Hugo Mărăcineanu - Eminescu să ne judece

– Hugo MĂRĂCINEANU –

Să afle toți cei de față și toți cei ce vor veni că chiar de vor trece secoli, sufletul s-au ,,antica-mare’’ va chema etern la meditație pe cei ce vor, cei ce pot și știu.
Pe cei ce vor să afle cine suntem, ce unde venim și încotro ne este calea; pe cei ce pot să se lepede de ifose, nazuri, ură și de ,, glorie deșartă și postumă’’, de egoism și să se purifice în comuniunea creștin-românească; pe cei ce știu să lupte cu neliniștea, necunoașterea, cu nepătrunderea, cu suficiența și prostia mârlănesc-mahalagească ca să-l înțeleagă, trăiască și să-l ducă viitorimii aplicându-l.
Dar cei ce ,,obosiți pe nemuncite’’ dornici doar de ,, danț, tiutiun și marafeturi’’ îl declară cam desuet, cam prea lipsit de adâncimi absconse și nu-l au la ficații lor foarte moderni ori globali-europenizati.
După ce citiră 2-3 pagini din lirica iubirii, așa, cam pe deasupra, declară ritos că sunt cam siropoase, că pentru ei iubirea e ceva foarte tare, sexy, zgomotoasă, cool așa să știe toată lumea că ești ok, cât despre abisalitate, aceasta este în capul lor, în cultura lor și a celor ce ar trebui ( să fie lăsați ) să le-o impună.
Valorile naționale, cultura, n-am să accept niciodată să fie marfă pe taraba partidelor și în mintea strâmbă a vreunui ministru vremelnic și nici la cheremul celor cu caș la gură ce nu știu, vorba cronicarului ,, a ceti și scrie românește’’, pentru că valorile naționale, cultura română sunt obligatorii și de maximă exigență și calitate pentru orice suflet nativ al acestui pământ.
Parafrazând pe cronicar ,, că nu e altă și mai de preț zăbavă în viața omului decât cetitul cărților’’, decât adăparea la izvoarele sacre ale nației sale pentru împlinirea zborului spre alte culmi pe care să le urmeze și cei ce vor veni.
Eminescu ,, e cea mai de preț zăbavă’’ pentru sufletul de adolescent, pentru îndrăgostit, pentru român, pentru patriot, pentru reformatorul revoluționar, pentru neliniștitul om de știință care caută, pentru că știe, și așa ca și poetul ne duce pe ,, mișcătoarele cărări’’ pentru importanța căutării.
Și nu-i singurul îndemn, nu-i doar o cale la care să acceadă cei ,, obosiți pe nemuncite’’ de vor avea voință, de vor ști, de vor intui și vor putea să trăiască și să-și asume, nu din vorbe- trecând prin semantica lor- abisalitatea ce se răsfrânge în mii și mii de fațete (versuri, idei, sentimente) din opera eminesciană.
Arta, cultura, educația nu sunt pară mălăiață, nu sunt ,, muieți sînt posmagii’’, sunt maximum de potență la care poate accede spiritul uman în efemera noastră curgere diurnă.
,,Strângeți comori în inimă’’, vă sună cunoscut?
Fiul lui Dumnezeu ne arată calea spre divinitatea posibilă nouă!
Dacii trimeteau la Zamolxis pe cel mai pur, mai viteaz și mai bun, solul trimis puterii divine era purtătorul acestei maxime împliniri a spiritului uman, nu ce aclamăm noi azi, un bogat, un dur aspru și puternic (un tare și mare).
Lumea nu începe cu discursul politicianului și nici nu moare cu falimentul băncilor- lumea ta, a mea, lumea umană se naște în trăiri, în simțiri, în vibrațiile sufletului și piere odată cu fiecare din noi. Așa e lumea, așa a înțeles-o Eminescu, așa o simt și eu,că așa a ajuns la noi de la cei vechi.
Mă întreb dacă așa o sesizează doar cei aleși, elitele, ei, ceilalți, ce lume aclamă sau de la ce sursă își reclamă obârșia?
În mod cert, din ce știm, din ce vedem, de la niciuna. Că toți vin și curg cum îi duce matca ,, toți o apă și-un pământ’’ cum ar zice poetul. După cum vedeți mi-am vizualizat, pentru a câtă oară, călătoria în dincolo de semantica cuvintelor și purtat de sonorități, sugestii și de abisalitatea ce mă atrage până dincolo de marginile pieirii, spre nelimitele universului să mă descopăr și să-mi plâng efemeritatea biologică, limitele spre accederea către ceea ce bănuiesc că încă mai am de trăit din ce a spus lumii poetul nepereche.
Cuvintele lui care au devenit muzică, pentru mine devin culoare, tainele ,, mișcătoarelor cărări’’ devin abisuri de spirale galactice în încercarea de a defini – nesfârșirea, de a zidi clipa în vremelnicia eternității existenței umane și mă cufund în alte taine purtate de exploziile, ruperile, forțele compozițiilor centrifuge ce îl recrează pe neliniștitul ce vine să-i închine o lacrimă de recunoștiință, azi, acum și mereu.
Nu preiau, nu ilustrez, îmi descopăr trăirile, evadez din tridimensionalul banal ce ne coordonează și, eludând timpul meu, încerc să mă înscriu pe brațul spiralei galactice ca să hălăduiesc zidind luceferi, să ogoiesc suflete bolnave de dor, de doină, de iubire.
Artistul accede la o treaptă dincolo de biologic, trăiește ce altora le este imposibil, ori necunoscut, incredibil, visează la armonia unor unde-sentiment în concordanță cu armonice astral-universale, se desprinde de noi, dar nu ne uită ,,vino, eu sunt Luceafărul de sus’’, dar câți putem, câți suntem curați ori liberi în acest ,,veacul nostru și-l umplură saltimbancii și irozii’’. Și de ar fi numai ei cu hazul și ilaritatea lor, dar prostia și pretențiile tot mai murdare ne pun plumb în aripi și cântece funebre în auz.
Vreau să vă conving că el, artistul (pe care biologicul îl trădează) s-a desprins de sfera grea a limitelor noastre și ne-a dăruit lumina din lumina sa.
El a fost, este și va fi- este nemuritorul- ridicat prin jertfă de sine la scara la care noi, oamenii, nici cu gândul din vis nu cugetăm a voi, el învie și trăiește etern în noi.
Cât mai sunt îi aduc omagiu modesta mea vâlvătaie stârnită și întreținută de ramurile ce bat în geam, de floarea albastră, de legănatul codrului, de luciul lunii, de zmeul codrilor de aramă, de steaua care a răsărit și așa, șontâc șontâc, mă-nchin pe lângă plopii fără soț și-mi cânt doina care ne-a legănat nemurirea de neam peste veacul vecilor.
Eu m-am convins și vreau să-i conving și pe alții că ce a înnoit, descoperit și relevat Eminescu în secolul al XIX-lea este adevărul etern valabil, că geniul lui a găsit esențe perene ce oglindesc sufletul, permanenta iscodire și cumplita îndoială a minții umane și că mai ales a zugrăvit specificul național al duhului românesc.
Ne exprimă neliniștile și neputința între limitele biologicului, a rămânerii în materie, chiar dacă cu gândul străpungem până la începuturi, până la nașterea materiei din ,, palida lumina’’, ,, unde ajunge nu-i habar/ nici ochi spre a cunoaște/ și timpu-ncearcă în zadar/ din goluri a se naște. Unde ajunseseră fizicienii ce nu descoperiseră relația mișcare-spațiu-timp pe căile experimentului realist științific?!
Eminescu ajunge înaintea lor pe calea intuiției și introspecției metafizice să ia în stăpânire legi universale. Știa, ori simțea, și ce nu a știut?! Și doar pentru că Dumnezeu a hotărât să nu se piardă neamul din Grădina Maicii Domnului:/pe un picior de plai/ pe- o gură de rai/- în rușine și ocară și când eram mișeliți și amenințați în țara sugrumată sub poala a trei imperii cumplit de avide de cuceriri teritoriale, când eram sufocați de legile și cultura fanariotă, când scrisul, limba, muzica, teatrul, moda, mâncarea și chiar sclifoseala simandicoasă veneau de la Fanar, atunci Dumnezeu ne-a trimis pe maestrul limbii literar-cultă-unitară a unui popor așijderea, dar închinat unor puteri străine ,,ce-au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă’’.

Da, Eminescu, Eminovici, iar după unele documente numele vechilor strămoși era Emin, a cărui origine vine din Amin care în sumero-akkadiană înseamnă deținătorul celor șapte Taine, și prin transformări de pronunție și adaptări la graiuri locale Amin devine Emin, și apoi Eminovici cu terminația slavo-sârbă „ovici” care înseamnă „al lui”, preluată, imitată pe românește de „escu”, Mușatescu al lui Mușat, Ionescu al lui Ion și vom avea pe românește Eminescu deci Emin al lui Amin.
Da, stranie și aparent nefondată trimiterea către un areal cultural atât de îndepărtat în spațiu și timp spre limba sumeriană ce nici nu fusese descifrată în timpul vieții artistului, ba mai mult, după descoperirea în 1968 a tăblițelor de lut de la Tartaria ( lângă Cluj ) scrise în cuneiformă, misterul devine și mai de nepătruns.
Datate cu carbon radioactiv, tăblițele și-au dovedit vechimea, fiind cu mult mai mare decât estimaseră arheologii români și mai bătrâne decât orice scriere cuneiformă cunoscută până azi.
Împrăștiate prin marile muzee ale lumii, studiate permanent, ele devin treptat punte de legătură între diferitele alfabete și linii de exprimare grafică cunoscute ajunse la noi sub diferite nume de care astăzi simt că am tot dreptul să mă îndoiesc, alfabetul fenician, grec, roman.
Mă întreb dacă istoricii, arheologii, specialiștii, nu pricep ( ori nu vor să ne spună, că s-ar răsturna istoria) cine a fost mai întâi, oul sau găina, cum a ajuns o scriere să influențeze populația de la Tartaria, când cei cărora li se atribuie, sumerienii vor apărea abia peste 1700 de ani?!
N-ar fi mai logic să vorbim de migrația triburilor marelui Ra-Tla din zona carpato-caucaziană în mileniul cinci i.d.c. ce au dus cu ei scrierea de la Tartaria în periplul lor până în Abisinia de azi.
Nu este posibil. De ce?! Pe Argeș și în zilele noastre există un sat Ratla pe lângă Ștefănești, Verești. Nu e posibil, pentru că pleacă de aici de unde au plecat și au curs multe popoare din inima acestui teritoriu ce din Tainice motive nu a fost atins de ultima mare glaciațiune și a avut un avans de 10-15000 de ani față de lumea înconjurătoare.
Eminescu folosea cuvinte din sumeriană cu exact sensul ce le-a fost confirmat mai târziu, iar forța sa de penetrare în lumea veche depășește cu mult opacitatea unei pure inspirații artistice, este ca un fel de hipnoză regresivă prin care ne dezvăluie ceea ce știam, ce aveam în noi, dar nu ni-l conștientizam (e Taină, e misterul care ne face să pulsăm, să iubim, să ne asumăm ,,ziua’’ lui ) și nicidecum ( ori nu în mod decisiv ) tehnică, rimă, romantismul, măsurile, iambii și mă rog, tot ce-au mai născocit ,, cei ce lăudându-te pe tine se vor lustrui pe ei’’.
Apariția sa e providențială în momentul critic spre a ne salva de la pierderea limbii și deznaționalizarea prin dominarea supra-abuziva de peste o sută de ani a culturii, scrierii, artei, politicii, modei, obiceiurilor și racilelor otomano-fanariote a căror urme ne-au făcut de basm în toată Europa.
Eram pe punctul de a nu mai fi noi ( mai ales pe planul elitei și suprastructurii), cine nu știa grecește nu avea nici-o șansă de a evolua, de a cunoaște, de a se instrui și șlefui.
Timidele începuturi ale tipăriturilor noastre au fost sufocate de slova chirilică și greacă ,, că a scrie și ceti’’ erau menite doar preoților și notarilor, ori celor ce nu puneau mare preț pe acestea ori nu erau meniți spiritului.
Dar iată, cel ce își scrie tezele de doctorat în economie și filosofie în germană și franceză și le susține public în aceleași limbi, își scrie intreaga operă literară și publicistică doar în dulcele grai al limbii române- certă moștenitoare a arianei străvechi și vatra din care își trag seva și originea și alte graiuri, inclusiv latino-iliro-romagna. Poetul nu se avântă în germana studiată temeinic la Cernăuți și Viena, ori în franceza ce studiase în cursurile superioare și o vorbeau în casă și care l-ar fi făcut accesibil lumii largi, el șlefuiește și creează o limbă cultă, o curată unitate lingvistică și sonoră celor trei teritorii românești, impune doina, dorul, luceferii, luna, lacul și pe ,,lunga timpului cărare’’ dă cale liberă unui grai curat, neitalienizat, nelatinizat, nepurificat artificial, toarnă calea noastră de comunicare între noi și cu Dumnezeu ,, în formă nouă și înțeleaptă’’.
Nu. Nu este vorba de nașterea unei limbi comunitare a la Cervantes care adună aragoneză, castiliană, catalană, bască, și cataluna într-o limbă oficială căreia îi da ca abecedar ale lui romane cavalerești, nici de o ,,bătaie de Hernani’’ unde un Victor Hugo stabilește limba franceză comunitar-uzuală din gasconă, normandă, provensala și graiul parizian.
Curgerea lui Amin-Emin-Eminescu e atât de firească, atât de organic legată de noi, legată de sufletul nostru, că rapid și pe neobservate este însușită și asumată ca ceva vital, că dorul, doina, sunt trecute în cântec, nu trebuiesc explicate, nici traduse, nici impuse de școală, erau și și-au găsit strălucirea în opera maestrului, limba ne-o asumăm matern, odată cu nașterea, odată cu aerul și apa baștinei noastre- el ne-a redat graiul ce fusese sufocat, îmbâcsit de împrumuturi și de intervențîi arbitrare a unor binevoitori lingviști, atunci și după cum am trăit și mai apoi.
Poetul Ion Alexandru prezintă opera eminesciană unui profesor suedez de la catedra de limbi romanice de la Nuremberg, îi traduce în germană ( pe cât e posibil de tradus) și-i interpretează în spiritul său arzător temele fundamentale.
Este atât de impresionat profesorul încât cu ajutorul lui Ion Alexandru învață limba română și o învață atât de bine încât simte și folosește diferitele forme ale timpului trecut (forme extrem de greu de folosit și de simțit de nevorbitorii nativi ai limbii române). Ei bine, acest suedez, profesor de limbi romanice, declara la Radio România Actualități, pe românește în 1996 că Eminescu este cel mai mare poet filosof al secolului al XIX-lea, total necunoscut pentru că a scris în limba română, dar Doamne ce limbă minunată! De ce a scris Eminescu în românește- nu știa că aria de extindere se abătea pe germană, franceză, engleză?!
A scris pentru că asta i-a dat lui Dumnezeu, el a fost darul (dă, Doamne, să nu fie cel din urmă) pe care Tatăl l-a făcut fiilor români. Și de aceea, cum zicea genialul oltean Marin Sorescu, era o țară rotundă, cu munți, cu ape, cu câmpii mănoase și cu o mare albastră brăzdată de valuri albe și pentru că toate trebuie să poarte un nume (Dumnezeu l-a chemat pe Adam să rezidească lumea numind-o) atunci toate acestea le-am numit simplu, pe românește, Eminescu.
În ceea ce spunea profesorul suedez găsesc confirmarea că și alții au simțit că Eminescu este numele nostru, că a venit pentru noi, că l-am asimilat și ne-a asimilat până la contopire, că este stema culturii, a sufletului românesc în lume peste veacuri, că este permanent valabil.
N-am să mă hazardez cum fac ,,distinse doamne’’ ce n-au mai găsit nimic de cercetat și-au început a țese imagini cu de la sine pornire și să caute voințe fantasmagorice și tendințe ,,absconse’’ în opera artistului și pe care ,,istețimea’’lor ni le relevă și ne pun în contact cu marile ,,găselnițe’’.

Doar încerc, atât cât îmi este puterea și priceperea, și conștiincios pe ale ,,tremurătoarelor cărări’’ eminesciene,mă vor purta spre ceea ce susțin: că Eminescu este etern contemporan, este înainte-mergător, vizionar și, prin perenitatea operei sale, un izvor viu pentru toate timpurile. Ia auziți: ,, Ca să fii domn. se cade să-i iei adânc pe oameni/Atunci învie întrânșii pornirea dușmănoasă/tirania și ura botează-le virtuți/Numește erou pe-un gâde, ca fieru-i să-i ascuți’’. Ei, ce ziceți?! Așa au făcut – așa fac și azi cei cocoțați în carul istoriei.
Iată lupta de clasă, ura proletară, eroii de mucava, geniul carpatin și genialii oameni politici cu a lor lupta. Vă sună cunoscut?!
Mie da și mă doare, mă doare și aș fi vrut ca Eminescu să nu fi avut dreptate, să fi rămas el un domn, și cum zice Grigore Vieru ,,Eminescu să ne judece!’’. Că el e domn! Și ce înseamnă domn pe românește, doar noi, românii, știm.
,,Ai noștri tineri la Paris învață la gât cravatei cum să-i facă nodul/și vin apoi cu mintea lor de oaie creață de ne fericesc norodul’’. Nu, maestre, se pare că situația s-a mai elevat, ne vin cu mintea lor de oaie creață de ne măresc exodul, dar tot tu ai știut că „de la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a”.
Iată de ce cânta cu atâta patos și disperare Teodorovici ,, de avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece’’, da, frate, el are acest drept, și-a cucerit dreptul să ne judece cu dreapta judecată de de domn român.
În zilele noastre, ca să ne ,,lumineze’’ pe deplin, o doamnă plină de idei șarmante și profund cunoscătoare a dialecticii și materialismului însușit în lungi ședințe de învățământ politic, emana ideea abisală și absconsă asupra tristeții iremediabile a liricii eminesciene că ,, poetul era supărat, necăjit din cauza neșanselor sociale’’, adicătelea era supărat că nu-i și el prefect, nabab, senator, ministru, boier, burjui, ceva, acolo, de ochii lumii, ai saloanelor, ai cucoanelor, ai maidanelor.
Las pe mai departe să dovedesc că nu asta era lumea- tendința poetului- dar distinsa tovarășă profesoară la litere ( membră în comitete și comiții, cum ar zice nenea Iancu), ne explică fronda și adânc răscolitoarea răzbunare a maestrului pe prostie, pe cei ajunși ,,împliniți social’’ pe băgăcioși, pe fripturiști, găgăuți, grandomani, pe cei ce se cred că sunt ceea ce nu sunt.
Am să relatez ,,ca pe ulița mare’’, cum se exprimă nemuritorul humuleștean, întâmplarea de la Bolta Rece unde băiatul (chelnerul) aduce la masa lui Eminescu și Creangă încă o cană cu vin și-i dă poetului un bilețel ,,domnule Eminovici, sunt ministrul învățământului, Macovei, vrei mata să-i faci câteva versuri doamnei cu care șed la masă?’’
Eminescu era revizor școlar la Botoșani, dar lumea știa de Eminescu și Creangă- deci asta sună cam așa ,, măi, lăutare, mai cântă și pe aia, ori pe limba ălor de azi, măi, Adi Minunatu, mai zi-ne o manea!’’
Se știe că revizorul școlar Eminovici, subalternul ministrului Macovei, i-a răspuns prompt: ,, Tu, ministru Macovei/pup-o în cur pe dumneaei/și pe mine, dacă vrei!’’
Ah, Doamne, dar ce supărat era poetul pe neșansele sale sociale!
Ori atacurile virulente, acide când era redactor la ziarul Timpul, ziarul conservatorilor, erau de spaima neîmplinirilor sociale ?! Erau atacuri răzbunătoare?!
În Timpul își publica monumentalele articole de adevărat strateg politic și economic, și unde cel ce publica o jumătate de pagină, putea trăi liniștit el și familia sa o lună, Eminescu publica de la patru-cinci pagini în sus în fiecare număr. Pe el nu-l plăteau?!
Era atât de prins, de captivat de munca sa creatoare că nu-și permitea pauză de masă, venea băiatul cu coșul de la vreun restaurant și de multe ori pleca cu mâncarea neatinsă, mucegăită, înapoi. Pentru că el simțea nevoia acută de a interveni în hățișul politic european în apărarea neamului său, în lumea unor legități economice pentru proprietate și o viață mai bună, sugrumat în același timp de visul de ridicare a creaturii la nivelul demiurgului creator. Asta era lupta pentru oploșire socială?!
Își cumpăra jiletcă, cilindru, ghete și baston cu măciulie de argint, mănuși albe de piele de căprioară de la galeriile Lafayette și pornea să cucerească vreo demoazelă pe la balurile de care Bucurescii nu aveau lipsă. Au, cât costau ținutele acelea?! N-avea bani? Era numai supărat pe sărăcia sa?!
Odată reîntors la redacție, le arunca într-un colț uitând total de ele până ce într-un târziu vreun tipograf le valorifica în târg la taica Lazăr.
Maiorescu intuiește perfect că Eminescu ar fi fost tot Eminescu, indiferent de epocă, cadru social, șansă și neșansă pentru că geniul ,,nu exista’’ca persoană, fizic, el este creația sa, el n-are soartă, el și-o creează și se autodefinește într-o scurgere spațio-temporară pentru că așa i-a sortit lui Dumnezeu să existe. El rămâne pentru el, și implicit pentru noi, ,,scris’’ să nu facă parte din lumea anostă, nu o agrează, nu are nevoie de ranguri ,, căci efemere-s toate’’, deci este conștient de unicitatea și irepetabilitatea sa, conștient de menirea sa.
În lunile iulie și august când greii conservatorilor erau plezeristi, Timpul, organul partidului vuia de articolele clocotitoare ale ultra-exigentului redactor Eminovici.
Articolele ce puneau întrebări curților imperiale europene, dar mai ales curții de la Viena, unde era ambasador P.P. Carp și primea mustrări pentru articolele ce vizau puterea austro-ungară din Transilvania și Bucovina. Că acel Eminovici, de care serviciile imperiale secrete aveau vaste informații și în legătură cu societatea ,,Carpați’’ a românilor din Imperiul Habsburgic, tună și fulgeră în apărarea națiilor oprimate dintre fruntariile imperiului.
Așa că distinsul diplomat îi sugerează cu tact colegial lui Maiorescu să-l interneze pe Eminovici într-un institut de sănătate, că el a arătat Maiestăților Lor că articolele sunt scrise de un om cu mintea tulburată (sau ceva în sensul acesta). Vă sună cunoscut?! Cine spune adevărul e nebun. Cine vrea binele obștesc e nebun. Cine crede în steaua noastră, în Dumnezeu, e nebun, iată măsura colegialității partinice, nici Iuda n-ar fi fost în stare de ceva mai miselesc și mai brutal, cu atât mai mult că îi cunoșteau sensibilitatea exacerbată. Cu ajutorul doctorului Colțea îi pun un diagnostic de alienat și încep tratamentul cu mercur care este deosebit de toxic.
Cel ce călătorea în hăurile universului din care intuiește legile luminii ,, era pe când nu s-a zărit/azi o vedem și nu e’’, cel ce conștientizează esența și valoarea minții umane (,,tot universul e în degetul lui mic’’), cel ce ne-a redat demnitatea istorică și de neam, cel ce ne-a relevat unicitatea în conglomeratul etniilor era trimis într-un institut de sănătate. Pe românește, la balamuc, unde a fost și mai puternic intoxicat cu un tratament total greșit.
Dar el simțea că lumea meditației divine nu poate rămâne în chinga dorințelor umane prostești ,, Trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece” și întrezărește șansele de dincolo de realitate: „Un farmec trist și ne-nțeles/Puterea mea o leagă” și ne plânge neputința biologică de a penetra existența „Cu nimic nu m-am ales/Din viața mea întreagă’’. Vai, ce ranguri mai plângea poetul!?
O, Doamne, cât de nuli și de neîmpliniți rămânem noi toți, dacă el ce se putea dedubla, ce putea penetra în universuri necunoscute, cel ce trăia sufletul unui neam întreg, dacă el își plânge nu dureri imaginare, himerice, ci constatări ce veneau din vaste capacități pe care astăzi atât de absurd și ireal le numim paranormale, el cu câtă durere s-a confruntat?!
Trece de lumea muzelor, se coboară în arena cu fiarele dezlănțuite ale politicului, ale economiei, că în marea sa iubire și dorință arzătoare pentru neam și țară vroia să rezidească lumea pe calapodul aspirațiilor sale sublime, dar cât de îndurerat și supărat putea fi pe micimea oamenilor?! ,, Niște răi și niște fameni/i-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!’’
Da, am ieșit din contextul poeziei pentru că tot mai mult bănuiesc că artistul creează permanent sub o cheie a universalității ,, priceapă toți, ori cine poate’’, mă îndeamnă să cutez a trece dincolo de text și să-mi pun pe jar ,, nevoile și îndoiala’’ că altfel nici el n-ar fi descifrat cu atâta râvnă tot ce ne-a rămas în ,, slova veche și înțeleaptă’’.
Că iată avem ,,oameni de bine’’ înhăitați politic, decorați, ce vin să ne recitească opera eminesciană, să se lustruiască în umbra poetului și să ne propună cu nerușinare să ne lepădăm de Eminescu ca să ne modernizăm, că până nu-l aruncăm în ,,lada istoriei’’, cum se exprimă un ciudat, și pentru asta nici nu merită să-i pronunț numele, nu ne vom moderniza.
Deci, să ne lepădam duhul ,,limba veche și înțeleaptă’’, să-mi neg eternitatea și continuitatea spațio-temporală în cel mai vechi și nealterat spațiu umano-lingvistic, că să ce?!
Să ne neantizăm, să ne morfolim în magma uniformă a modernizaților, după cum am simțit pe pielea noastră în cursul istoriei, când mulți au vrut să ne ,,modernizeze’’ cu totul de pe harta lumii.
Și, întreb, ce folos de o modernitate (care, vedem cum a ucis specificitatea etnică și națională în lume și-n Europa ), la ce i-ar mai trebui unei nații modernizate, atât de scandalos adorată de unii, dacă s-ar pierde într-un ocean eterogen de uniformizare anostă și monotonă curgere fără sensuri ce îi vin din ontogeneza etnică, fără ținte ce strălucind să iște și să ne poarte pe ,,miscatoarele cărări’’ ce ni s-au menit de cel de sus.
Bine, dar sunt alții moderni! Că ăsta ar fi cursul normal al națiilor.
Să le fie de bine și să rămână în veci în modernitatea lor goală și rece, noi suntem, încă mai suntem un tot, o entitate spirituală, un neam, o limbă, o menire.
Încă din veacul al 19 lea poetul avertizează ,,Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară’’ și ne este atât de vie chemarea ,, zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă’’.
Și vorba plină de spaimă și patos a olteanului ,, olică, dar fuse orânduiala dreaptă, orânduiala fuse dreaptă’’, iar eu mă întreb cu tristețe dacă nu fuse, măcar acuma este, poetul ne face atenți că puterea Cezarului este în Taină, legată de mase. Eu am auzit- unii n-au auzit și se duseră la lada de gunoi istoriei, iar cei ce n-aud vor urma același drum, așa cum se exprimă poetul despre politică, politicienii și problemele economiei de parcă ar analiza problemele politicienilor ( stâlpi de cafenea) și economiei din vremea noastră.
Cine i-a studiat opera publicistică va recunoaște că toate câte le susține ori combate (mai ales racilele), le descoperim în politica și economia timpului nostru.
Ei, astea-s concluzii de poet, artistul are voie să se folosească de metafore- da, dar unii ca mine nu văd doar metafore, văd exemple din cruda realitate pe care o îndurăm.
Vedeți de ce ne trebuie modernitate, pentru că nu-l mai putem interna la balamuc, cât despre noi ceilalți, încă n-am început alt canal, alte mine de uraniu și nici Bumbești-Livezeni ori Agnita-Botorca nu se întrevăd, dar iată că s-a găsit ,,exodul’’ bun ,,prostitului popor’’.
Tot credeți că aceste idei, aceste realități au rămas valabile doar timpului său?! Că n-au penetrat peste secoli de neliniști?!
Eu nu zic nici da, nici ba, vă las să concluzionați și să vedeți că asemănarea este mai mult decât izbitoare, ,,copii săraci și sceptici ai plebei proletare’’ după ce au fost îndoctrinați și prostiți cu gândul că sunt proprietari, beneficiari și forță generatoare de bine, el, proletarul, iată-l aruncat, izolat, desconsiderat, umilit, exportat, neantizat ,,sceptic și singur’’ într-o lume de răi și fameni. S-a schimbat ceva?! Ce ziceți?! Unde-i modernitatea aia?!
Cineva zicea ,,Eminescu, ultimul mare romantic întârziat’’, da, romantic dar care mai spera, cucerit de propriile-i fantezii și rezolvări utopice - da, un vizionar pentru spirit, un deschizător de uși către cerurile ce țin de suflet, de viața detașată de suportul grosier al materiei!
El, un ezoteric ce trece prin experiențe metafizice din care,precum șamanii porniți să se contopească cu universul pentru a convorbi cu originea lucrurilor și să le regăsească curgerea firească în dincoacele nostru, el greșește crezând că și ceilalți pot, înțeleg să-l urmeze.
Din aceasta cred că îi vine formidabilul optimism răsărit atât de straniu din ruinele tristeții cu care combate soarta, moartea, banalul și mizeria ,, Ce e val, ca valul trece/Tu te-ntreabă și socoate/ Și rămâi la toate rece!’’
Și cât de adâncă simbioză între ale lui ,, sute de catarge care lasă malurile’’ și infinitele sugestii senzitive și filosofice ale liniilor paralele ce aparent și abuziv împotriva realității se întâlnesc la infinit, ce translație lină și plină de tâlcuri între „Porni Luceafărul,creșteau în cer a lui aripe’’ și nebunia explozivă a mișcării spiralate ori ondulatorie, esență a universului, a luminii, galaxiilor, atomilor, undelor, câmpurilor și culorilor în care cu nespusă bucurie, patimă și nesfârșit respect ni le-am apropiat și imaginat.
Da, îți trebuie ,,ochi spre a cunoaște’’ dar mai presus de toate, să te fi hrănit din taina lacului albastru, din freamăt de codru sub luciul lunii în sunetul de bucium al pădurii de argint vuind de tropotul inorogilor copilăriei atât de gingașă și fragedă ca să-i retrăiești traiectoria de fulger de luceafăr rătăcitor printre noi.
Artistul nu este o persoană- bădia Mihai era prietenul lui Nica Apetrii- artistul este opera sa, el n-are soartă ( pe el, norocul nu-l petrece ), el se crează se devine prin sine și har, prin sine și iubire de tot.
Eminescu n-a avut soartă, el, Eminovici, rătăcitorul codrilor de aramă, al trupelor de teatru, călătorul prin limba română, studentul entuziast al lui Aron Pumnul, cavalerul ce cânta ,,Dulce Românie’’, răzvrătitul și revizorul, prietenul lui Creangă, iubitul nemuritor al Veronicăi- n-a avut casă, n-a avut vatră, familie, n-a avut nimic al său, n-a avut sănătate, viață și nici moarte creștinească n-a avut.
,,Prietenii’’, camarazii de partid l-au trădat și l-au încarcerat la Mărcuța, l-au acuzat de plagiat și nenea Iancu ( grecul ) îl apăra.
Dar era și el om și suferea!
Da, era om și ne-a dovedit că se poate trăi dincolo de bariera trupului și a timpului, nu-s metafore gratuite, pentru că trădat de biologic, continuă să scrie , își părăsește timpul, se divide în universul românesc, îi controlează vitalitatea, arde cu fierul satirei și trece precum ADN-ul de la o generație la alta. N-a avut soartă, cum zic bătrânii noștrii, nici moarte creștinească n-a avut, nu se stinge lumina lină în lumină, se stinge în haosul și întunecarea totală a creierului,căci a cutezat să cuprindă în cuprinsul lui necuprinsul univers și să și-l asume ca un dat divin.
I s-a luat o mască, pentru posteritate, s-a încercat un studiu asupra creierului său, dar după cum știți, cumva ( nu are importantă cine, un neica nimeni ) îi uită creierul la soare pe pervazul ferestrei în luna iunie.
De cel ales de Dumnezeu s-au ocupat unii ce probabil au fost aleși de diavol și atunci și de atunci încontinuu după cum vom vedea!
A fost adus în panteonul spiritualității românești, cimitirul Bellu, dar și de aici mai departe va fi lovit mereu și mereu, probabil, pentru ca să i se creeze o soartă ca a noastră, ori pentru a ne avertiza.
Prin 1994, Primăria de sector vrea să recupereze, să restaureze un corp de clădire plasat pe latura unei curți uriașe a fostului Institut de Sănătate, Mărcuța, spitalul 9, ori, cum în amară șicană ne adresăm unii altora, șoseaua Mărcuța cu ,,plopii fără soț’’, a singurătății, a întunecării.
Un inginer constructor povestea în ianuarie 2014 că au intrat pe un hol lung și că unul din ultimii ,,sanitari’’ ce lucraseră acolo i-a spus că ultima celulă , pardon, cameră, pe dreapta, e cea în care s-a stins Eminescu și că de atunci nimeni nu a mai intrat acolo. ,,Și când ai intrat, ce ați găsit?’’, l-a întrebat un scriitor ce făcea pe reporterul. ,, O cameră întunecoasă, vopsită în verde cenușiu închis și toți pereții erau acoperiți de scris’’. ,, Și erau în ordine?’’. ,, Nu, erau împrăștiate peste tot și într-o dezordine fără sfârșit!’’
Doamne, ce a întrebat reporterul scriitor- dacă erau logice și ce i-a răspuns inginerul-constructor și doar atât?!
,, Și ce-ați făcut?’’ ,,Nimic, pentru că n-am avut ce face!’’ ,,N-ați anunțat, n-ați chemat?’’, ,, Ba da- dar timpul ne presa că trebuia musai să se extindă nu știu ce serviciu de la primărie, așa că am făcut igienizarea și restaurarea!’’
Deci, am tras cu bidineaua zugravului peste ultimele semne ale trecerii sale prin noi, i-am mai pus o cărămidă la altarul sorții muritoare.
Da, Eminescu nu a avut soartă nici după ce fizic dispăruse de mult și nici nu mai vreau să-mi aduc aminte de arderea Bibliotecii Centrale Studențești în 1989 și unde, nici în ziua de azi nu știm, câte manuscrise ale lui au pierit în flăcări ori poate le-om vedea la vânzare prin case de licitații?!
De aceea vă chem să ne miruim sufletele argintate de ,, lună, tu, regina nopții’’, să ne ogoim revolta, tristețea și neliniștea că ale lui ,, sute de catarge’’ au trecut mările, au depășit zările, iar dacă ,, stele bat în lac’’ descoperim lumina, culoarea și blândul înger ce vine să-l sărute pe cel ce arzând se oferă mulțimilor într-un prisoselnic dar de viață și de veșnică existență a duhului românesc!
Doar așa pot să concep, să creez, să vorbesc și să-l manifest pe cel ce ne-a rezidit și ne-a redat demnitatea istoriei și de neam, pe Amin Emin Eminescu,

eu, umilul în ale artei,
Hugo Mărăcineanu.

sursa https://orabrailei.wordpress.com/2020/11/17/remember-2014-eminescu-sa-ne-judece-cenaclu-si-vizionare/

Virgil DIACONU - Glorioleta poeziei lui Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu a publicat în luna septembrie a acestui an, la Editura Humanitas, cartea de versuri nu striga niciodată ajutor (cu „n” mic). Pe site-urile Humanitas, precum și ale câtorva librării și reviste de cultură, cartea beneficiază de o prezentare nesemnată, în care se afirmă că recentul volum „reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie. Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești.”

Raportată la cartea despre care vorbim, această critică este oarecum obiectivă, însă numai până la un punct, pentru că ea uită să spună tocmai ce este mai important, și anume faptul că așa-zisa „poezie genuină, imediată și emoțională” nu poate fi receptată nicidecum emoțional de către cititor, pentru că versurile lui M. Cărtărescu sunt lipsite pur și simplu de emoție, de vibrație și de imaginație poetică. Citirea recentei cărți a lui M. Cărtărescu este, cu excepția a două texte, o dezamăgire.

Și cu toate acestea, M. Cărtărescu se bucură de o intensă popularizare, făcută fie prin blogurile, interviurile la radio și interviurile la TV, fie prin editura care și-a pus sigla pe cartea sa de versuri, fie prin câteva mari librării, care, prezentând coperta cărții și același text critic, scris cel mai probabil de către Cărtărescu însuși, fac reclamă unei cărți de versuri modeste și contribuie, toate, la vânzarea ei. Suntem chiar anunțați că „Începând de astăzi, primele exemplare din noua carte a lui Mircea Cărtărescu, nu striga niciodată ajutor, sunt disponibile pe site-ul Libhumanitas.ro, cu livrare din 15 septembrie.” Așadar, nu pierdeți ocazia!
Pe de altă parte, înțelegem că nici librăriile, nici editura, nici revistele de cultură care afișează textul-reclamă nesemnat – din care tocmai am extras pasajul de mai sus – nu ne pot spune adevărul, și anume că versurile lui Cărtărescu sunt modeste, de vreme ce ele sunt angajate în reclama sau vânzarea cărții; și apoi, este greu să ne închipuim că aceste instituții de cultură sau de mediere a culturii au citit cartea, pentru ca în acest fel să fie lămurite cu privire la calitatea cărții pe care o promovează.
Cu o astfel de prezentare contrafăcută, o carte intră în lume! Ea intră în lume aranjată, parfumată, în haine de lux, ca să nu se vadă cum este ea în realitate, sub imaginea falsă, dar strălucitoare, ce i se fabrică. Aceasta este glorioleta cărților de versuri modeste semnate de către M. Cărtărescu. Cărți modest-mediocre, pe care promovarea asiduă le face să fie „mai puțin” mediocre și mai bine vândute.
În acest fel, autorul ne anunță că deja a reușit să vândă  2.000 de exemplare și mai trage un tiraj de 2.000 de exemplare, ca să nu se mai calce lumea în picioare pentru cartea sa de versuri.

O artă poetică precară

Dacă înainte de prezentul volum de versuri, M. Cărtărescu își crea textele poetice îndeosebi prin poetica influențelor literare, adică prin prelucrarea, rescrierea, reciclarea, pastișarea și/sau parodierea poeziei altor poeți, străini sau români, acum el abandonează cultura poetică și se întoarce la realitate, la existență.
Mai precis, M. Cărtărescu renunță la „sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie”, pe care o denunță chiar el în textul critic de mai sus, pentru a face loc elementelor negative, dramatice ale propriei existențe și ale lumii, așa încât stările pe care le exprimă acum versurile sale sunt îndeosebi cele chinuitoare, negative:

„un atac de panică / a fost îndelungata mea viață // 

ah, nu mai pot! / nu mai pot!” (p. 23)
„obidit / fără putere // victima / tuturor” (p. 30)
„sunt la pământ / nu mai văd nicio ieșire” (p. 44)
„mi-e foarte greu acum / foarte greu // 

sunt tare chinuit” (p. 45).
„la ce bun să mai văd? / la ce bun să mai aud?” (p. 105) 

O descurajare, o înfrângere pun stăpânire pe eul poetic, iar într-un asemenea cadru viziunile thanatice sunt la ele acasă: 

„nu-mi mai aștept decât propria moarte
nu mai vreau decât să plâng la căpătâiul meu 

singur acolo lângă patul meu de moarte 

lângă cadavrul care deodată apare acolo
cu fața și trupul meu” (p. 60). 

„arzi / așa trebuie / așa e bine”; „voi dispărea ars / nelăsând nicio urmă” (p. 36), spune M. Cărtărescu, deci extincția este tot ceea ce ar mai putea să își dorească! Versurile lui M. Cărtărescu sunt un fel de refuz al vieții, un fel de respingere a ei.
După cum se poate constata din toate exemplele de mai sus, ca și din multe altele, textele lui M. Cărtărescu exprimă o viziune realist-depresivă. Această viziune construiește, de fapt, arta poetică realist-depresivă, care configurează noua sa carte.
Viața lui M. Cărtărescu din volumul de versuri nu striga niciodată ajutor este într-o permanentă criză, într-o permanentă depresie, fără puncte de reper și de sprijin:
„lumea mea (...) 

e pe scaunul de tortură acum 

cu o pungă neagră pe cap cu membrele zdrobite 

și smulse/ cu sânge-mprejur/ peste tot//

ah viață a mea/ viață a mea-nsângerată 

viață distrusă/ viață ruinată” (p. 62) 

Depresia cutreieră aproape tot volumul. De fapt, majoritatea versurilor lui M. Cărtărescu sunt flash-uri ale depresiei sale, sunt străluminări ale beznei, sunt mărturisiri ale ei. Sunt apariții ale „demonului amiezii” (Andrew Solomon), ale demonului fiecărei clipe de suferință.
Firește, nu putem să reproșăm nimic viziunii depresive în sine a lui M. Cărtărescu. Dar întrebarea esențială care i se pune unei cărți depresive este aceea dacă versurile ei sunt sau nu sunt poezie. Să urmărim, așadar, calitatea versurilor depresive ale lui M. Cărtărescu.

„mă doare / mă doare insuportabil” (p. 68);
„mă doare foarte rău /
mai rău decât pot suporta” (p. 72);
„mă simt adesea / abandonat de tine // 

tu ești viața mea”; 

„sunt adesea frustrat / că nu mă iubești destul” //
„mă simt adesea uitat de tine” (p. 81). 

Așadar, „mă doare / mă doare insuportabil” (p. 68). „mă doare foarte rău / mai rău decât pot suporta” (p. 72). Vi se pare că aceste versuri transmit vreo emoție? Vă cuceresc ele prin ineditul lor poetic sau prin vibrația lor? 

Alte versuri, precum: „mă simt adesea / abandonat de tine // tu ești viața mea”; „sunt adesea frustrat / că nu mă iubești destul” // „mă simt adesea uitat de tine” (p. 81); „viață a mea / viață a mea / omoară-mă mai bine // viață a mea / omoară-mă mai bine” (p. 85) și multe altele, sunt de extracție pur manelistică. 

Cuvântul „simt” apare de patru ori în textul numit „mă simt adesea” (s.m.), iar manelisticul „tu ești viața mea” poate fi numărat de două ori. 

La colecția de stupizenii scrise în versuri de către M. Cărtărescu, „liderul generației poetice ‘80”, mai putem adăuga:
„aici îmi cresc unghiile / îmi crește părul // 

aici îmi crește pielea / umple tot pământul 

cu negii mei / cu alunițele mele” (p. 83)
„am fost foarte iubit / o vreme / apoi am fost părăsit// 

nu știu de ce m-a iubit / nu știu de ce m-a părăsit// 

când a venit mi-a luminat viața
când a plecat mi-a frânt gâtul” (p. 119)

Așadar, M. Cărtărescu, sau numai eul poetic cărtărescian, se alege cu gâtul rupt... Alteori, autorul este ispitit de o existență jegoasă, pe care ne-o împărtășește frust:
„beau din funduri de sticlă spartă 

mănânc din gunoaie
îmi fac nevoile pe unde apuc 

îmi văd jetul galben
cum udă pământul făcând spumă” (p. 113).

Dar să trecem mai departe de acest spectacol de menajerie poetică. Textul numit „fetița oierului” este o banalitate de la început și până la sfârșit:
„în ce clasă ești o întreb 

în clasa a șasea îmi spune
pot să-ți fac o poză / da” (p. 20).

Câtă poezie în toate citatele de mai sus! Câtă sensibilitate și imaginație poetică! „în ce clasă ești o întreb / în clasa a șasea îmi spune / pot să-ți fac o poză / da”. „mănânc din gunoaie / îmi fac nevoile pe unde apuc / îmi văd jetul galben / cum udă pământul făcând spumă”. 

 Iată o poezie care onorează Editura Humanitas, toate instituțiile de marketing cărtărescian, precum și tirajul de 2.000 de exemplare, sporit repede cu încă 2.000, pentru ca valoarea poeziei să se vadă mai bine. Ca și valoarea celor care apreciază o asemenea carte.

Iată o „poezie” care merită să ajungă în casele tuturor, ca o Biblie a poeziei! 

– „mă simt adesea / abandonat de tine// tu ești viața mea”; „sunt adesea frustrat / că nu mă iubești destul” // „mă simt adesea uitat de tine” (p. 81); „viață a mea/ viață a mea / omoară-mă mai bine // viață a mea / omoară-mă mai bine” (p. 85). 

 Emoționant! M. Cărtărescu revigorează universul manelistic și îl face să dea roade în „poezia” cultă. În curând este posibil să luăm Premiul Nobel pentru Poezie.

Expresii contorsionate, ilogice, eliptice

Deși scriitura lui M.C. este,  de regulă,  limpede, fără împiedicări semantice, deci transparentă la semnificația pe care o transmite, ea practică totuși uneori un limbaj obscur, fie pentru că folosește expresii încâlcite, greoaie, fie pentru că este eliptică, fie pentru că forțează logica limbajului.

Expresii contorsionate

Iată o expresie contorsionată: „și chiar și eu nu plâng” (p. 16). Nu era mai firesc să scrie „nici măcar eu nu plâng?”

Expresii ilogice

„îmi amintesc exact clipa asta 

exact zâmbetul tău din clipa asta 

exact cum mă privești în clipa asta 

îmi amintesc ce vei face
și profețesc ce-ai făcut” (p. 21)

Se observă că aici banalitățile se împletesc cu absurdul, pentru că noi nu putem afirma în clipa asta că ne amintim „exact clipa asta”, de vreme ce „exact clipa asta” nu a trecut încă, pentru ca în acest fel să ne-o putem aminti... Și tot așa, afirmația „îmi amintesc ce vei face” (s.m.) este și ea imposibilă, pentru că nu îmi pot aminti acum ceea ce vei face, ceea ce va fi... Cât despre afirmația „profețesc ce-ai făcut”, aceasta nu are niciun sens, pentru că oricum se știe ce ai făcut, iar profeția mea nu este, de fapt, profeție. M. Cărtărescu se joacă, forțează logica limbajului și în acest fel reușește să dizolve orice trăire/emoție.

Expresii eliptice

Într-un text, autorul își văduvește sintagmele „nu mai sper / nu mai cred / nu mai vreau” (p. 10) de orice obiect. Și le repetă de câteva ori în această formă de propoziții frânte. De aceea, ne întrebăm: Ce nu mai speri? Ce nu mai crezi? Ce nu mai vrei, domnule?

Tot eliptic este M.C. și atunci când ne oferă înșiruiri de construcții atributive fără obiect:
„prea mult / prea mult / prea deodată / 

prea confuz prea complicat // prea înșelător
prea din toate părțile / prea pe toate limbile / 

prea în toate vremile” (p. 86)

Dar ce anume este „prea mult”? Ce anume este „prea deodată, prea confuz, prea complicat, prea înșelător, prea din toate părțile, prea pe toate limbile, prea în toate vremile”? Ce anume? M.C. refuză să ne lămurească. Poate ceea ce se spune în strofa a treia – „scris / citit / văzut / auzit/ pipăit / gândit / răzgândit” – să fie răspunsul? Nu putem ști.

Și autorul continuă: „n-ar fi prea rău ca măcar tu”. Dar ce anume „n-ar fi prea rău ca măcar tu”? „măcar acum / măcar aici” (p. 43). Dar ce anume ar putea fi „măcar acum, măcar aici”, domnule? Fă-ne să înțelegem, nu te opri la jumătatea propoziției! „mă doare / mă doare insuportabil”, spune M.C. 

Dar ce anume îl „doare insuportabil” pe autor?
„nu există / nici mierle / nici pisici / nici viermi / nici oameni // exist eu / cu durerea mea” (p. 80). Durerea autorului e absolută, dar ce anume o provoacă? Și în ce constă această durere? Ce îl doare pe autor? Durerea lui M. Cărtărescu poate fi reală, însă din textele sale rezultă că ea este una abstractă.

Filozofie ieftină

Autorul experimentează și versul filozofard. Iată o mostră (monstră!):
„înainte de a fi / nu am fost 

după ce-am fost / nu voi mai fi// 

și nu sunt / în timp ce sunt// 

copil nesăbuit
mort fără să fi trăit / viu fără viață” (p. 96)

Trebuia, așadar, ca versul de regulă coerent să își găsească replica și în câteva nonsensuri existențiale și paradoxuri plasate în orizontul lui a fi.


Giumbușlucuri lingvistice

Iată și câteva jocuri lingvistice scrise în registru depresiv:
„descărnez descărnarea / și-apoi 

descărnarea descărnată
o descărnez din nou” (p. 48).

Vorba rapsodului popular:

Descărna-m-aș, dar n-am cui. Poate Cărtărescului...


Punctuația, ah!, punctuația!…

M. Cărtărescu scrie un vers liber care are foarte puține semne de punctuație. Sunt prezente totuși câteva semne de întrebare și de exclamare, ba apar chiar și câteva, foarte puține, virgule, însă niciun punct. Toate propozițiile acestui autor încep cu litere mici, majuscula fiind exclusă, chiar și pentru numele proprii – rilke, sapho, william carlos williams etc. În acest fel, M.C. ne transmite că versurile sale au o altă punctuație, o altă gramatică; sau o punctuație deviată, „specializată” pentru poezie; o punctuație născocită de el pentru propriul uz poetic. În această logică, de ce nu ar avea o altă punctuație și proza, și dramaturgia, pentru că și ele sunt creații literare?!

Poezia-praștie...

Observ că versurile lui M. Cărtărescu sunt extrem de scurte, ele fiind formate de multe ori din două-trei cuvinte și chiar dintr-un singur cuvânt. Dar autorul scrie în mod voit așa, pentru că el urmărește să își lungească pe cât posibil textul și să își înmulțească în acest fel paginile cărții. Aceasta este poezia-praștie, iar ea este salvatoare pentru Cărtărescu! Dacă versurile ar fi fost de lungime normală, 7-10 cuvinte, de exemplu, cartea autorului comentat ar fi fost mai subțire. Și implicit mai ieftină, iar câștigurile autorului și ale editurii s-ar fi subțiat și ele.

Multe dintre textele „poetice” semnate de M.C., cum ar fi, spre exemplu, cele numite „bine că nu mi-am dus”, „am”, „trei maci”, „vecina” etc., ilustrează gustul autorului lor pentru aspectele banale ale vieții și se concretizează ca scurte proze sau ca relatări din lumea imediată, lipsite de inedit, miracol, stranietate; sunt versuri incapabile să ne atingă emoțional, să ne uimească prin viziunea poetică sau să ne tulbure. Citind textele „poetice” ale lui Mircea Cărtărescu, tot aștepți, pagină cu pagină, să se întâmple ceva, să te surprindă sau uimească ceva, să te tulbure ceva... Dar nu se întâmplă nimic, pentru că enunțurile lui sunt vidate de trăire, uscate, plate. 

Salvarea „poeziei” lui M. Cărtărescu: marketingul, arta de a vinde chiar și produse mediocre

Lui Mircea Cărtărescu i s-a construit în timp o imagine artificială, falsă, de „mare poet”. Ca „poet”, el este în mod evident produsul criticii literare mincinoase sau generoase, dar și produsul unei politici de marketing literar, la care scriitorii de valoare nu prea au acces.
De exemplu, prezentările de până acum ale recentei cărți de versuri a lui M. Cărtărescu sunt numeroase. O întreagă industrie de marketing s-a pus în mișcare: editura, marile librării, radioul, televiziunea, revistele literare și de cultură, blogurile... Iată de pildă doar câteva dintre librăriile/site-urile online care prezintă și vând cartea lui M. Cărtărescu: libris.ro, librariadelfin.ro, libhumanitas.ro, clb.ro, librariabizantina.ro, bookhub.ro, cartepedia.ro, librarie.co, dol.ro, booknation.ro, artline.ro, cartidesuflet.ro, libraronline.ro, carturesti.ro, books.google.ro, librex.ro, m.emag.ro...
Toate aceste instituții fac reclamă și vând o carte de versuri modest-mediocră, pusă sub sigla Editurii Humanitas. Dar nu este marketingul soluția magică pentru a vinde chiar și produse minore?
Problema ilară de aici nu este aceea că, pur și simplu, se face reclamă unei cărți, ci aceea că volumul de versuri promovat cu atâta pompă este unul mediocru. Oare cei care îl publică îi citesc cărțile? 

Fabrica de scriitori

Cazul „poetului” M. Cărtărescu spune ceva despre instituțiile care apără literatura română. Sau care o clatină...

Mircea Cărtărescu nu ar fi cunoscut ca „poet”, dacă nu ar fi susținut de cârjele editurilor care îl publică, de cârjele criticii literare care îl „cronicizează” într-un mod neașteptat de generos, de cârjele premiilor literare pe care le primește, de cârjele librăriilor care îi vând cărțile, ale radioului care îi ia interviuri, ale televiziunii unde invitatul reușește să fie convingător în fața unei mase în general neinițiate în poezie, ale revistelor de cultură care îi fac reclamă. Toate aceste instituții de cultură nobile îi fabrică lui Mircea Cărtărescu o imagine strălucitoare și falsă de poet, când „poetul” este în realitate un producător de versuri modeste, fără viață, fără forță emoțională, fără imaginație. Există câțiva poeți care îi sunt superiori lui M. Cărtărescu și, în acest context, apare cu totul inexplicabil faptul că editurile și celelalte instituții de cultură aleg să promoveze totuși cu surle și tobe poeți minori...

Lipsa de orizont a literaturii române este determinată de faptul că sistemul nostru cultural-evaluator promovează prea mult scriitori/poeți mediocri. Credem în continuare în imagini false, contrafăcute, în fetișuri literare, iar nu în opere autentice. Dacă un poet minor se vinde bine prin mașinăria numită marketing literar, ce contează că el este minor și că există poeți mai buni decât el?

În acest fel, observăm că nu scriitorii în mod absolut slabi reprezintă pericolul unei literaturi, nu ei determină anonimatul literaturii noastre în lume, ci scriitorii căldicei- mediocri, care sunt promovați, împinși pe scena literară și betonați acolo de către unele instituții de cultură. Aceștia sunt prezentați drept scriitori autentici, uneori chiar drept mari scriitori.

Literatura înseamnă, desigur, mai mult decât această descurcăreală a scriitorului/poetului modest, mai mult decât acest marketing care poate vinde o carte minoră în tiraje succesive. Literatura înseamnă mai întâi operă de valoare, și abia apoi promovarea operei. Însă la noi este invers: mai întâi se promovează cartea minoră, uneori aflată în curs de apariție!, apoi, tocmai datorită acestei promovări intense și pline de „succes”, cartea începe să aibă valoare... Așa se face că, beneficiind de servicii culturale nemeritate, M. Cărtărescu chiar a ajuns să creadă că este poet. Dar sunt vreo 40 de ani de când el se încăpățânează să scrie „poezie”, deși a ratat-o de fiecare dată.

În acest moment, literatura română are destul de mulți scriitori modești. Dacă 50 dintre aceștia ar fi promovați atât de intens precum „poetul” Mircea Cărtărescu, atunci tocmai acești scriitori modești ar fi considerați marii scriitori ai clipei și în acest fel i s-ar fabrica literaturii contemporane o imagine falsă, pentru că vizibilizarea exagerată a minorităților literare ar pune în paranteză scriitorii cu adevărat valoroși. Dar cine ne poate asigura cu mâna pe inimă că acest lucru nu se întâmplă deja? Nu cred că M. Cărtărescu este atât de singur în glorioleta literară. Fabrica de scriitori „de valoare” numită marketing lucrează din plin. Literatura română este pe mâini bune!

P.S. Să citim declarația făcută de către levantin pe blogul său la 11 octombrie 2020:

„Sunt surprins și foarte mișcat de mesajele primite de la cititorii cărții mele de versuri, ca și de vânzările neobișnuite ale ei: deși a apărut pe 20 septembrie, «nu striga niciodată ajutor» a fost pe primul loc în vânzările din librăriile Humanitas în luna trecută, înaintea romanelor românești și străine și a tuturor celorlalte cărți. Nu e deloc o garanție de valoare, dar cred că e un semn că oamenii au așteptat o asemenea carte, că au găsit ceva în ea, că i-a interesat într-un fel. Lucru care mă bucură mult și pentru care le mulțumesc.” Vezi adresa https: //m. facebook. Com /story.php? storyfbid=3509347562420782&id=100000367191497

Să fie o glorie faptul că cea mai slabă carte a Editurii Humanitas editată în anul 2020 se vinde cel mai bine? Dar asta este o notă bună pentru marketingul făcut, care a reușit să vândă o carte atât de modestă, iar nu pentru valoarea ei! Pentru că așa cum recunoaște și autorul, vânzarea cărții sale „nu e deloc o garanție de valoare”...


Virgil DIACONU

George Topîrceanu - Liviu Rebreanu: Golanii

Nuvele şi schiţe
Subiectele schiţelor dlui Rebreanu sunt simple şi originale.

În prima bucată a volumului (Golanii), asistăm la zbuciumul unui „întreţinut” care şi-a făcut o carieră din josnicia lui şi care, ajungând în pragul bătrâneţii, se vede părăsit pentru întâia oară de amanta întâmplătoare care-l hrăneşte. Tot atât de impresionantă e criza sufletească prin care trece acest tip, ţesută din gelozie, tristeţă sfâşietoare şi spaimă pentru viitor, pe cât sunt de interesante viaţa pe care o duce şi „concepţia” lui asupra acestei vieţi. Căci tipul filozofează pe alocurea.
Cu această schiţă (ca şi cu alta, Culcuşul) dl Rebreanu ne duce într-un mediu neexplorat încă de prozatorii noştri. Întreţinuţii aceştia, de speţa cea mai de jos, ca Gonea Bobocel, alcătuiesc un fel de breaslă aparte, certată cu morala şi aproape întotdeauna şi cu legile societăţii. Pentru ei lumea e împărţită în „şmecheri” şi „fraieri”. Şmecherii sunt acei care au înţeles rostul acestei vieţi (!), au înţeles adică, din vreme, că trebuie să trăiască fără muncă pe spinarea altora, să tragă chiulul vieţii.
Iar „fraierii” sunt proştii de oameni cinstiţi, care muncesc şi care au adeseori parale, sunt gâştele de jumulit ale şmecherilor, cu ajutorul femeilor de stradă. Şmecherii cu cocotele duc un trai foarte pitoresc din punct de vedere literar şi cât se poate de straniu pentru înţelegerea noastră, a fraierilor, ca să zic aşa.
Legăturile lor s-ar părea că se întemeiază numai pe interes: bărbatul are nevoie de bani, iar femeia are întotdeauna nevoie de protecţie şi călăuzire în viaţă.
Totuşi, oricât de ciudat s-ar părea, cine cunoaşte lucrurile mai de aproape ştie că aceste soiuri de concubinaje au întotdeauna la baza lor şi un fel de dragoste sui generis, care se manifestează prin terorizare şi bătaie din partea bărbatului, frică şi supunere laşă din partea femeii. Margareta părăseşte pe Gonea când vede că n-o mai bate...
— „Nu mă mai baţi, tăticule... nu mă mai baţi!” suspină ea cu voce mustrătoare.
Bătaia e oarecum simbolul virilităţii şi al iubirii bărbatului, nu numai pentru Margareta, dar şi pentru altă eroină, cam de acelaşi fel, a autorului nostru. Didina din Culcuşul mănâncă bătaie cu un fel de voluptate sadică. Şi ce bătaie!
— „Omoară-mă, tăticule!... Aş vrea să mor de mâna ta!...” şopteşte ea, cu voce tremurătoare de plăcere. „Tăticul”, de rândul acesta, e un puşcăriaş respingător, care împreună cu alţi golani şi cu amanta lui îşi trece nopţile şi mare parte din zi în “culcuşul” de la „Trei gâşte”, adică în iarbă, sub un nuc pântecos, la marginea oraşului. Cântăreanu îl cheamă. El îşi bate amanta ca să-i dea bani, să joace în zaruri baboroasa cu tovarăşii lui. Dar Didina se încăpăţânează şi nu-i dă. Şi tocmai după ce Cântăreanu o lasă din bătaie, ostenit, o lasă lungită şi plină de sânge şi nu-i mai cere nimic, ea îi dă banii pe care-i ţinea ascunşi în ciorap. Iar târziu, când golanii adorm sub stele, în murmurul depărtat al oraşului, amanta şopteşte încă dulci cuvinte de dragoste, alipindu-se „ca un copilaş” de pieptul torturatorului ei...
Dar, cu celelalte bucăţi, dl Rebreanu ne scoate din lumea aceasta pitorească a golanilor.

În Dintele, ni se arată tot zbuciumul „dăscăliţei” Aglaia, când îşi pierde primul dinte şi vede că îmbătrâneşte. E o bucată remarcabilă prin puterea analizei şi prin semnificaţia ei.
Dintre celelalte, Proştii, Ocrotitorul şi Nevasta ni se par cele mai bune. Hora morţii, în care e vorba de doi rezervişti din Ardeal care se duc în război, e interesantă prin descrierea unei lupte cu muscalii şi prin surprinzătoarea justeţă a unor observaţii sufleteşti făcute cu acest prilej, căci pretutindeni autorul dovedeşte multă intuiţie în priceperea sufletelor.

Cartea dlui Rebreanu îţi lasă o impresie de copleşitoare tristeţă. Oameni, mediu, întâmplări, totul e de o tristeţă cenuşie, mohorâtă, definitivă. Şi pesimismul acestui scriitor ia forma literară a celui mai navrant realism. Ce poate fi mai trist, de pildă, decât zbuciumul zadarnic al omului care-şi dă seama deodată că îmbătrâneşte şi îşi plânge viaţa dusă? Iar dl Rebreanu, în cele două schiţe amintite, care au acest fond, oarecum predilect, nu ne cântă poezia melancolică a acestui sentiment, ci ne zugrăveşte tocmai reversul lui prozaic, real, incolor, de o amărăciune terasantă.
Stilul dlui Rebreanu e simplu şi uneori robust, potrivit cu subiectul. Dar dialogurile nu prea sunt fireşti, sună fals de multe ori. Autorul e mai tare când e descriptiv şi narativ. Se foloseşte însă prea des şi fără necesitate evidentă de unii termeni... cum să zicem? nici triviali, nici vulgari, ci pur şi simplu urâţi, urât-evocatori.

„Se zborşi la dânsa”, „se ropşti dânsul” (de ce nu „el”?), „să se hoalbe”, „se răpşti”, „lanurile gălbejite de soare” (de ce nu „îngălbenite”?), „o beteală de aur aprins se bălăbănea sub albastrul lăptos al cerului”, toate astea sunt expresii care-i strică pagini întregi de descrieri sugestive şi multe imagini în adevăr frumoase. De asemenea şi comparaţiile prea evocatoare în fiziologie nu ni se par potrivite, mai ales când sunt accentuate încă prin urâţenia cuvintelor: „capul i se înfierbântase ca un ibric în care clocoteşte ceva”, „i se părea că-i clocotesc creierii”, „doi dinţi afumaţi şi găunoşi”, „îşi frecă ochii până ce se roşiră ca două sfecle fierte” etc.

Încă o dată, nu e vorba de cuvinte tari, de expresii plebeiane — acestea erau chiar necesare pentru natura subiectelor dlui Rebreanu; e vorba de acele cuvinte, destul de comune, care înjosesc o frază, care nu spun nimic nou, putând fi înlocuite fără pagubă prin altele aproape corespunzătoare.
Am stăruit atâta asupra lor, fiind siguri că ele aduc prozei dlui Rebreanu o pagubă cu mult mai mare decât şi-ar putea-o închipui. Şi e păcat!

George Topîrcearnu

Filip Brunea-Fox - Și spitalele (jurnalistică, anul 1927)

Brunea Fox şi fotograful Iosif Berman, supranumit şi "Omul cu o mie de ochi"

Un bătrîn scriitor și firește sărac, pe care pacostea unei boli l-a pus pentru o vreme în contact cu spitalul, ne-a evocat deunezi la redacție, cu indignare, condițiile jalnice în care funcționează aceste instituții. Destăinuirea nu ne-a surprins. Coincide cu lucruri știute de la alții, de la nevoiașii siliți să recurgă la ”binefacerile” spitalului, mijloacele nepermițîndu-le să-l ocolească pentru costisitoarele sanatorii.Mizeria e priponită între două bariere: spitalul și țintirimul. Cel de-al doilea e parcă mai accesibil. Cere mai puține jalbe, demersuri, cheltuială extra.
La pereferie se moare economic. Am întîlnit odată, într-o toamnă, un camion cu un singur cal, improvizat dric. Pe podeaua acoperită cu un peticit cearșaf de împrumut (și vehicolul era contribuția unui vecin), luase loc lîngă sicriul dulgherit rudimentar dintr-o ladă, în picioare, familia mortului. Camionul hurducat de gropile mahalalei sălta cortegiul, așa că triștii pasageri erau nevoiți să se așeze din cînd în cînd pe raclă. Moarte ieftină, inmormîntare ieftină.
Cu spitalul e ceva mai anevoios. Săracul știe asta și nu recurge la asistența lui decît în extremis. Cînd nu-l mai ajută oblojelile babelor, alifiile emperice, descîntecul, moliftele. Cred că nenumăratele anchete minuțioase m-au apropiat intim de lumea mahalalelor, de nevoile și moravurile ei – cred, zic, că acele obiceiuri doftoricești, considerate primitive nu-și au explicația numai în perspectiva prejudecăților.
Oamenii fac apel la ceea ce au la îndemînă, căci adesea nu se pot urni pînă la spital sau dispensar. De altminteri, din experiență, am constatat că în majoritatea cazurilor a recurge la Facultate e mai riscant decît a recurge la știința populară a babei Luța. Pierderea de vreme în așteptarea consultației sau a răspunsului ce vine într-u tîrziu: ”nu sînt locuri”, e mai păgubitoare pentru pacient. Baba Luța drege piciorul fracturat, sudează oasele rupte, trage un mădular umflat numaidecît.
Nu interesează rezultatele, atunci cînd operația, chiar așa stîngace, se produce la timp. Bolnavul e mulțumit cu o ameliorare vremelnică, chit ca mai tîrziu să suporte consecințele îngrijirilor simpliste. Ce să facă dacă n-are altă cale! Dacă e nevoit să se întoarcă de la spital așa cum s-a dus, dacă e purtat din spital în spital, ca o scrisoare fără adresă?
Despre lacunele acestor așezăminte bucureștene s-a scris și s-a rescris. S-au dus campanii de presă. În secțiile de chirurgie, pacienții în curs de operație zac laolaltă cu cei abea aduși din sala bisturiurilor, într-o atmosferă puțin favorabilă nervilor și sufletului. Agoniile și suferițele se împletesc într-un spectacol dramatic pentru convalescentul căruia îi trebuie liniște și alt cadru de însănătoșire. O bună parte din știința doctorului, din rezultatele ce se așteaptă de la priceperea și devotamentul lui se compromite din pricina celorlalte condiții de ordin administrativ. Pacienții sînt adesea nevoiți să părăsească spitalul ca să continuie acasă, în întunericul mahalalei și în mizeria bordeiului, un tratament iluzoriu. Care sînt urmările unori atari îngrijiri la domiciliu, fără respectarea celei mai elementare condiții de igienă, nu e greu de întrevăzut.
Vom încerca altădată să examinăm cauzele acestor triste situații. Deocamdatră să constatăm atîta: că în sumbrul angrenaj în care se zbate nevoiașul, spitalul e o etapă fatală. Omul poate scăpa de perceptor, de demagogi, de tot ce vreți, dar nu poate scăpa de boală fără asistență medicală sau spitalicească. Sănătatea publică nu e un simplu deziderat ideal, ci un imperativ categoric, așa cum e proclamat prin afișe murale, la întrunirile de propagandă. La lumina acestui imperativ să fie examinată drama nenorociților care au nevoie de o alinare.
*
Între mizerie și boală e o interdependență. Un schimb de otrăvuri, o comuniune neîntreruptă. Mai persistă, din nefericire, mentalitatea greșită de a privi omul nevoiaș ca pe un caz izolat și nu ca făcînd parte din organismul social, o rotiță în stare să zdrucine întreg organismul, în punctul lui de rezistență cel mai slab. Ajutînd omul, ajutăm societatea. Vindecînd omul, vindecăm colectivitatea.
Și să se ia aminte; periferia nu e un mădular mort; ea este organul viu al trupului metropolitan. Știința ne oferă exemple de cangrene generalizate, care încep de la degetele picioarelor. Ca și o casă, o capitală, un mare oraș, trebuie aerisit pînă în margine. Cînd vor înțelege igieniștii, sociologii noștri, aceste adevăruri elementare? Cînd vor pricepe factorii răspunzători de sănătatea publică truismul că la spital pacientul premerge săracului, că pe masa de operație toți bolnavii sînt de o seamă, fiind dezbrăcați de hainele care îi diferențiază?

1927

sursa: http://poetii-nostri.ro/filip-brunea-fox-autor-447/

Despre Vlad Țepeș - Cine este fata de 17 ani care i-a furat inima lui Vlad Țepeș pentru totdeauna

Cunoscut ca fiind un cuceritor, Vlad Țepeș, s-a îndrăgostit iremediabil de o fată de 17 ani pe care n-a putut s-o uite toată viața. A fost cât pe ce să dea foc Brașovului când a auzit că a fost bătută, iar ea a vrut să se sinucidă după moartea lui!

Ajunul Crăciunului din 1455 a fost unul memorabil pentru Vlad Țepeș. Un mare cuceritor, domnitorul, în vârstă de 24 de ani la acea vreme, s-a îndrăgostit pe loc. Două cosițe blonde și doi ochi albaștri i-au venit de hac. Numele fetei care i-a furat inima era Katharina. Avea doar 17 ani și se chinuia să tragă o sanie grea, plină de provizii pentru soldați, în Brașov.

Povestea de iubire ce a urmat a fost tumultoasă și s-a încheiat tragic.În momentul în care l-a cucerit pe Vlad Țepeș, Katharina, o săsoaică extrem de frumoasă, era însoțită de mai multe fete. Nu se gândea niciuna la cuceriri, ci se chinuiau toate să tragă sania grea cu provizii pentru soldați. Văzând scena, domnitorul le-a oferit ajutorul. Atât i-a fost!

„Când a văzut-o sus, la bastion, Vlad Dracula, care tocmai se afla atunci acolo cu ofiţerii săi, a sărit s-o ajute. Spre uimirea tuturor. Deşi era speriată din cauza grozăviilor pe care le auzise despre celebrul principe, fata a fost impresionată de gestul său. Adevărul a fost că Vlad, la vederea frumoasei tinere cu ochii ei mari şi albaştri şi cozi aurii, foarte lungi şi bogate, a fost lovit de o dragoste atît de năpraznică încît nu a mai luat în considerare sfaturile apropiaţilor săi care îl avertizau despre implicaţiile şi pericolele la care se expune prin această legătură. Se pare că, tot din acel moment, a uitat şi de toate celelalte aventuri pe care le întreţinea în cetatea Coronei“, a povestit Diana Krausser, expert în istoria medievală.

Katharina Siegel era fiica starostelui ţesătorilor din cetatea Brașovului şi a crescut la mănăstire. Când l-a cunoscut pe Vlad Țepeș, locuia cu părinţii ei, la rude, într-o casă aflată la Poarta Șchei numărul 14, după ce un incendiu a distrus locuința familiei ei. Ea și ai ei erau săraci lipiţi.Vlad Țepeș, Domnul Țării Românești în trei rânduri, 1448, 1456 – 1462 și 1476, a curtat-o mult pe Katharina. Venea să o vadă foate des şi îi comanda rochii scumpe, făcute din mătase și dantelă din Occident.Domnitorul, care a avut mai multe soții și idile, a fost cucerit definitiv de Katharina. Ea avea să îi fie amantă vreme de 20 de ani. A vrut să o ia de nevastă, dar nu s-a putut.

„Vlad Ţepeş era cunoscut ca un mare cuceritor, dar niciodată nu s-a logodit cu fetele cu care avea aventuri. Avea grijă să le căsătorească cu apropiaţi de-ai săi pentru a le avea mereu aproape. Katarina a fost însă marea sa iubire şi era în stare să facă moarte de om pentru ea“, spunea istoricul Alexandru Mihailov.

A rănit un preot cu sabia, pentru Katharina. Cronicile vremii au scris că Vlad Ţepeş era foarte gelos şi nu odată a lovit cu sabia în lucrurile din jur sau i-a ameninţat pe cei care doreau să o ia pe Katharina de soţie. Într-unul dintre aceste accese de furie a fost rănit şi un preot.Mai exact, căutând-o într-o seară pe Katharina, Vlad Țepeș s-a supărat că tânăra nu era acasă și a așteptat-o până ce și-a făcut apariția, dintr-un gang, însoțită de verișoarele sale. Se zice că a întrebat-o de ce umblă așa târziu pe stradă, iar ea a rupt-o la fugă pe gang. Țepeș a prins-o și a dat s-o sărute, moment în care a intervenit un preot ieșit să vadă cine face gălăgie.În întuneric, preotul n-a văzut chipul lui Țepeș și a sărit s-o scape pe Katharina din mâinile bărbatului care o ataca. Se pare că Țepeș l-a rănit atunci pe preot cu sabia.

A vrut să pârjolească Cetatea Brașovului pentru ea, când a auzit ce a pătimit din cauza legăturii amoroase cu el. Frumoasa Katharina avea să plătească pentru relația ei cu Vlad Țepeș, pe care a păstrat-o timp de două decenii, până la moartea lui. La 2 aprilie 1459, supărat pe taxele mari impuse de saşii din Braşov şi de intrigile capilor cetăţii, Vlad Ţepeş a distrus toate recoltele de grâne din Ţara Bârsei. A poruncit să fie prinşi sute de târgoveţi şi negustori care veneau cu marfă în cetate, pe care i-a dus lângă mahalaua oraşului, în zona Bartolomeului de astăzi, şi i-a tras în ţeapă.Nevestele negustorilor din cetate au atacat casa în care se afla fata, au bătut-o, i-au tăiat părul şi au dus-o la Stâlpul Infamiei din Piaţa Sfatului. Ea era însărcinată cu cel de-al doilea copil pe care i l-a făcut lui Țepeș.Furia lui a fost grozavă când a auzit că iubita lui a fost lovită și umilită la stâlpul infamiei.

A ameninţat că va da foc Braşovului, dar, până la urmă, a reuşit să o elibereze prin negociere. I-a cruţat pe negustorii saşi pe care urma să îi execute în Bartolomeu.Legendele spun că Vlad Ţepeş ar fi recuperat una dintre cosiţele Katarinei, pe care a păstrat-o până la moarte, pe o pernuță, într-un dulap. Pentru această cosiță adorată și-ar fi lovit chiar și nevasta, după ce aceasta ar fi descoperit-o ascunsă.A făcut două încercări de a se căsători cu eaKatarina a fost singura femeie pentru care Vlad Ţepeş a vrut să divorţeze. A mers până la Papa Pius II pentru a cere anularea căsătoriei sale cu Anastasia Holszanska, nepoata reginei Poloniei, dar nu a primit aprobare.Mai târziu, după ce soția lui de la acea vreme s-a sinucis, în 1462, pentru a nu ajunge pe mâna turcilor, Vlad Țepeș a vrut să se căsătorească, în sfârșit, cu iubita lui, Katarina. Dar nu a fost să fie!

Pe 26 noiembrie în acel an, a fost arestat în Munţii Piatra Craiului, în apropiere de Castelul Bran. Conform istoricilor, Vlad Ţepeş a fost arestat de Matei Corvin, rege al Ungariei si principe al Transilvaniei, pentru a-l proteja de saşii care voiau să-l omoare, nemulţumiţi de relaţia acestuia cu Katharina Siegel.Deşi nu s-au căsătorit niciodată, Vlad Țepeș şi Katharina au avut cinci copii: Vladislav (1456), Catherina (1459), Christian (1461), Hanna (1463) şi Sigismund (1468). Domnitorul s-a îngrijit de toţi urmaşii săi, lăsându-le moştenire pământuri şi case.

După 14 ani de detenţie, întorcându-se în Ţara Românească, Vlad Țepeș a fost numit din nou domnitor al statului. Domnia sa a fost una de scurtă durată, el fiind asasinat, pe 14 decembrie 1476. A fost decapitat şi capul a fost trimis sultanului turc, care l-a aşezat într-o ţeapă. Moartea lui a însemnat sfârșitul vieții și pentru Katharina. Ajunsă la vârsta de 39 de ani, ea s-a întors la mânăstirea unde copilărise. Legenda spune că nu a mai vorbit niciodată şi că a murit de inimă rea, deşi anul în care a decedat nu este cunoscut. Se pare, însă, că a mai trăit doar doi ani după moartea domnitorului. Ar fi vrut să se sinucidă, dar a împiedicat-o credința.

sursa: https://www.jurnalulolteniei.ro/2020/10/21/iubirea-pe-viata-a-lui-vlad-tepes/

Despre Gellu Naum - "Lovitura aceea între umeri şi gît" (Simona Popescu)

"Lovitura aceea între umeri şi gît" - Întîlniri cu Gellu Naum

Simona Popescu, Dan Stanciu

Cum, cine, ce...

"Cum l-aţi cunoscut pe Gellu Naum?", mă întreabă acum cîteva luni o doamnă de la un post de televiziune. Şi întrebarea mă ia prin surprindere, ca de obicei, deşi, evident, n-ar trebui. E nevoie de un răspuns scurt, nu e timp pentru poveşti, pentru detalii. "L-am cunoscut de mai multe ori", spun, după o mică ezitare.
"Cine e Gellu Naum pentru dumneavoastră?", mă întreabă de la radio. "Lovitura aceea între umeri şi gît." Dar asta nu e pentru radio. "O parte din imaginarul meu." "Eşti un imaginar", strigă într-o poezie (într-un vis) "o fată cu o păpuşă de cîrpe în braţe", "prietenă de multă vreme". "Închipuiţi-vă gestul ei narativ." Or, eu nu-mi pot permite gesturi narative la radio. Şi-apoi, gesturile narative au nevoie de atîtea alte gesturi... La radio spui doar că e un scriitor pe care te bucuri că ai avut norocul să-l cunoşti.

"Ce pierde un cititor care nu-l citeşte pe Naum?", mă întreabă de la gazetă. "Pierde legătura cu un poet important, pentru care poezia era un mod de viaţă", răspund. Şi mă întreb: oare ce înseamnă pentru alţii "poezia ca mod de viaţă"? După suprarealişti, au spus-o atîţia, care n-au nici o treabă cu adevărata semnificaţie. "Pentru mine, omul e literatura lui...", declara Herta Müller, referindu-se la Gellu Naum, într-un interviu din 2005. Descoperisem şi eu asta în 1987, cînd l-am cunoscut. Indiferent cum ai pune accentul, omul e literatura lui. (Omul e literatura lui! Omul e literatura lui.) În ambele sensuri, exact în acelaşi timp!

"Ce-aţi învăţat de la Gellu Naum?", mă întreabă cineva. Am încercat să deprind "cadrul retragerii în adînc / acel mod de a trăi şi aşa mai departe" (ca să mă folosesc de nişte versuri de-ale lui). Am descoperit că "lucrurile cele mai obişnuite şi mai uşor de trecut cu vederea" devin "puncte de miră ale unei limpeziri (acesta e un fel de a vorbi) pe cît de vastă pe atît de greu de suportat". Am aflat multe despre unele lucruri "etrap o ep emilbus". Am învăţat nişte semne. La propriu. Nişte mici gesturi, ca să mă apăr. Le folosesc, chiar dacă nu sînt sigură că ajută la ceva. Am avut revelaţia forţei pe care ţi-o poate da renunţarea. Am încercat să iau în serios anumite detalii (inclusiv unele din vis), care funcţionează ca nişte "certitudini eruptive". Să preţuiesc acel "misticism" pe care l-aş fi lăsat acolo unde credeam că-i e locul, în copilăria mea, puternic marcată de... suprarealism (ce ştiam eu?!). Am realizat cît e de important (el spune "necesar") "să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră viaţă în plus va trebui să ne gîndim la tot ce am uitat restituind astfel strălucitoarea tăcere care se cuvine" ("şi fiecare dintre noi lovindu-se de duritatea propriului său ochi se va trezi atunci la vîrsta unei poetice dimensiuni indiferente care se anulează de la sine"). Nu în ultimul rînd, mă folosesc, la rîndul meu, de avantajul discursului dezarticulării (fără să uit o clipă de "avantajul vertebrelor").

"Dar de la Lygia Naum?" Refuzul falsei conştiinţe. Dialectica toleranţei şi a radicalismului. Să arăt ce gîndesc, oricare ar fi consecinţele. Ea avea o vorbă: "Să nu dai oase la cîini". Să nu dau oase la cîini! Dacă mă apuc de un lucru, să-l fac bine pînă la capăt, fără grabă, ca în povestea cu indienii. Care e povestea cu indienii? Cică erau nişte misionari însoţiţi de nişte călăuze, indieni. Călăuzele se opreau din cînd în cînd şi stăteau aşa, liniştiţi, cu ochii în zare. "De ce staţi, aţi obosit?", au întrebat misionarii. "Nu, aşteptăm să ne ajungă din urmă şi sufletele noastre", au răspuns călăuzele. Să fac lucrurile fără grabă, cu suflet. Să aştept, dacă e nevoie. Nu e (doar) odihnă, aşteptarea.

"Ce ţi-a adus întîlnirea cu Gellu şi Lygia Naum?" Deprinderea unui anumit tip de experienţă de viaţă. Şi prieteni, unii necunoscuţi. Ultima dată, pe un site, Lola Dream Factory, o fată scrie că îi plac "bucuria, Alice şi micul Prinţ, domnul Gellu, Simona, Le Facteur Cheval, Il Postino, Anais, Aguda - plaja din gînd". Descopăr acolo şi o fotografie din tinereţe a lui Gellu Naum într-o barcă. Nu ştiu de unde a luat-o. Eu n-am văzut-o niciodată. Studenţilor mei le vorbesc adesea despre Le Facteur Cheval. Să-mi fi fost, fata, studentă? Trăieşte undeva în străinătate. Cine-o fi? E prietena mea.

"Ce e suprarealismul?" "Cine e Gellu Naum?" Mi-aduc aminte că mi-a povestit el odată cum a fost întrebat în Germania de un ziarist foarte grăbit ce e suprarealismul. Şi-atunci, spre stupoarea jurnalistului, s-a ridicat de pe scaun, şi-a luat rămas-bun şi-a plecat, nu înainte de a adăuga că e vorba despre viaţa lui. Dacă e grabă, mai bine rămîne pe altădată... Îmi vine şi mie, uneori, să fac stînga-mprejur (sau dreapta-mprejur)... Ce-aş putea spune la radio, la televizor, la gazetă despre suprarealism şi despre Gellu Naum? Îmi vine greu şi să ţin un curs despre el la Facultatea de Litere. Ce poţi face într-o oră, două, într-un cadru - oricît de liber - totuşi universitar? Să sistematizez? Să spun ce poate spune oricine, din cărţi "de specialitate"? Deşi, cînd te gîndeşti ce înţelege cîte unul de capul lui... Zenobia? Se apucă să povestească ceva despre "un cuplu care stă într-o mlaştină şi ea poartă rochii din plastic găurit" (cum mi-a spus odată cineva, apoi altcineva)! Iar la examen, ce să ceri? Poate cîteva pagini personale, de jurnal, după modelul Tatăl meu obosit... Jurnal lacunar!
Citesc toată poezia lui Naum (şi, în general, poezia poeţilor care mă interesează) ca pe un jurnal lacunar!
Studenta mea Ilinca, de la anul doi, la care ţin cursul despre avangardă, îmi dă nişte pagini minunate din jurnalul ei... lacunar. Ilinca poartă mereu cu ea două ceasuri (am observat asta într-o zi, la un curs)!

*

"Ce să le zic puştilor despre poezia lui Naum?", mă întreabă N., care e profesor. "Nu ştiu, vorbeşte-le despre Nasturii de aur cusuţi peste tricou", sugerez. Asta e o excelentă emblemă a amestecului pe care îl face între sacru (să-i zicem aşa) şi cotidian. Unde mai pui că puştii or să înţeleagă la fix, li se potriveşte şi ca imagine: un tricou pe care sînt cusuţi nasturi de aur! Cool!

*

"Am făcut o poezie din tinereţea lui la clasă. N-au înţeles nimic", îmi mărturiseşte tînărul profesor din oraşul C. Cum poţi înţelege un poet printr-o poezie? Mai bine le-ar fi spus ceva chiar despre Gellu Naum. O poveste. Şi-apoi citite mai multe poezii, nu doar din stricta tinereţe. Căci există şi o tinereţe fără bătrîneţe - şi-o viaţă fără de moarte -, despre asta e vorba, de fapt, în toată poezia lui Naum. Ce-ar fi ca ora de română să înceapă chiar de aici?

*

Suprarealismul nu le aparţine doar suprarealiştilor - sau, vorba lui Gellu Naum, "aşa-zişilor suprarealişti". Suprarealiştii îl identifică în felul lor, au metoda lor (bazată pe simţuri). Altfel, "fiecare crede că numai el ştie lucrul acela pe care îl ştiu foarte bine şi alţii".

Suprarealismul - ca şi poezia despre care Gellu Naum spunea că e "două lucruri" - e de două feluri. Cel al vorbelor, uneori poetice, şi cel al faptelor poetice. Şi primul poate fi cîteodată interesant. Pe urma lui vin cei care scriu despre metafora suprarealistă, imaginea suprarealistă, imaginarul suprarealist şi aşa mai departe. Se pot face teze de doctorat, studii despre suprarealismul de limbaj, imagistic, literar, vizual (uneori doar retinal), artistic. Se pot scrie poezii, literatură (bună, mediocră sau proastă de-a dreptul). Există însă, cum spuneam, şi un suprarealism al faptelor, al întîmplărilor poetice* care ţin, paradoxal, de o zonă obiectivă - nu pot fi controlate, nu pot fi declanşate raţional, nu sînt deliberate (de aceea se şi spune "hazard obiectiv"). Despre ele nu poate vorbi oricine, nu se poate vorbi oricum. Suprarealismul, înainte de orice altceva, înseamnă, cu o expresie a lui Gellu Naum, "să ţi se-ntîmple nişte lucruri". Restul e... literatură.

* Fapte sînt în Nadja sau în Le paysan de Paris sau în textele lui Artaud, Daumal, ca să dau doar cîteva exemple. Fapte sînt şi cele care ţin de „imaginaţia activă“ (împrumut aici expresia lui Jung) sau de acţiunea „interior-exterioară“ (parafrazîndu-l pe Gellu Naum).

*
Cîndva, am încercat să-i iau un interviu lui Sarane Alexandrian, care scrisese o carte despre Victor Brauner. L-am întrebat ce înseamnă suprarealismul pentru el. Nu ştia cine sînt, o fi zis că-s vreo ziaristă care bifează evenimente, trimisă de gazetă. Îmi vorbea ca din carte. Citisem deja prin volume "de resort" ce auzeam. L-am întrebat, din nou, ce e suprarealismul numai pentru el, dacă îmi poate spune ceva foarte personal. S-a uitat fix în ochii mei şi mi-a povestit o întîmplare cu o pasăre care a intrat în camera în care stătea, exact cînd a aflat de moartea lui Victor Brauner. Apoi, în 2001, la o lună sau două după întîlnirea cu Alexandrian, se stingea din viaţă Gellu Naum. Cînd am primit vestea la telefon, o vrabie a intrat pe balconul cu ferestre mai mult închise decît întredeschise. La scurt timp, au urmat o serie de întîmplări legate de el şi de Sarane Alexandrian, la Paris (am scris despre toate astea în Clava).
P.S. De curînd am dat de un vers ignorat atîta vreme: "s-a întîmplat ceva interesant cu o pasăre la fereastră într-o lume umedă".

*

Nu vorbesc cu oricine despre Gellu Naum. Acum cîţiva ani stăteam într-un autobuz cu un amic. Ne povesteam unul altuia - eliberaţi de convenţii şi de inconturnabilele mecanisme de apărare - întîmplări bizare din viaţa noastră. După poveştile lui, i-am spus şi eu întîmplarea cu vrabia care a intrat în balcon înainte să primesc telefon că s-a stins din viaţă Gellu Naum. Ei, şi cum spuneam eu asta, chiar atunci s-a întîmplat să trecem pe lîngă o stîncă pe care am văzut amîndoi, scrise mare de tot, literele G şi N. Nu mai văzusem sigla pentru Gaz Natural pînă atunci pe o stîncă! Şi scrisă cu ditamai literele de-o şchioapă! După cîteva luni, am citit relatarea făcută de amic în jurnalul pe care şi l-a publicat. Juca rolul raţionalului, mă taxa pentru coincindenţa cu literele de-o şchioapă de parcă aş fi declanşat-o eu, de parcă mă făceam vinovată pentru asta eu, definitiv înghiţită, vai!, de iraţionalul suprarealist! Ce să-i răspund? Realitatea era de vină, amice! De atunci mi-am spus să nu mai vorbesc cu oricine despre unele şi altele... Nu merită. A se oculta (vorba lui André Breton)!

L-am cunoscut de mai multe ori pe Gellu Naum

Aşadar, l-am (re)cunoscut de mai multe ori pe Gellu Naum din toamna lui 1987 pînă acum, în 2011. Din 2001, doar prin recitire. Se tot leagă lucrurile, continuă să cristalizeze. Mi-au rămas amintirile legate de el, cărţile lui, dar mai ales acel secret care face ca ele să fie mai mult decît nişte cărţi de hîrtie, iar amintirile - mai mult decît trecut. Dar s-o iau cu începutul, chiar dacă am mai vorbit despre asta.

Era în 1987, terminam Facultatea de Litere şi trebuia să-mi iau un subiect pentru lucrarea de diplomă. L-am ales coordonator pe profesorul Paul Cornea, mi se părea cel mai deschis ca mod de a privi literatura. Ar fi putut accepta chiar şi un subiect despre postmodernism, la o adică - pe vremea aia mă interesa mult, era ceva nou şi doar simpla rostire a cuvîntului îi deranja teribil pe toţi proştii ("proştii inteligenţi", cum ar spune Gellu Naum) -, ceea ce îmi dădea o mare satisfacţie! M-am oprit, totuşi, la avangardă - avangarda era un fel de postmodernism al interbelicului, gîndeam. Exista pe-atunci o colecţie la Editura Minerva, "Introducere în opera lui..." (erau nişte cărţi micuţe, albe, foarte prietenoase). Domnul Cornea mă putea recomanda ca să-mi public acolo lucrarea de diplomă. Ce şansă! Tema putea fi o problemă. Cît de "pasabilă" (plasabilă) putea fi în 1987 o carte despre un avangardist? Poate un avangardist mort, mi-a sugerat el. M-am dus acasă şi, în timp ce citeam eu nişte pagini de unul, altul (morţi!), am luat o decizie care m-a scos din toate frămîntările: să scriu despre un avangardist viu. Punct. Şi aşa l-am ales pe cel mai viu dintre avangardişti: Gellu Naum. Nu aveam să mai am parte de carte pe chestia asta. Pierdeam totul - pe timpurile acelea, o carte apărută în juneţe, în condiţiile de cenzură "multilateral dezvoltată", era ceva aproape neverosimil. Am avut parte, în schimb, de Gellu şi Lygia Naum... Aveau să însemne mult pentru mine.

Nu ştiam mare lucru despre suprarealism şi nici despre Gellu Naum cînd am început să scriu pentru lucrarea mea studenţească, aşa că am tot căutat cărţi lămuritoare prin biblioteci publice şi private. Am găsit mult prea puţin. Aproape regretam că nu-mi luasem un subiect mai frecventat sau măcar ceva despre postmodernism. Ce dacă nu aveam bibliografie? Nici pentru Naum nu găseam mai nimic. Nu exista nici o carte despre el, cîteva pagini ici-colo, în contextul avangardismului interbelic. Ca şi cum de atunci nu s-ar mai fi întîmplat nimic nou. Am scris despre el cu sentimentul că-l salvez de nişte clişee care circulau, de prizonieratul în ceva istoricizat: "suprarealismul istoric" (în plus - sau în minus - românesc) în care fusese îngheţat. Îl aduceam spre postmodernism, îl făceam contemporanul meu, vorbeam despre ironia poeziei lui şi despre poezia cotidianului (care e şi suprarealist!). I-am arătat lucrarea lui Croh (Ovid S. Crohmălniceanu), pe care-l ştiam de la cenaclul "Junimea" (era printre puţinii adevăraţi cunoscători ai avangardei). Mi-a spus că i se pare interesant cum îl aduc pe Naum spre zilele noastre, că ar merita să public ce-am scris.

Apoi l-am întîlnit pe Gellu Naum însuşi. "Atunci am primit lovitura aceea între umeri şi gît" (cum spune într-un poem). Cărţile despre suprarealism au pălit. Imediat după '90, îmi propunea cineva să public ce-am scris despre Naum (se adunaseră peste 100 de pagini). Era ceva şi pe vremea aia să ai o carte: aş fi putut debuta ca eseistă (critic literar?). N-am vrut. Îl cunoscusem pe Naum. O carte despre Gellu Naum fără Gellu Naum? Şi omul era literatura lui!

Lygia Naum, Gellu Naum şi Pădurea cu Sens(uri)

I-am cunoscut pe Lygia şi Gellu Naum cînd aveau peste 70 de ani. Priviţi împreună, erau ca nişte adolescenţi. Aveau secretele lor, limbajul lor, semnele lor incomprehensibile, sistemul lor poetic de orientare în lume, care-i fascina chiar şi pe cei care nu pricepeau nimic, de fapt. Se entuziasmau ca nişte adolescenţi şi, cînd se supărau, o făceau serios, cu un fel de pasiune justiţiară care-i făcea să şi greşească uneori. Dar mai ales aveau acea credinţă, pe care o au toţi adolescenţii, că destinul lor e dincolo de viaţă şi de moarte şi că asta are o confirmare zilnică, prin micile întîmplări atît de importante. Poate că acest "adolescentinism" intens şi luminos îi făcea să fie înconjuraţi de atîţia oameni tineri. În ultimele luni de viaţă, doamna Lygia mă uimea cu muzica pe care o asculta, cu filmele pe care le "vedea" (cu "povestaş" alături, căci era aproape oarbă) şi pe care le primea de la junii ei prieteni. Îmi amintesc cum mi-a descris două cadre dintr-un documentar despre Cirque du Soleil: unul în care cineva arunca în faţă un cerc care se întorcea la el; altul în care unii făceau nişte mişcări leeente, leeente... într-un spectacol plin, altfel, de agitaţi. Ei îi plăcuse ăsta cu cercul lui. Aşadar, tot ce trimiţi cu elan înainte vine înapoi la tine - mai sînt şi liniştiţii pe lume, îşi văd de arta lor de a trimite în lume lucruri, care să se-ntoarcă. Ultimul film pe care l-am împrumutat de la ea a rămas la mine, n-am mai avut cînd să i-l dau înapoi. Era despre un băieţel cu cap rotund care se naşte într-o lume de "capete ascuţite", Oblio. Alungat de cei "neasemănători" lui în Pădurea fără Sens, Oblio descoperă că lucrurile, pe lume, sînt altfel decît par (altora, celor mai mulţi). Şi-i spune însoţitorului său, căţelul Săgeată: "Săgeată, eu credeam că pădurea e doar o adunătură de copaci. Dar e mult mai mult decît atît. Sînt vîrfuri de copaci, orizonturi şi pajişti. De toate". Îl leg pe Oblio (băieţelul din film şi filmul), acum, definitiv de Lygia şi de Gellu Naum. Ei au venit pe lume (şi) ca să arate că totul are rost, că "pădurea nu e doar o adunătură de copaci". Că e nevoie pentru asta de "adolescentinismul" fără vîrstă din noi şi de multă dragoste pentru viaţă. Dacă ele există, Pădurea fără Direcţii, fără Indicatoare, se umple de minuni (şi mici, şi mari), de sens, de Sensuri.

*

Dacă ar mai trăi, l-aş întreba cum vine asta: "să studiezi în formă de stup"? Şi cum e cu căutarea "cuvintelor hexagonale"? Cine e, de fapt, Gerda Cosmin care stă pe strada Maria Rosetti, într-o poezie? Doamna Gerda este cea care spune în Zenobia: "Toţi ne cunoaştem, dar ne-am pierdut legăturile". Interesant... Cine e Alexiou ăla "mort demult"? (Cînd e întrebat: "eşti supărat pe mine?", el nu răspunde şi "se duce mai departe"). Oare "uitarea gînditoare" e ceea ce înţeleg eu prin ea? Dar "privirea-gîndire"? Ce e aia "Furia A?" (m-a întrebat şi pe mine prietena noastră comună, Iulia). L-aş întreba despre "Muntele analog", despre Mungo-Park. Mai multe despre romanticul Jean Paul. Ce vrea să spună cu "Din măduvă ai făcut jocuri de cărţi"? Care sînt "cele 32 de semne distinctive ale oricărei mari fihinţe"? Cum e "licoarea de pietricele cunoscută încă de pe vremea lui Basile Valentin"? De ce vorbeşte el despre "trista şi ciudata noastră nevoie de a scrie"? De ce tristă? I-aş pune o grămadă de întrebări acum, începînd cu unele pe care le-am găsit într-o poezie: "că de ce punctul acela de fixaţie ar trebui şters fiindcă nici el nu e fixat nicăieri / că de ce lucrul acela ne cere o îndelungă pregătire şi nu se realizează nici într-o singură zi nici într-o singură viaţă / că de ce experienţa cea mai directă vorbeşte indirect / că de ce deasupra tuturor influenţelor care ne murdăresc stau influenţele lucrurilor"?

I-aş povesti ce-am mai descoperit recitindu-l. Ultima oară, despre "pomul luminos": "Deasupra prin tavane sfărîmate creştea în aer pomul luminos / el n-avea crengi nici frunze dormea printre impulsii / în beznele ştiutului". Dar mai ales le-aş povesti, lui şi doamnei Lygia, "nişte lucruri" care mi s-au întîmplat. Fapte poetice, vorba lui. Poate le-aş arăta şi cum se manifestă, inevitabil, "revanşa". Prin domnul X, prin doamna Y. Mi-au explicat chiar ei cîndva cum stau lucrurile cu ceea ce numeau "revanşa" (un fel de, în cel mai bun caz, "plictiseală", care vine întotdeauna după un lucru bun pe care l-ai făcut - " revanşa" fiind şi o confirmare!).

Pe doamna Lygia aş întreba-o, tot ca într-o poezie, "însă de ce?". Ea ar şti exact la ce mă refer.

*

Mă gîndesc că l-am cunoscut pe Gellu Naum prea devreme. Aş fi avut mai mult curaj să vorbesc cu el ceva mai tîrziu. Acum, de pildă. El mi-ar povesti nişte întîmplări de-ale lui şi eu altfel aş asculta. Aş avea şi eu ce să-i povestesc, întîmplări de-ale mele. "Cu tine nu-mi pierd vremea cu explicaţiile", mi-a spus cîndva. Îl oboseau "străinii", cei care nu vorbeau limba lui, faptul că e nevoie de lămuriri la tot pasul, începînd chiar cu cuvîntul poezie, de pildă (pentru care majoritatea folosesc un sens exact pe dos faţă de cel folosit de el), sau chiar suprarealism.
Şi despre nişte cărţi aş vorbi, altfel.

Şi mai simt nevoia, din cînd în cînd, să-i cer un sfat doamnei Lygia. Ea nu-l dădea, propriu-zis: te făcea să ajungi singur la o concluzie, la... sfătuirea de sine.

***

Gellu Naum, un poet de încredere
Trei întrebări pentru Dan Stanciu

Erai elev la Liceul "N. Tonitza" cînd l-ai cunoscut pe Gellu Naum. Cum s-a întîmplat?

Da, eram elev pe vremea aia, bine c-a trecut. Altminteri, erau nişte ani ('69-'70) mai puţin siniştri decît cei dinaintea lor şi decît cei care au urmat. Un timp, nu lung, s-a putut respira cît de cît. Aflasem (nu mai ştiu de unde, o fi fost din vreo carte) despre ceva care se chema suprarealism şi am simţit limpede că într-acolo, spre acele zone, vreau să mă mişc. Aici, în ţara asta tristă (chiar dacă "poate conţine urme de umor", cum scrie pe ambalajul ei), erau (din cîte citisem) două "persoane de contact" cu acel ceva: Gellu Naum şi Virgil Teodorescu. Cumva (las amănuntele deoparte, ca să nu ţes prea multe fire), îl cunoscusem pe Virgil Teodorescu. Era un ştab măricel, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor şi membru în Comitetul Central, care (nu mi-e clar nici acum de ce) avea chef uneori să-şi piardă o jumătate de ceas cu un puşti de liceu. Cînd ne fixam o întîlnire, chiuleam de la ore şi mergeam să-l vizitez la Uniune, pe Kiseleff, într-o clădire care astăzi e sediul unui partid politic baban. Locul nu-mi plăcea defel: uşi înalte, clanţe aurite, candelabre, stucaturi şi o sumedenie de scriitori. Tovarăşul vicepreşedinte şedea la un birou impozant, mă poftea să iau loc, îl luam, mă întreba ce mai e nou (ce să fie? că aveam teză la chimie?), se perindau diverse glorii, schimbam cîteva cuvinte cu altele, "tovarăşul Stancu vă roagă să veniţi pînă la dînsul", ridica din umeri neputincios, "cînd vrei, vino să mai vorbim", la revedere. Din fericire, n-au fost decît trei-patru vizite dintr-astea insipide. Ultima oară (cred că era prin primăvara lui '70) a fost aşa: intru, în faţa biroului sînt două scaune, pe unul (cu spatele la mine) stă un domn foarte scund (picioarele nu-i atingeau podeaua), era Pericle Martinescu, pe celălalt stă un domn înalt, îmbrăcat americăneşte, cu o cămaşă cadrilată şi în blugi, un scriitor în blugi, îţi dai seama? - am rămas paf. "Gellule, să-ţi prezint un tînăr poet", mă prezintă tov. vicepreşedinte, Gellu Naum mă priveşte, dăm mîna, ascult nişte vorbe de-ale lor, se face ora unu, Gellu se ridică, "Vergi, am plecat, să nu m-aştepte Lygia cu masa", către mine: "Vrei să mă însoţeşti pînă afară?", fireşte vreau, pe hol îmi spune: "Uite, eu plec peste cîteva zile în Italia, într-un turneu cu Nepotul lui Rameau (textul lui Diderot pe care îl tradusese şi adaptase pentru scenă), dar cînd mă-ntorc mi-ar plăcea să ne vedem. Îţi dau numărul meu de telefon, sună-mă de azi în trei săptămîni, să zicem, bine?". Era bine, ba chiar perfect. Şi cum am zis, am şi făcut. Mai simplu spus, a fost o prietenie la prima vedere.


Cu cine mai mergeai la Comana? Ce făceaţi, despre ce vorbeaţi?

După ce s-a întors din Italia, m-am dus pe la el. Stătea pe strada Galaţi, într-un bloc vechi, de unde a migrat mai tîrziu (gonit de spaima cutremurului din '77) pe strada Aviator Petre Creţu. Dar pînă să zburăm pilotaţi de Petre Creţu, au fost şapte ani de Galaţi (strada), cu pauze (vara) de Comana. Şi de progres continuu, fiindcă la Comana ajungeam cu un tren care pleca din Gara Progresul. De obicei, mergeam împreună cu Gigi (Gheorghe Rasovszky), colegul meu de înaltă clasă (a unşpea A) şi cel mai bun prieten (eram ca fraţii, mereu pereche). Ne trezeam devreme (trenul era pe la opt şi ceva), ne puneam în mişcare (eu de pe strada Compozitorilor, el de pe Intrarea Progresului - cum vezi, lucrurile se cuplau între ele, şi nu doar onomastic), din gară ne luam bilete (opt lei unul, la clasa a II-a - la clasa I, cu unşpe lei, mergeau numai boierii), aşteptam ca trenul să fie tras la peron, ne suiam în el şi, după vreo 40 de minute plus două ţigări (trecînd prin Jilava, Sinteşti, Vidra şi Grădiştea), coboram în Comana. Uneori, cînd ştia că venim, Gellu ne aştepta în gară. Dar cel mai adesea nu ştia, pentru că telefoanele mobile erau pe atunci science-fiction, iar el n-avea acolo nici d-ăla fix. (Paranteză, încă una pe lîngă mulţimea de paranteze pe care le tot deschid şi închid: în Bucureşti, fireşte, cînd era să ne vedem, îi dădeam un telefon înainte ((paranteză în paranteză, ca la Raymond Roussel: nu mai ţin minte ce număr avea pe strada Galaţi, pe Aviator Petre Creţu răspundea la 66.68.54)) şi conversaţia începea, invariabil, cu aceste două formule de introducere, eu: "Am onoarea să vă salut", el: "Cu toată stima", am închis paranteza.) (Ca să deschid alta: odată s-a întîmplat să pierdem trenul. Cum următorul era abia pe la 12, am ieşit în şosea să facem autostopul şi singurul vehicul care a vrut să ne ia a fost un camion încărcat cu buşteni, am ajuns la Comana călătorind în vîrful unei stive de buşteni care se clătinau la fiecare hop, a fost un drum aproape epic.)

Aşadar, pe la nouă şi ceva eram în Comana şi de la gară, cu mersul nostru tînăr, în cinci minute eram la Gellu. Îl găseam fie sus, în camera lui de lucru, fie jos, pe terasă, dînd o pasienţă sau fumîndu-şi pipa. Lygia făcea o cafea, ne aprindeam ţigări, le fumam. Vorbeam. Vorbea mai mult el, noi ascultam (nu c-am fi fost nişte copii ascultători, la şcoală sau acasă eram destul de pramatii, dar era mişto să-l asculţi, povestea fascinant). Am auzit, spuse de el (şi nu o dată, le relua la răstimpuri, adăugîndu-le vreun detaliu sau un înţeles), toate întîmplările din care mai tîrziu s-a alcătuit Zenobia. Cînd nu vorbea şi nu-l ascultam pe el, ascultam tustrei (la un magnetofon Tesla străvechi) felurite muzici: fie ce-i aducea Gigi (vrăjitoriile electrice ale lui Jimi Hendrix ori, mai încoace, Sex Pistols), fie jazz sau silabele alea sacre intonate prin Tibet, ne puneam pe noi veşminte sonore. Cîteodată, "noi" fiind nu trei, ci patru sau cinci, sau alte cifre. Era Sebi (Sebastian Reichmann), într-un costum impecabil din tergal şi nelipsindu-i umbrela (pe care nu uita s-o uite cînd pleca), parcă abia descins de la Oxford în arşiţa Bărăganului. Era Sanda (Roşescu), în bluze albe, cu o tunsoare care amintea de Louise Brooks şi cu glasul ei uşor cîntat. Era Lulu (Iulian Mereuţă), grav şi sardonic, purtînd amical controverse şi o cămaşă de in. Erau mai apoi, cînd am crescut şi ne-am însurat, "fetele" noastre (cum le spunea Lygia), Cristina şi Carmen. Cam asta era gaşca sau, dacă ţi se pare prea trivial cuvîntul, asta era egregora.

Şi cînd ne plictiseam de taclale, egregora se deplasa dincolo de vorbe. "Hai să facem o plimbare prin pădure", ne spunea Gellu. E o pădure amplă în Comana, un rest din Codrii Vlăsiei care ascunde, nu departe de poteca pe care umbli, rezerve importante de măreţie şi de putere. Mergeam într-acolo, în pas lejer, ajungeam în faţa unor copaci mari. Îi luam în braţe, îmbrăţişam fiecare un copac pentru cîteva clipe, respiram în tandem cu lemnul acela vechi şi viu, care ne transmitea ce ştie şi ce are. Pe urmă făceam cale-ntoarsă (tot noi, dar întrucîtva schimbaţi), mai simpli în exterior, mai clari pe dinăuntru.


Se spune că Gellu Naum era o prezenţă copleşitoare. În ce fel?

Despre aşa ceva nu pot depune mărturie. Cum ţi-am zis mai sus, eram foarte fraged cînd l-am cunoscut, eram în faza aia cînd începi să capeţi contur şi te mişti bezmetic prin lume. Nu ţin minte să mă fi copleşit (dacă privesc ziua aceea de la distanţa zilei de azi, cred că n-a vrut). Oricum, eram un teren refractar, care ar fi respins copleşirea şi s-ar fi închis: nu ştiam eu multe, dar mă feream (din instinct, probabil) de ierarhii sau faime sau alte asemenea prostii. Ce am simţit cunoscîndu-l a fost o bucurie fără seamăn, întîlneam un poet cu adevărat poet (nu trubadur, tenor sau goarnă), un poet de încredere, pe care te puteai baza (şi care îmi vorbise mie din Athanor-ul lui), pentru că îmi doream să fiu, în felul meu, cum era el. Iar el îmi putea spune (pe ocolite sau de-a dreptul) ce să nu fac, pe unde să n-o iau, cum să nu accept ori să cedez. Mă gîndesc că asta o fi văzut la mine (recunoscînd-o ca fiind şi a lui, dintotdeauna): o pasiune a refuzului. Şi m-a tratat, din start, ca pe un egal.

Altminteri, Gellu Naum nu era pe atunci o figură de prim plan a literelor române, altele erau monumentele momentului. Publicase - în 1969, după o tăcere impusă de peste două decenii - Athanor şi cam atît (Cărţile cu Apolodor şi restul nu le pun la socoteală, cum nu le punea nici el, erau palide pîlpîiri sub zgura vremii). Mai nimeni nu ştia (şi chiar ştiind, nu avea de unde citi) ce scrisese înainte. Apoi, lucrurile s-au mai îndreptat, au început să-i apară (mai lin sau mai poticnit) noile cărţi, însoţite de recunoaşterea care i se cuvenea. A devenit un nume greu (dacă nu cu neputinţă) de ignorat.

Pentru mine însă, chestiile astea erau pe undeva exterioare. Sigur, erau clipe fericite cînd îi apărea o carte (Tatăl meu obosit, să zicem, sau Partea cealaltă), o primeam de la el (reparanteză: singurul volum de Gellu Naum pe care l-am cumpărat a fost Athanor, dintr-o librărie de pe bulevardul 6 Martie, vizavi de cinematograful "Timpuri Noi", acum nu mai e, închid reparanteza), o citeam pe nerăsuflate, o reciteam răsuflînd, admiraţia şi dragostea pe care i le purtam sporeau - şi gata. Noi ne vedeam mai departe de jocurile noastre. Fiindcă asta făceam întruna, cînd ne adunam: jucam jocuri. De obicei, în trei: Gellu, Gigi şi eu (Sebi s-a cărat în Franţa prin '72, n-am apucat să ne jucăm prea mult în patru). Jucam diverse: de la cadavres exquis (scrise ori desenate) la exorbitante deliruri înregistrate pe bandă de magnetofon sau la un fel de roman haotic şi deşănţat, prin care evoluau personaje vesele de mahala precum Zoica, madam Rupcea, Nelu Brăcinaru et alii. Şi mă întorc la ce m-ai întrebat: cum să fiu copleşit de Gellu Naum cînd ne tăvăleam de rîs ca apucaţii, scriind Saga familiei Brăcinaru?

a consemnat Simona SORA

sursa: https://dilemaveche.ro/sectiune/dilemateca/articol/lovitura-aceea-intre-umeri-si-git-intilniri-cu-gellu-naum