Gabriel Liiceanu: Vă propun să vorbim despre un personaj care, în epocă, a marcat viaţa unei întregi generaţii. Personajul poate cel mai controversat din perioada interbelică de la noi: Nae Ionescu. Cum era? L-aţi avut profesor? Câtă vreme?
Emil Cioran: Mai mulţi ani, şi l-am cunoscut personal. Mi-am dat seama destul de repede că nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formaţie intelectuală perfectă sau vastă. Citise mult în tinereţe, în Germania, iar cursurile lui se bazau pe ce înmagazinase atunci, însă omul avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor. Interesant era că îşi pregătea cursurile numai pe jumătate, pentru că totodată era şi jurnalist şi nu avea timp, din cauza asta improviza mult, făcea un mare efort şi gândea chiar în timpul cursului, şi atunci te prindea cu el în elaborarea asta. Efortul pe care-l făcea ni se transmitea şi nouă, în aşa fel încât tensiunea era reciprocă. Intrai cu el într-o problemă şi avansai o dată cu el. Foarte rar întâlneşti un asemenea profesor. Reuşea să creeze o colosală intimitate în gândire. Venea de la jurnal — scria destul de mult articole în presă — şi dintr-o dată punea o problemă metafizică sau religioasă. De multe ori ne întreba chiar pe noi despre ce să vorbească la cursul viitor. La un moment dat — cred că eu i-am dat ideea — a vorbit despre îngeri. După ce a terminat cursul, m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Ştii la ce m-am gândit tot timpul când vorbeam despre îngeri? Dacă să accept sau nu să devin şeful Poliţiei“. Prin campania pe care o făcuse, Nae Ionescu avusese un rol decisiv la revenirea regelui Carol din exil şi, odată reinstalat pe tron, acesta l-a propus imediat la Interne.
G.L.: La Nae Ionescu a existat o trecere directă de la filosofie la politică sau erau două lucruri complet separate?
E.C.: Mai degrabă separate. Era în el o latură de aventurier şi îi plăceau chestiile tulburi. Toate contradicţiile balcanice erau întrupate în el. Pentru un personaj atât de subtil, viaţa era un joc prea complex, care nu putea fi simplificat la nivelul unei singure idei.
G.L.: Pe dumneavoastră, cei tineri de atunci, v-a influenţat direct în opţiunile politice?
E.C.: Da, evident. Mai cu seamă pe Eliade. Uitaţi cum s-au petrecut lucrurile. La început, Nae Ionescu era personajul cel mai important după rege, adică avea influenţa cea mai mare. Şi la un moment dat, nu ştiu precis din ce cauză, a rupt cu regele, sau regele a rupt cu el. Din clipa aceea n-a văzut decât un singur gând: să se răzbune. Aşa se face că s-a apucat să susţină Garda de Fier. Această angajare a fost în primul rând una personală şi în al doilea rând una politică. Cert este că ne-a antrenat în aventura lui personală, iar jocul lui politic a avut drept ultim mobil răzbunarea. Nu se putea împăca cu ideea că el, care l-a adus pe rege… Singurul lui gând era acuma să-l sape şi gândul ăsta l-a pierdut, în cele din urmă, l-a lichidat. Ceea ce mă fascina pe mine era latura lui aventuroasă: pe de o parte filozof, pe de alta cuceritor, plin de farmec, om de lume, femei, dineuri… Cheltuia enorm de mulţi bani şi-i lua, fără scrupule, de la indiferent cine. Mi-a spus la un moment dat: „Iau de la cine îmi dă.“ Şi altădată: „N-aş putea zice că iau bani de la un sfânt“. Avea în el ceva de grec. Era omul care, în fond, nu crede în nimic, reprezentantul unei civilizaţii în declin, care practica subtilitatea şi şarmul într-o ţară bântuită funciar de primitivitate. A fost neîndoielnic un personaj. Pe lângă el, ceilalţi profesori de la facultate făceau figură de ţărani naivi.
sursa: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Criterion Publishing Co., Bucureşti, 1998
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu