Adina V. - Căutare

Nu știam unde e fericirea, 

până când am privit în mine și am alungat durerea care o sufoca. 

adina v, 

23.02.2019

Legenda ghiocelului, voce Adina V.

A fost odată o rază de soare, era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lasa sa zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!
- Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh.
Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure:
- Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa?
- Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
- Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.
- Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?
Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că raza de soare culesese o violetă, și nu altceva.
Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei.
Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.
Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de soare a venit lângă ghiocel și i-a spus așa:
- Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala?
- Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos.
- Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat raza de soare.
- Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara!
Și chiar așa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.

De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că vremea cea urată este pe sfârșite.

Comentariu Nella la poezia Lemn de foc, Adrian Păunescu

Lemn de foc

Şi va veni o vreme, când toate se vor spune

Şi ce-i banalitate, va deveni minune,

Şi va urca iubirea la rangul ei cel mare

Şi am să vin la tine, să cad de pe picioare.

Şi ca să-mi fie bine, eu cred ca e mai lesne

Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne

Şi încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină

Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină...

Şi când se lasă noaptea pe noi ca o arsură

Cu florile nebune, să te sărut pe gură...

Pe urmă celelalte ce vor urma fireşte

Vor pedepsi pe-acela ce astăzi te iubeşte.

Şi tu nedumerită de taine nepătrunse

Să te trezeşti deodată că te-nfăşori în frunze

Tu însăţi mă vei pune pe foc cum se cuvine

Dar când voi arde-n sobă voi fi din nou cu tine.

Şi n-ai să ştii probabil,

Prin crivăţul de sânge,

De ce se uită focul

În ochii tăi.. şi plânge...

Cred că toți cădem în dragoste cu el, este atât de frumos și contagios! Ne-a oferit poezia, ca noi să ne extindem inima, cred că este parte din noi, și este o felie mare, pe care nu o stăpânim, sau o avem și, oricum este, aduce confort. Toți suntem o lucrare în curs, iar iubirea ne este o activitate pe viață, iar acum un prilej pentru a obține un plus de "deprindere", de învățare. Atât de cald își exprimă sentimentul, știe ce este mai bine pentru dragostea lui, este uimitor de frumos. Din păcate noi uităm mereu elementele de bază naturale. Exprimă și o notă de tristețe dulce, duioasă, tăcută, uneori mocnită și este o candoare, un fel de licitație de vulnerabilitate. În față persoanei iubite, își arată cicatricile făcând aluzie la vulnerabilitate și inocență. Grandoarea lui este că are cunoașterea celuilalt și de bună voie se expune și presupune un schimb de încredere în bunătatea celuilalt. Apoi, este modul cum folosește această putere sperând să construiască, mai degrabă decât să destrame și existând întotdeauna această speranță. Este nevoie să păstrezi ceva pentru a vindeca părțile rupte și este curajul inteligenței creative în spirit iar soluțiile sunt acolo, dacă, este întotdeauna o cale. Trebuie să știm să jefuim lucrurile care există în inima noastră și să dăm acel sentiment frumuseții de a ne-o extinde la celălalt. Păunescu, la urmă urmei, are o adâncime pentru fiecare. Noi probabil ne gândim ca el, că, trebuie un pic de ceva înapoi ca să putem merge sigur, vrem să fim îndreptățiți și puternici de sine, stătători, mai ales. Dar aceasta nu înseamnă prea mult dacă suntem sau nu suntem astfel, în siguranță. Frumusețea este de a da altcuiva puterea de a ne construi, iar durerea este un noroc menit să vindece. Așa l-a conceput și poetul! Suntem aparent fragili și slabi, cred că facem exact cum este descris și cu mare curaj și tărie, puterea și curajul iau o semnificație profundă, deoarece implică dorința de a avea încredere în celălalt. Putem vedea că puterea ne este lipsită de putere, această este iubirea. Lucrurile simple și adânci dau căldură și confortul dorit. Și sunt o promisiune a dragostei celuilalt în schimb. Și poate, acest "foc" care arde atrage același sentiment. Putem aduce "fruze" și "ramuri" în acel loc, până știm că devine unul mai bun, luminos. Și atunci nu contează, ceea ce "oglinda" arată, ea reflectă ceea ce este în inimă, aceasta contează cel mai mult, lacrima este o exprimare a ei. Și, cum reușește poetul să o redea în ultimul catren, te topește de tot. Nu poți descrie toate acestea în cuvinte și când atâtea rămân nespuse, doar simțirea le poate revela. Păunescu se simte, nu se comentează.

Comentariu Nella la poezia Galben Copil , Oprit in Poză, Nichita Stănescu

Galben Copil , Oprit în Poză 

Galben copil oprit în poză şi-nrămat

fără suflare şi dormind,

ţi-aş spune-un basm adevărat

călare pe un cal murind.

Cine a tras în calul meu?

Cu ce săgeată, cu ce floare?

Beau apă azi din curcubeu,

el singurul nu mă mai doare.

Căutaţi-mă pe sub potcoava lui,

săpaţi într-una şi adânc

poate-o s-ajungeţi voi întâi

dincolo de pământ.

Copil frumos cu ochi albastri ,, a "strans" in ei tot Cerul, Stelele si Galaxiile ,, si a devenit sensibilitate! Aceasta i-a fost substanta, din care a "tasnit sageata"! Nichita Stanescu, a atins acel nivel de traire din care a luat nastere universul, a inteles scopul si sensul vietii, s-a apropiat mult de planul informational primordial: Iubirea! Prea multa ravna in indeletnicirea cu iubirea, inseamna a pune indeletnicirea mai presus de iubire, si o spune toata poezia Sa!. Daca iubirea se poate compara cu un calaret, atunci dorinta seamana cu un cal. Calaretul trebuie sa stea pe cal si sa-l dirijeze. Daca insa calul incearca sa-l incalece pe calaret sau sa o ia la galop muscand zabala, nimic bun nu va iesi. La Nichita totul a fost bun, si, atat de frumos i-au iesit lui toate : Asa i-au CRESCUT ARIPI!

Comentariu Nella la prezentarea lui Nichita Stănescu

.

Multumesc, Adina ! Este atat de superba realizarea, expunerea, selectarea, prezentarea si interpretarea de carte de poezie, cartea de re -citire ! Dar esti minunata, te-am cuprins in "respirarile" mele cu nesat, si pe Nichita ! Aceasta inseamna ca Îngerii nostri se iubesc, Adina :) Ai ordonat minunat, ai reprodus diversitatea, sub forma dimensiunii poetice a lui Nichita. Insirarea a ce s-a petrecut in spatiul si in timpul sau, de-a lungul unui fir, firul povestirii, si cu care viata sfarseste a se confunda, este atat de sensibil traita de tine. Nichita nu s-a comportat ca majoritatea poetilor, in scrisul sau, si este greu de descifrat ca simboluri ale initierii, cosmice, abstracte, si in raportul fundamental cu el insusi. Si incat sa ne lase impresia ca viata isi urmeaza "ața" si te tine la adapost. Viata lui, a avut o estetica aparte, si a fost incercarea de "A fi ! A fi ! A fi !" cu disperare a exista peste limite, tristete, nenoroc, fericit, Nichita, prin Poezie, si "Natura lucrurilor". Iar eu despre aceasta doresc sa atasez, decat foarte putin.

"Pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă"
Nichita Stănescu

A fost Îngerul ! A fost vartejul dintre doua lumi. Un flux gigantic de informatii l-a asaltat prin ochii lui atat de frumosi. A functionat cu al saselea simt care le reuneste pe toate celelalte. Este experienta unei perceptii senzoriale nefiltrate de minte. Suntem pregatiti sa ne-o asumam fara a fi puternic afectati ? Nu ! Atunci, din cand in cand, trebuie sa plangem. Nichita ramane magul care ne-a oferit bagheta cu care sa simtim, si sa intelegem durerea existentei pe Pamant. A fost o tesatura fina "de ochi si limba romana" ! A intruchipat zborul, interactiunea ideala intre tiparul celest si cel personal intr-o fiinta umana suspendata intre Cer si Pamant. O personalitate care actioneaza ca un intermediar intre doua realitati ale existentei. La modul ideal, intr-o persoana perfect echilibrata, aceasta ar trebui sa rezoneze ca raspuns, ca opozitie, reactie la divinitate. Nichita a venit pe Pamant cu misiunea de a fi creator. Nu a fost creat pentru munca de rutina, aceasta abrutizeaza si distruge sufletul si sensibilitatea. Subconstientul, tiparele celeste si energiile personale sunt in afara timpului. Individualul este constiinta fiintei umane, neatente la fortele subconstiente care determina viata, si care, se poate modifica in fiecare moment. Personalitatea, fiinta noastra, este reprezentata de Soare, este stralucirea, lumina, caldura, arsita, este efemera, asa cum sunt toate momentele pe care le percepem ca timp liniar :
"Lumina soarelui este orbitoare, dar atat. Adevarata lumina nu este nici macar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-si mai aduce aminte de sursa ei. N-ai cum sa te feresti de ea."
N.S. "Testament"

Experienta de viata este reprezentata de Luna, este intunericul, si este vastul Inconstient, cu Subconstientul sau, iar el va avea intotdeauna ceva de spus, de comunicat. Iar Sufletul este stapanul care isi permite astfel sa functioneze "natural" :
"Nu se face niciodata seara decat pentru prosti. Rasaritul stelelor este mult mai maret dacat rasaritul soarelui !"
N.S. "Testament"

Noaptea, este dătătoare de lumină! Cel care pătrunde întunericul, interiorul, este văzătorul, el întră în esența ființei. În Noapte, când privești stelele privirea se întoarce în interior. Lumea dispare iar dacă aceasta este moartea, când tu te afli în starea calmă, beatifică, cu gândul, cu visul și speranța, sau frică cu răceală, frigul, înghețul indus de incertitudine, și nesiguranță, dar și într-o inspirație creatoare, înseamnă că moartea valorează cât mii de vieți :
"Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă ;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă !"

”Poetul a trăit asemenea experiențe, iar faptul că nu a pierdut contactul cu realitatea, este că în toată această "ardere" a sa nu a suferit de lipsa emoțiilor și a motivației. Limbajul este neputincios atunci când se pătrunde în lumea unicității și a unității. Limbajul are sens doar când te afli în lumea dualității. Ceea ce poate fi spus nu poate fi adevărat, ceea ce este adevărat nu poate fi spus. Și Nichita a găsit astfel "Necuvintele". Mintea și Gândul, este partea cea mai fină și subtilă a corpului, corpul este partea cea mai grosieră a minții. Subconștientul, sau tărâmul memoriei personale, este construit din reacții la momentele pe care le numim experiență. De acolo reverberează trecutul și oferă impresii, emoții care se repetă, și este dificil să creezi experiențe. Dar când ești conștient de sine, iar Nichita avea această conștientă a sinelui, ai o stare de ființare, te cunoști, știi perfect ce îți dorești, și nu de nemanifestare să aștepți ca totul să se întâmple, ești lucid, atunci, te poți observa perfect :
"Deodată, am simțit nevoia să-mi iau viata de la început. Un ceas greoi și butucănos, cu sonerie, bătea familiar și îndepărtat lângă patul meu tare de azbest. Se întunecase în ferestrele camerei mele, se întunecase pe după plopii canadieni ai blocului nici nou nici vechi, se lăsase seara la etajul patru și mă întindeam liniștit și indiferent ca într-o gara în care coborâsem tocmai și din care în egală măsură aș fi putut pleca spre mare sauaș fi putut pleca spre munte sau aș fi putut rămâne locului. Eram neobișnuit de liniștit, nedator nimănuia cu nimic, nici chiar mie însumi, până într-acolo încât, de vroiam să-mi mișc mâna, mi-aș fi putut-o mișca, dacă n-aș fi vrut ca să mi-o mișc nu mi-aș fi mișcat-o și în genere de-aș fi vrut să adorm aș fi putut adormi și în genere, în afară de mine însumi care-mi eram mai mult sau mai puțîn indiferent, nu aveam nimic altceva,, Era în toamna lui noiembrie 1979 când ,,"
Nichita Stănescu "Capitolul I", comunicat de Dora Stănescu.
Este foarte important să cunoști forțele unui moment și să creezi cu viață. Dacă fiecare moment este diferit, pentru că așa este, o parte din capacitatea de a rămâne în echilibru depinde de adaptabilitate. Adaptabilitatea este abilitatea de a răspunde inspirației și de a utiliza această inspirație. Universul său interior descrie intensitatea trăirilor emoționale, afective, rațiunea, logica, inteligența, nivelul sensibilității, instinctul-temperamentul, energia, dar și calitatea acestor trăiri. Fortă mentală, gândul, talentul, intuiția i-au fost extraordinare încât a creat Cuvântul ! Există expresia, se mai spune, că nu este nimic nou sub Soare. De fapt nimic vechi nu este sub Soare. Doar ochii se obișnuiesc cu lucrurile, atunci nu mai este nimic nou. Sufletul frumos care a fost, Nichita, s-a putut mira, deoarece ochii lui au fost mereu proaspeți și noi, totul era o lume nouă, o dimensiune nouă. Dacă ai ochi, privește. Acestei insistente, Nichita, i-a permis să devină o atitudine permanentă. Să vezi bine, și să fii eliberat de povară, de mizeria, de întunericul și suferința experiențelor acumulate în trecut. Să îl arunci în fiecare moment, să te afli în afinitate cu prezentul. Să te uiți întotdeauna de două ori, a două oară vezi corect, scapi de "orbire", înțelegi atunci și că, "Nu poți pași de două ori în același râu" (Heraclit), pentru că Viața este un flux în permanentă curgere. Nimic nu este static. Cuvintele sunt clare, logica este clară, dar nu și viața. Inima atinge realitatea într-un mod intim și pierdem realitatea deoarece alegem claritatea țelului nostru. Trebuie să ai niște ochi inocenți, să fii plin de candoare, să fii pregătit să pătrunzi ceea ce nu cunoști. Iar ochiul nu se poate uita în același timp în exterior și în interior, dar privirea se poate îndrepta, concentra, și este atentă alternând, astfel. Poți vedea "zidul" și "Construcția" cum arată din exteriorul tău, dar poți vedea cum este atunci când te situezi în interiorul "zidului" :
"- Dar tu, dar tu ce faci ? zise Îngerul
- Ce să fac,,, trec !"
Și te întorci mereu, la Centrul tău, și astfel cunoști. Când ești înrădăcinat în tine, când știi cine ești, când îți cunoști fiinta și îți cunoști Sinele, nu te mai poți agăța de nimeni. Aceasta nu înseamnă că nu iubești. Împărtășești ceea ce ai din abundență, și doar atunci este posibilă dăruirea iubirii inimii. Atunci reușești să comprimi Timpul, Timpul este Iubire, Iubirea este Eternitate.
"Ideea" lui Nichita despre Iubire, l-a făcut Frumos. Era de fapt starea iubitoare a minții, Iubea Iubirea, iar aceasta era ca o respirație elevată a sufletului. Și nu constituia niciun efort, totul era de la sine natural. Aceasta dă prospețime privirii, iar ochii devin inocenți. Acești ochi inocenți pot vedea cu adevărat. Doar acești ochi pot pătrunde în lumea interioară. Și doar această privire poate observa prezentul și atunci va intra în existență. Această pătrundere, de geniu, a fost dublă : a pătruns în totul, în "Natura lucrurilor", în esența oricărui lucru, a pătruns și în Sinele său, deoarece prezentul era deschiderea, era "Fereastră", ea era Aripa !
",,,Căci frumusețea lui Nichita venea de departe, de foarte departe. De aceea nu se lasă adumbrită de nimic,,, umbre - umbre de mâhnire treceau peste zâmbetul lui mirat, dar zâmbetul lui nu înțelegea să se spulbere, pentru că deschiderea largă a făpturii lui nativ generoase nu era, pur și simplu nu era făcută pentru închidere. Adică pentru refuz. Căci măsura lui era o măsură de înger, căreia măsura noastră omenească nu are cum i se potrivi ,,," ~ Mihai Şora”

Te imbratisez, din suflet, Adina, cu Îngerul !