Despre Miron Radu Paraschivescu și Jurnalul unui cobai

Dacă ați citit pe vremuri celebrul roman „Torente”, de Marie-Anne Desmarest, să știți că el l-a tradus în română. Și-a câștigat pâinea scriind la mai multe ziare în interbelic și și-a pierdut-o de câteva ori în comunism, când ba nu i se publicau cărțile, ba nu i se găsea de lucru prin vreo redacție la București. Credea în comunism într-un mod naiv, ce ținea mai degrabă de progresismul lui utopic, iar credința asta zdruncinată de realități avea să-l coste sănătatea mintală.

Ca bărbat, Miron Radu Paraschivescu a fost un fel de fante de Obor, ca Rică cel din versurile lui, dar la o scară mai intelectuală. Îi plăceau femeile, visa la dragostea cea mare, pe care se pare c-a avut-o, dar nu și-a dat seama decât când a pierdut-o, și în general părea un sentimental naiv. Asta l-a făcut mai degrabă nefericit. A murit la 59 de ani, după câteva mariaje și mai multe internări la psihiatrie – fără legătură între ele – și pare că nu a reușit să lase posterității acel roman măreț pe care-l visa. A ținut, însă un jurnal destul de interesant, timp de mai mulți ani, din interbelic până prin anii 60, a reușit să ducă o bună parte din el la Paris, clandestin, și să i-o dea lui Virgil Ierunca, cu mențiunea „fă ce vrei cu el”. Ierunca l-a tradus și l-a publicat în Franța. Journal d’un heretique a apărut în 1976, la cinci ani după ce Miron murise la București. Abia în 1994 a fost publicat și în România, cu titlul Jurnalul unui cobai. 

Cine ar ști să se roage cu adevărat, pentru sufletul meu, decât o curvă

Sidonia Drăgușanu a fost unica dintre soții care i-a rămas prietenă până la moarte. Altfel, marea lui dragoste se pare că ar fi fost prima nevastă, Loti, dar asta nu l-a împiedicat să caute mereu perfecțiunea în altele. Scria că întotdeauna se vor găsi pe lume obrazuri, voci noi, care-l așteaptă pe el să le admire, să le iubească și să treacă mai departe. Amorurile lui sunt fluide, efemere, iar risipirea lor îl descumpănește până și pe el. La un moment dat e amorezat pe o pictoriță, de care scria că o adora. Până când a venit să-l picteze, și când a văzut ce urât picta și-a dat seama cât de urâtă și mică e, ca artist. Prin urmare n-a mai iubit-o nici ca femeie.

Altă dată, mutat la Brașov și căsătorit cu a treia sau a patra nevastă, face o pasiune pentru o necunoscută pe care o tot zărește prin oraș. Începe s-o pândească și încearcă să-i atragă atenția, ba chiar îi scrie o declarație de dragoste fierbinte în speranța că o va vedea la un moment dat și va reuși să-i dea scrisoarea. Face planuri nebunești în minte, și când în sfârșit o întâlnește și intră în vorbă cu ea, are loc o scenă duios-amuzantă de flirt, care se încheie cu destăinuirea ei că e însărcinată. Unica repercusiune a poveștii, câțiva ani mai târziu, când, pregătind jurnalul pentru publicare, găsește în paginile lui, la scena cu necunoscuta, comentariile de pe margine ale Mioarei, nevastă-sa, care se pare că-i citea constant jurnalul: „De ce nu mă laşi atunci în pace pe mine? Cum mai poţi trăi cu mine, când ai asemenea revelaţii? Ce-ai spune tu despre mine dacă aş continua să trăiesc cu tine fiind îndrăgostită de altcineva?” Totuși s-a despărțit de Mioara abia după un an, ceea ce arată o doză de masochism din partea femeii – deși știa că e înșelată, se complăcea în situație. 

Miron Radu Paraschivescu și Sidonia

Nu lipsesc prostituatele din peisaj, ba chiar la un moment dat Miron e tentat să-i lase uneia dintre ele drepturile de autor pentru romanul măreț pe care de fapt nu-l scrie niciodată, cu gândul că fata sigur îi va păstra o memorie vie: „Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă?”

Citit azi, jurnalul ar scandaliza feministele și opinia publică, motiv pentru care, măcar declarativ, nu se mai scriu astfel de jurnale în ziua de azi. Asta nu înseamnă că faptele sau gândurile din el nu se petrec în continuare. Oricât de progresist era el din punct de vedere politic și economic, când era vorba de relația de cuplu, Miron părea să prefere metode tradiționale. Într-o vreme locuiește cu un prieten și soția acestuia, iar prezența lui constantă în casa lor și așa înghesuită pare s-o nemulțumească pe femeie. Cearta soților, deși înfundată, se aude seara din camera în care doarme Miron:

„Totul s-a terminat prin câteva palme, pe care Badea ştie să le dea bine, pe-nfundatelea, – şi plânsul Nanei, din care şi acum se mai aud scâncete. Toată istoria asta, care mi-e atât de familiară, m-a întors cu ani în urmă. La conflictele mele cu Loti. Aidoma. Reproşuri. Certuri. Şi bătaia, inevitabilă. Şi împăcarea, admirabilă. Cât îi invidiez!”

Jurnalul lui Paraschivescu îmi pare un demers indecis între scriere intimă și operă destinată publicării, de aceea cred că are o oarecare doză de manierism pe ici pe colo. Totuși, nu este artificial și nici nu-i lipsește savoarea. Observațiile, bârfele, criticile autorului cânticelor țigănești față de personajele și faptele vremii nu pot fi decât suculente și deci amuzante.

„Am fost la masă la „Bucureştii de altădată” cu Marin Preda. La masă, tot timpul, am fost priviţi şi am privit către două cucoane între două vârste. La ieşire – pe care am sincronizat-o cu a lor – le-am acostat. E o treabă pe care n-am mai făcut-o de ani de zile, de altfel. Până la urmă femeile mi-au răspuns: „Nu te-ai uitat în oglindă ca să vezi cât eşti pe lângă noi?” Lucrul m-a durut teribil şi mi-am amintit de ceea ce, acum doi ani, mi-a spus Magdalena: „Ce admir la tine e că nu ai complexul oamenilor mici de statură”. Şi iată că astă-seară l-am cunoscut. Îmi pare foarte rău.”

Ce nevoie au oamenii muncii de metropolitan?!

În jurnal apar tot felul de oameni despre care noi, ăștia de azi, n-am auzit. Pe mulți i-am googălit ca să-mi dau seama la ce se referă. Despre alții mai celebri am aflat lucruri noi. Marin Preda, un protejat al lui Paraschivescu, primește datorită lui ceva de lucru la Chișinău. Preda refuză, deși nu prea avea de unde alege, și au o discuție în contradictoriu în tramvai, unde un cetățean responsabil se bagă în vorbă și-i ține partea lui Miron. Despre Zaharia Stancu, Miron zice că era un oportunist fripturist, iar despre Caragiale – că era un acrit. Pare că-l simpatiza mai mult pe Mateiu.

Atmosfera se schimbă, din interbelic în comunism, dar angoasele și dilemele lui Paraschivescu rămân. Din 1935 până în 1947 scrie la mai multe ziare, câteodată concomitent la două, combate burghezia, fascismul, dictatura Carlistă și hitlerismul în timpul războiului, propovăduind din convingere virtuțile comunismului. Consemnează în jurnal întâmplări amuzante, dacă n-ar fi triste, despre clasa politică interbelică și de altfel de orice clasă politică, pentru că după instaurarea comuniștilor, Miron află că odată cocoțați la putere oamenii nu sunt deloc deosebiți de doctrine. Într-unul dintre ziare scrisese o cronică acidă despre Constantin Isachie, considerat în epocă un pictor monden, foarte apropiat de ministrul de externe Grigore Gafencu. Nevasta ministrului, nemulțumită de cronică, i-a cerut bărbatului să-l concedieze pe ziaristul impertinent. Era în ajunul războiului:

„În sfârşit, cronica despre Isachie îşi face efectul. Sunt, provizoriu, concediat de la gazetă fiindcă am scris despre pictorul lui Gafencu aşa cum am scris. Mircea îmi spune că Gafencu „e distrus” de cronica mea. Artemie – care e englez şi om cumsecade – se întreabă mirat: „Cum, Isachie este o problemă pentru un ministru de externe?” Într-adevăr, pare de necrezut; lumea e în război, Ribbentrop la Roma, Ryti şi Paasikivi la Moscova, Mannerheim la Stockholm, Sumner Welles în Europa, cancelariile fierb, obuzele trăsnesc, oamenii mor.… Şi „cancelarul” (cancelarul, de!) României noastre, domnul (sau doamna?) Gafencu, are o singură preocupare: cronica mea despre Isachie. Nu e rău, pentru mine. Dar pentru România? Cred că faptul ăsta, pe cât de ridicul, pe atâta de meschin, ilustrează întreg peisajul moral al României; de azi într-un an, putem fi colonie germană sau republică sovietică. Domnul ministru de externe, care judecă, se mişcă şi gândeşte din ordinul nevesti-sii, fosta dansatoare de pielea goală, domnul ministru care „conduce”, chipurile, destinele României în lume, e preocupat, furios şi deprimat că Miron Paraschivescu a scris o cronică defavorabilă despre zugravul său de closet (a nu se confunda acest „zugravul” cu epitetul ce şi-l acordase Luchian!) C. Isachie.”

Miron pare uneori rupt între conservatorismul desuet și progresismul politic, ceea ce face să aibă păreri curioase despre diverse chestiuni din epocă. Unele arată naivitatea și lipsa de viziune a poetului. De exemplu, are pasaje critice la adresa modului în care primăria lui Dombrovschi administrează orașul, ca să-i fie pe plac lui Carol și Lupeascăi, iar descrierile lui se potrivesc destul de bine cu Bucureștiul de azi, apoi se revoltă câțiva ani mai târziu că Gheorghiu Dej vrea să construiască metroul. Îl compară cu o Siberie pentru indezirabilii regimului, făcut doar ca să copieze și să mulțumească Moscova. Dacă ar fi știut el ce valoare are metroul azi!

„O altă explozie a slugărniciei şi a absurdităţii am înregistrat-o săptămâna trecută: hotărârea guvernului şi a PMR-ului, semnată de Gheorghiu-Dej, prin care se vesteşte „construirea metropolitanului din Bucureşti”. Asta se cheamă de-a dreptul tichia de mărgăritar care ne lipsea. Într-o vreme când criza locuinţelor e cumplită, când oamenii sunt înghesuiţi câte patru-cinci într-o odaie, când salariile muncitorilor şi slujbaşilor mici sunt de 200-500 de lei lunar, noi avem nevoie de metropolitan! Care poate fi explicaţia, în afară de una singură: că tehnicienii (bineînţeles, „cei mai avansaţi din lumea întreagă”) care-au lucrat zeci de ani la metroul moscovit, au rămas acum disponibili şi sunt plasaţi în ţările de democraţie populară. Bineînţeles, cu retribuţia cuvenită, din bugetul „pacific” al acestor ţări. Şi-mi aduc aminte de o întâmplare pe care am aflat-o la începutul acestui an, aici, la Braşov. Pe Livada-Poştei, au fost prinşi astă-iarnă, noaptea, o pereche care făceau dragoste pe-o bancă, în ger, ca pisicile. Legitimaţi, s-a constatat că erau soţ şi soţie. Întrebaţi de ce fac dragoste sub cerul liber, ei au răspuns că-n altă parte nu pot, fiindcă în cameră cu ei mai locuiesc doi oameni, străini, repartizaţi de spaţiul locativ. Iar Dej, în loc de-a iniţia un program uriaş de construcţii de locuinţe, se ţine de canale şi metrouri care servesc Rusiei. Şi regimului, e drept, fiindcă aceste şantiere ţin locul unei vaste Siberii pentru toţi indezirabilii regimului.”

Până la urmă „metropolitanul” nu a fost făcut cu specialiști de la ruși, ci mulți ani mai târziu, pe vremea lui Ceaușescu, strict cu intelighență, forță și material autohtone.

La Moscova curge laptele și mierea

Instaurarea comunismului a fost inițial pentru Miron o perioadă de exaltare sinceră. E trimis în Rusia de unde scrie reportaje elogioase, consemnează și în jurnal, încântat, ce vede acolo. Laudă bibliotecile din Moscova, prețul mic la medicamente, spre deosebire de cum era în capitalism, găsește sensuri poetice ascunse în orice: Rusia e plină de turle și furnale, aşa se şi explică de ce a prins aici noua religie, fiindcă pentru ruşi comunismul nu e o doctrină și o metodă ştiinţifică, ci o religie.” Sau „când Leningradul a fost blocat, s-au repartizat câte 125 gr. de pâine pe zi de persoană; se poate spune că au transformat pâinea în anaforă.” În final, povestește în detaliu despre vizita la un colhoz:

„Am vizitat un colhoz, cel de la Tarasova, sat cu nouă mii de locuitori; mă gândesc că e de două ori mai mare decât Vălenii mei. Aici sunt crescuţi o sută de copii refugiaţi din Spania. Colhozul are 400 ha cultivate astfel: 65 ha, livezi; 10 ha, căpşune (!); 1 ha, smeură; 3 ha, agrişe; 70 ha, trifoi şi alte plante furajere; 78 ha, cartofi; 13 ha, castraveţi; 11 ha, roşii; 25 ha, varză; 14 ha, secară; 50 ha, ovăz. În colhoz lucrează 280 de familii, ceea ce reprezintă un total de patru sute de oameni. Din nouă mii de locuitori… Fiecare gospodar are pe lângă casă 1/3 ha. Plata se socoteşte astfel: 5 kg legume, 6 kg cartofi plus 20 de ruble la fiecare zi-muncă. Fiecare familie colhoznică plăteşte 150 de ruble anual pentru casă şi loc; bătrânii şi prolificii, scutiţi. Inventarul viu: 30 de vaci; 30 de viţele; 67 de cai; 100 de porci, 100 de iepuri; 250 de găini. Mecanic: cinci camioane. Munca e organizată pe brigăzi: două pentru munca câmpului; două pentru livezi; una pentru sere; una pentru vite; una pentru transporturi; o brigadă are 4-10 detaşamente şi fiecare detaşament, câte zece oameni. Fiecare colhoznic are, pe lângă casă, o vacă, un viţel, un porc şi zece purcei, zece oi şi oricâte găini vrea. Vara se lucrează câte zece ore pe zi, iarna câte 5-6. Ziua de lucru se calculează pe spaţiul lucrat, nu pe timp: adică, o zi de lucru e egală cu munca investită de un om cu un cal, pe un pogon de loc. Dacă lucrează pogonul în zece zile, tot o zi i se socoteşte; dacă-l lucrează într-o jumătate de zi, tot o zi i se socoteşte. Anul ăsta, venitul colhozului a fost de 7 milioane de ruble, din care, ni se spune, 50% au primit colhoznicii; 1 milion s-au dus pe investiţii, construcţii, vite, etc. 700.000 pe seminţe, reparaţii; 300.000 pentru asigurări şi impozite.”

Din vizita în Iugoslavia, însă, nu se întoarce la fel de entuziast. Acolo asistă la niște procese publice și execuții pe stadioane, orchestrate de Tito, și rămâne marcat de cruzimea camarazilor. „Comunismul trebuie să devină o teologie creștină, care să repudieze pedeapsa cu moartea, dreptul de a lua viața unui om este doar al lui Dumnezeu – altfel rămâne doar o practică de a lua și menține puterea, ceea ce începe să dezintereseze masele.”, notează în jurnal. 

Între 1947 și 1949 stă mai mult timp internat în spitale de psihiatrie și are recăderi periodice. Asta îl face să povestească în jurnal, mai târziu un fragment de o sinceritate dezarmantă, despre boala psihică, manifestările ei și modul în care îi percepe societatea pe „nebuni”.

Despre nebunie – o boală în care omul nu mai are ce face cu el însuși/ 1949

În Uniunea Sovietică – îmi spunea unul din fruntaşii ştiinţei noastre medicale, dr. Gr. Benetatto – peste şaizeci la sută din bolnavii psihopaţi sunt trataţi după criteriul cel mai simplu în aparenţă, dar cel mai complex, în fond, adică sunt lăsaţi afară din balamuc, în contact direct cu viaţa de muncă, de odihnă, de preocupări şi bucurii, a tuturor oamenilor. În felul acesta, bolnavii se simt repuşi în rândul lumii şi îşi recapătă dreptul la viaţă pe care o eclipsă mintală l-a putut întuneca, dar nu li l-a răpit. Fiindcă, după cum se va vedea mai jos, din exemplele şi întâmplările pe care le-am cunoscut în balamuc, orişicare, dar absolut orişicare nebun suferă în fond de un singur lucru grav: conştiinţa că el e un om care nu mai are ce face cu el. Sau, cum s-ar zice, că e un om de prisos. Şi atunci, îşi împrumută sau îşi inventă o personalitate care să-l intereseze şi pe el, cel puţin în aceeaşi măsură în care îi poate interesa şi pe cei din jurul lui: medici, asistenţi, surori de ocrotire, paznici, vizitatori etc.

Ieșit din ospiciu, Miron Radu Paraschivescu începe să vadă comunismul ca pe o dictatură în numele democrației. I se tot refuză publicarea unor volume, constată că vechi prieteni sau cunoscuți, unii pe care-i ajutase să parvină, îi pun tocmai ei piedici și timp de mai mulți ani nu reușește să revină în București, unde deja viața era pe cartelă, locuințele puține, pe bază de repartiție. Notează în jurnal observații absurde despre regim, despre cum propaganda e folosită ca să laude comunismul, cu aceleași cuvinte și aproape de aceiași oameni care lăudaseră înainte fascismul sau hitlerismul. Servilismul față de nemți e înlocuit de cel față de ruși. Le scrie primului ministru sau ministrului culturii, despre „ce se întâmplă în popor” acolo unde ajunsese el să trăiască, la țară, și despre faptul că „poporul, dacă-l iubim cu adevărat şi avem încredere în el, – nu trebuie minţit, ci lămurit.”

„22 mai 1953, în timp ce la toate brutăriile Capitalei noastre se întindeau cozile de zeci de metri pentru cele 300 gr. de pâine pe cartelă, – în aceeaşi zi în care la restaurante nu se mai găseau de mâncare, în „Contemporanul” apărea următoarea „caricatură”: un tanc trecând prin faţa unei familii nevoiaşe, în Statele Unite, chipurile, iar o fetiţă îi spune mamei sale: „Uite, pâinea noastră, mamă!” „Satira”, dacă satiră vrea să fie, e atât de sinistră, încât nici n-aş mai comenta-o. Dar ea îmi aduce aminte de felul cum se scriu la noi anumite articole, de obicei cele mai importante, de fond, din „Scânteia” şi alte ziare sau reviste RPR-iste. Felul în care sunt exaltate în aceste articole ajutorul sovietic, experienţa sovietică, cultura sovietică, medicina sovietică, armata sovietică, şi tot ce mai vreţi de origine sovietică; abundenţa grosolană de adjective hiperbolice pe lângă tot ce e de provenienţă sovietică, – toată această lavă deşănţat revărsată de elogii desfrânate îmi aminteşte de tehnica pe care noi, comuniştii (chiar cei fără partid, dar nu mai puţin devotaţi decât cei din Com. Central.) o adoptasem în propaganda noastră din anii războiului hitlerist. Când ni se cerea să facem câte-un articol de fond, în care să fie elogiată o măsură a lui Hitler, începeam cu bombele de elogii: „genialul Führer, cu mintea sa atotvăzătoare, cu nedezminţitul său geniu strategic, conducătorul celei mai gigantice maşini de război, care s-a acoperit de glorie în stepele sovietice… etc., etc. – a dispus o altă operaţie de zdrobire a ultimelor rămăşiţe inamice, prin retragerea elastică de la Koletnicov…”

Și ăsta era abia antrenamentul. Ce elogii aveau să urmeze la adresa celui mai iubit fiu! Miron nu le-a mai prins în toată splendoarea lor, pentru că a murit în 1971.

Sunt împăcat, pot fi un ratat oarecare

Către final, jurnalul e plin de întâmplări și critici la adresa regimului comunist. Poziția veșnic critică nu-l ajută în sistemul în care se parvine pe baza principalei calități de a nu avea nicio părere. Ajuns la Paris prin anii 60 se întâlnește cu Eugen Ionescu și cu Virgil Ierunca, cu care înainte de comunism fusese pe poziții antagonic ideologice. Acum cei doi îi bat obrazul că el a fost printre cei care au militat pentru comunism și l-au dorit. Acum de ce nu-i mai convine? Un fel de „vezi că ai fost prost? acum taci și înghite!”. Paraschivescu găsește explicații pentru degradarea lucrurilor în calitatea slabă a liderilor, toți „târâți de universul pușcăriilor din care provin”. Nicio noutate. Ajunge să aibă dileme în legătură cu propriile alegeri. Înțelege cam târziu un adevăr universal, că schimbarea ideologiei nu lasă loc de opțiuni moderate. Ești ori cu noi, ori împotriva noastră. Miron este incapabil să facă această alegere între valorile în care crede – inteligenţă, căldură, simpatie, amor, îndoieli, amoralitate sau imoralitate chiar, non-conformism, pasiune, sinceritate, prietenie, credinţă – și nu pricepe de ce socialismul la care visase s-a transformat în comunismul ăsta arogant.

„Răspunsul e, bineînţeles, în Leon Troţki: socialismul a fost trădat de mult de Stalin. „Marele organizator al defetei” şi-a desăvârşit total opera, reuşind nu numai să trădeze idealurile socialismului, dar să-l şi compromită şi să-l transforme într-un imperialism crud şi rapace, specific rusesc. Ce e grav însă, ceea ce mi se pare de neînlăturat, e inevitabilul ev de întuneric în care-am intrat. Abolirea oricărei demnităţi umane, a spiritului protestatar şi liber, se manifestă cu aceeaşi putere şi la ruşi, ca şi la americani. Întunericul cuprinde planeta din două părţi: de la Răsărit şi de la Apus – şi domnia lui va ţine cel puţin un secol.

Profesional, îi merge tot mai rău. Volumele de poezii îi apar greu, la un moment dat primește un premiu important, literar, apoi e anunțat că i se taie stipendia modestă pe care o primea de la un ziar. Tot încearcă să revină în București și să primească o casă „cu două odăi”, dar nu reușește, se mută prin tot felul de orașe unde mai găsește de lucru, dar e veșnic nemulțumit de el de orânduire, de modul în care merg lucrurile. Are tot mai acut sentimentul ratării personale, într-o mare de ratare națională.

„În România, spunea pe bună dreptate Iliu, totul e de dimensiuni mici. De aceea, nici ratarea (nici realizarea) nu-nsemnează aici mare lucru. „Ratarea – spunea el foarte bine – până şi ea devine lucrativă, în România”. Şi, am completat eu, asta fiindcă suntem aşezaţi în roza-vânturilor, vorba marelui ratat Nae Ionescu, unde orice calitate şi orice defect pot fi convertite în misie naţională sau internaţională. Nimic nu e mare în România: nici diavolescul, nici îngerescul, nici bunul, nici răul. Sunt împăcat: pot fi un ratat oarecare.”

sursa: https://www.dollo.ro/2018/02/miron-paraschivescu-jurnalul-unui-cobai/

Amza Pellea - marea dragoste a vieții lui

Fotografie din ziua nunții

Nu există nimeni care să nu fi auzit măcat o dată în viață numele lui Amza Pellea. A fost unul dintre cei mai mari actori de teatru și film din România. Regretatul mare actor a trăit o poveste de dragoste ca-n filme cu Domnica.

Din iubirea lor s-a născut o fată, Oana Pellea, care este și ea actriță. 

Cum a cucerit-o Amza Pellea pe Domnica, marea dragoste a vieții lui.

Amza Pellea a fost, fără nicio îndoială, unul dintre cei mai mari actori pe care i-a avut țara noastră. Actorul arăta incredibil în tinerețe, și deși avea extrem de multe admiratoare, o singură femeie a fost marea lui dragoste. Este vorba despre Domnica Mihaela Policrat, care i-a și devenit soție, în fața lui Dumnezeu, în septembrie 1958.

13 septembrie – Ziua logodnei lor. 

Multe emoții și multă, multă, multă iubire! Amza s-a dus cu trupa de actori la Craiova, cu Rauțchi, cu Cozorici, la ștrand. Și a apărut Domnica, o superbitate de femeie, cu ochii verzi, foarte sportivă, fusese și campioană la gimnastică, la juniori. Făcea o grămadă de nebunii. Mergea în picioare pe motocicletă, dansa Rock’n Roll extraordinar! Și Amza când a văzut-o a zis „Mamă, ce frumusețe!” Dar toată lumea i-a spus sa stea liniștit, că nu era de nasul lui. Dar ce-a făcut la ștrand cu Domnica ?
S-a aruncat după ea în bazin. Spre surprinderea colegilor săi, care știau ca Amza nu învățase să înoate. Era când pe fundul bazinului, când la suprafață, dar tot încerca să-i vorbească Domnicăi. Iar ea nu-l băga în seamă. Amza era doar unul din miliardele de băieți care-i făceau curte. După ce a scăpat cu viață din bazin, i-a dat întâlnire, în aceeași seară, în parcul mare din Craiova.

„Mama s-a dus acasă și nici nu-i trecea prin cap să se duca la întâlnire. Dar… destinul! Cu zece minute mai înainte de ora fixată de Amza, Domnica s-a îmbrăcat și a plecat în parc. Și dusă a fost! Până-n zori. Ca să ajungă în parc, trebuia să treacă prin cimitir. A sosit la locul stabilit și a așteptat. Trece o jumătate de oră, mai trece o oră, și încă una, iar Amza tot nu apare…”, a povesit Oana Pellea.

Actrița a povestit cum a decurs prima întâlnire a părinților ei, o întâmplare care ar putea fi demnă de scena unui film. Oana Pellea spune că mamei sale i-a fost teamă se se întoarcă înapoi acasă prin cimitir, așa că s-a urcat într-un copac pentru a fi la adăpost. În acest timp, Amza trecea prin parc fără să se gândească la faptul că ar putea să o revadă pe Domnica.

„La ora 23:30, pe aleea parcului, foarte melancolic și singuratic, cine-mi venea cu mâinile în buzunar? Amza! Care nu spera s-o mai găsească pe Domnica, așa că trecea artistic pe acolo, fluierând „Je suis seul ce soir…” Domnica nici nu știa cum îl cheamă și, din copac, i-a făcut: „Pâs-Pâs!”. Lui i s-a părut ceva incredibil. Cred și eu! Să găsești o fată superbă într-un copac… A ajutat-o sa coboare și i-a recitat din Minulescu ” Și ai să mă uiți, căci și uitarea e scrisă-n legile omenești ” Cu asta a cucerit-o.”, a continuat ea.

Și primul sărut a fost totul unul pe care l-au ținut minte întreaga viață

„Pe Podul din Parcul Bibescu a sărutat-o și a condus-o acasă. Doamna și domnul Policrat tremurau de groază, că fata lor nu se întorsese până la două noaptea. Iar Amza n-a fost erou că le-a adus fata? N-a fost deloc erou, pentru că în curte, i-a sărutat mâna, tot artistic, iar Domnica s-a emoționat îngrozitor, a uitat că are de trecut un prag și a căzut.
S-a julit pe genunchi, și-a rupt rochia și a intrat în casă plină de sânge, toată ciufulită și disperată, plângând în hohote în fata familiei Policrat. Părinții au întrebat-o ce i s-a întâmplat. Iar ea, în hohote de plâns, atât a spus ” M-am în-dră-gos-tiiit”. Ce întâlnire! Dar așa a fost toată viața lor. Au trăit una dintre cele mai frumoase povești de iubire. A fost mai mult decât o iubire: a fost și o prietenie extraordinară! S-au logodit la Craiova, pe 13 septembrie 1958 și s-au unit în fata Domnului în 28 septembrie, tot la Craiova.”, a încheiat Oana Pellea.

Fiica celor doi a dezvăluit că tatăl și mama ei au avut parte de momente atât fericite, dar au trecut împreună și prin greutăție vieții. Important este că au avut o relație de prietenie și s-au iubit enorm.

sursa: https://newsweek.ro/timp-liber/marea-dragoste-a-lui-amza-pellea-actorul-a-trait-alaturi-de-ea-o-poveste-de-iubire-ca-n-filme

Geo Bogza despre specificul culinar al Cadrilaterului - Ardei iuți cu lapte

 „Fiecare popor își are felul său de a îndura mizeria. Metoda țăranilor români e burta umflată cu mămăligă, sau un pește sărat, prăjit pe cărbuni și pus într-o strachină cu apă. Se obține astfel o zeamă de oarecare gust, dar concentrată, încât oamenii pot să înmoaie în ea mămăligi întregi care în felul acesta pot să alunece mai ușor pe gât. Popoarele sărace ale Cadrilaterului, care după ce se lasă fotografiate de vizitatori, se întorc în bordeiul lor, pentru a îndura o crâncenă mizerie, cunosc un procedeu tot atât de tragic și elocvent. Cum fiecare familie are câte o capră și mai mulți copii, pentru a-i putea sătura pe toți cu laptele caprei, gospodina ia mai întâi o mână de ardei mici, ardeii aceia iuți ca focul și care se găsesc din abundență în Cadrilater, și după ce îi pisează bine într-o farfurie, toarnă deasupra laptele. Iese o zeamă atât de concentrat ardeiată, încât nimeni nu mai poate da o dușcă pe gât. Copii se mulțumesc să întingă înăuntru cu bucăți de pâine sau mămăligă. Dar și așa, mâncarea e atât de iute încât le curge lacrimi din ochi tot timpul. Câteva sute de muște vin și ele să-și ia partea. Dar astfel preparat, o jumătate de kilogram de lapte ajunge și pentru muște, și pentru copii și pentru părinți, și chiar la două mese.

În mahalalele Bazargicului, în satele sărăcăcioase din lungul Cadrilaterului, dimineața, la prânz și seara am văzut nenumărate familii mâncând mâncarea aceasta. Ardei iuți cu lapte, ardei iuți cu lapte.”

Sursa: Vremea, 1 septembrie 1935

Sigmund Freud - Drumul care duce de la fantezie la realitate este drumul artei.

Drumul care duce de la fantezie la realitate este drumul artei.

Artistul este cineva care este condus de nevoi hormonale extrem de puternice, tânjind după dobândirea
onoarei, gloriei, puterii, bogăției, faimă și dragoste din partea femeilor, dar nu are mijloacele de a le obține. Astfel, ca oricare altul cu dorințe neîmplinite, el se îndepărtează de realitate și transferă interesul și libidoul său dorințelor fanteziilor sale.
Un artist adevărat știe cum să proceseze visele sale cu ochii deschiși astfel încât acestea să-și piardă elementele personale care displac celor din afară și să se poată bucura de ele și alții. De asemenea, știe cum să le atenueze, astfel încât originea lor
din surse interzise, să nu fie ușor de identificat.
În plus, are capacitatea misterioasă de a transforma un anumit material, până când acesta devine o replică exactă a fanteziilor sale și știe cum să transmită mirajelor fanteziilor sale  un flux atât de mare de plăcere, încât, cel puțin pentru o clipă, respingerile par ca și cum ar fi zdruncinate și se prăbușesc.
De fiecare dată când reușește acest lucru, el deschide calea pentru alții spre eliberare și satisfacerea propriilor lor surse inconștiente de plăcere, astfel, culege recunoștința și admirația lor.

Câștigă astfel - prin imaginația sa - tot ceea ce până atunci obținuse doar prin intermediul fanteziei sale:
glorie, putere și iubirea femeilor.

traducere din greacă Adina V. 

Sigmund Freud

Povestea Podului Grant din București

 Effingham Grant

Povestea Podului Grant din București, un adevărat simbol al zonei, este una încântătoare și veche de aproape 200 de ani, cu mult înainte de apariția echipei Rapid la porțile sale. Este o poveste de dragoste cu străini, revoluții și mulți, mulți copii.

Deși ocupă un loc important în inimile bucureștenilor și pe hărțile bucureștenilor, puțini dintre aceștia știu că povestea Podului Grant a început de la o poveste de dragoste dintre un scoțian și o tânără româncă din vestitul neam al Goleștilor, luptători în Revoluția de la 1848.

Un britanic ajunge la București în 1837

În anul 1837, Effingham Grant, un respectabil cetățean britanic în vârstă de doar 16 ani, ajunge în Valahia de atunci, în calitate de secretar al consulului britanic al vremii.

El o cunoaște pe Zoe Racoviță, nepoata Zincăi și a lui Dinicu Golescu, de care se îndrăgostește iremediabil, iar în 1850 se căsătorește cu aceasta. Cei doi au avut nu mai puțin de 16 copii, care au fost naturalizați români prin decizia Senatului. Împreună, Effingham și Zoe moștenesc Palatul Belvedere.

Ajuns la vârsta de numai 16 ani, în 1837, în ca­pitala Valahiei, ca secretar al consulului bri­tanic, scoțianul Effingham Grant a avut însă o altă contribuție, discretă, dar nu mai puțin importantă decât construcția sa, devenită istorică: a intermediat cores­pon­dența între revoluționarii noștri pașoptiști aflați în exil, treabă primejdioasă, fiindcă cen­zu­rile țaristă și turcească erau foarte vigilente. Ma­rii noștri revoluționari, Nicolae Bălcescu, fra­ții Golești, Ion Heliade Rădulescu, l-au cu­noscut pe Grant, l-au stimat și, mai mult, au avut încredere în el, înmânându-i sume de bani, scrisori și informații confiden­ția­le, necesare pentru planurile și chiar su­pra­viețuirea lor. Effingham se bucura, desigur, de imunitate diplomatică, în ca­litatea sa de secretar al Ambasadei Bri­ta­nice la București, dar timpurile erau pri­mej­dioase, Țările Române, inclusiv Transil­va­nia, deveniseră un adevărat teatru de răz­boi, unde se confruntau forțe revoluționare românești și maghiare cu armatele imperiale țariste, turcești și habsburgice. Diplomatul a știut să evite pericole, să salveze situații, să protejeze prieteni și apropiați. În miezul acestei activități, uneori conspirativă, plină cu umbre și tăceri care sal­vau vieți, marcată de gesturi de umanitate apre­ciate de revoluționarii români, Effingham Grant a găsit și „resursele” pentru cea mai delicată afacere a vieții sale, cea matrimonială: s-a căsătorit, în oc­tombrie 1850, cu Zoe Racoviță, nepoata după ma­mă a celor patru frați Golești, participanți trup și su­flet la Revoluția din 1848, exilați după în­frân­ge­rea revoluției, timp de ani de zile, din Franța până în Turcia. Chiar și bunica ei după mamă, bătăioasa Zoe Golescu (i se spunea „Panduroaica”, datorită obârșiei sale oltenești), soția cărturarului Dinicu Golescu, a îndurat privațiunile exilului, fiind expulzată pentru o vreme de autoritățile țariste.

Când Effingham Grant a sosit la Bucu­rești, fiind încă un adolescent (tinerii din Occident obișnuiau să intre de timpuriu în iureșul vieții, iar tatăl său era proprietar de vase comerciale în Ca­nalul Mânecii, urmașul său având, așa­dar, aventura în sânge), viitoarea sa soție, Zoe Ra­coviță, avea zece ani. Era fiica lui Alexandru Ra­co­viță, membru al uneia dintre familiile noastre dom­nitoare, și a Anei Racoviță, născută Golescu. „Cre­ola” sau „micuța republicană”, cum era alin­tată în scrisorile de familie, avea, așadar, înaintași faimoși, cum a fost și bunicul său după mamă, Dinicu Golescu, care a călătorit în Occident și a lăsat posterității o operă literar-so­cială numită „Însemnare a călătoriei mele…”. Cărturarul se stinsese în 1830, lăsând în lumea aceasta bravi urmași: o fiică, pe Ana, și patru fii, Ștefan, Nicolae, Radu și Ale­xandru-Albul, care vor ajunge revoluționari activi în 1848. De Zoe Golescu, soția sa, tră­ise despărțit în ul­tima parte a vieții, poate și din cauza diferenței de vârs­tă. Zoe devenise soție și mamă la numai 13 ani, iar Dinicu a­vea 28 de ani. Ana Golescu, fiica lor, s-a căsătorit și ea de tânără, la nu­mai 14 ani, cu Alexandru Ra­coviță, numit is­pravnic al Cra­io­vei, funcție pe care a pierdut-o mai târziu, din cauza generalului țarist Alexander Duhamel, care nu a agreat că ispravnicul „îndrăznise să poarte în fața consulului rus de la Galați eșarfa tricoloră”. Desti­tuirea din funcție va cauza daune financiare familiei, va marca atmosfera în familie și va contribui la formarea unor senti­mente anti-țariste puternice în rândul membrilor acesteia. Fiica lor, Zoe, viitoa­rea soție a lui Effingham Grant, va crește într-o astfel de at­mos­feră, intensificată la paroxism de activitatea revoluționară a unchilor și a bunicii sale, bra­vii Golești.

Tânărul Grant o va cu­noaș­te pe Zoe Racoviță tocmai da­to­rită activității subversive, re­voluționare, a unchilor și ma­mei acesteia. Forțele progre­sis­te, care luptau pentru emanci­pare națională, doreau sprijinul puterilor occidentale, Franța și Anglia. În acest context, am­basadele celor două țări aveau de jucat un rol-cheie pentru tinerii noștri revolu­țio­nari, care activau, deocamdată, în secret. Fami­lia­rizându-se cu realitățile românești, tânărul se­cre­tar al Consulatului Britanic ajunge să cunoască fa­milia Goleștilor și pe rudele apropiate ale aces­teia. Își câștigă repede simpatia și chiar încrederea fraților Golești și a mamei acestora, neînfricata Zoe, „Panduroaica”, în scrisorile căreia diplo­ma­tul scoțian este descris cu admirație și recunoștință drept „acest tânăr încântător”, „acest suflet ca­ri­tabil”, „dacă mulți conaționali ai lui îi sea­mă­nă, atunci au dreptate să fie mândri” sau „acest adevărat prieten în nenorociri”. În 28 octombrie 1850, după ce focul revoluției se stinsese și cei mai mulți dintre lideri, inclusiv cei patru Golești, erau împrăștiați prin toată Europa, „tânărul în­cân­tător” de la Ambasada Britanică de la București îi va deveni lui Zoe Golescu rudă, prin căsă­toria cu nepoata ei, botezată tot Zoe.

Darul de nuntă

   Conacul din Golești, tablou de Nicolae Grant

Zoe avea 23 de ani, o vârstă rezona­bilă pentru căsătorie, rupându-se astfel de tradiția familiei, în baza căreia ma­ma și bunica sa se măritaseră la 13, respectiv la 14 ani! În 1850, trăiau amândouă doamnele, având 58, respectiv 45 de ani, și s-au dedicat organizării unei nunți ca la carte, deși veniturile familiei nu erau mulțu­mi­toare. Conform epocii, un lucru im­por­tant era vestirea apropiatei căsătorii. „Încântătorul domn Grant se va căsători cu nepoata noastră”, anunță într-o scri­soare, datată 1 iunie 1850, Zoe Golescu, căreia fa­milia îi spunea „mămicuța”. Apoi, Zoe Ra­co­viță, mireasa, își anunță unchii, răspândiți prin toa­tă Europa, după înfrângerea revoluției, spu­nând despre căsătoria ei plănuită că este „un su­biect care mă face să roșesc și care și astăzi mă face să-mi las ochii în jos”, dar îi asigură că are conștiința „îndatoririlor viitoare care sunt mari și frumoase” și le va îndeplini pentru a se face „demnă de numele sacru ce va purta”. Unul dintre unchi, Ștefan, cel mai mare dintre frați, anunță că va veni în țară deghizat, pentru a par­ti­cipa la nunta nepoatei lui, dar mama sa, Zoe Go­lescu, îi cere să renunțe la plan și să nu calce pe pământ românesc până când „nu vor pleca toți Cazacii”. Tot ea, bunica miresei, își exprimă într-o altă scrisoare preocuparea pentru darul nunții și pentru dotă: „Dumnezeu ne-a trimis, desigur, pe acest tânăr, căci în disgrația în care ne găsim, să ți se prezinte o partidă atât de bună, să ceară mâ­na fetei noastre, fără să vorbească de zestre, este, într-adevăr, providențial, și cu totul neobișnuit în țara noastră”. Zestrea oferită de Zoe nepoatei ei la căsătoria cu Effingham Grant, „care nu ar fi fost refuzat de nicio fată bogată”, a constat în 4.000 de galbeni. Femeia a precizat că „este foarte puțin” pentru Țara Românească, unde „se oferă sume uriașe”. Mama miresei, Ana Racoviță, a anunțat că vinde o moșie, ca să aibă să-i dea zestre. Cununia religioasă, potrivit unor surse biografice, ar fi avut loc la biserica Kretzulescu din București. Printre nuntași, din păcate, nu s-au numărat cei patru unchi ai miresei, care se aflau surghiuniți în Franța și Turcia, dar care, după câțiva ani, se vor întoarce în patrie și vor obține funcții înalte în noul stat român, format prin unirea din 1859.

    

 Zoe Golescu, 1820

Tinerii însurăței au primit drept dar de nuntă sume de bani și bijuterii scumpe, iar ca zestre le-a fost acordată moșia din partea de apus a Bucu­reștiului, acolo unde bunicul Dinicu Golescu cons­truise un conac. Era un teren vast, situat în locul unde se află în prezent cartierele Regie și Crân­gași, udat în colțul de sud-vest de apa Dâmboviței, dincolo de care se ridică dealul Cotrocenilor. În timpul Revoluției de la 1848, palatul, numit „Bel­vedere”, fusese ocupat de militari ruși și turci, veniți să înăbușe mișcarea de emancipare națio­nală. În vremurile de restriște, proprietarii lo­cuiseră la conacul din Golești, județul Argeș, unde neamul lor își avea obârșia. După căsătorie, Zoe și Effingham s-au mutat la Belvedere, devenind stăpânii locului. În cea de-a doua jumătate a seco­lului al XIX-lea, românii au intrat într-o perioadă fastă a istoriei lor. După Unirea din 1859, a urmat domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care a aplicat o serie de reforme sociale și economice bine ins­pirate, apoi domnia lui Carol I, care a reușit să ob­țină mult dorita independență de stat. Familia Grant s-a bucurat din plin de acest climat favo­rabil. Pentru scurt timp, Effingham a fost locții­torul consulului britanic la București, dar cel mai mult s-a dedicat afacerilor, România fiind deschisă tuturor fluxurilor comerciale și progresului industrial. Tânărul Grant co­che­ta cu afacerile încă din vremea când lucra la consulatul țării sale de la Bucu­rești. În 1847, era și agent al societății „Glo­bul” din Londra și anunța clienții că se pot asigura „contra incendiului” și pen­tru „deces”, arătând că s-a deschis și în Va­lahia o filială, cu sediul chiar în Ambasada Britanică. După Unirea din 1859, cu atât mai mult a avut prilejul să-și exerseze talentele antreprenoriale. Țara noastră intra treptat în ritmurile civilizației occidentale moderne. Omul de afaceri, comerciantul, in­dustriașul deveneau figuri de prim-plan ale vieții publice, mai ales că liberalii do­minau scena politică. Frații Golești, unchii lui Zoe, s-au întors din exil și au fost răsplătiți cu funcții înalte în statul român: Ștefan Golescu, cel mai mare dintre ei, a ajuns prim-ministru, în perioada 1867-1868, Nicolae Golescu, de asemenea, prim-ministru, în două mandate, în 1860 și 1868, și Radu Golescu, colonel al armatei române. Vărul lor, Alexandru G. Golescu, zis și Arăpilă, a fost prim-ministru al României, în anul 1870.

În 1853, la nici doi ani de la căsă­torie, Effingham face de­mersuri să vândă terenul de la Belvedere. Într-o scrisoare tri­misă unei rude, Grant mențio­nează că se află în negocieri pentru vânzarea moșiei din marginea Bucureștilor, dar că nu vrea să o vândă pe bucăți, ci în întregime, având mare ne­voie de bani, pentru „a ieși din încurcături”. El mai scrie că toată familia se află reunită acolo, la palat, și s-ar simți cu toții bine, dacă nu ar fi afectați de gripă. În același an, Effingham face o călătorie la Paris, pentru „niște afaceri comerciale”. Alteori, e dispus să împrumute bani pentru a-i ajuta pe unchii soției sale, care mâncau încă pâinea amară a exilului. La București, sco­țianul (sora sa, Maria, se căsătorise, la rândul ei, cu un român, omul politic liberal C.A. Rosetti) s-a transformat în industriaș și fermier novator, înființând o fabrică de tutun, dar și sere unde a cultivat, în premieră, orhidee. Îl găsim apropiat și de instituțiile politice. Consiliul de Miniștri îl însărcinează pe Effingham Grant să comande „mașinile trebuincioase pentru tăierea monedei de argint”, precum și pentru angajarea unor muncitori care să efectueze operațiunea. Guvernul primise în acest scop un credit de 500.000 de lei. Effingham Grant urma să încaseze 1.000 de lei pentru „cheltuielile sale de drum la du­cere și la întoarcere” și o diurnă de 20 de franci pentru o perioadă de maximum 40 de zile, bani plătiți din suma aceea de 500.000 de lei, după cum a informat ziarul Românul din 4 iulie 1868. Monedele au fost fabricate de firma Heaton, din Birmingham, unde Grant a trebuit să călă­to­rească, revă­zându-și, ast­fel, patria natală. Până la ur­mă, a reușit să vândă și te­renul de la Belvedere, care a fost lotizat pentru muncitori, dar a păstrat palatul. Fabrica de tutun a intrat în pro­prie­tatea sta­tu­lui, devenind „Re­gia Mo­no­polurilor Statului”, de unde și denumirea de „Re­gie” acordată actualului cartier unde se află că­mi­nele studen­țești. Serele au fost, de aseme­nea, naționalizate.

Zoe Grant a fost de șaisprezece ori mamă. Co­piii ei au fost naturalizați drept cetățeni români, prin decizie a Senatului. În Monitorul Oficial din 15 decembrie 1885, au fost publicate anunțuri de obținere a cetățeniei de către patru dintre fii: Charles Henri, George, Eduard Radu și Robert Grant. Aflăm din documentul oficial că Eduard Radu a fost născut la Paris, în 1854, do­vadă că soții Grant au călătorit împreună, în acel an, în capitala Franței. Pentru Eduard Grant au votat ca acesta să devină cetățean român 53 de senatori, dar 6 au votat împotrivă și 16 s-au abținut. Pentru fratele său, Robert, au votat favorabil 49 de senatori, 3 au dat bile negre și 14 s-au abținut. Simple cifre, acum, după un secol și jumătate, dar atunci au fost așteptate cu emoție de numeroasa familie Grant. De remarcat că în textul publicat în M.O. din 1885, cei patru fii ai soților Grant sunt menționați ca nepoți ai „iluș­tri­lor cetățeni Golești”, o recunoaștere explicită a rolu­lui avut de fiii lui Dinicu Golescu în eveni­mentele de la jumătatea secolului al XIX-lea, care au așezat țara, în cele din urmă, pe baze moderne. 

Effingham, devenind de atât de multe ori tată, a fost nevoit să circule, să negocieze, să facă inves­tiții și speculații financiare, dar un om bogat, în adevăratul sens al cuvântului, tot nu a ajuns. Câș­tigurile sale financiare, atâtea câte au fost, s-au dus pentru creșterea și educația copiilor. În 1891, o dom­nișoară, Zoe Grant, este menționată în „Anua­rul Bucureștilor”, ca directoare la Azilul „Elena Doamna”. Robert Grant, cel naturalizat în 1885, este înscris ca inginer și șef al Diviziei III de În­treținere în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice. În 1892, Eduard Grant, cel născut la Paris, este men­­ționat ca pictor și rezident în Șos. Belvedere. Fra­tele lui, Nicolae Grant, tot pictor, care a cu­noscut celebritatea, locuia în „Câmp Grant”, adre­sa palatului Belvedere. Tot acolo locuia și George Grant, funcționar. 

În toamna aceluiași an, Zoe Grant s-a stins din viață, la vârsta de 65 de ani. Surse biografice demne de încredere consem­nează că Effingham a urmat-o după numai do­uă săptămâni, din cauza durerii pricinuite de moartea soției sale! Cel mai cunoscut urmaș al lor a fost pictorul Nicolae Grant. De notorietate s-a bucurat și inginerul Robert Grant, care a participat, la începutul secolului XX, la construirea podului peste calea ferată, dinspre Calea Griviței către Crân­gași, pod care a fost numit Effingham Grant, în memoria tatălui său, și care a rămas cunoscut bucu­reștenilor ca „Podul Grant”. În planul simbo­lurilor, viața soților Grant a avut tot un caracter de trecere: de la o epocă retrogradă către una mo­dernă, de la îngrădiri politice la libertate. Ei au fost un exemplu de normalitate și civilitate, valori de care avem mare nevoie și în prezent.

Podul Grant este unul din simbolurile clubului de fotbal Rapid București, al cărui stadion este plasat lângă una din bretelele de acces.

Povestea propriu-zisă a podului Grant

(podul Grant in anul 1965)

Primul pod, inaugurat în 1909, consta din patru tabliere metalice din oțel pudlat, cu deschiderea de 42 m, cu grinzi cu zăbrele calea jos, de tip Schwedler, care au fost recuperate de la podul peste râul Putna Seacă, de pe linia Buzău-Mărășești, când acestea au fost înlocuite cu altele din oțel. Ulterior, când au fost construite cele două linii de acces în depoul București Călători, podul Grant a fost lungit cu două deschideri de câte 10 m, din grinzi metalice înglobate în beton. În anul 1929, „Atelierele Centrale de Poduri”, întreprindere proprie a Companiei de Căi Ferate din România, specializată în uzinarea și montajul podurilor de cale ferată, a executat lucrări de consolidare a Podului Grant.

La sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, paralel cu acesta a fost construit un nou pod. Noul pod Grant, care trece peste un grup de căi ferate de 136 de metri lățime, a fost construit conform noilor standarde antiseismice stabilite după cutremurul din 1977.

A fost aleasă o structură economică constructiv, cu grinzi precomprimate de beton, o tehnologie constructivă avansată, realizată cu resurse românești la întreprinderea Granitul. Pasajul principal asigură pe fiecare sens circulația traficului auto pe două benzi și a tramvaiului pe o linie, lățimea totală pentru un sens fiind de 10,50 m cu banda de 1,20 m între ele. În afară de pasajul principal există și 6 pasaje amplasate pe bretelele de legătură cu diversele artere de circulație din zonă.

Pasajele de acces din calea Giulești și de coborâre pe calea Giulești asigură circulația vehiculelor pe o bandă în sens unic, având lățimea de 5,50 m. Celelalte pasaje pe bretele asigură circulația rutieră pe două benzi de circulație, câte una pe sens, având o lățime totală de 11,00 m.

După terminarea podului nou, tablierele metalice ale podului vechi au fost îndepărtate, dar pilonii podului inițial au rămas prezenți între liniile de cale ferată. Asupra căii de rulare a podului s-au efectuat de atunci mai multe lucrări de reabilitare și întreținere.

În forma actuală, podul unește cartierul Crângași de Strada Turda, trecând (de la Vest la Est) pe deasupra căii Giulești, căii ferate spre Gara de Nord și căii Griviței. Podul are opt bretele de acces pentru cele două străzi care trec pe sub el. Pe pod circulă linia de tramvai 41 care este prima linie de metrou ușor din București.

sursa: https://www.formula-as.ro/2021/04/11/o-iubire-de-secol-trecut-effingham-grant-si%e2%80%88zoe-racovita-un%e2%80%88cuplu-de-poveste/

44 de lucruri despre Grecia pe care nu le știai

1. Grecia este considerată locul de naștere al democrației și civilizației occidentale.

2. Este cea mai însorită țară din Europa cu peste 250 de zile de soare pe an sau aproximativ 3.000 de ore de soare pe an.

3. Hellas, nu Grecia: Numele oficial al Greciei este de fapt Republica Elenă. „Grecia" vine de la termenul roman „Graecia. "
4. Mai mulți turiști decât localnici: Grecia atrage în fiecare an mai mulți turiști decât întreaga sa populație, de 11 milioane de locuitori, în timp ce este vizitată de 16 500 000 de turiști anual. 
5. Limba greacă este una dintre cele mai vechi limbi înregistrate din lume (5000 de ani), vorbită și în prezent!
6. Grecia are mii de insule, dar doar 227 sunt locuite.
7. Imnul național grec are 158 de versete, fiind unul dintre cele mai lungi din lume.
8. Primele Jocuri Olimpice au avut loc în Olympia, Grecia, în anul 776 î.Hr. Primul olimpic a fost un bucătar greccare a câștigat proba de sprint. 
9. Cultura cafelei: Grecii sunt serioși în legătură cu cafeaua! Cafeaua „briki" mică și tare este un ritual zilnic pentru mulți.
10. Grecia are mai multe muzee arheologice pe cap de locuitor decât orice altă țară din lume.
11. Muntele Olimp, cel mai înalt munte din Grecia, a fost considerat de grecii antici ca fiind casa zeilor.
12. Grecia se mândrește cu cel mai mare procent de acoperire a măslinilor per suprafață terestră din lume.
13. Credeți sau nu, 80% din Grecia este muntoasă.
14. Întotdeauna la mare: Indiferent unde te afli în Grecia, nu ești niciodată la mai mult de 135 de kilometri de coastă.
15. Defileul Vikos din Munții Pindus este una dintre cele mai adânci din lume, plonjând peste 1.100 de metri.
16. Monarhia: Grecia a trecut de la monarhie la republică parlamentară în 1975.
17. Insula grecească Ikaria este una dintre Zonele Albastre din lume, căminul unora dintre cei mai longevivi oameni de pe Pământ.
18. Bucătăria grecească este cunoscută pentru dieta sa mediteraneană sănătoasă, inclusiv măsline, brânză feta și fructe de mare la grătar.
19. Multe constelații pe care le vedem astăzi au nume derivate din mitologia greacă.
20. Atena deţine titlul pentru oraşul cu cele mai multe teatre din lume.
21. Grecia se mândreşte cu peste 4.000 de dansuri tradiţionale, prezentând bogata moştenire culturală.

22. Interesant este designul caselor. Majoritatea au ușile, ferestrele și chiar mobilierul vopsite în albastru, deoarece se spune că albastrul alungă duhurile rele.

23. Dacă te aștepți să poți naviga pe râurile din Grecia, te înșeli. Grecia nu are niciun râu navigabil, deoarece peste 80% din suprafața țării este teren montan.

24.Prima groapă de gunoi a fost amenajată de greci, în anul 500 î.e.n.

25. Atena, capitala Greciei, este unul dintre cele mai vechi orașe locuite continuu din lume, având o istorie de peste 3.400 de ani.
26. Limba greacă veche are un număr impresionant de cuvinte – aproximativ 5 milioane.
27. Grecia este unul dintre cei mai mari producători de miere din lume, iar mierea de brad este foarte apreciată pentru proprietățile sale terapeutice.În antichitate, ouăle de struț și mierea erau considerate delicatese prețioase în Grecia. 

28. În antichitate, grecii au fost printre primii care au dezvoltat o înțelegere rațională a medicinei, iar Hippocrate este considerat „părintele medicinei occidentale”. 

29. Cuvântul „panic” provine de la zeul grec Pan, care ar fi provocat frică și teroare în păduri.
30. Grecia are cea mai lungă linie de coastă din Europa, cu aproximativ 13.676 de kilometri. 

31. În Grecia, este o tradiție să se aprindă lumânări în ziua Sfintei Andrei pentru a alunga spiritele rele și a păstra vrăjitoarele departe. 

32. Muntele Athos, cunoscut și sub numele de „Muntele Sfânt”, găzduiește o comunitate monastică de călugări ortodocși care trăiesc izolați de lume. 

33. Oracolul din Delfi era considerat un loc sacru unde zeii oferă răspunsuri și ghidare pentru cei care căutau sfaturi. 

34. Aristarh din Samos, un astronom grec din secolul al III-lea î.Hr., a propus că Pământul orbitează în jurul Soarelui, anticipând teoria heliocentrică. 

35. Pentruța, un ulcior folosit pentru a stoca apă, era atât de important în Atena antică încât a fost declarat ca „lucru sfânt” și atacarea unei femei care transporta apă putea fi pedepsită cu moartea.

36. Cunoscut pentru peisajele sale spectaculoase, arhipelagul din Santorini este rezultatul unei explozii vulcanice care a avut loc acum aproximativ 3.600 de ani. 

37. Una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, statuia lui Zeus din Olimpia, măsura aproximativ 12 metri înălțime și era realizată din aur și fildeș. 

38. Insula Hydra este unică în Grecia, deoarece nu permite circulația mașinilor. Locuitorii și vizitatorii se deplasează pe jos sau cu ajutorul căruțelor trase de catâri. Există o zi dedicată măgarilor în fiecare an, cu paradă, concursuri și activități speciale.

39. Café Frappé, o băutură populară în Grecia, a fost creată din întâmplare în 1957 de către un angajat al Târgului Internațional din Salonic care a amestecat accidental cafea solubilă, zahăr și apă. 

40. Uleiul de măsline a fost folosit în Grecia din cele mai vechi timpuri și avea multiple utilizări, inclusiv în ritualuri religioase și pentru îngrijirea pielii. 

41. Sculptorul american Gutzon Borglum a început inițial să sculpteze fețele zeilor greci pe Muntele Rushmore, dar planul a fost abandonat în favoarea președinților americani. 

42. În multe hoteluri și clădiri din Grecia, etajul 13 este evitat în numerotare din cauza conotațiilor negative asociate cu numărul 13 în cultura occidentală.

43. În unele zone din Grecia, delfinii sunt antrenați pentru a ajuta la pescuit, împingând bancurile de pești spre plajă, unde pescarii îi prind.

44. Loutro este o stațiune mică, pitorească, pe litoral, pe coasta de sud a Chaniei, la vest de Sfakia și la est de Agia Roumeli, pe insula Creta. Destinația este inaccesibilă cu mașina pur și simplu pentru că nu există drumuri. Este un sat mic, cu puțini locuitori, accesibil doar cu barca.

Mircea Micu - Toată lumea fericită şi cu lacrimi pe obraz

Mircea Micu

Toată lumea fericită şi cu lacrimi pe obraz

Se dedică dragului meu prieten Fănuş Neagu, în amintirea zilei de 1 noiembrie anul trecut, zi în care am ciocnit împreună câte un pahar de must neînăsprit şi ne-am repovestit reciproc vieţile zbuciumate.

Într-o seară frumoasă şi parfumată ca o balerină corp ansamblu de la Teatrul Savoy, masivul, blondul şi exuberantul prozator născut într-un sat cocoţat deasupra unor smârcuri şi bălţi pustiite de lună, Fănuş Neagu, pe numele adevărat Fănică Decebal Trifan Neagu, răsfoia plictisit plicurile sosite la revista Luceafărul, ce purtau menţiunea „poşta redacţiei”.Din motive realiste trebuie să precizăm din capul locului că toată scena de faţă, precum şi cele care îi vor urma s-au petrecut „în timpuri imemoriale”, cum ar zice Alexandru Andriţoiu rimând totul cu tale quale sau, în caz de forţă majoră, cu Trivale…
Răsfoia manuscrise, ziceam, cu o mână, în timp ce cu cealaltă mitralia răspunsuri pentru rubrica „poşta redacţiei”, răspunsuri delicioase şi încurajatoare de tipul: „decât să rupi hârtia cu peniţa mai bine ia o tulumbă sub braţ şi fă-te pompier voluntar în timpul liber”. Sau, în cazul în care delicateţea suplinea ironia metaforică: „Mă întrebi dacă ai talent? N-ai, frate, ce să mai vorbim. Ori dacă ai, înseamnă că nu mă pricep eu la matematică, materie pe care n-am suferit-o neînţelegând ce haz are să înscrii neapărat un pătrat într-un cerc”…
Veneau scrisori cu sutele (se scria mult şi pe atunci), astfel că susţinătorul Real-Giuleştilor, duşmanul pe vecie al Babei U.T.A., era ajutat benevol şi cu apetenţă de Vintilă Ornaru, dramaturg şi reporter, turfist şi autor de montaje literar-muzicale, care desfăcea plicurile, arunca un ochi de expert peste manuscrisele desfăcute şi eticheta monosilabic cu nonşalanţa insului care ciuruise în viaţă hectare de hârtie velină plus câteva parcele de blok-notess-uri: e ceva, nix, divă!
„E ceva” însemna că trimiţătorul producţiei literare dădea oarecari semne de înzestrare; „nix”, pe nemţeşte, însemna ce ştie toată lumea, iar cine nu ştie, cu atât mai bine; „divă”, semn că manuscrisul vine de la o persoană de sex opus lui, fapt pe care-l deducea după calitatea hârtiei, floricelele desenate jos, în stânga, şi, în ultimă instanţă, după numele caligrafiat dedesubt.
Trebuie să mărturisim cu loialitate că aportul dramaturgului pomenit mai sus nu era lipsit de importanţă. Experienţa vieţii, rutina, calmul proverbial (deviza lui era Festina lente!) făceau din el un colaborator absolut de neînlocuit.

Deci, în acea seară de toamnă, în odaia mansardată a revistei, ora 20 şi 20 de minute fix, s-a auzit un răcnet victorios însoţit de un Evrika graseiat, care a avut darul să-l stupefieze pe autorul „Cantonului părăsit” ce-şi lăsă pentru o clipă peniţa în suspensie. (Mă văd obligat să desconspir faptul că solidul prozator scria pe timpul acela cu o simplă peniţă de toc pe care o ţinea cu dexteritate între degetul mare şi arătător, performanţă neegalată nici măcar de vestitul Iosefini. Nu suporta alt instrument de scris. Ulterior şi în special după căsătorie a trecut la creioanele mici, sferturi sau sfârcuri pe care le roade la un capăt cu înverşunare şi, mai recent, la pixuri pe care le ia cu împrumut şi le înapoiază dacă nu uită. Dar uită!).
— Ce-ai nea Vintilă de chiţăi? (în cazuri mai puţin grave îl alinta Bubu.).
— Ia uite-aici, nea Fane!
În mâna muncită de condei a vajnicului turfist, medaliat cu diploma de onoare pentru perseverenţă a hipodromului Ploieşti, a apărut în clipa următoare o fotografie 6/9 bust, alb-negru, fără retuş.
— Mamma mia, a rostit în cea mai curată limbă soră stăpânul metaforelor legate de balonul rotund.
— Mia mamma! a repetat şi Ornaru cu glas de călugăr chemat la taina împărtăşaniei, inversând topica.
— Care-i este numele şi prenumele?
— Di-a-na Sud! a silabisit pierdut aghiotantul cântând vocalele şi plescăind din buze.
— Bis! a ordonat Fănuş.
— Di-a-na Sud! a repetat Vintilă.
— Nume de zeiţă, mă, sună ca un ţurţure lovit de aripa unei lebede. Aur! Talent este?…
— Pute, nea Fane, ambră nu alta!
— Proză?
— Povestiri prima-ntâi! Talent pur, stil, nerv… Şi cum arată!… Poţi arăta astfel dacă n-ai talent?
— Ce zonă geografică cuprinde?
Vintilă îşi trecu ochii rotunzi în josul rândurilor însoţitoare şi rezumă telegrafic: Sat lângă Sibiu, profesoară, ani 23, scrie din liceu, invită ţinut natal…
— Basta mascalzzone! Fuga la dactilografie, du poza s-o trimită la zincografie, schiţa intră în primul număr.
— Hai, că suntem mari nea Fane! Ce talent, ce talent am dibuit!
Şi în timp ce Ornaru se mistuia pe coridoarele încălzite de răsuflarea fierbinte a debutanţilor pironiţi pe bănci cu ochii ţintă la consacraţi, Fănuş scapără un răspuns de zile mari, deschizând robinetul metaforelor cu miros aromitor, însoţite de verbe pe măsură. Zicea acolo de bătrâna Transilvanie, unde luna iese seara ca o mioară la păscut stele, de Sibiul secular, burg sfinţit de meşteri şi târgoveţi, plin de turle răsucite şi oieri cu pălăriuţe cât botul ştiucii, şi-o felicita pe juna prozatoare îndemnând-o să scrie şi să-i fie pana înflorită ca un corcoduş în aprilie şi inspiraţia nesfârşită ca Bărăganul. Ce mai, certificat de botez scris de mână darnică.
Scrisoarea se bate la maşină în dublu exemplar, unul pentru răspuns la rubrică, celălalt, expediat în plic cu antet pe adresa tinerei speranţe. Dedesubt fâlfâia graţioasă semnătura prozatorului de la Dunăre, iar mai jos, în stânga, mai modestă, dar lizibilă, cea a aghiotantului.
Se scurg câteva zile, răstimp în care apare proza tinerei debutante însoţită de o fotografie şi mai sus citata prezentare.
Fotografia a produs un fior de emoţie şi admiraţie în rândul literaţilor români consacraţi şi neconsacraţi şi un fior invers în rândul literatelor consacrate şi în viaţă. Cert e că, ochii migdalaţi, părul zvârlit pe spate à la Alida Vally, aerul melancolie ce se citea pe chipul de-o fină frumuseţe veneau să completeze indiscutabilul talent ce răzbătea din bucata publicată.

La trei zile după apariţia revistei, proaspăta debutantă expediază o scrisoare de mulţumire scrisă elegant pe hârtie roză tip Mimoza 2, plic asortat, timbrat cu cinci mărci poştale reprezentând un flamingo fragil stând într-un picior în nu ştiu ce ostroave dintr-un alt capăt al lumii. Termenii erau protocolari, dar calzi şi emoţionanţi, mici figuri de stil de tipul: „mi-a stat inima o clipă din ritmul ei provincial” sau, „în generozitatea Dv. Sunteţi frumos şi nobil ca un zeu”, şi se încheia amintind binefăcătorului literar că dacă vreodată drumurile îl vor purta şi către satul de sub poalele dealurilor va fi la orice oră binevenit şi că va avea totul: „AB OVO USQUE AD MALA”1.
— Ce-nseamnă asta, nea Fane, că eu n-am prea făcut latină în liceu? s-a nedumerit Ornaru.
— Lasă întrebările inutile. În primul rând n-ai făcut liceul. Dă fuga la P.T.T. Şi expediază o telegramă prin care anunţi sosirea noastră peste două zile. Fulger, Vintilă, nu fă economii. Eu rămân să fac rost de maşină.
Au urmat câteva telefoane informative care să-l pună pe urma umoristului Petre Bărbulescu, zis Conţi, zis Berlinaş, posesor al  unui Mercedes negru, încă la modă mare pe vremea aceea, 18 litri la sută pe drum drept, cu radio şi număr de Bucureşti începând cu 1.
L-au găsit la restaurantul Berlin, unde tocmai venise să se relaxeze după ce stătuse la Biblioteca Academiei studiind istoria teatrului de varietăţi între cele două războaie mondiale. I-au arătat fotografia şi l-au întrebat ca la şcoală:
— Ghici cine este în această poză?
Umoristul, buimac încă de atmosfera studioasă din care abia ieşise, a murmurat cu glas extaziat:
— O balerină din Occident…
— Nuuuu!
— O actriţă de film…
— Actriţă de film? Atât te duce fantezia de fost dentist care-ai schimbat bormaşina pe Hermes-Baby? (marca unei maşini de scris). E scriitoare mă, şi încă debutantă şi încă provincială. Noi am descoperit-o. Aşa că, pune-ţi la punct hodoroaga, fă-i plinul, tunde-te frumos, te duci la Baia Griviţa să scoţi mirosul de cărţi din tine şi mâine dimineaţă la şase fix, direcţia Sibiu înainte marş!
— Cine mai vine?
— Eu, tu şi Vintilă, să nu ne plictisim.
— Şi ce facem cu el acolo?
— De ce?
— Păi nu vezi că e îmbrăcat de parc-ar fi mobilizat pe loc la serviciul de manutanţă?
— Ai dreptate, zise Fănuş. Arată jalnic. Pantalonii mai merg, dar sacoul seamănă cu catargul Barabaftei scufundată la Brăila… Vintilă, îţi cumperi un sacou în carouri şi-ţi lustruieşti ghetele. Nu-i nevoie să ştie ăia din Ardeal că locuieşti la Groapa lui Oatu…
— Cu ce să cumpăr sacou, nea Fane?
— Te dotez eu. Cravată ai?
— Am un papion cu buline de la maestrul Goangă. Mi l-a făcut cadou de pe vremea când îi scriam viaţa romanţată.
— Bun şi papionul! Eu cum arăt?
— Magnific! a explodat Ornaru admirativ.
— Magnific, nu? Cu sandale romane la sfârşitul toamnei. Magnific…
— Păi, atunci, târguim o pereche de pantofi cu talpă de crep că se poartă.
— De unde cumpăr? Port numărul 48 şi jumătate. Nici în armată nu mi-au găsit şi până m-au încălţat de comandă am făcut două săptămâni instrucţie desculţ…
— Vorbim cu Mircea Sântimbreanu să te împrumute el.
— Da? Şi el va merge la cursuri desculţ?…

Găsiră până la urmă o pereche de botine cam demodate pe care le-au împrumutat de la magazia cu recuzită a studioului Buftea. Mai pierdură o după-amiază reflectând la tot felul de „mici atenţii”
ce urmau să le ia ca nişte gentlemeni ce erau. Ornaru susţinu sus şi tare să i se cumpere o sticluţă de parfum fin, un Madame Rochas original, cu monogramă şi dop aurit, pe care-o are un cunoscut de-al său, fost moşier mărunt în Câmpia Munteniei, devenit muncitor vatman la I.T.B. O smulseră cu greu, după târguieli îndelungate, contra unei sume echivalente cu preţul a două perechi de pantofi plus sacoul lui Ornaru, dar o smulseră!
— Să-i luăm şi o poşetă din piele de şopârlă că se poartă. Am văzut una pe Lipscani, a zis Vintilă Ornaru.
— Dacă luăm poşeta, musai neapărat şi pantofi asortaţi, declară sentenţios Conţi Bărbulescu care avea experienţă de la teatru plus cea de pe vremea cât şi-a făcut stagiatura în pitorescul orăşel Huşi.
— Sunteţi nebuni? Vreţi să ne ruinăm? vru să afle Fănuş Neagu. Adică după ce că o debutez îi fac şi trusou?
— Atunci măcar un furou de mătase naturală, ciripi Vintilă.
— Furou!… Faci cadou unei fete necunoscute un furou. Halal maniere!
— Atunci, un stilou cu peniţă de aur!
— Bravo, Conţi! Nu făcea să rămâi dentist. Eşti artist, mă! Se aprobă stiloul.
— Şi o şămpănică, nea Fane? Un Cordon Rouge să parfumăm botezul literar ca nişte intelectuali ce suntem.
— Fie şi basta, că ajunge. Ce, vreţi să intrăm la închisoarea datornicilor?

Au mai cumpărat nişte mărgele, un evantai de fildeş cu încrustături colorate, ţigări şi-o sticlă de Ismă să aibă pe drum, precum şi o pijama cu dungi portocalii pentru Fănuş. Că, deh, nu se ştie niciodată unde şi cu cine doarme omul.
Aşa i-a întâlnit pe Calea Victoriei junele poet Nichita Stănescu (foaie verde de jugastru / când avea un cal albastru), în chip de magi încărcaţi de daruri plecaţi să se închine la sfânta iesle din Betleem. Îi arătară poza şi cadourile şi-l puseră în temă:
— Luaţi-mă şi pe mine colegi, să-i spun versuri şi să-i cânt la pian, a zis odrasla răsfăţată a Ploieştilor.
— Nu, că eşti prea frumos şi până să-şi dea seama că eu sunt inteligent cine ştie ce iese, a refuzat Fănuş. Şi nu l-au luat…
E inutil, desigur, stimaţi cititori, să descriem stările sufleteşti şi nerăbdarea firească ce i-a cuprins pe cei trei protagonişti pe parcursul lungului drum spre satul de lângă Sibiu, unde aveau să întâlnească una din speranţele tinere şi frumoase ale genului scurt.
Au ajuns la Sibiu, au dat o raită prin piaţa veche şi au rezistat ispitei de-a intra la Împăratul romanilor spre a-şi potoli foamea cu celebrul gulaş bombardat cu găluşte ardeleneşti tari şi galbene ca aurul.

— Leşin de foame, se tânguia Ornaru, rotindu-şi ochii iscoditori prin piaţa plină de bunătăţi.
— Abţine-te, Vintilă. Mâncăm la debutantă. Precis c-a tăiat ceva.
— La Sibiu se fac şi nişte plăcinte cu varză la cuptor, clasa una, a înghiţit în sec Conţi Bărbulescu.
— Ah, şi un purcel crocant tăvălit pe varză călită, a plescăit marele turfist şi aghiotant.
— Gata, că mă ia cu ameţeală. Vorba e că să nu vă prind c-o faceţi pe donjuanii acolo. Politeţe şi eleganţă…
— Ce ochi o fi având, nea Fane? vru să ştie Ornaru.
— Bleu, Bubule, că dacă e brunetă bleu îi are, sau în cel mai rău caz verzi ca marea la Capul Midia.

După şase ore de mers întrerupt şi neîntrerupt au ajuns la destinaţie. Un sat pierdut sub buza unui deal, tăiat de-un pârâu nervos şi limpede. Case mici şi cochete, livezi arămite de toamnă, aer ozonat. Mercedesul a oprit în faţa primăriei torcând elegant. Claxonul s-a auzit scurt şi melodios şi în poartă a apărut un ins îmbrăcat ţărăneşte, purtând pe cap un fel de chipiu de ceferist, cu cozoroc.
— Bună, bade, eşti de pe-aici? a întrebat Ornaru.
— No, că de pe unde dară? s-a mirat insul.
— Ştii unde locuieşte profesoara Diana Sud?
— Ce-aţi zis? că n-am înţeles.
— Profesoara Diana Sud, o profesoară care scrie la gazete. Face povestiri, romane, a dat lămuriri Ornaru.
— Ba! a rămas la fel de ferm posesorul chipiului.
— Brunetă, păr lung, tânără, scrie la ziare…
— Ba! a repetat omul. La noi scrie la foaie numa nana Paraschiva de la comparativă. Alta nu cunosc!
— Lasă-l bre, nu vezi că-i căzut din lună! Mână Conţi, s-a impacientat posesorul metaforelor din zona Brăila-Râmnicu Sărat şi retur.
Maşina demarează lent lăsând un nor de praf prin mijlocul satului şi pe omul de serviciu nedumerit la culme salutând cu mâna la chipiu.
Au mai întrebat vreo doi-trei trecători folosind aceleaşi argumente, dar fără vreun rezultat. În cele din urmă un tânăr cu alură de intelectual, după ce-a meditat puţin mişcând buzele şi numărând pe degete cu oarecare nesiguranţă, a zis:
— Încercaţi pe strada asta în sus, a şaptea casă de la şosea, o clădire albastră cu muşcate la geamuri şi viţă de vie căţărătoare.
Cu opinteli şi duduieli nervoase maşina a prins să urce drumul şerpuitor suind în pantă.
— Să nu ne laşi Conţi în mijlocul cărării tocmai acum că te trimit înapoi la Huşi să pui dinţi de viplă la policlinica fără plată.
— E drum în pantă şi greutate mare, a zis posesorul Mercedesului privind chiorâş spre Ornaru.
— Să-l debarcăm pe „piesar”, ceru o încuviinţare Fănuş.
— Degeaba că nu mă dau jos. Am venit toţi trei cu maşina, din maşină vom coborî. Ce, vreţi să mă excludeţi din pornire?
Ajunşi cu chiu cu vai, îşi revizuiră ţinuta, înşfăcară cadourile aliniindu-se în şir indian, cu inimile tica-tica, cu speranţa şi Fănuş în frunte, porniră cu paşi săltaţi spre poartă.

— Bate Vintilă, că mi-e că scap sticla.
Bum! Bum! Bum! se auzi în liniştea înserării de sfârşit de toamnă. Apoi tăcere… Le veni în minte la toţi trei şi simultan celebrul vers: „la castel la poartă oare cine bate?” Bum! Bum! Bum! repetă Vintilă simţindu-şi inima cât o capsulă de sifon automat.
Se auzi o uşă undeva, paşi mărunţi înaintând dincolo de poarta de lemn.
— Mamma mia! ce delicat mărşăluieşte, constată Ornaru, numai simţire şi ritm cardiac.
Blondul prozator de din vale de Buzău îşi strânse nodul cravăţii şi în egală măsură sticla de şampanie, zvârlind neglijent un picior înainte să i se vadă botinele împrumutate de la Buftea.
Conţi Bărbulescu scoase cheile şi începu să le învârtă pe deget spre a dovedi că el este proprietarul maşinii ce staţiona ceva mai încolo. Cu acelaşi prilej ridică şi colţul batistei dantelate cu doi centimetri, batistă înălţată ca o ureche de zibelină din buzunarul vestonului bleu cu nasturi auriţi, aşa cum au purtat, poartă şi vor purta toţi angajaţii şi colaboratorii teatrelor de varietăţi de la noi şi de-aiurea.
Paşii se auziră inspirant de aproape, cheia scânci în broască, Fănuş ridică şampania în poziţia de „onor arm”; Ornaru înghiţi în sec, gata-gata să se înece, uşa se deschise şi în prag apăru un bărbat între două vârste, zâmbitor, plăcut la înfăţişare. „Dânsul e papá” le fulgeră concomitent prin cap celor trei crai deducţia logică.

— Bună seara, o căutăm pe Diana Sud, zise numai zâmbete şi flori de metaforă autorul „Îngerului a strigat”.
— Bună seara. O, ce plăcere! Fănuş Neagu în persoană! Poftiţi maestre, poftiţi în casă. Vă aşteptăm de mult.
Trecură pragul şi în curtea năpădită de iarbă şi flori se făcu prezentarea celor doi colaboratori. Admirară muşcatele, „roşul lor natural şi scânteietor”, distilând în acelaşi timp cu nările dilatate mirosul tulburător de friptură ce răzbătea dinspre veranda acoperită cu sticlă mată. Întoarseră capul ca la comandă şi avură timp să observe silueta subţire ce se mişca iute încolo şi încoace în spatele perdelelor cu ochiuri dese. Un fior de plăcere şi curiozitate îi fulgeră din creştet în talpă şi viceversa. Erau în drum spre verandă, se apropia mult visata clipă!
Intrară lăsându-se călăuziţi de papá care-i conduse în camera din faţă mobilată auster, decorată cu scoarţe ţărăneşti, linguri de lemn şi icoane pe sticlă. În mijlocul odăii trona o masă lungă încărcată de bunătăţi şi pahare de diferite mărimi şi forme. De acolo, răzbătea mirosul acela divin de condimente şi cimbru, de la mezelurile cum numai în Ardeal se fac, de la ficatul (indubitabil de gâscă) ce aburea lin în rotocoale alburii. Înghiţiră în sec cu decenţă maximă simţind că scapă cadourile din braţe. Se aşezară să nu ameţească sau să leşine de mirosuri şi poftă.

— Mă scuzaţi o clipă, zise bărbatul şi dispăru pe o uşă.
În mica pauză survenită, Fănuş zise din vârful buzelor cu ochii ţintă la belşugul alimentar.
— Vă ocupaţi de papá, conversaţi, combateţi, învăluiţi, fascinaţi. Vintilă, povesteşte-i o piesă. Conţi, spune-i bancuri cu poantă grasă. Lăsaţi debutanta în grija mea…

Gazda se întoarse aşezând pe masă o sticlă aburită conţinând un lichid galben ca mierea.
— Pălincă de prune, şaizeci de grade, de două ori întoarsă, zise şi înainte de-a o destupa o scutură de i se auziră mărgelele sunând.
Turnă în pahare şi toastă:

— Mulţi ani şi bine aţi venit!

Băură. Cei trei simţiră întâi aroma fină de floare de prun, gustul amărui dulce, apoi un val de căldură luând-o razna spre esofaguri. Se mirară, plescăiră, lăudară, slăviră. Fănuş ceru permisiunea să sărute gâtul sticlei. Mai serviră câte un pahar trăgând cu ochii la uşă. Striviră în dinţi cârnăciorii pipăraţi şi crocanţi şi decapitară câte-un castravete cât unghia. Bucăţi mici de caltaboş li se topiră în gură. Mai băură câte-un rând. Nerăbdarea îi sfârteca, misterul îi apăsa, mezelurile miroseau năprasnic şi apetisant. Focul duduia în sobă. Se auzea vântul mângâind geamurile şi legănând muşcatele.

— Unde-i duduia? atacă frontal Fănuş.
— Care duduie? vru să ştie amabila gazdă.
— Duduia Diana, Diana Sud, debutanta noastră, mândria noastră, talentata noastră…

Se lăsă o tăcere ca în sălile de concert, când dirijorul încremeneşte cu bagheta în aer în chip de statuie. Vintilă Ornaru sughiţă de încordare. Un castravecior pocni de la sine fără niciun rost…

— Eu sunt Diana Sud! rosti cu modestie zâmbind amuzat bărbatul între două vârste. Mi-am permis o farsă nevinovată.
Se auzi întâi o grindă plesnind în pod, lampa fâlfâi, se stinse şi se aprinse la loc, Vintilă Ornaru leşină pentru prima şi ultima oară în viaţă. Căzu sub masă şi rămase multă vreme acolo, din proprie iniţiativă. Stupoarea fu atât de mare, încât Fănuş destupă sticla de şampanie şi-o goli dintr-o suflare. Apoi întrebă cu vocea lui Carusso, actul 111, scena ultimă, Traviata:
— De ce, măăăăă?!…

Nu cunoaştem răspunsul! Nu ştim cu exactitate ce-a urmat. Vreau să zic, nu cunoaştem detalii întrucât, de fiecare dată, ajunşi la acest punct al povestirii, niciunul dintre cei trei martori n-au catadicsit vreodată să facă mărturisiri complete ori să dea amănunte lămuritoare.

Prin deducţie, suntem siguri de un singur lucru: că n-a rămas niciun oscior, niciun moţ de cârnat, niciun sfârc de castravecior! Se pare ca nevinovatul godac sacrificat în cinstea oaspeţilor a fost transformat în calorii cu o repeziciune neatinsă încă la vreun concurs al mâncăilor. Şi se mai pare că un lung şi bine păstrat secret acoperă această parte a evenimentelor…
Totuşi, întâlnindu-se cu Nichita Stănescu şi acesta întrebând în versuri cum e debutanta şi dacă merita drumul, Fănuş i-ar fi zis:

— Ce să mai vorbim dragă? Mărgăritar! Toată lumea mulţumită şi cu lacrimi pe obraz. M-a întrebat de tine. Dacă mergi să-i duci cadou neapărat o sticlă de Madame Rochas, moare după marca asta. Se găseşte greu, dar îţi fac eu rost…

Şi cică, Nichita, oftează şi acum de invidie şi când vine vorba de masivul prozator, zice melancolic:
— Fănuş Neagu? He! He! dragi colegi, Fane e cel mai norocos om din lume. De-aţi vedea-o voi pe Diana Sud…

Mircea Micu, cartea Întâmplări cu scriitori