Nu putem vorbi de împlinire când vine vorba de viața unui poet și de toate câte au legătură cu ea. Și dacă au fost inventate biografiile poeților, singura explicație ar fi suplinirea vieții inutile pe care n-au avut-o. In România s-a scris mult despre Eminescu și cu osebire despre “pesimismul” său, sub influența lui Schopenhauer și al buddismului. A fost într-adevăr pesimist, și încă de la început ne duce gândul la Leopardi și la acel straniu portughez Quental. Totuși, ar însemna să ratăm esența poeziei sau să ne debarasăm mul prea lesnicios de dificultățile pe care ea le suscită – a o califica pesimistă, ca și cum ar putea exista un alt tip de poezie! Oare s-a pomenit vreodată un cântec de speranță care să nu inspire un oarecare dezgust? Motto-ul lui Valèry: “Optimiștii scriu prost” arată, de fapt, că ar exista o afinitate necesară între vis și absență. Cum să cânți o prezență când posibilul însuși este infirmat de o umbră de vulgaritate? Între poezie și speranță incompatibilitatea e definitivă. Căci poezia exprimă numai ceea ce s-a pierdut și ceea ce nu există – cu atât mai puțin ceea ce ar putea fi. Semnificația ei ultimă: imposibilitatea oricărei actualități. Din această cauză inima poetului nu este altceva decât spațiul interior și incontrolabil al unei fervente decompoziții. Cine ar îndrâzni să se întrebe care să fi fost sentimentul vieții când el s-a simțit viu prin mijlocirea morții? Eminescu a trăit invocând non-existența.
Invocație ce se exercită între o senzație materială, ce este frigul vieții și un fel de rugăciune de tipul “Rugăciunea unui dac”, unul dintre cele mai disperate poeme din toate literaturile lumii: poemul aneantizării. În el se cere (instanței cerești) “să-ngăduie intarea-mi în vecinicul repaos“ șI ca să fie sigur că nu-l mai leagă nimic de viață și că nimic nu mai stă în calea râvnei aneantizării, îi cere lui Dumnezeu să blesteme pe cel ce ar avea milă de el, să-i binecuvânteze torționarul, să dea putere brațului ce-ar vrea să îl ucidă, și să fie cel dintâi între oamni, căruia să i se smulgă piatra pe care și-ar fi culcat capul.
Și-aceluia , Părinte, să-i dai coroană scumpă
Ce-o să asmuțe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce pietre mă va izbi în față,
Îndură-te stăpâne și dă-i pe veci viață!
Doar așa poate să-i mulțumească Domnului pentru a- i fi dat “norocul să trăiesc“. A dispărea fără urmă în “stingerea eternă”, i se pare împlinirea supremă.
În “Mortua est” se întreabă “La ce. Oare totul nu e nebunie?” Iar oamenii nu sunt altceva decât „vise-ntrupate gonind după vise”.
Eminescu nu a găsit sublimul subterfugiu al extazului. El se înalță din interioritatea morții dincolo de viață. În extaz s-ar fi aflat atât dincolo de prima, cât și de cealaltă. Este soluția lui Shelley care a reușit să treacă dincolo de fatalitatea vieții și a morții, topindu-le într-o muzică ireală. Filosofic vorbind înseamnă a le eluda; poetic, înseamnă a le salva într-o irealitate mai pregnantă decât reala lor divergență. În orice formă a extazului există ceva divin, dar și ceva contrafăcut.
Pentru a evita o astfel de luciditate, Hȍlderlin se legăna într-o Grecie ideală a sufletului: el a vrut să se amăgească. Simțea că este damnat. Și voia să facă ceva pentru a evita destinul. El este mare tocmai fiindcă nu a reușit acel lucru. A nu se prăbuși sub propriul ideal pentru un poet înseamnă a minți. Mai abiitir decât toți ceilalți oameni, el este un cercetător al iluziei, fără a reuși să-și găsească locul în ea.
S-ar putea crede că Eminescu a încercat să se lase amăgit de iubire. Și totuși el cunoaște ce este iluzia cu toate melancoliile ei. Se lasă dus de pasiune doar pentru suferințele ce i le inspiră, în ciuda tuturor umilințelor aferente. De altfel nu el a remarcat că iubirea este substanța poeziei doar fiindcă exclude fericirea? Pentru inimile disociate de lume, nu poate fi probat decât sub forma fericirii sau a disperării. Faptul că Eminescu a iubit o femeie posedată de toți, dar nu și de el, poate depinde de mai multe circumstanțe. Important este că nu cedat degradării fericirii.
Sufletul său nu era îndeajuns de mistic încât șă abandoneze fericirea ( Shelley ), dar destul de puternic încât să îndure nefericirea, în fond tot un fel de abandon și ea. Pentru poet, așadar, totul este posibil, cu excepția vieții.
Afirmația că Eminescu e cel mai mare poet român e una dintre cele mai evidente dovezi ale falimentului implicit în orice existență poetică. Viața sa nu este decât o succesiune de mizerii însoțite de presentimentul nebuniei menite de altfel să-i pună capăt. A povesti acea viață ar fi cu totul inutil, căci ea se justifică doar în măsura în care împrejurările favorabile să nu invalideze în vreun fel puritatea celor negative. La ce bun să faci istoria unei fatalități, de vreme ce aceasta ar fi fost una și aceeași în orice situație temporală sau spațială? Biografia are un sens doar atunci când ea evidențiază flexibilitatea unui destin, suma variabilelor pe care le comportă. La Eminescu există însă ideea monotonă a ireparabilului care încă de la primele versuri lasă să se prefigureze ceea ce trebuia să urmeze, făcând inutile scrupulele biografice. Doar cei mediocri au o viață.
Emil Cioran
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu