afirmase pe plan internațional, le scria marilor personalități ale lumii (mai ales numelor de referință din domeniul filosofiei și istoriei religiilor) pentru a le cere cărți pe care le dona bibliotecii facultății;
- O perioadă a călătoriei sale în India a rămas nedocumentată, considerându-se că și-ar fi petrecut-o în Himalaya alături de călugări, experimentând tehnici șamanice;
- Pentru a putea să reziste ritmului de lucru pe care și-l impusese la maturitate, apela adeseori la „substanțe ajutătoare” (ex.: Pervitin, având rolul de a reduce senzația de teamă și de a crește capacitatea de concentrare – folosit mai ales de soldați în timpului celui de-al Doilea Război Mondial sau în Războiul din Vietnam);
- Fusese întotdeauna fascinat de enciclopedism: marile personalități ale culturii române pe care le-a avut drept modele au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (voia să facă o ediție completă a operei acestuia și să-i dedice o monografie – unul dintre proiectele rămase neterminate) și Nicolae Iorga (cu care a și purtat o polemică);
- Prieten cu Carl Gustav Jung, alături de care a participat la o serie de conferințe în Italia;
A fost prototipul pentru personajul Radu Grielescu din romanul Ravelstein de Saul Bellow (cu care fusese prieten);
- Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România. Filmul Youth Without Youth al lui Francis Ford Coppola este adaptat după nuvela Tinerețe fără tinerețe (inspirată de basmul preferat al lui Eliade, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte);
- Pe lângă romane și nuvele, a scris și teatru (Iphigenia, Coloana nesfârșită, Oameni și pietre);
- A fost cumnatul lui Ionel Perlea, dirijor și compozitor român;
- Filmul lui preferat era The Clowns, al lui Federico Fellini;
- Spre sfârșitul vieții a suferit de artrită, lucru care l-a împiedicat să continue să scrie și să lucreze în ritmul în care fusese obișnuit (grafomania fiind una dintre trăsăturile lui definitorii);
- A murit în 1986 într-un spital din Chicago, în urma unei congestii cerebrale. A fost găsit de Christinel în fotoliul preferat, zâmbind nemișcat și ținând în brațe cartea Exercices d’admiration a lui Cioran;
- A cerut să fie incinerat, slujba de înmormântare fiind oficiată de preotul ortodox al bisericii românești din Chicago și de reverendul Brown, rectorul Capelei David Rockefeller din incinta campusului Universității din Chicago, unde fusese profesor;
- Nu s-a aflat numele persoanei care a donat banii necesari pentru înființarea catedrei „Mircea Eliade” în cadrul Universității din Chicago.

sursa https://matricea.ro/lucruri-mai-putin-cunoscute-despre-arhicunoscutul-mircea-eliade/