Deosebite mulțumiri domnului Ioan Groșescu!
Stimate tovarăşe,
Surprinsă, plăcut surprinsă de atenţia şi aprecierile exptimate, mă gândesc să vă răspund, în măsura în care voi putea să vă răspund – în rândurile de faţă – prin amintirile despre cel ce a fost profesorul Simache, acel om al contrastelor, cum l-am considerat unii dintre cei ce l-am cunoscut mai târziu sau numai dintr-o singură situaţie. Trebuie să vă mărturisesc că eu l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă şi anume în 1932 (Simache avea 27 de ani, iar Aspasia, 19-n.m., I.G.), când am intrat pe poarta Căminului studenţesc prahovean. “Adoptată”, cum spunea el, pentru că sunt moldoveancă din Roman, am fost primită cu toată căldura de “tânărul” şi entuziastul Simache, atunci preşedintele Asociaţiei Studenţilor Prahoveni şi asta datorită faptului că învăţam la liceul din Ploieşti (fostul Liceu “Despina Doamna”). Şi, aşa fiindu-mi binevoitor tutore, m-a “investit” cu “înalta răspundere” de bibliotecară a asociaţiei, ca membră a comitetului acestei renumite asociaţii, în care domnea o atmosferă de veselie şi prietenie, datorită lui Simache.
Terminase facultatea, îşi pregătea teza de doctorat, îl diviniza pe Nicolae Iorga şi, într-o oarecare măsură pe profesorul Munteanu-Râmnic, cu ai cărui feciori era în bune relaţii pe vremea aceea. Dar cum era Simache pe atunci? Neobosit, activ, dinamic, vesel, plin de iniţiativă. În cadrul unor seri literare, el era animatorul. Se citeau versuri, se recita, se cânta, se glumea şi se dansa. Simache dansa vals cu eleganţă şi chiar cu graţie, chiar dacă pantalonii erau necălcaţi şi necurăţaţi de când îi luase de la croitor. Cu el am fost la Cezar Petrescu, la Minulescu, pe care i-am invitat să ne onoreze la serile literare organizate, după cum v-am scris, în cadrul activităţii noastre cultural-artistice.
Bun şi entuziast organizator, a reuşit să plece cu studenţii în câteva excursii peste hotare, în afara celor organizate în ţară, aproape în fiecare vară.
Personal, n-am participat decât la cea din aprilie 1932 (Constanţa-Constantinopol-Pireu-Atena-Alexandrie-Cairo). A condus-o profesorul Florescu de la facultatea de istorie. Iniţiatorul, animatorul (însufleţitorul se zice astăzi) a fost însă Simache. Cât de bine ne-am simţit, cât am cântat şi cum ne-am distrat pe vapor (noi, pasagerii de la cl. a III-a ajunsesem preferaţii căpitanului) datorită lui Simache.
Câte am aflat (date istorice) pe unde ne-am purtat paşii, în cele două săptămâni, tot datorită lui. Muzeele, moscheele, bisericile, piramidele etc., etc. Simache ni le-a prezentat. Cum vorbea? Cu entuziasm, cu patos, convingător, exagerând uneori din dorinţa de a ne câştiga atenţia. Tuna şi fulgera când cineva se rătăcea de grup sau era neatent la explicaţiile sale. Cu emoţie, cu evlavie s-a oprit la Edicule (Yedikule, cunoscută şi sub denumirea de Inchisoarea celor Şapte Turnuri, veche fortăreaţă din Istanbul (Constantinopol), Turcia, folosită de otomani drept închisoare- aici au fost închişi brâncovenii – n.m., I.G.) ca să ne ţină o adevărată lecţie de istorie în care Constantin Brâncoveanu a fost în central atenţiei lui. Şi, ca să închei acest capitol, să vă mărturisesc cum ne-a “hrănit” la întoarcere, pe vapor, când toţi eram cu buzunarele goale, cu toate proviziile consumate? A făcut coletă de la toţi şi, pe ultimii gologani strânşi, a reuşit să ne cumpere pâine.
Ce conta, după atâtea zile de soare, de veselie, de plimbare, să mănânci pâine goală şi să bei apă! Simache şi alţi doi studenţi au descoperit în cala vaporului lădiţele de roşii şi castraveţi ale unui angrosist din Constanţa. Cum făceau nu ştiu, dar la fiecare masă ne servea salată proaspătă. Ce-o fi zis negustorul când şi-a luat lăzile în primire la Constanţa sau la Bucureşti, iarăşi nu ştiu!
Şi anii au trecut. Eu n-am mai stat la cămin în anii următori. El terminase şi funcţiona la Ploieşti, la fostul Liceu Petru şi Pavel. Nu ne-am mai întâlnit decât întâmplător, aşa că nu vă pot aduce alte date până în 1946, când eu m-am stabilit la Ploieşti şi când l-am reîntâlnit. Acelaşi neobosit şi activ om, în ciuda anilor care trecuseră (trecuseră 14 ani. Simache avea 41 de ani, Aspasia, 33-n.m., I.G.). Necăjit peste măsură pentru dezastrul ce se abătuse asupra oraşului dar mai ales asupra liceului. Alerga, se ruga, implora, ameninţa în toate părţile, ciocănea la toate uşile, cerând sprijin material pentru reconstruirea clădirii, distrusă la 4 aprilie 1944.
Situaţia era foarte grea, erau atât de multe de făcut încât cei în măsură să-l sprijine nu-I puteau satisface dorinţele. Funcţionam ca profesoară la liceul 2 ) fost “Despina Doamna”). Şi clădirea acestui liceu fusese arsă, şi şcoala, după întoarcerea din evacuare, funcţiona în clădirea fostului liceu commercial, de pe strada Oilor (Gh. Doja). Aici îl întâlneam zilnic, pentru că fusese numit directorul internatului de băieţi, care funcţiona la etajul II al acestei clădiri. Ce să vă spun? Peste 350 de elevi ocupau întreg etajul. Peste 500 luan zilnic masa. Simache era un fel de “bun la toate”. Nu exagerez cu nimic. L-am găsit curăţând cartofi la bucătărie, cot la cot cu bucătăreasa. Nu avea personal sufficient pentru atâta puzderie de elevi. Era perioada în care nu prea aveai voie să foloseşti elevii la activitrăţi administrative-gospodăreşti. În altă zi dădea de mâncare porcilor. Încropise din material vechi nişte coteţe şi se apucase de crescut porci, ca să “îmbunătăţească” hrana copiilor.
Era perioada “gospodăriilor anexe”, în care Simache se ocupa mai mult de astfel de treburi în loc de istorie! Dar şi pe aceasta o făcea cu multă plăcere, cu totală dăruire.
El n-a fost căsătorit, n-a avut copii (în schimb, surorile şi nepoţii l-au exploatat cumplit). A iubit însă copii, cu dragoste părintească şi aceştia au avut de câştigat de pe urma lui.
Odată nu se dădea carne. Nu ştia ce să mai facă, unde să mai ceară, unde să mai implore (cum îi plăcea lui să spună). Fusese acasă, la Cosminele, şi adusese, de la o soră a lui, un cocoş. N-a pus să i-l pregătească separat, pentru stomacul lui obişnuit mai mult să…postească. A dat dispoziţie să-l bage în cazanul cu ciorbă, la bucătăria internatului, să aibă şi băieţii o “scânteiuţă” de grăsime, câte un “firicel” de carne de cocoş. Noaptea umbla din dormitory în dormitory (fiecare cuprindea câtre 100 de elevi) să-I numere, să vadă dacă unt înveliţi, dacă nu sunt bolnavi. Vă închipuiţi cam cum era un asfel de dormitory (adevărate hangare).
Eu am ajuns inspectoare.(a fost numită Şefa Secţiei de învăţământ în 1951-n.m., I.G). De aici a început… “calvarul” meu (dacă se poate numi astfel). Zilnic, absolute zilnic, venea la secţie să-mi ceară pături, pături noi (cele vechi nu ţin de cald, spunea), perne, ceapă, cartofi, carne (carne cât de multă), personal de serviciu etc., etc. Cum vedeam pălăria, faimoasa pălărie (care fusese cândva bleumarin) pe scaun, în biroul inspectorilor, ştiam că Simache e prin altă cameră şi mă aşteaptă, să-mi mai ceară ceva. Când nu obţinea cele cerute, pleca supărat pe “muierea afurisită”, adică pe mine.. Până a doua ti îi trecea, venea zâmbind la “iubita mea colegă”, să-mi mai ceară bani cu care “ e sigur că aş putea îmbunătăţii situaţia copiilor mei”.
Într-o bună zi mi s-a cerut să recomand un professor de istorie pentru organizarea unui Muzeu al Prahovei. N-am văzut pe unul mai potrivit, mai capabil. Am cerul serviciului de cadre să-i întocmească dosarul şi să-l trimită organelor în drept. De trei ori mi l-au respins pentru că era, sub aspect politic, “necorespunzător”. Nu ştiam ce politică făcuse între 1933 şi 1946. Eu ştiam că este un om capabil, cunoscător al istoriei patriei, un om muncitor, un bun organizator, un patriot, un erudite, şi iar l-am recomandat, cu toate protestele tovarăşului Sârbu, pe atunci adjunct de secţie de propagandă a Comitetului Regional de Partid (Ploieşti. Regiune organizată după model sovietic, în care erau incorporate judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa. După împărţirea administrativ-teritorială din 1967, l-am găsit pe tovarăşul Sârbu prim secretar la Buzău, unde fusesem angajat ziarist la ziarul “Viaţa Buzăului” –n.m., I.G.).
În sfârşit, l-au acceptat.(a devenit director al muzeului în 1953-n.m., I.G.) Mi s-a spus că asta va fi provizoriu, până la găsirea unui alt “cadru mai corespunzător”. Când a auzit că nu o să mai fie directorul internatului, că va trebui să-şi lase copii pe mâini străine şi, mai ales, c+ a aflat că de la mine i se trage promovarea, s-a supărat şi m-a ocărât peste tot. A început treaba – local, mobilier, reparaţii, renovări, achiziţionări de materiale, bani, bani, probabil le cunoaşteţi foarte bine. Era totuşi în elementul lui. Când l-am întâlnit şi i-am pus: “Aici e locul dumitale, nu la internat!”, iar s-a supărat (era foarte susceptibil) trăgând conluzia că n-a fost capabil să mai lucreze la internat. Funcţiona în acelaşi timp şi ca professor la liceul de băieţi.
Aici ne-am întâlnit şi am lucrat. Din 1958, 15 septembrie, am fost numită la direcţia şcolii. Cred că l-a deranjat mut prezenţa unei femei la conducerea acestui liceu (poate nu ştiţi, dar în 115 ani de existenţă a acestei şcoli eu am fost singura femeie directoare). Păstrez profesorului Simache, pentru activitatea lui, pentru entuziasmul, totala dăruire, pentru tot ce a făcut pentru viaţa cultural a oraşului, a judeţului Prahova, tot respectful, toată admiraţia. (Simache murise cu o zi îanite de ziua mea, pe 6 ianuarie 1972. Trecuseră şase ani, A.V. ieşise la pensie de cinci ani, când spune aceste lucruri despre el-n.m., I.G.). Vreau să fiu obiectivă. A fost şi el un om şi, ca orice om, avea slăbiciuni. Era vanitos şi nu putea să ierte uşor celor ce reuşiseră să treacă cu un pas înaintea sa. (Când profesorul Ion Grigore, pe motive profesionale deosebite şi apoi doamna Aspasia Vasiliu au primit titlurile de profesori emeriţi, Simache a făcut mare tărăboi, iar când acest titlu a fost atribuit şi profesorului de istorie Constantin Boncu, scandalul şi reclamaţiile au luat amploare, care au încetat numai după ce, în anul următor, a primit şi dânsul titlul. Aceste lucruri le ştiu din 1989-1990, când am scris cartea despre profesorul Emerit Ion Th. Grigore, chiar de la dânsul şi de la Aspasia Vasiliu. Ambii spuneau că nu suporta să fie întrecut nici măcar temporar de un coleg, mai ales de o colegă.-n.m., I.G.). De aici, dese incidente cu colegii pe care nu putea să-i ierte dacă aveau elevi mai buni, dacă la clasificări obţineau locuri fruntaşe. Ţinuta lui vestimentară lăsa, după cum ştiţi, mult de dorit. Nu o singură dată am fost făcută atentă de diferite persoane, că sunt în situaţia să nu-l poată invita la anumite reuniuni pentru că – ostentativ- se prezenta ca un “cerşetor”. Toate însă se uitau când un om s-a dăruit muncii. Dorinţa lui de a organiza un muzeu, cum nu mai este altul în ţară, era cunoscută şi apreciată. Am avut prilejul, prin forţa împrejurărilor, să ascult aprecierile multora din cadrul Regionalei de partid (asta înainte de 1967, căci după era Comitetul Judeţean de Partid Prahova, judeţul Prahova-n.m., I.G.), al Ministerului Învăţământului, al Societăţii de Ştiinţe Istorce şi Filologice. Erau foarte mulţi impresionaţi de marea, impresionanta lui putere de muncă, de capacitatea lui. Dumneavoastră, din câte am înţeles, sunteţi unul dintre cei care l-au preţuit, l-aţi înţeles, l-aţi admirat. N-aveţi nevoie de alte amănunte mai puţin măgulitoare pentru memoria lui. Ştiu, din păcate, foarte multe, dar nu doresc, pentru amintirea lui, să insist.
Am uitat să vă informez că a fost un foarte bun elev al Liceului “Petru şi Pavel” din Ploieşti (a se observa că nu scrie “Sfinţii”-n.m., I.G.). clasificat printre primii în fiecare an (în afară de gimnastică, unde într-un an a fost corigent). Dacă veţi veni în Ploieşti şi veţi putea zăbovi mai mult, poate veţi putea să-mi faceţi plăcerea de a vă invita la o ceaşcă de cafea. Atunci vă voi putea aminti şi alte întâmplări, unele nu lipsite de haz.
Închei, mulţumindu-vă încă odată pentru delicata atenţie.
Mi-am oprit ochii pe versurile ce poartă titlul “Mama” (“Spune-mi care mamă-anume/cea mai scumpă e pe lume?/Puii toţi au zis de păsări,/zarzării au zis de zarzări…”- n.m., I.G.),. Să ştiţi că Simache a purtat o nezdruncinată şi necurmată afecţiune mamei lui, despre care vorbea adeseori.
Cu multă preţuire
Aspasia Vasiliu-profesoară
4 mai 1978
(Notă Ioan Groșescu: În 1977, Nichita Stănescu a participat la întâlnirea de 25 de ani de la absolvire. Cu acest prilel a avut posibilitatea să vorbească cu profesoara Aspasia Vasiliu despre Ion Th. Grigore, Gheorghe Milica, Nicolae Simache, pe care i-a avut profesori şi-i respecta şi le păstra o amintire neştearsă. Într-o întâlnire cu profesoara Aspasia Vasiliu, aceasta mi-a mărturisit că a rămas impresionată de ataşamentul poetului faţă de şcoală şi de respectul pe care îl purta profesorilor săi. Cu acel prilej, a căutat îndelung, a găsit şi mi-a dat o copie după această scrioare. O pierdusem şi am regăsit-o, căutând printre hârtii, atunci când m-am hotărât să scriu un studiu despre “Posteritatea lui Nichita Stănescu”. Aceasta este.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu