Comentariu Nella la poezia Lemn de foc, Adrian Păunescu

Lemn de foc

Şi va veni o vreme, când toate se vor spune

Şi ce-i banalitate, va deveni minune,

Şi va urca iubirea la rangul ei cel mare

Şi am să vin la tine, să cad de pe picioare.

Şi ca să-mi fie bine, eu cred ca e mai lesne

Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne

Şi încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină

Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină...

Şi când se lasă noaptea pe noi ca o arsură

Cu florile nebune, să te sărut pe gură...

Pe urmă celelalte ce vor urma fireşte

Vor pedepsi pe-acela ce astăzi te iubeşte.

Şi tu nedumerită de taine nepătrunse

Să te trezeşti deodată că te-nfăşori în frunze

Tu însăţi mă vei pune pe foc cum se cuvine

Dar când voi arde-n sobă voi fi din nou cu tine.

Şi n-ai să ştii probabil,

Prin crivăţul de sânge,

De ce se uită focul

În ochii tăi.. şi plânge...

Cred că toți cădem în dragoste cu el, este atât de frumos și contagios! Ne-a oferit poezia, ca noi să ne extindem inima, cred că este parte din noi, și este o felie mare, pe care nu o stăpânim, sau o avem și, oricum este, aduce confort. Toți suntem o lucrare în curs, iar iubirea ne este o activitate pe viață, iar acum un prilej pentru a obține un plus de "deprindere", de învățare. Atât de cald își exprimă sentimentul, știe ce este mai bine pentru dragostea lui, este uimitor de frumos. Din păcate noi uităm mereu elementele de bază naturale. Exprimă și o notă de tristețe dulce, duioasă, tăcută, uneori mocnită și este o candoare, un fel de licitație de vulnerabilitate. În față persoanei iubite, își arată cicatricile făcând aluzie la vulnerabilitate și inocență. Grandoarea lui este că are cunoașterea celuilalt și de bună voie se expune și presupune un schimb de încredere în bunătatea celuilalt. Apoi, este modul cum folosește această putere sperând să construiască, mai degrabă decât să destrame și existând întotdeauna această speranță. Este nevoie să păstrezi ceva pentru a vindeca părțile rupte și este curajul inteligenței creative în spirit iar soluțiile sunt acolo, dacă, este întotdeauna o cale. Trebuie să știm să jefuim lucrurile care există în inima noastră și să dăm acel sentiment frumuseții de a ne-o extinde la celălalt. Păunescu, la urmă urmei, are o adâncime pentru fiecare. Noi probabil ne gândim ca el, că, trebuie un pic de ceva înapoi ca să putem merge sigur, vrem să fim îndreptățiți și puternici de sine, stătători, mai ales. Dar aceasta nu înseamnă prea mult dacă suntem sau nu suntem astfel, în siguranță. Frumusețea este de a da altcuiva puterea de a ne construi, iar durerea este un noroc menit să vindece. Așa l-a conceput și poetul! Suntem aparent fragili și slabi, cred că facem exact cum este descris și cu mare curaj și tărie, puterea și curajul iau o semnificație profundă, deoarece implică dorința de a avea încredere în celălalt. Putem vedea că puterea ne este lipsită de putere, această este iubirea. Lucrurile simple și adânci dau căldură și confortul dorit. Și sunt o promisiune a dragostei celuilalt în schimb. Și poate, acest "foc" care arde atrage același sentiment. Putem aduce "fruze" și "ramuri" în acel loc, până știm că devine unul mai bun, luminos. Și atunci nu contează, ceea ce "oglinda" arată, ea reflectă ceea ce este în inimă, aceasta contează cel mai mult, lacrima este o exprimare a ei. Și, cum reușește poetul să o redea în ultimul catren, te topește de tot. Nu poți descrie toate acestea în cuvinte și când atâtea rămân nespuse, doar simțirea le poate revela. Păunescu se simte, nu se comentează.