Nu știu când au trecut 25 de ani de la Momentul decembrie 1989. Probabil că au trecut într-o cadență pe care doar eu o resimt ca fiind atipică. Cred însă că rememorarea unor momente de viață, cu bune, cu rele, e necesară. Fie și pentru posteritate. Deci ... începutul lui decembrie 1989
17 decembrie – exilat într- o cămăruță „de studiu - ca orice elev promițător al vremurilor respective. Ascultam Radio Europa Liberă. La un radio cu ochi magic. Acela verde, care își schimbă compoziția și textura în răstimp de două minute, oferindu-ți, după încălzirea lămpilor ce îi compuneau mecansimul recepției, un sunet relativ bun. Lumea de atunci? Sinistră! Gri, de-a dreptul cenușie. Chiar având un relativ confort economic resimțeam cu acuitate lipsa libertății cuvântului. Dar ce bucurie! Sunt pentru mine substantive comune ale devenirii – Emil Hurezeanu, Nestor Rateș, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Max Banus, Ioana Măgura Bernard, Noel Bernard (pe care îl asociam intuitiv cu Crăciunul din cauza rezonanței franceze a numelui)... Stăteam la etajul 5 al unui bloc de pe șoseaua Colentina și, când am auzit înregistrarea live a măcelului de la Timișoara, am simțit nevoia să aprind o lumânare la fereastra ce dădea spre stradă. Poate fiul meu, născut după 2000 ar întreba : „ unde ai găsit o lumânare?”. Erau lângă mine! Era sursă de lumină a generației mele. Mai ales seara după ora 20.00 când lumina se stingea în fiecare cartier al Bucureștilor.
Între blocul meu și blocul de vis-a-vis era Biserica Sfântul Dumitru. Am aprins lumnarea și am stat pe gânduri, cu lacrimi șiroind pe obraji. Și... Minune ! Departe, la 150 de m peste blocul meu, peste curtea bisericii, au apărut la geamuri zeci de alte lumânări, ca o speranța mută a comuniunii de gânduri și de Speranță. După o oră a venit tata.... mi-a zis simpu : „cred că ai înnebunit!” . A stins lumânările și a plecat. Am privit și celalalte lumânări stingându-se și am zâmbit lăcrimând. Cu speranță. Cumva, cu certitudini!
21 decembrie – La bunici. În același bloc, privind la un TV color Adunarea Populară convocată de Ceaușescu ( culmea, lucid politic pentru un tânăr de vârstă mea, spre deosebire de mulți tineri de azi ! Și pentru asta vă mulțumesc din nou vouă, substantivelor comune ale adolescenței mele - Emil Hurezeanu, Nestor Rateș, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Max Banus, Ioana Măgura Bernard, Noel Bernard ). Eu, tata, bunicii paterni, un prieten. Imaginea se schimbă, se aud huiduielile din piață. Mă crispez pe scaun. Tata se trezește primul. Rostește sentința : „ Gata ! S-a terminat !” se îmbracă, iese pe ușă... Rămânem ceilalți! Eu...mă fofilez (știam deja cum să o fac, dar asta e altă poveste ce o voi scrie, poate cândva). „Mă duc să îmi fac lecțiile” . Întru în cămăruța mea, mă îmbrac repede și fug! Mă urc în troleibuzul 66 și o iau spre centru. Ajung la Rossetti. Șoferul vorbește cu un „tovarăș” în civil și ne comunică acru – aici întoarcem. Cobor! Cunosc străduțele, doar tata lucrează la Intercontinental! Câte iubiri fantaste de ale mele nu au mâncat cu mine o savarină și n-au băut un Pepsi în acest „sanctuar” al Bucureștilor! O iau pe Arghezi, ajung pe Batiștei, ajung pe esplanada Teatrului Național. Ora 15.00. Stau pe margine. Lume multă! Mai multă pe margine decât pe carosabilul pe care trece în viteză, aproape călcând câțiva oameni, un TAB. Și trec 20 de minute memorabile, acele minute în care are loc „procesul de conștiință”- pur, simplu, ca în critica rațiunii pure a lui Kant. Nu mă alătur. Nu cunosc pe nimeni. Inima mea vibrează. Și deodată... aud : „Pală, hai cu noi !” Privesc în fața mea – un coleg de Liceu – George Năstase. Mă strigă: Hai! Și cobor de pe margine și intru între cei de pe carosabil ( în 1990 George a plecat din țară – se oferise să depună marturile la comisia pentru anchetarea evenimentelor de atunci și primea telefoane de amenințare. Nu știu unde e acum....ultima dată era în Germania... Dacă vede postarea asta poate își aduce și el aminte !) . Numărul celor din Piața Universități era de ordinul sutelor. De ordinul miilor era numărul celor de pe margine. Ce țin mine ... Adrenalina momentului, conștientizarea finalului social al vieții mele de licean în clasa a XII-lea la Liceul Sanitar Bucureșți, de 18 ani și 2 luni în eventualitatea în care Revoluția ar fi eșuat. Manifeste scrise cu ruj de buze - „nu plecați acasă”- fiindcă se lăsa întunericul. Momentele în care toți cei din Piață am îngenuncheat și am rostit cu lacrimi curgând pe obraji „Tatăl nostru, Care ești în Ceruri....” . Clipa când lângă noi a apărut un bătrân care se sprijinea în două bastoane și a îngenuncheat plângând și spunând – nu credeam să trăiesc aceste vremuri, am stat la Canal 13 ani! Barajul de pe Onești care a împins oamenii spre Piață. Cordonul de trupe USLA care bloca ieșirea pe Batiștei, format din oameni de aproximativ 30 de ani a căror față era imobilă și fără expresie. Cărora cei din Piață le agățau garoafe de țevile automatelor AKM.
Imaginea incredibilă a unei fete care și-a recunoscut un frate în trupele USLA din cordon și care îl ruga să lase arma de o parte și să se alăture manifestanților și Lacrimile care curgeau pe chipul fratelui, pe chipul lui antrenat, fără expresie privind în gol. Imaginea câtorva trupuri întinse pe strada Batiștei în spatele cordonului.
Se însera. Atunci am văzut în mulțime două persoane cu aptitudini de lider – pe un oarecare Dincă – n-am auzit nimic din ceea ce vorbea, fiindcă cei din jurul meu tocmai rupeau și incendiau un steag al Partidului comunist. Și apoi pe Cazimir Ionescu, care a luat o masă de metal de la Dunărea și a strigat răgușit : „Fraților, să ne organizăm !”. Apoi au răpăit automatele. Probabil foc de avertisment. Și toată lumea s-a împrăștiat. Eu am ajuns pe burtă în fața „self-ului”de la Inter. Nu auzisem niciodată cum sună o armă automată. Și m-am rătăcit de prietenii din Piață. Poate că asta a fost șansa mea. Când m-am ridicat, terorizat de sunetul de război al AKM urilor m-a prins o mână de umăr. Era Nea Jean Polizache, cascador din trupa lui Sobi Cech , devenit portar la Inter, care mi-a zis – „ce cauți aici, futu-ți maiul mă'ții ?”M-a scos prin cordonul de trupe care împrejumuiau zona și mi-a zis zâmbind „marș acasă !”. Am fugit mâncând pământul, în timp ce auzeam o nouă rafală de armă automată... și parcă auzeam și noaptea care se lăsase. George avea să scape – și la Dalles ,și la Arhitectură... și apoi avea să fugă în Germania, sătul și cred eu terorizat de amenințări.
Am prins un tramvai 21 din mers la Republicii cu Carol. Deja se vedeau gloanțe trăsoare și se auzea vacarmul de război. Cineva întreba în tramvai ce se întâmplă. I-am arătat câteva manifeste scrise cu ruj de buze și o bucată ruptă din steagul partidului. Am zis : „putem fi liberi” și am văzut cum din spatele tramvaiului se indreaptau spre mine doi „domni” ... am avut intuiția de a sări din tramvai ( mergeau pe atunci cu ușile deschise) la intersecția Moșilor cu Eminescu. Am intrat gâfâind în casă, m-am detestat pentru lașitate și am plâns privind gloanțele trăsoare pe cerul Bucureștilor.
PS – Pe 22 decembrie nu am putut pleca. Am urmărit de la balcon coloanele de muncitori de la Aversa la ora 07.00 plecând spre centrul orașului. Cei din casă îmi ascunseseră toate încălțărille. Am fugit de acasă pe 23 decembrie și am revenit după 02 ianuarie, dar asta e o altă poveste. E deja antiteză – ridicolul care legitimează sublimul.
Palaghia Eduard Filip
