În „Dicționarul enciclopedic rus” din 1875, editat de I.N. Berezin, profesor la Universitatea din Sankt-Petersburg (anul al II-lea, seria V, fascicolul 2), biografia alcătuită de V.Z. este publicată cu o mulțime de greșeli referitoare la data nașterii, viața și opera scriitorului. În „Jurnal de scriitor”, volumul I, Dostoievski ne precizează: „E greu să-ți imaginezi că pe o jumătate de pagină se pot face atâtea greșeli. Nu m-am născut în 1818, ci în anul 1822. Răposatul meu frate Mihai Mihailovici, editor al revistelor Vremia [Timpul], Epoha, a fost mai mare și nu mai mic cu patru ani decât mine (…)”.
De atunci, până în prezent, celebrele dicționare ale lumii chiar („Le Petit Robert des noms propres”, „Britanica Concise Enciclopedia”, „Larousse” etc.) prezintă anul nașterii 1821, iar prenumele: Fedor, Fiodor, Feodor. În descrierea CIP de la Biblioteca Națională a României este trecut Feodor Mihailovici Dostoievski. Varianta cea mai sinceră este cea a editorilor români care au trecut pe copertă: F.M. Dostoievski, iar în pagina biografică din carte: Fiodor Mihailovici Dostoievski.
Primul roman, primul succes, prima criză de epilepsie
Familia Dostoievski provenea dintr-un neam renumit de lituanieni din satul Dostoievo. Tatăl viitorului scriitor, ursuz, zgârcit și alcoolic, medic la Spitalul Săracilor din Moscova, era căsătorit cu frumoasa Maria Feodorovna Neceaeva, care iubea poezia, interpreta romanțe, citea romane și-l adora pe Pușkin, și care moare la 35 de ani, de turberculoză. Aveau împreună 8 copii.
După moartea soției, Mihail Andreevici Dostoievski lasă fetele în grija unor mătuși și trimite băieții la pensionul francezului Souchard, apoi îi înscrie la Școala de inginerie militară de la Sankt Petersburg, cu regim dur.
Feodor, blondul palid, nervos și visător, citea enorm. Își dorise să țină în mână cărțile scrise de Pușkin, Balzac sau Gogol, nu pușca, să nu fie aliniat în front și comandantul să urle: „Dreeepți! Pe front nu există soare. Dreeepți!”. Visa ca să devină ca Shakespeare.
Se considera poet, nu inginer, atunci când e numit într-un post modest, la secția de desen tehnic din cadrul armatei. „Să studiez viața oamenilor este principalul meu țel și amuzament”, spunea adesea autorul „Idiotului”, participând la viața de seară a cafenelelor, la câte un joc de cărți.
Debutează cu romanul „Oameni sărmani”, în 1845. Succesul uriaș îl aduce în preajma criticului Belinski și în salonul familiei Panaev, unde o tânără cu păr buclat și nume ilustru citise romanul, dorea să-l cunoască, iar scriitorul leșină în fața ei. Era prima criză de epilepsie nediagnosticată medical. După niște ani, soția lui Panaev, care era actriță, povestindu-și întâmplările din salon, scria în memoriile sale: „Dostoievski era un tânăr nervos și sensibil. La început a fost timid, apoi s-a dovedit un mare autor de dezbateri și un certăreț pătimaș. Își exprima prea fățiș orgoliul său de scriitor și părerea prea bună despre talentul său”.
„Pana mea era condusă de izvorul inspirației care țâșnea direct din suflet”, îi scria fratelui său Mihail, în 1847, când publică „Dublura”. Genialul înălțat la ceruri de către unii și coborât în infern de către alții, după primele succese literare, își dă seama că gloria nu ajută prea mult, iar Sankt Petersburgul devenise un iad pentru el.
Spre Siberia, cu lanțuri la picioare, o evanghelie și 10 ruble
În cercul lui Petrașevski se bucură de stimă, citește toate cărțile din bibliotecă, cunoaște multă lume, însă concertele și seratele literare sunt transformate în discuții politice despre socialism. Activitatea monitorizată a cercului duce la arestarea membrilor ei învinuiți de „apartenență criminală la o societate secretă cu planuri dușmănoase împotriva bisericii ortodoxe”, din ordinul Țarului Nicolae I. Încarcerat în fortăreața Petropavlovk, anchetat de o comisie secretă, în timpul procesului, citește operele lui Shakespeare. O trăsură neagră cu geamurile înghețate îi duce pe cei 21 de membri ai clubului Petrașevski la spânzurătoare. Aliniați în genunchi, în răpăiala tobelor, așteptau rostirea sentinței. Dostoievski primește doar patru ani de muncă silnică la ocnă, în Siberia. În aceeași zi, îi scria fratelui său Mihail: „Nu m-am întristat, nu mi-am pierdut curajul. Viața e viață pretutindeni, viața e în noi înșine, și nu în cele din afară. Lângă mine vor fi oameni, iar să fii om între oameni și să rămâi astfel pentru totdeauna, oricâte nenorociri s-ar abate asupra ta, să nu te descurajezi și să nu decazi, asta înseamnă viață, în asta stă menirea ei. Eu am înțeles acest lucru. Această idee a pătruns în carnea și sângele meu”.
Cu o evanghelie primită cadou, 10 ruble și lanțuri grele de 4 kg la picioare, este urcat într-o sanie cu destinația Siberia. Omul plin de speranțe, sete de viață și credință, cu darul clocotitor de a scrie, ajunge în 1850 la Omsk, fortul înconjurat de șanțuri adânci, unde temnicerul șef Krivțov, un bețiv roșcovan și fioros, cu epoleții murdari, îl amenință cu bătaia la cea mai mică abatere. Ras pe cap, îmbrăcat într-o tunică, se instalează în cazemata cu dușumeaua putredă, sobe care scoteau fumul înăuntru, iar apa curgea de pe acoperiș în interior. Puricii și ploșnițele colcăiau.
În cimitirele vii de la Omsk, ocnașii munceau, jucau teatru, făceau baie sau zăceau pe un pat de spital, cu lanțuri la picioare. Nefiind atât de vinovat, Dostoievski trăiește în același loc cu cele mai sinistre „celebrități” ale lumii penale din Rusia, ce devin sursă de inspirație pentru cartea „Amintiri din casa morților”. Muncește ca salahor, apoi dezmembrează șlepuri, în genunchi pe zăpadă, în gerul ce îngheța mercurul. Între două interogatorii, gândurile negre îi erau alungate de petecul de cer ce pătrundea prin geamul spart al cazematei și ajungea până la patul său de lemn. „Însingurat sufletește, îmi revedeam întreaga viață de până atunci, îmi analizam trecutul, mă judecam aspru și fără milă, iar uneori îmi binecuvântam soarta pentru că mi-a hărăzit această singurătate, fără de care n-ar fi avut loc nici această judecată asupra-mi, nici această severă revizuire a vieții mele interioare”. Tânjește să scrie, dar n-avea pană, hârtie și nici nu i se dă voie să scrie.
În 1854, înrolat ca simplu soldat în Batalionul 7, escortat fără lanțuri, cu „cerul deasupra, aer proaspăt și sentimentul libertății în suflet”, autorul romanului „Crimă și pedeapsă”, ajunge în orășelul uitat de lume Semipalatinsk, aproape de granița cu China, tot în Siberia. Are noroc. Baronul Vranghel, care-l cunoștea și-l adora ca scriitor, devenise procuror, era șeful unității. Îl invită la el, se împrietenesc, fac baie în râu, pescuiesc, merg în excursii. Îi oferă pană, hârtie și cărțile din biblioteca sa, în secret. Sub protecția lui Vranghel, autorul romanului „Umiliți și obidiți” citește, scrie, însă n-are voie încă să publice.
„Sunt un nebun fericit”
Regiunea Semipalatinsk era o gubernie de stepă cu ciulini, păduri de conifere și lacuri adânci. Aici o cunoaște pe Maria Dimitrievna, căsătorită cu un bărbat bețiv. Cel care a scris „Adolescentul” avea 35 de ani și nu trăise o dragoste ca acum: „Nu vreau decât să o văd, s-o aud. Sunt un nebun fericit. O asemenea dragoste e boală curată. Ea mi-a apărut în momentele cele mai grele ale vieții și a făcut să-mi reînvie sufletul și toată ființa. Despărțirea de ea m-ar face să-mi iau viața”, îi scria lui Vranghel. Tinerii ajung în fața altarului, cu un naș, șeful poliției și fostul amant al Mariei, pe care ea îl mai iubea în taină. După nunta modestă, pasiunea lui s-a transformat în compasiune pentru ea, căci avea tuberculoză, iar când nu-i era rău, avea toane sau își manifesta gelozia cronică.
În 1859 scriitorul trece în rezervă, pleacă din Siberia însurat. I se dă voie să locuiască doar în orașele mici, nu în capitale, i se permite să publice. Se instalează în Sankt Petersburg, unde fratele său Mihail înființează săptămânalul „Vremea” și devine redactor-șef.
„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”
Paginile lecturate despre iadul ocnei din „Amintiri din casa morților” stârnesc aplauze furtunoase la serata literară de la Universitate. Studenta roșcată cu ochi albaștri de 23 de ani, Apollinaria Suslova, îi trimite o scrisoare cu niște rânduri înflăcărate. Însuratul îi răspunde: „Dragostea ta a pogorât peste mine ca un dar al lui Dumnezeu, pe neașteptate, ca din senin, după atâta oboseală și disperare. Prezența ta tânără a reînviat în mine credința și rămășițele energiilor din trecut”.
O vreme s-au întâlnit, s-au iubit pe ascuns, feriți de ochii Mariei, apoi au plecat pe rând din Rusia. În Europa, autorul romanului „Judecătorul” scrie mult fără să publice, descoperă lumea odioasă a viciului de la masa verde, unde în câteva ore oricine devenea putred de bogat sau dator vândut. Joacă la ruletă, câștigă, pierde, rămâne dator.
Polina, rusoaica frumoasă din popor, avea 23 de ani când îl cunoscuse, era primul bărbat și prima dragoste, se dăruise fără reguli și calcule, dar își dă seama abia la Paris că nu se potrivesc și că se îndrăgostise de o iluzie. Îl dorea din egoism, vanitate și răzbunare. Plecase din Rusia, ca să nu știe lumea că se încurcase cu un bărbat însurat și insista să se căsătorească cu el la Paris, nu și cu viciul lui. Deși știa că avea acasă o nevastă tuberculoasă, cu zilele numărate pe lumea asta, n-a știut niciodată de ce n-a vrut să divorțeze de ea. Nici el nu i-a spus vreodată de ce n-ar fi luat-o de nevastă. Rusoaica mândră l-a părăsit cu doar câteva luni înainte de a-i deceda soția.
După moartea fratelui și a soției, din prea multă suferință, s-a aruncat în brațele Marfei Brown. Rusoaica inteligentă care voia să publice în „Epoha” avea experiență uriașă, agerime spirituală, iar scriitorului îi plăcea să amintească celor care alegeau calea scrisului: „Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”. Relația lor a fost pasageră. Nici ea n-a scris prea mult.
În 1864, Anna Corvin-Krukovski trimite la redacție povestirea „Visul” cu o scrisoare care-l emoționează pe autorul volumului „Eternul soț”. Corespondează, apoi se întâlnesc, se împrietenesc îl invită acasă la ea. Sora ei, adolescenta Sofia, îi devine rivală în dragoste. Tatăl fetelor citește toate scrisorile și le avertizează: „Este ziarist și fost ocnaș. Trebuie să fiți prudente cu el”. Boieroaica răsfățată care dorea ca să ajungă scriitoare, dacă s-ar fi măritat cu el, nu i-ar fi adus tihna necesară mediului creativ. „Anna este extraordinar de deșteaptă, de cultivată (…) prea categorică și noi n-am fi fericiți împreună”, se consola în urma dragostei neîmplinite, scriitorul. Amândoi proveneau din medii diferite, hotărăsc să se despartă. Totuși, rămân prieteni.
Dezvelirea monumentului Pușkin, vorbele testamentare și rangul de mari gânditori ruși
În iunie 1880, are loc la Moscova dezvelirea monumentului în cinstea lui Pușkin, poetul național al Rusiei. În ziua evenimentului, în acorduri de fanfară s-au depus coroane, în fața mulțimii adunate în parc. La masa festivă de la Universitate, Dostoievski a citit „Boris Godunov” și vorbit despre poet. În urma rostirii cuvântului despre cel care i-a fost model în literatură, scriitorul a fost înălțat la rangul de „mari gânditori ruși”. Vorbele testamentare „Pușkin a luminat calea istoriei Rusiei cu o rază nouă, a murit în plină înflorire a forțelor creatoare și a luat cu el în mormânt o mare taină, iar noi vrem s-o dezlegăm” au stârnit entuziasmul, ovațiile și aplauzele auditorului. Tot atunci, Societatea Iubitorilor Literaturii Ruse l-a ales membru de onoare. Se întâmpla cu jumătate de an înaintea decesului său, terminase de scris romanul „Frații Karamazov”, iar țelul „să scriu, chiar dacă ar fi să mor, am să spun tot ce am de spus” părea împlinit. Puțini știau că un emfizem pulmonar îi amenința viața.
„Înălțați-vă prin spirit și formulați-vă idealul”
Când Anna Grigorievna îl ajută să stenografieze „Crimă și pedeapsă”, Dostoievski se afla la o răscruce a vieții. Avea trei posibilități: să plece la Ierusalim și să rămână acolo, să se stabilească într-un oraș european și să se ruineze la jocul de ruletă sau să se însoare a doua oară în Rusia. Anna avea 20 de ani și el 44 când s-au cunoscut în apartamentul lui modest. Fusese recomandată ca să-l ajute în a-și stenografia cărțile. Datorită ei, alege ultima variantă. Se îndrăgostise de scriitor în timpul lucrului, se căsătoresc, pleacă prin orașele din Europa pentru trei luni și se întorc acasă după patru ani. În călătoriile lor prin orașele din Europa, scriitorul a proiectat romane pe care le-a ars, apoi le-a rescris în Rusia. Tot atunci, primii doi copii au murit la câteva luni de la naștere.
Anna îi suporta ciudățeniile, boala, gelozia, pasiunea pentru ruletă, nervozitatea, lipsurile. Era primul bărbat în viața ei și a trăit sacrificând tot, căci era conștientă de geniul și valoarea lui. Ținea casa, plătea datoriile, îngrijea copiii. Aflase la mult timp după ce-l cunoscuse, că fusese un adolescent cu tată alcoolic, marcat de moartea mamei, care a trecut prin ocna Siberiei. Cu tot trecutul lui încercat, îndemna generos tinerii care își căutau drumul în viață: „Înălțați-vă prin spirit și formulați-vă idealul”.
După jumătate de secol de suferințe, autorul romanului „Însemnări din subterană” ajunsese iar la Sankt Petersburg, era mulțumit că avea o familie, un domiciliu stabil, iar crizele de epilepsie se răriseră. Citea poeziile lui Pușkin copiilor săi, împodobea pomul de Crăciun, dansa vals, alegea rochiile pentru soția sa. Aduna obiecte de artizanat și cristale de Boemia pentru care avea o mare slăbiciune.
Trecuse de 50 de ani, scria noaptea la lumina lumânărilor când toți ai casei dormeau, consuma mult ceai dulce pe care și-l prepara singur. Se trezea târziu. Fiind un mare cunoscător al sufletului feminin, seara se ducea în vizită pe la tot felul de femei, iar ele i se confesau. Acasă, târziu în noapte, îi povestea soției cu lux de amănunte cu ce femeie a petrecut și ce a făcut.
Aflat la tratament în străinătate îi scria soției: „Seara când mă culc, îmi imaginez că te îmbrățișez și te sărut peste tot, mânuțele, piciorușele… Vreau să te îmbrățișez în sensul acela… până ce focul… Am nevoie doar de tine. Repet asta în fiecare zi”.
Ultimele ore din viața lui Dostoievski
O bătrână bogată din familie, ce locuia la Moscova, lăsa prin testament sume uriașe pentru împodobirea bisericilor și pomenirea ei după moarte. Era mătușa scriitorului care se răzgândește și modifică în secret testamentul. Aflase între timp că nepotul ei avea ușa deschisă la curtea țarului, era răsfățatul Rusiei, și-i lasă averea, cu condiția să-și despăgubească cu bani surorile nepomenite în actul cu pricina. După moartea mătușii, sora mai mare sosește de la Moscova și-i cere să nu le dea bani surorilor mici, ci pământul. Cearta aprigă din ianuarie 1881 a declanșat prima hemoragie. În câteva ore, scriitorul a devenit alt om. Cheamă un medic și un preot pentru spovedanie și împărtășanie. În timp ce le arăta copiilor o revistă, sângele a țâșnit iar din gât, îngrijorând toată familia. Revenindu-și, i-a mulțumit soției pentru fericirea pe care i-a dăruit-o, apoi a corectat „Jurnal de scriitor”. Peste două zile cartea trebuia să intre la tipar. Înainte de culcare și-a luat rămas bun de la toți, a adormit greu și îngândurat.
În dimineața de 9 februarie 1881, se trezise prea devreme, iar când a intrat soția în cameră să-i constate starea, pe la ora 7.30, i-a spus: „Știi, Annia, sunt trei ore de când nu dorm și mă tot gândesc, și nu-mi dau seama limpede că am să mor astăzi”. Soția îi alungă frica, el îi mulțumește pentru tot de mai multe ori, apoi o roagă să aducă Evanghelia pe care o avea din vremea când fusese deportat în Siberia. Ea deschide cartea sfântă și citește:
„Ioan însă îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine ?
Și răspunzând. Iisus a zis către el: Nu mă opri, că așa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr.”
El îi face semn să se oprească: „Vezi ce scrie aici? Nu mă opri. Nu mă reține, în semn că am să mor”. Ea avea ochii înlăcrimați când el arătându-i copiii adaugă: „te-am iubit cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat nici măcar în gând”.
La ora 11.00 are primul puseu hemoragic al zilei. În prezența medicului, bolnavul cuprins de slăbiciune își cheamă copii lângă el. Își revine și o roagă pe Anna ca să citească parabola fiului risipitor. După lecturare ziua a decurs normal. La ora 19.00 în urma șocului hemoragic își pierde cunoștința. O oră mai târziu era deja în comă, iar la ora 20.38 și-a dat duhul.
Titanul literaturii ruse, care a crezut până în ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe, a fost condus pe ultimul drum de către toată populația orașului Sankt Petersburg. Își exprimase dorința de a fi îngropat lângă N. Nekrasov pe care-l considera nașul său în literatură, însă a fost îngropat în cimitirul Mănăstirii Alexandr Nevski.
După moartea scriitorului, soția sa a publicat operele complete, i-a întocmit o bibliografie cu 5000 de titluri, a organizat secția de manuscrise și portrete Dostoievski la Muzeul de Istorie din Moscova și a fondat Școala Dostoievski la Staraia Rusi. Din scrisorile adunate, a șters frazele care se refereau la viața lui intimă, motivând că i-ar fi întinat memoria. Anna a rămas văduvă la 35 de ani și a murit în Crimeea, departe de familie, în 1918.
Un articol de Monica Andrei
