„Rogu-te, cine-o fi Ion Minulescu? În ”oraşul cu trei sute de biserici” este ceva de nepreţuit! Ăsta nu mai e domnişoară! Ăsta e bărbat! Bravo lui! De mult n-am mai avut aşa impresie. Îl salut călduros şi-i mulţumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar!...”
Criticul Mihail Dragomirescu pendulează între aşa da şi aşa nu, conchizând totuşi că avem, în sfârşit, un talent ales. „Aceste poezii, cu tot farmecul lor pătrunzător, şi făcând abstracţie de toate ciudăţeniile manierate, de toate pozele, de care uneori poetul abuzează – fac parte din domeniul poeziei uşoare... (...) Ceea ce dă un preţ deosebit poeziei lui Minulescu este originalitatea formei. (...) (Armonia) este de-o varietate şi de-o amploare maiestuoasă, în adevăr seducătoare.”
Cunoscutul şi marele Eugen Lovinescu îi desfiinţează volumul din 1908, socotind că Minulescu scrie o „poezie nesinceră”. Dar: „El e poet prin rara bogăţie a imaginilor, cam căutate, dar încă destul de frumoase, şi mai e poet prin armonia mecanică a versurilor sale.”
În revista „Ţara noastră” (1908), criticul Ilarie Chendi adaugă: „Romanţele lui din orice lume ar veni şi sub orice influenţă ar fi scrise, îşi au culoarea lor interesantă şi aduc o notă nouă în uniformitatea poeziei noastre zilnice.”
Sensibilul Perpessicius, în 1933, scria despre Poet: „Rolul de căpetenie rămâne al domnului Ion Minulescu. Istoriceşte rolul acesta de stegar al noii poezii nu-i poate fi contestat”.
În 1944, la moartea lui Ion Minulescu, parcimoniosul în aprecieri Tudor Arghezi nota într-un ziar: „Lăutari de pe Jii! Struniţi-vă viorile şi cântaţi! Poetul nu a murit!”
sursa: internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu