Când își pune intrebarea fundamentală, nu își pierde timpul cu zorzoane și nici nu dă cu bidineaua colorată pe limbă. El zice numai atât:
“Și spune-mi de ce-i toamnă
Și frunzele de ce pică?
Pe Bacovia, deși am fost o perioadă contemporan cu el, nu am avut niciodată curajul să-l privesc sau să-l văd. Mi-era pur si simplu frică că l-aș stingheri cu o privire. Știam numai că locuiește undeva, că are un gard cu stinghii vopsite, o curte mica și, în curte, o masă rotundă de tablă, vopsită într-un verde închis.
Mai știam că la acea masă, uneori, cânta din vioară, că, adeseori , își compunea versurile ca texte pentru melodiile pe care le interpreta, compoziții din care nu s-a mai păstrat nici măcar o notă și care s-au evaporat definitiv spre cosmos. Cei care-l auzeau cântând, vecinii, dar mai ales copiii vecinilor îl porecliseră Nebunul. Îl vazuse , copilă fiind, Gabriela Melinescu, care locuia aproape și al carei tată, șofer pe un camion, o trimitea din când în când cu o canistră să cumpere benzină de la benzinarie și ea, ciolanoasă și mică fiind, își rezema canistra de gardul lui Bacovia, își băga nasul țuguiat printre stinghii și asculta înnebunită ce cânta Nebunul la vioară. Mi-a povestit toate acestea mai tarziu, când am intrebat-o ce cânta și cum cânta.
“- Nu știu, mi-a răspuns, eram prea copil, dar mă fascina atât de mult, încât nu mă dezlipeam de gard până nu termina de cântat.”
La moartea lui Bacovia publicasem deja o carte și eram membru al Uniunii Scriitorilor și, mi s-a propus ca tânăr poet, în semn de onoare, să fac de gardă la sicriul lui. M-am ascuns la marginea Bucurestiului de frica, de spaimă și de rușine că eu, cel care n-am vrut să-i fur nicio secundă din viață, privindu-l , aș putea pentru prima și ultima oară să-l văd mort. Nu am facut de gardă."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu