„Într’o bună zi am fost scos din celulă, am primit hrană rece și apoi dus cu un Jeep la București, unde m’am trezit în arestul de pe Uranus. Mi se spusese că voi fi martor (al acuzării, bineînțeles) în procesul lui Radu Gyr. Aici trebuie să mă opresc un moment oi să-mi amintesc bine că am fost martor în procesul lui Gyr înainte de a fi avut loc procesul meu. La acesta din urmă, în timpul rechizitoriului, procurorul a subliniat legăturile mele cu Radu Gyr, comandant legionar, „condamnat la moarte pentru crimele lui împotriva noii orânduiri sociale”. Da, da, am auzit bine expresia „condamnat la moarte” și nu l-am crezut pe procuror, spunându-mi că folosește o expresie gratuită numai spre a da o notă foarte gravă acuzării pe care o dezvolta patetic. Așadar, trebuie că am fost dus la București în primăvara lui 1959. (...)
Camera de așteptare a tribunalului era plină de martori, așezați pe scaune, cu fața la perete, păziţi prin mijloc de sergenți înarmați. Mă întrebam cine o fi bărbatul în costum vărgat, cu manta și căciulă, care ședea lungit pe podea; părea slăbănog, paralitic. Prea mult nu puteam vedea pe la coada ochiului, și nici nume nu țin minte, din cele strigate de aprozi. Când a fost strigat și al meu, omul de pe podea a ridicat capul și s’a uitat la mine cu interes, ca și când și-ar fi spus: ăsta e Anania?
Asistența era puțină în procesul lui Gyr; oricum, mai puțini în sală decât în boxa acuzaților. Prin ochelarii lui enormi, poetul privea tăcut. Din treacăt le-am văzut, pe banca din față, pe doamna Flora, soția poetului, și – mi se pare – pe Monica, fiica sa.
După o seamă de întrebări preliminarii și altele anoste, magistratul s’a referit la poeziile „cu caracter legionar” ale acuzatului Radu Gyr, înregistrate de mine pe bandă de magnetofon. M’am grăbit să precizez că nu am cunoștință de nici o poezie cu un astfel de caracter, înregistrată de mine. (Îl văzusem pe Enoiu în sală și mă întrebam ce va urma.)
Judecătorul a surâs subțire, ca un triumf anticipat:
- Bine, să vedem!
Și a făcut un semn cuiva. Am întors capul. În latura din stânga a sălii mi-am văzut magnetofonul pe o masă, manevrat de un ins în civil. În aer a răsunat vocea frumoasă a lui Gyr, recitând câteva strofe (Gyr spunea versurile, într’adevar, foarte frumos.)
- Recunoști acest text ? m’a întrebat magistratul.
- Da, e un text al lui Radu Gyr, înregistrat de mine pe bandă de magnetofon.
- Ce anume text ?
- Un fragment din „Balada ucenicului cu ochi albaștri”.
- Bine. Așadar, e vorba aici de doi ochi...
- ...albaștri.
- Nu culoarea ne interesează, m’a repezit magistratul. E vorba de doi ochi.
- Da, de doi ochi, am repetat eu, complet nedumerit, ca la lectura unui text suprarealist.
- Ia spune-mi, te rog, care era semnul electoral al Partidului „Totul pentru țară”?
M’am gândit puțin.
- Eram mic pe atunci..., nu cred că aveam mai mult de cincisprezece ani, dar, după câte-mi pot aminti, era un pătrat cu două puncte.
- Exact ! Un pătrat cu două puncte. Două puncte ca doi ochi. Și ? nu vezi nici o legătură între acele două puncte ale Gărzii de Fier și cei doi ochi din poezie?
Îmi plăcuse enorm balada aceea, o ascultasem de zeci de ori, îmi plăcea simbolul ucenicului-înger care venea noaptea, pe o scară de lumină, și desăvârșea lucrul truditului olar. Arghezi credea la fel, că inspirația artistului vine de dincolo de el, de sus, din mister. La auzul acelei interpretări vulgare am simțit cum îmi fierbe indignarea în gâtlej, îmi venea să urlu: Domnilor, dacă sunt cumva străini în sala aceasta, ne facem dracului de râs cu atâta prostie !... Dar nu am avut tăria să urlu. M’am mulțumit să răspund:
- Nu văd nici o legătură. Îl admir pe Radu Gyr ca pe un poet de seamă, dar îl cred incapabil de o asemenea fantezie.
Eram nemulțumit. Mă exprimasem dulce, ar fi trebuit să strâng pumnii și să urlu. (...)
La Uranus m’am pomenit într’o celulă singur, dar îndată după mine a apărut un bărbat voinic, tuns scurt, arestat de foarte curând. (...) Omul aducea știri proaspete de afară. Se zvonea în continuare despre patriarh că ar avea domiciliu obligatoriu. Soția lui Radu Gyr fusese văzută îmbrăcată în negru, de unde concluzia – sigură – că bărbatul ei fusese executat. M’a prins o tristețe de moarte și am trecut numele lui Radu sub semnul crucii în pomelnicul rugăciunilor mele. (...)
Într’un târziu am fost chemat în fața unui tânăr locotenent-major (învăţasem, între timp, gradele ofițerilor), zvelt, cu mustăcioară, care mi-a oferit o țigară. Mă informă, simplu, că a doua zi aveam să fiu martor în procesul lui Radu Pătrășcanu. Bietul Radu, mă gândeam, veni și rândul lui.
- Ei, cu ocazia aceasta îți vei revedea și pe vechiul dumitale prieten, Radu Gyr, s’a scăpat ofițerul, așa, din senin. (...)
Am rămas cu țigara în aer și am prins a o omorî în scrumieră.
- Cine? am zis, uluit.
- Radu Gyr, prietenul dumitale. Va fi și el martor în proces.
- Radu Gyr ?... Păi... trăiește ?
- Sigur că trăiește. Dar ce credeai?
- Credeam că... l-ați... l-ați... omorât.
Ofițerul mi-a făcut un semn șmecheresc din mușchiul obrazului:
- Eh, nu facem noi d’astea!
Îi era evident că nu-l credeam. (...)
Scos din celulă, cu ochelari negri, și pus cu fața la perete în vecinătatea a ceea ce mi se părea a fi o ușa, eram numai urechi, dar nu izbuteam să prind nimic din șoaptele monosilabice și șuierele caraliilor care se foiau pe coridor, ducând pe unul, aducând pe altul. (...) Când am ajuns la tribunal, cineva a strigat la ușa dubei că martorii vor merge în linie, cu mâinile la spate, fără să se uite înapoi sau în lături, fără să vorbească cu cineva sau să facă vreun semn; orice abatere va fi aspru sancționată. Am prins a coborî, unul după altul, și a ne înșira pe scara tribunalului. Eram, mi se pare, al doilea sau al treilea; cei din fața mea îmi erau necunoscuți, oricum, nu era Radu Gyr.
Victima ispitei lui Lot, am înfruntat riscul și, urcând treptele, am întors capul : Radu Gyr cobora din dubă! Era el, viu! Doamne, ce imense bucurii pot să aibă uneori osândiții ! Un caraliu a strigat la mine, am reintrat în ordine.(...)
Duba adusese martori la mai multe procese. La început ne-au băgat pe toți într’o sală, dar, miracol!, de data aceasta nu cu fața la perete, ci pe niște bănci în jurul pereților. Ne vedeam, dar nu aveam voie să vorbim. Gyr ședea în spatele unei mese mari. Era slab, foarte slab, cu obrazul galben, și nu știam dacă mă vede prin ramele groase ale ochelarilor. Am furat momentul să-l salut cu o ușoară mișcare din cap. Mi-a răspuns țuguind buzele a „Te pup!” apoi tăcere și priviri neputincioase, sub ochii încruntați ai gardienilor.
Eu și Gyr am fost mutați într’o altă sală de așteptare, mică de tot, cât o celulă, cu două bănci la perete, față’n față. El s’a așezat pe una, eu pe alta. (...)
Deși oameni mari, serioși și în toată firea, deținuții devin copii când e vorba să înșele vigilența supraveghetorilor și uzează de orice tertip care le-ar face posibilă comunicarea. Primele semne dintre mine și Gyr descifrau nădejdea că sergentul moţăie de-a binelea, că nu se preface.
- Cât ? m’a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului.
- Douăzeci și cinci, i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini și o dată cu cele de la una.
- Eu sunt condamnat la moarte, m’a informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă.
- Dar nu te execută, am protestat eu, cu gândul la confidența mimată a anchetatorului: Eh, nu facem noi d’astea!
- La moarte sunt condamnat, a repetat poetul, gândind că eu n’am înțeles sau că nu-l cred.
- N’ai teamă, nu te împușcă! am stăruit eu cum am putut.
- Dumnezeu știe! a conchis el cu ochii în tavan și mâinile a îndurare.
Sergentul a deschis deodată ochii:
- Ce-ai vorbit ? Ce semne i-ai făcut ?
- N’am făcut nimic, domnule sergent, a răspuns Gyr cu inocență.
- Mai și minți ? Acum te pun cu fața la perete. Ce i-ai spus?
- Nu i-am spus nimic. Dar, de fapt, voiam să-l întreb dacă n’ar vrea să fumeze o țigară. Că eu tocmai mă gândeam să vă rog respectuos să-mi dați un foc.
- Ce te privește pe dumneata ce vrea el? Vrei foc? Poftim! Fumează și taci!
Vrând-nevrând, bietul Gyr a scos o țigară și a prins a fuma, ca să acopere înșelăciunea. A tras țigara cam jumătate, apoi, ca orice pușcăriaș gospodar, a omorât restul pe marginea băncii și l-a vârât în buzunarul de la piept al bluzei. Dar asta (așa cred, cel puțin) l-a costat: peste vreo jumătate de oră s’a lăsat moale pe scaun, într’un atac de inimă. Sergentul s’a speriat și a vrut să dea alarma, dar poetul i-a făcut semn să stea; din buzunarul celălalt a scos o pastilă (o pastilă din cele pe care le purta totdeauna la el, și se vedea că-i erau îngăduite și’n pușcărie), a înghițit-o și după câteva minute și-a revenit. (...)
La plecarea de la tribunal, eu și Gyr, numai noi, am fost urcați într’un Jeep. El purta ochelari negri, pentru mine caraliii n’au găsit o pereche și nu știau ce să facă. Atunci unul din ei a avut o idee: mi-a prins căciuliţa și mi-a îndesat-o pe ochi, până’n dreptul nasului. Mă amuzam copilărește că, de data aceasta, tertipul nu-l imaginasem eu: întinsă pe nas și urechi, căciuliţa de lâna își rărise împletitura și devenise transparentă. În tot timpul drumului m’am uitat la Gyr, pe banca din fața mea, până ce, ajunși la Uranus, l-au coborât. Aveam să-l mai văd doar peste mulți ani, în 1972, la București, în apartamentul său de pe strada Nikos Belloianis, fosta Atena. Era liber, în mijlocul familiei, dar manuscrisele lui literare erau captive încă, grămădite pe o poliță, în cartoanele pe care nimeni nu îndrăznea să le deschidă.
(Valeriu Anania - Memorii)
În 1973, cu doi ani înainte de a păşi – îngândurat şi trist, marcat de anii de îndelungată şi amară suferinţă pe care, profund nedrept, a fost silit să-i îndure – pe celălalt tărâm, Radu Gyr nota, în jurnalul intitulat „Calendarul meu”: „M-am născut în Câmpulungul Muscelului, la 2 martie 1905. Mama mea, Eugenia Gherghel, cobora, după tată, dintr-o veche familie botoşăneană, având câteva picături de sânge german, moştenit de la bunica mea, Mina von Gelch. Tatăl meu, Ştefan Demetrescu, era originar din Scheii Braşovului, ardelean după ramura ţărănească a mamei sale şi pesemne, macedonean după tatăl lui care, iniţial, s-a numit Demetru Muşică”.
Avea trei ani când părinţii săi s-au „strămutat” în Cetatea Banilor, unde tatăl, Ştefan Coco Demetrescu, îşi va afirma, pe scena Teatrului Naţional din capitala Olteniei, „frumosul său talent de actor de comedie subţire” şi va avea „o carieră glorioasă ascendentă”, până în 1931, data pensionării „voluntare”.
În familie, mama i-a fost lui Radu educatorul ideal. I-a trezit şi cultivat, foarte de timpuriu, gustul pentru lectură, pentru „poveste şi poezie”. Copil fiind, i-a citit, traducându-i-le din germană, basmele fraţilor Grimm şi baladele „marilor poeţi epici germani” Uhland, Burger, Lenau, Schiller… Apoi, „odată stârnită apetenţa lecturilor, am izbutit – mărturiseşte, cu un vădit sentiment de mândrie, copilul de odinioară – să citesc singur, fără vreo călăuză didactică…”. Şi a început, firesc, cu Robinson Crusoe („instructivă şi adorabilă poveste a lui Daniel Defoe”) şi Călătoriile lui Gulliver („causticul roman satiric, colorat de fantezie”) al lui Swift. Apoi, va continua lecturile „savurând” Don Quijote de la Mancha, capodopera lui Cervantes, „înveselitoarele isprăvi” ale lui Păcală şi „vitejeştile” fapte ale lui Gruia lui Novac, de Petre Duefu, „înduioşătoarea” nuvelă a lui Wildenbruch „Lacrimi de copil”, poeziile Elenei Farago „închinate” celor mici etc.
Plămădită în anii de început, pasiunea pentru lectură l-a stăpânit întreaga viţă. Cartea i-a fost mereu aproape. I-a fost izvor nesecat de cunoştinţe şi prilej de bucurie şi desfătare sufletească… Tatăl l-a introdus în lumea tainică a teatrului. A căutat (şi a şi izbutit) să-i dezvolte (foarte devreme şi pentru întreaga viaţă), fiului său, „gustul şi simpatia” pentru arta dramatică.
Privind înapoi, de la înălţimea celor aproape 70 de ani ai săi (câţi avea, în 1973, când a publicat instructivul său „Calendar”) poetul, traducătorul şi dramaturgul a ţinut să le aducă „un pios omagiu” părinţilor săi: mamei, „minunata Jenny, muziciana îndrăgostită de poezie” şi tatălui, „lui Coco, pătimaş cititor şi, până la adânci bătrâneţi, slujitor al artei sale”, amândoi „înţelepte îndreptare pe drumul incipientei (sale) culturi literare”.
În toamna anului 1912, păşeşte, voios, pragul şcolii primare. Ştia să citească şi să scrie „de-acasă”. Se va număra, an de an, printre fruntaşii clasei. Cu note maxime la toate obiectele de învăţământ înscrise în catalog (cu o singură excepţie: matematica, obiect la care se considera a fi fost… „mediocru”).
Intrarea României în război, la 15 august 1916, l-a „aflat” absolvent al claselor primare şi cercetaş. Iar, în calitate de „cercetaş de război”, va lua parte, cu o ambulanţă sanitară a Spitalului de campanie nr. 21, cantonat în Craiova, la „încleştarea” de la Târgu Jiu, unde, alături de trupele române, populaţia oraşului încerca să stăvilească intrarea trupelor inamice. Şi va fi rănit. „Eu – notează el – în 7 noiembrie 1916 aveam… unsprezece ani şi jumătate”.
A fost (credea el) în ani aceia ai începutului, „un copil blond şi iubitor, deloc zburdalnic, puţin cam încăpăţânat, timid şi dispus la visare…”.
În 1917, devine elev al vestitului liceu craiovean ce purta, din 1885, numele regelui Carol I. Îşi aminteşte, peste ani, şi-i evocă pe cei care i-au fost profesori dragi. Primul din cei care-i vine în minte este I. Niculescu-Nache (Naket, cum semna, de regulă, în condica de prezenţă) – „eminent pedagog”, profesor „de gramatica limbii române”, de la care a învăţat „temeinic, sintaxa şi morfologia”. Sunt amintiţi apoi, în ordine: C. D. Fortunescu – „admirabil” profesor de limba franceză, „cărturar erudit” şi „animator” al vieţii culturale craiovene; Ion Florescu şi Ilie Almăjanu – care predau („cu iscusită metodă şi pasiune”) limba latină; Elie Georgescu şi Marin Demetrescu – „desăvârşiţi” dascăli de ştiinţe naturale şi, în sfârşit, Ion Dongorozi – „auster”, dar „minunat” profesor de geografie şi „apreciat scriitor în epoca sa”.
Din rândul colegilor de odinioară, aminteşte (din categoria celor „studioşi” şi care, după abslvirea liceului şi a universităţii, „au strălucit” în domeniul profesiunilor alese) numele lui Ştefan Georgescu-Gorjan – viitor inginer minier, autorul proiectului care a stat la baza confecţionării scheletului metalic pe care avea să se înalţe, impunătoare, către cer, la Târgu Jiu, una din marile realizări ale lui Constantin Brâncuşi: Coloana Infinitului.
Legătura sa cu poezia s-a produs foarte de timpuriu. Elev în clasele primare, a „însăilat” primele poezii „Dascăl de versuri” – în ordine cronologică, „primul” – i-a fost A. de Heraz, autorul dramatic şi omul de teatru (a condus, în calitate de director, Naţionalul craiovean, între 1930-1935). În continuare, în anii în care a purtat, cu mândrie, uniforma Liceului „Carol I”, a frecventat Salonul literar (acel… Olimp al Craiovei de odinioară) îndrumat de poeta Elena Farago. Aci, alături de colegul şi prietenul său Nicolae Milcu, de fraţii Paul şi Eugen Constant, va „ucenici” (mărturiseşte el) la „nicovala poeziei”, sub „sfatul”, ori sub „dojana” Elenei Farago, această „meşteră” a „versului cizelat” cu iscusinţă, cunoscută (şi apreciată) personalitate scriitoricească a acelor ani.
Pe când era elev în clasele a III-a şi a IV-a (şi avea doar 13-14 ani) publică (semnând Radu Grui), în „Tinerimea şcolară” – apărută în 1919, ca organ al Societăţii ştiinţifico-literară a liceului, care-l avea, patron spiritual, pe Vasile Alecsandri (şi al cărui mentor nu era altul decât profesorul de limba latină Ion Florescu) – poeziile Ţiganii, Icoana, Noru-şi scutură şi Încet îmi treci prin minte, precum şi poemul dramatic în versuri În munţi, prefaţat, elogios, de un alt dascăl al său, C. D. Fortunescu (şi care a văzut lumina rampei, jucat de colegii săi de liceu, în cadrul unei serbări şcolare). Poeziile tânărului licean «vădesc, de la început, bune cunoştinţe de prozodică şi chiar o instruire poetică productivă, bazată pe un metaforism superabundent, reminiscenţe din Topârceanu sau Minulescu sau din înaintaşul său, Tradem, mânat, mai ales, de încercarea de a crea o atmosferă: „Osteniţi de drum, ţiganii la răscruce poposesc / Iar căruţele-ncărcate, prăfuite se opresc / Somnoroşi se văd în urmă, arătându-se, în care / Dancii mici cu părul negru, care cer, plângând, mâncare” (Ţiganii)».
În acelaşi timp, va elabora şi câteva piese de teatru în versuri: Sineul zmeilor sau Buhuroiul, dramă în şapte tablouri, Pentru ţară, Eroii şi Un basm.
Îşi va face, în august 1922, adevăratul debut literar (cu Icoane craiovene, o cronică rimată), în cotidianul bucureştean pentru teatru şi artă „Rampa”.
Creaţiile literare (şi mai ales, piesa Un basm) ale tânărului elev Radu Demetrescu (semnat Radu Dem. Grui ori, mai simplu, Radu Grui, nume luat după muntele care străjuia oraşul său natal) l-au deranjat (şi… înfuriat) pe Nicolae Balaban, directorul liceului, „excelent” profesor de matematică, dar (aprecia poetul, eseistul şi dramaturgul de mai târziu) „tip optuz şi refractar oricărui impuls artistic, aricărei manifestări literare”. Acelaşi director al liceului – „ilustru geometru, cu sensibilitate de triunghi isoscel şi inteligenţă de paralelipiped” – avea să-l elimine (pe el, elev din clasa a IV-a şi pe Nicolae Milcu, aflat, atunci, în penultimul an de liceu) pentru „vina” de a fi „editat” o revistă satirică, cu titlul „Cariopsa”, „trasă” la şapirograf.
În ultima clasă (a VIII-a) de liceu – clasă pe care a fost nevoit s-o parcurgă „ca elev pregătit în particular” – a colaborat la un mare număr de publicaţii: „Adevărul literar şi artistic”, „Năzuinţa”, „Cele trei Crişuri”, „Gândul nostru”, „Flamura” şi la ziarele „Rampa”, „Dimineaţa” şi „Straja”. După aceea, Radu Gyr semnează un mare număr de creaţii literare în paginile altor importante publicaţii: „Ramuri”, „Ritmul vremii”, „Falanga”, „Axa”, „Universul literar”, „Profile literare”, „Răsăritul”, „Suflet românesc”, „Arhivele Olteniei”, „Revista Fundaţiilor Regale” şi, mai ales, „Gândirea”, de a cărei ideologie „se simte legat”.
Anul 1924 are, în biografia lui Radu Gyr, o triplă importanţă: este anul în care îşi trece cu brio examenul de bacalaureat, debutează cu primul său volum de versuri: Linişti de schituri. Poeme şi îşi începe – student al Facultăţii Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti – studenţia, bucurându-se de şansa de a se fi aflat în preajma unor profesori eminenţi (Vasile Pârvan, „semănând cu un pastor protestant, senin şi impunător de parcă ar fi fost oficiat într-un templu”; Nicolae Iorga, „tumultos şi revărsat ca o cascadă, îşi copleşea auditoriul cu un torent de informaţii şi o magie a cuvântului rostit, unică în arta oratoriei”; Nicolae Cartojan, „Sobru, dispunând de o vastă şi constantă documentaţie şi admirabil pedagog”; P.P. Negulescu, „transformă în adevărate sărbători prelegerile despre marii gânditori ai antichităţii sau ai Renaşterii”; Constantin Rădulescu-Motru, „Grav, puţin distant dar totdeauna politicos şi binevoitor cu studenţii merituoşi, conferea catedrei de Psihologie un înalt nivel profesional şi autoritate”; Tudor Vianu, „îşi afirma puternicele însuşiri: râvnă şi pasiune de mare cărturar, talent oratoric, rafinat gust artistic”; Nae Ionescu, «Strălucitoarea şi, după părerea altora, „drăceasca” sa inteligenţă i se arăta chiar pe figură, mai ales în ochii care ardeau ca doi cărbuni aprinşi sub sprâncenele mefistofilice” – cărora le-a fost recunoscător, pentru tot ce i-au „dăruit”, întreaga viaţă).
Paralel cu studiile universitare, frecventează Cenaclul literar condus de profesorul universitar Mihai Dragomirescu (unde i se iveşte prilejul fericit de a-i cunoaşte pe scriitorii Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu ş.a.), la catedra căruia va fi numit, după absolvire, asistent (apoi, conferenţiar) şi unde va susţine cursul Evoluţia criticii estetice şi aspecte literare contemporane.A publicat, până la sfârşitul primului Război Mondial (în afara volumului de debut) următoarele culegeri de poezie: Plânge Strâmbă-Lemne (Craiova, 1927); Cerbul de lumină (Bucureşti, 1928); Stele pentru leagăn (Rm. Vâlcea, 1936 – republicată de Petru Vodă); Cununi uscate (Bucureşti, 1938); Poeme de război (Bucureşti, 1943); Balade (Bucureşti, 1944) şi poemul dramatic Corabia cu tufănici (Bucureşti, 1939).
A scris şi publicat, de asemenea, literatură pentru copii: Căciuliţa roşie – o poveste din pădure cu pitici şi cu o fetiţă (în colaborare cu N. Milcu) (Bucureşti, 1926); Floarea lui Sânzien (în colaborare cu N. Milcu) (Bucureşti, 1927); Muţu Cotoşmanul. Poveşti în versuri (Bucureşti, 1942); Bimbirică în lună; Sandu, Sanda şi Lăbuş; Poznele Boanţei; Bimbirică aviator; Bimbirică în Africa; Bimbirică sportiv; Bimbirică în submarin; Aventurile baronului Munchausen; Pinocchio automobilist; Micky Maus – paraşutist; Voinicul Argeş; Fata babei şi fata moşneagului; Zâna Munţilor; Darurile lui Moş Crăciun (Bucureşti, 1942-1944). Tot destinată micilor cititori este şi seria de broşuri subintitulată „Povestire haslie în imagini”, tipărită, la Editura „Bucur Ciobanul”, în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Radu Gyr a mai elaborat (şi publicat) unele conferinţe de larg interes: Studenţimea şi idealul spiritual (Bucureşti, 1935); Femeia în eroismul spiritual, moral şi naţional (Bucureşti, 1937); Studii critice: Învierea de Tolstoi (Bucureşti, 1927); Eposul popular iugoslav (în colaborare cu A. Balotă) (Bucureşti, 1936); eseuri – Curentele de avangardă (Bucureşti, 1937); traduceri – J. Kessel, Păpuşa (Bucureşti, 1930); J, London, Când şi-aduce omul aminte… (Bucureşti) ş.a. Este, de asemenea, autorul unui Manual de limba franceză (1935) şi (împreună cu Iosif Gabrea şi Ion Andreescu) al unui Abecedar (în două părţi, 1935-1936).
Postum (şi numai după 1992) vor vedea lumina tiparului următoarele cinci volume: Poezii I, Sângele temniţei, Balade (Edit. „Marineasa”, Timişoara, 1992) – volum îngrijit de Simona Popa, fiica poetului; Anotimpul umbrelor. Sonete şi rondeluri (Edit. „Vremea”, Bucureşti, 1993) – îngrijit şi prefaţat de Barbu Cioculescu; Poezii II. Stigmate (Edit „Marineasa”, Timişoara, 1993) – volum îngrijit de Simona Popa); Poezii III. Lirica orală (Edit „Marineasa”, Timişoara, 1994) – volum îngrijit de Simona Popa); Ultimele poeme (Edit. „Vremea”, Bucureşti, 1994) – volum îngrijit şi postfaţă de Barbu Cioculescu, care cuprinde poeziile create în închisoare, transmise pe cale orală, precum şi multe din ele scrise din 1963 – anul graţierii şi 1975 – anul în care autorul trece, gânditor şi trist, în împărăţia Umbrelor.
Un loc aparte – şi foarte important – în creaţia lui Radu Gyr îl ocupă volumul („o carte sobră, de o rafinată eleganţă”) Calendarul meu (cu un subtitlu „mai mult decât sugestiv”: Prieteni, momente şi atitudini literare). Este un volum autobiografic. Un volum în care, privind peste umăr înapoi, la anii care au fost şi s-au dus, poetul îşi prezintă (ţesuţi din amintiri) anii copilăriei şi adolescenţei, petrecuţi, în tovărăşia unor colegi de liceu – care i-au rămas prieteni toată viaţa – la Craiova, continuând cu cei ai „unei tinereţi tumultoase”, cu „acumulări sigure, filtrate din creaţia marilor profesori, scriitori, oameni de teatru cu care a venit în contact”, oprindu-se „pe piscurile unei maturităţi creatoare”, cu „o clară gândire filosofică şi etică”, conştient „de permanenţa lui în istorie”. (Ioan Popişteanu)
Poetul a primit, în semn de apreciere, mai multe distincţii literare: Premiul Societăţii scriitorilor Români (pentru sonet, 1926); Premiul Institutului pentru Literatură (1927); Premiul „Adamachi” al Academiei Române (1930); Premiul „Socec” al Societăţii Scriitorilor Români (pentru poezie, 1939).
A fost, o vreme, director general al Teatrelor şi Operelor din România; membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Olteni; membru al Asociaţiei Publiciştilor Români; membru al Societăţii Scriitorilor Români.
Radu Gyr ne apare – în volumele sale publicate în perioada interbelică – ca fiind (aflăm din cuprinsul unui eseu de Adrian Popescu) un „tradiţionalist vitalist” (în „linia lui Aron Cotruş”, cu care „împarte aceleaşi opţiuni politice”), dar şi un „marierist de o rară ingeniozitate formală”.
Multe din poeziile sale (din amintita perioadă) „miros a praf şi vechitură” (era de părere Elena Farago, poeta oferindu-se să-i pună la dispoziţie, din biblioteca sa, o seamă de volume ale poeţilor moderni Maeterlinck, Francis Jammes, Paul Verlaine şi alţii, îndemnându-l să-i citească şi să tragă învăţămintele necesare). Poetul nu s-a lăsat prea convins de îndemnul primit şi a „continuat să scrie după pofta inimii”. „Vina” o poartă – aflăm din Calendarul meu – ambianţa care domnea, în acei ani, la revistele oltene „Năzuinţa” şi „Ramuri” (Craiova) şi „Datina” (Turnu Severin), orientate – de către colegii săi N. I. Herescu, Traian Păunescu-Ulmu, Ştefan Bălceşti ş.a. – „spre un profil ostentativ regionalist”, voind „să impună” – respectivelor publicaţii – „un specific oltenesc”. Ducând mai departe motivaţia sa, este adusă în discuţie şi revista „Flamura” care, potrivit părerii sale, a dus o adevărată „luptă” împotriva „modernismului excesiv”, apărând „valorile clasice ale literaturii autohtone” şi susţinând „un tradiţionalism înnoitor”. Acest „tradiţionalism” pragmatic şi l-a „asumat” şi Radu Gyr – definit (D. Murăraşu) ca fiind poetul „plaiurilor olteneşti” cu „marile lui aprinderi şi cu umbrele lui de dor şi tristeţe”.
Voind, parcă, să-i răspundă, peste ani, pentru faptul că nu i-a ascultat îndemnul, poetei Elena Farago, el notează: „Voi spune că adevăratul intelectual nu se poate forma exclusiv din înregistrarea unor bogate şi variate lecturi, ci din metodica lor sedimentare, din care cărturarul extrage substanţa, subtila esenţă. Aceasta îl va conduce la constituirea unui univers personal, metafizic, ontologic, memoria asociindu-se inteligenţei şi puterii de pătrundere a profundelor sensuri ale culturii umaniste”.
Autodefinindu-se, adaugă: „Am debutat sub zodia simbolismului, am traversat tradiţionalismul, cândva la modă, uneori cu o prea accentuată tentă regionalistă şi am ajuns, în cele din urmă, la un modernism temperat, ca substanţă şi structură”.
Odată cu volumele Plânge Strâmbă-Lemne (1927) şi Cerbul de lumină (1928) opţiunea sa pentru baladă, care l-a şi consacrat, este „deplină şi definitivă”. Şi nu întâmplător, el consideră (în art. Baladă şi eroism, publicat în „Gândirea”, nr. 4/1938) balada ca fiind, dintre toate speciile poetice, „cea mai încăpătoare pentru profunzimile sufleteşti ale unui neam”.
Concluzionând, vom spune că poezia lui Radu Gyr a fost „înscrisă” în linia tradiţionalistă promovată de revista „Gândirea” (şi de publicaţiile oltene „Năzuinţa” şi „Ramuri” – din Craiova şi „Datina” – din Turnu Severin). Şi a fost considerată „un specific oltean” (Ov. Crohmălniceanu)
Implicat în mişcarea legionară. și martir al convingerilor sale politice, întemniţat aproape douăzeci de ani, a îndurat „calvarul suferinţelor carcerale”, mai întâi, în anii 1936-1940, în timpul domniei regelui Carol al II-lea, apoi, în anii 1941-1944, sub guvernarea mareşalului Ion Antonescu. Arestat, din nou, este judecat şi trimis (alături de alţi intelectuali români) în lagărul de la Sărata, din Basarabia. Iar de aici, „expediat” pe frontul din Rusia (în linia întâi, cu consemnul de a nu se mai întoarce viu). Deşi rănit grav, după aproape doi ani, revine în ţară. La scurt timp după acea, este din nou, arestat şi judecat (de această dată de un „areopag comunist”). Inclus în lotul scriitorilor şi ziariştilor „criminali şi vinovaţi de dezastrul ţării” (alături de Pamfil Şeicaru, directorul ziarului „Curentul”, Nichifor Crainic, directorul revistei „Gândirea”, Stelian Popescu, fost director al ziarului „Universul”, Grigore Manoilescu, fost director la „Buna vestire”, Pan M. Vizireanu ş.a.), Radu Gyr este condamnat la 12 ani de temniţă grea (pe care îi va executa mai întâi la Braşov, apoi, la Aiud, până la sfârşitul anului 1955, când este eliberat). (Prin aceeaşi sentinţă pronunţată la 2 iunie 1945, Pamfil Şeicaru şi Grigore Manoilescu au fost condamnaţi la moarte în contumacie, iar Nichifor Crainic şi Stelian Popescu, tot în listă, la muncă silnică pe viaţă.)
În decembrie 1958 este condamnat, din nou, de data aceasta, la moarte, pentru poemul exploziv „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”. Şi, ca urmare, va petrece (în cumplita închisoare de la Aiud), „ferecat în lanţuri”, un an în celula morţii, după care pedeapsa i sa comutat în muncă silnică pe viaţă. Graţiat în 1963, mai trăieşte (lăsat pradă „uitării”) până în 1975.
Versurile sale au fost interzise vreme de 50 de ani. În aceste condiţii, nu este de mirare că „opera sa de maturitate” (operă „de sertar”, operă de o incontestabilă valoare) va putea fi tipărită şi difuzată, în cercul larg al cititorilor săi, doar după moartea scriitorului (şi, atunci, în bună măsură, datorită demersurilor stăruitoare ale fiicei poetului, distinsa doamnă Simona-Monica Popa-Gyr). În timpul în care scriitorul a îndurat, alături de alţi numeroşi fraţi de suferinţă, între zidurile închisorilor, regimul aspru, de umilinţă şi teroare, mulţi din prieteni l-au uitat (sau i-au devenit duşmani şi au contribuit la condamnarea sa). Acasă, familia a fost supusă unor grele încercări.
Vizitându-l pe Radu Gyr (după eliberarea acestuia din detenţie) în 1956, Petre Pandrea (colegul său, în ultima clasă, la Liceul „Carol I” din Craiova) notează (în Memoriile mandarinului valah, la p. 104) următoarele: „Persecutată de comunişti”, fiica poetului „n-a avut acces la universitate”. Apoi, soţia acestuia – împreună cu o soră a sa şi cu fiica – „au stat”, împreună, „într-o singură cameră”, într-o casă situată pe str. „Onciul”, la nr. 21, şi confecţionau „nasturi de lemn”, din vânzarea cărora „s-au hrănit, în lipsa titularului gospodăriei, absent din localitate 13 ani”. Are cuvinte de laudă la adresa doamnei Flora, soţia lui Radu Gyr, o „olteancă tandră, vajnică, fidelă”, care „şi-a aşteptat soţul plecat la oaste, la război, în puşcării, în marea aventură”, care „i-a adus şi marea creaţie”. Din „poet al florilor”, el a ajuns „poet al suferinţelor cumplite ale poporului său”.
Vizita la familia amicului său îi oferă lui Petre Pandrea prilejul de a se întreba dacă Radu Gyr este, într-adevăr, „un poet de prim rang”, dacă „nu cumva” este un „şansonetist” ca Vladimir Maiakovski sau ca Beranger. Şi – tovarăş de chin şi cumplită suferinţă, cu poetul, la Aiud – se grăbeşte să-şi răspundă, declarând: „Flacăra poeziei pâlpâie, în el, ca o flacără, din puşcării, muzică de acompanient a durerilor noastre. Ne sculam şi ne culcam în versuri puse pe muzică de Radu Gyr, rapsod popular al puşcăriilor”.Versurile sale „concepute înlăuntrul celulelor” au circulat oral, „de la deţinut la deţinut” sau prin alfabetul morse. Şi, plămădite în cadrul strâmb, rece şi ostil al celulelor în care şi-a trăit, forţat fiind, o bună parte din cei mai frumoşi ani ai vieţii, versurile („mii de versuri”) n-au ieşit, scrise şi semnate de autor, pe poarta închisorii, ci au fost salvate (numai şi numai) datorită memoriei deţinuţilor. Zahu Pană, unul din deţinuţi, avea să vorbească, după eliberarea din detenţie, despre „fericirea tuturor celor care îl iubeau şi-l apreciau” (pe Radu Gyr n.n.). Şi adaugă: „I se învăţau versurile de deţinuţi şi pereţii celulelor deveniseră biblioteci, scrijelaţi cu vârfurile de ac sau alte unelte ascuţite”.
Păstrarea (şi, după aceea, apariţia lor în volumul Poezii I, Sângele temniţei, Balade) a fost cu putinţă, în primul rând, datorită fostului deţinut Dumitru Cristea, care a memorat şi transcris, pe hârtie, într-un caiet, după eliberare, peste 200 de poezii, al căror autor este Radu Gyr (fapt pentru care acesta a fost, din nou, arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică). Efortului său i s-au alăturat fiica poetului, Simona Popa-Gyr, care a oferit poeziile tatălui ei, în vederea publicării, Editurii timişorene „Marineasa”.
Craiova nu l-a uitat pe Radu Gyr. Colegiul Naţional „Carol I” din localitate se mândreşte cu faptul că l-a avut, cândva, elev. „Tradiţii” – revista Fundaţiei Culturale a Colegiului – a evocat, în paginile sale, prietenia exemplară existentă între acest poet martir şi colegii lui de liceu, viitorii scriitori de reală valoare. Cu Nicolae Milcu, în primul rând. La Craiova (după 1990) a fost lansat – în prezenţa unei asistenţe numeroase – volumul de poezii Sângele temniţei, cu care prilej l-a evocat pe autor profesorul Mircea Nicolau – şi el „ispăşitor” al unei condamnări de peste 20 de ani de muncă silnică.
Şi tot aci, în mândra Cetate a Băniei, maestrul Tudor Gheorghe a prezentat (marţi, 26 aprilie 2005, în sala Teatrului Naţional „Marin Sorescu”) spectacolul-eveniment Cu Iisus în celulă – poezia în închisori 1941-1964, spectacol „plănuit” cu scopul de a pune în valoare poezia deţinuţilor politici de la Aiud, Gherla sau Canal, nu doar pentru că tatăl său a suferit în închisorile comuniste timp de 22 de ani, ci şi pentru că – apreciază artistul – este „o poezie de mare frumuseţe, dar necunoscută, şi e mare păcat”.
Radu Gyr. O biografie tristă. Un destin tragic, acceptat cu o demnitate, care-l plasează în galeria poeţilor martiri. În grupul „Poeţilor de după gratii”. Pe front sau în celulele morţii, a scris cu o tenacitate care nu poate fi decât a celor aleşi şi hărăziţi nu doar cu talent, ci şi cu credinţă nezdruncinată în valorile spirituale ale poporului său.
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu