Nichita Stănescu - Tudor Arghezi, copil fiind, l-a zărit pe stradă pe Mihai Eminescu

Nichita și Arghezi

"Tudor Arghezi, copil fiind, l-a zărit pe stradă pe Mihai Eminescu ( ”Mă numesc unul din oamenii în viață care l-au văzut pe Eminescu în carne și oase. L-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. ”Uite-l pe Eminescu!”, a spus cineva, cu un glas pe care-l țiu minte.")
Câteva decenii mai tarziu, Nichita Stănescu evocă o întâmplare pricinuită de un gest oarecum neobișnuit al lui Geo Bogza:

”Cât de sictirit am putut să fiu de unii colegi când Geo Bogza m-a ridicat de ceafă ( acum un deceniu și mai bine) - cu macaraua brațului său - și m-a dus să-i sărut mâna lui Tudor Arghezi. Arghezi era ca o frunză. Vorbea parcă bătut de un vânt stelar. Bogza i-a ridicat mâna lui suavă în lopata mâinii lui și iată că bâlbâit m-am trezit sărutând o mână care-și scrisese testamentul nu pentru sine, ci pentru poezie.
Restul e ca un ecran alb. Arghezi a spus atunci câteva cuvinte argheziene. Bogza, câteva cuvinte bogziene. Eu aveam limba smulsă.
<<Penibil! Penibil!>>, mă admonestară câțiva colegi. <<Ai ajuns să pupi mâna mărimilor!>>, îmi reproșară alții. <<Ești un lingav!>>, îmi spuseră ceilalți. Mi-a fost rușine, și ciudă, și atât.

Azi, însă, când potrivesc câte un cuvânt sau rostesc cu gura câte o frază în omenia artei, mă întorc și zic: e gura care a sărutat mâna lui Arghezi. E Arghezi, cel care, fiind copil, l-a văzut cu ochii săi căprui pe Eminescu. Și aceasta mi se pare nesfârșit de mult.”
„Arghezi povestea – îşi aminteşte Nichita Stănescu într-un interviu, în 1977 – că fiind copil l-a văzut [pe Eminescu] pe Calea Victoriei trecând în absentă visare. Arghezi era copil şi ce face un copil? Un copil se uită cu ochii lui de copil, curioşi, în ochii tuturor. Tânăr fiind, m-am uitat cu ochii curioşi şi înfioraţi de emoţie în ochii ascuţiţi de inteligenţă şi de sarcasm ai lui Arghezi. Iată cît e de apropiat Eminescu de noi! Ochii mei s-au uitat în ochii lui Arghezi, care s-au uitat în ochii lui Eminescu.

Cum spun unii anatomiști, ochiul este partea cea mai expusă a creierului. E ca și cum m-aș fi uitat în versurile lui când m-am uitat în ochii lui Arghezi."

(Nichita Stănescu)

sursa http://m.vseodnoklasniki.com/group/52842106191998/topic/152663438557310?_aid=topicTextMore

Criticul Alex Ștefănescu - întâlnirile cu Geo Bogza

Geo Bogza

Geo Bogza a venit la o întâlnire cu publicul la Suceava în 1959, când eu locuiam cu părinţii şi fraţii mei în acel oraş şi eram elev în clasa a cincea.
Interesat de literatură mai mult decât de orice altceva, m-am dus cu entuziasm la întâlnire, nu înainte de a lua din biblioteca familiei o carte a lui Geo Bogza, pentru a-i cere un autograf. Scriitorul (primul pe care îl vedeam în viaţa mea) mi s-a părut dezamăgitor de urât, în comparaţie cu… Eminescu. Înalt, deşirat, cu un cap ca de nagâţ, vorbea pe un ton umil-solemn despre "fraţii noştri din Răsărit", prosternându- se parcă în faţa unor zei.După terminarea prelegerii, m-am înghesuit şi eu să capăt un autograf şi l-am obţinut. Pe prima pagină a cărţii, Geo Bogza scrisese cu litere lăbărţate "Trăiască lupta pentru pace!" N-am înţeles deloc, cu mintea mea de atunci, cum poate să trăiască o luptă. Dar şi mai mare a fost deziluzia când, stând de vorbă cu alţi deţinători de autografe de la nepreţuitul nostru musafir, am aflat că tuturor le scrisese "Trăiască lupta pentru pace!"
*
Au trecut anii. Scriind, în calitatea mea de critic literar, despre sute de cărţi, l-am redescoperit pe Geo Bogza, care mi s-a părut un scriitor valoros, în ciuda pactului pe care îl făcuse cu autorităţile comuniste. În opera sa era nu numai grandilocvenţă, ci şi grandoare.
În 1980, după ce i-am dedicat un articol, Geo Bogza m-a invitat la el acasă. Acolo m-a tratat cu mandarine, pe care mi le-a cojit una după alta şi mi le-a oferit ceremonios, gest delicat şi tandru, greu de uitat.
Apoi mi-a povestit că şi în acel an, la 15 ianuarie, reuşise să-l sărbătorească pe Eminescu împodobindu- i statuia din faţa Ateneului (operă a sculptorului Gheorghe Anghel) cu o ghirlandă de flori. Mi-am zis, în sinea mea, că nu e de bun gust să agăţi de gâtul unei statui, teoretic veşnică, o podoabă efemeră. Era ca şi cum i-ai fi pus pe cap o pălărie.
Ce mult m-am înşelat! După ce am ieşit de la Geo Bogza, m-am dus să văd şi eu monumentul (era pe 17 ianuarie) şi m-am simţit fermecat. Statuia lui Eminescu, cu largul colier de flori, încă neofilite, petrecut în jurul gâtului, şi având drept fundal – privită de jos în sus – cerul, ilustra ideea însăşi de geniu, atras de depărtări astrale şi sărbătorit de oameni.
*
După întâlnirea noastră Geo Bogza şi-a făcut obiceiul să-mi trimită din când în când (aşa cum le trimitea şi altora) câte o scrisoare pe care desena la "destinatar", din linii simple, un plop înalt şi perfect vertical. Era, cred, un simbol al simplităţii solemne şi al demnităţii intratabile (de mai mulţi ani scriitorul luase o distanţă critică faţă de partidul comunist).
Într-o bună zi, m-am întâlnit cu Geo Bogza pe stradă şi am simţit o strângere de inimă văzând că poartă un baston. Omul care făcuse din plopul semeţ un simbol ajunsese să se sprijine într-o cârjă ca un bătrân oarecare. Geo Bogza a înţeles, probabil, ce simţeam. M-a întrebat: – Ce crezi? Îmi stă bine cu chestia asta? – Nu. Fără nicio ezitare, el şi-a agăţat bastonul de un gard de fier forjat şi l-a abandonat acolo. S-a îndreptat de spate şi, înainte de a-şi relua mersul, s-a uitat la cer. Semăna cu unul din plopii desenaţi de el.

Alex Ștefănescu 

sursa https://evz.ro/cluz-n-lumea-crilor-ntmplri-cu-scriitori-geo-bogza-cojind-mandarine-1001948.html

Adrian Păunescu - Petre Stoica este Scoica plină de vuiet a unei generaţii furtunoase

Sublimul corector

Adrian Păunescu

Nu ştiam că în Petre Stoica, poetul pur, neliniştit şi îndrăzneţ care a răsărit în grădina lui Baconsky, în plină epoca dogmatică, trăieşte în penumbră un prozator adevărat, capabil să observe pe ceilalti, să ţină minte şi să dea expresie emoţionantă celor pe care le trăieşte. Acum am aflat. Petre Stoica e chiar una din conştiinţele literare ale epocii. Aşa mi-a apărut el, după ce i-am citit senzaţionala carte "Amintirile unui fost corector". Portrete nemuritoare se desprind din filele cărţii şi, pur şi simplu, merg spre peretele de arme al memoriei culturale. Petre Stoica nu se fereşte de aproape nimic. El nu minte, nu fardează chipurile celor de care se ocupă, el - când greşeşte - o face cu bună credinţă. El e în poziţia voit umilă a corectorului care nu poate face lumea, dar gresindu-i sau schimbându-i o literă din lunga ei frază, o poate încurca, o poate, de fapt, reintocmi.
Petre Stoica este corectorul orgolios al unei generaţii care şi-a atins maturitatea deplină. De portretele sale se va ţine seama şi mâine. Forţa lui de a surprinde gesturi, idei, situaţii, e teribilă. Poetul lucrurilor, poetul concret, poetul elementarităţii curate, poetul cu vibraţie europeană, Petre Stoica este şi un interlocutor periculos. El ţine minte lucruri pe care tu, care eşti câteodată prins în ele, le-ai uitat. Eu însumi m-am trezit într-o amintire a lui Petre Stoica, împreună cu Marin Preda şi Ion Negoiţescu. Ştiu eu, mai ştiu eu, dacă e adevărat ce zice Petre Stoica în amintirile sale? Un frison de capăt de coridor frigorific, coridor frigorific vecin cu istoria literară, m-a scuturat când mi-am dat seama că mi-am trăit şi mi-am şi murit primii 20 de ani de viaţă literară. Aşadar sunt şi eu în amintiri? Aşadar suntem şi noi, generaţia actuală, proiectul unei viitoare şi lacome "mese a umbrelor"?
Petre Stoica a avut curajul să scrie şi să publice o carte cu portrete de epocă, în vremea când multe din cele scrise de el, pot fi verificate de oameni vii.
Portretele fostului corector Petre Stoica au, de-acum, patină. Petre Stoica realizează o galerie excepţional de vie de portrete ale lumii literare în curs. Avem nevoie de asemenea cărţi. Chiar dacă, uneori, ele îţi dau senzaţia eminesciană că viaţa la "cură/încet repovestită de o străină gură". Dintr-o eroare intenţionată de corectură şi dintr-o revanşă, Stoica e, aici, Scoica plină de vuiet a unei generaţii furtunoase.

Adrian Păunescu în rev. "Magazin" nr.1306 / 16 oct. 1982

Întâlniri de poveste - Regina Maria a României și Lucian Blaga

În ziua de 20 iunie 1919, cel care avea să devină una dintre marile figuri ale culturii române, Lucian Blaga, pe atunci un tânăr de 24 considerat deja un „dar pe care Ardealul l-a făcut României odată cu Marea Unire”, o întâlnește pe Regina Maria a României. Cu această ocazie, suverana îi laudă primele opere și îi oferă un „ajutor literar” de 1.000 coroane.

Iată cu rememorează Lucian Blaga acest episod în „Hronicul şi cântecul vârstelor” (Bucureşti: Editura Humanitas, 2012, pp. 247-248, 257-261):


„La Sibiu, aflam că regele Ferdinand şi regina Maria se opriseră, de curând, şi aci, o zi şi o noapte în triumfătoarea călătorie (primăvara anului 1919), al cărei itinerar îi ducea întâia oară prin noile ţinuturi alipite. Era o călătorie de luare în primire a moştenirii lui Mihai Vodă cel Viteaz, ale cărui fapte, suspendate, dar de semnificaţie testamentară, îşi aşteptaseră trei sute de ani şi mai bine sorocul. Ciudat, cineva care, într-un colţ de stradă, îmi evoca întâmplările în legătură cu domneasca vizită şi unele anecdote nu lipsite de haz despre purtarea cutărei sau cutărei ţaţe din localitate în cutare solemnă împrejurare, îmi comunica şi un amănunt ce mă privea personal. Doamnele de la Sibiu cari s-au ostenit cu priceperea ce le-o da entuziasmul şi nimic altceva să potrivească întru frumuseţe încăperile de stil unde avea să se odihnească o noapte regina Maria, au avut, nu ştiu cum, inspiraţia năstruşnică de a pune pe o măsuţă sub ochii augustei vizitatoare Biblia şi… Poemele luminii.

A doua zi, după plecarea reginei, s-a remarcat că Biblia stă încă la locul ei, câtă vreme Poemele luminii dispăruseră. „Ei şi?” – zic eu persoanei ce-mi împărtăşea acestea – „vezi d-ta, Poemele luminii s-au dus, şi Biblia nu s-a clintit, potrivit cuvântului – apa trece, pietrele rămân -, sau, dacă tocmai vrei să ai o explicaţie a gestului atât de graţios, se cuvine să ne mai amintim că Maria Doamna, ca perfectă anglicană, cunoaşte Biblia pe dinafară, încât nu era cazul s-o mişte, câtă vreme Poemele luminii, apărute chiar în zilele acestea, n-avea cum să le ştie! Ce simplu e totul, nu-i aşa?”…

Pe la 20 iunie 1919 eram încă tot la Bucureşti. Mercurul termometrului urcau până la cele mai înalte etaje ale ascensorului său. Şi nu aveam deloc obişnuinţa acestor canicule destinate să lichefieze toate solidele.
Într-o foarte solară, dogritoare înainte de amiază – să fi fost poate ora 10 -, pe când ieşeam din casă în curte, în uliţa aceea mărginaşă unde stăm, aud zgomotul şi claxoanele unei maşini ce intra în străduţă, întovărăşită de lătratul şi de hărmălaia de nedescris a sutelor de câni din dosul gardurilor. Maşina s-a oprit tocmai în faţa porţii noastre. Un domn descinde. Femeia la care locuiam deretica din întâmplare prin apropiere. Domnul necunoscut o întrebă ceva. Femeia arată în curte, spre mine. Ce iscodea necunoscutul? Mă apropiu grăbind pasul. „Dumneavoastră sunteţi Lucian Blaga?” mă întrebă domnul. „Da…” răspund eu. „Ei, nu ştiţi ce mult mă bucur… Vă caut de ceasuri în tot Bucureştiul… Eu sunt X.Y. Secretar general la Culte. Am o veste foarte îmbucurătoare pentru dumneavoastră… Să vedeţi ce e… Regina Maria doreşte să vă cunoască… Deseară are loc o mare recepţie în onoarea reginei la doamna P. Sunteţi poftit să luaţi şi dumneavoastră parte… Doamna P. are să vă prezinte reginei…” Mi s-a tăiat glasul, dar căutam să trec c-o opintire peste punctul mort ce se iveşte de obicei între oameni ce se cunosc atât de neaşteptat.
Luat de-un val de timiditate, dar şi de gândul de a-l dezarma pe domnul secretar general, întreb: „Domnule secretar general, pot să mă prezint în vestonul în care mă vedeţi? Altă haină n-am.” Domnul secretar general m-a privit de sus până jos: „În definitiv, de-abia ieşirăm din război!… Merge şi aşa!… Plecaţi în oraş? Vă duc eu cu maşina…”
M-am dat jos la Filantropia, unde mă opream de altfel în fiecare înainte de amiază, un moment, ca să văd pe Liciniu şi pe Natalia. Cu atât mai mult era cazul să mă abat acum. Am intrat în camera Nataliei (locuia la spital). Liciniu era de serviciu undeva prin sectorul farmaceutic. „Natali, sunt năpăstuit, chemă-l, te rog, repede pe Liciniu, să vă spun ce s-a-ntâmplat.”
Natalia trimise o fată să-l încunoştinţeze pe Liciniu şi în răstimp mă tot pisa să-i spun ce e. „Până n-o veni şi Liciniu – nu vorbesc.” Liciniu veni. Am desfăşurat lucrurile, aşa cum au venit. „În cele din urmă, sunt eu de vină, că n-am frac sau măcar un veston negru? Ce mă fac fraţilor? Sunt emoţionat!” adaug eu. „Ei, asta-i o mare cinste… Te vei duce deseară la recepţie, dragul mămichii”, îmi zise Natalia, sărutându-mă pe toată faţa, „mai încape vorbă?” Pe urmă Natalia mă măsoară şi ea cu privirea, exact ca secretarul general. „Aşa”, zise ea, acum poftim rămâi aci în camera mea. Eu ies. Tu te dezbraci, te culci frumuşel în patul meu, iar Liciniu aduce pantalonii – am să ţi-i calc eu, aici la Filantropia… să scoatem la iveală cel puţin dunga de rigoare!”

Făcurăm întocmai.

Foarte încet avea să treacă acea zi de moleşeală însufleţită de trac. Seara, pe la ora zece, Natalia şi Liciniu m-au condus până în faţa casei doamnei de onoare P. N-am intrat numaidecât, ci am trecut alături ca nişte simpli spectatori. Din umbra de noapte a unui colţ de casă puteam să privim neobservaţi. Soseau, una dup alta, mătăsoase trăsuri şi maşini elegante, din care coborau feţe ce nu le-am văzut niciodată, dar pe cari le ghiceam. „Parc-ar coborî din ziare, nu de maşini”, remarc eu. Într-adevăr, erau feţe pe care le recunoşteam după fotografiile ce apăreau prin gazete. Membrii guvernului. Printre alţii: Duca, Disescu, Goldiş şi alţii.

„Ei, acum intră!” îmi ordonă însoţitorii. Am intrat. Am recurs şi de astă dată la meşteşugul salvator de a-mi ascunde sub aparenţe de transcedenţă palpitaţiile inimii. M-a întâmpinat o doamnă cu părul uşor albit, zâmbind: „Domnul Blaga?” „Da”, răspund eu. „Mă bucur că aţi venit. Regina ţine mult să vă cunoască… Are să sosească numaidecât…”

Vreo câteva clipe încă, şi sosea regina Maria. Marea regină biruitoare. Semăna cu propria ei viitoare statuie! O vedeam în sfârşit aievea, în toată frumuseţea, augustă şi fascinantă, pe care nici un portret, nici o fotografie nu erau în stare s-o redea. Evident, tehnica umană nu a descoperit încă procedeele spre echivalenţe şi eşua în faţa apariţiei. Maria Doamna schimbă câteva cuvinte cu doamna casei, cu cei câţiva membri ai guvernului şi se aşază pe-o canapea, în lumina de abajurul unei lămpi, mai la o parte.

Doamna P. vine spre mine: „Domnule Blaga, veniţi să vă prezint.” Am ieşit dintr-un grup de oaspeţi şi m-am apropiat cu doamna P. de locul unde sta regina. Regina mi-a-ntins mâna, pe care am sărutat-o, şi m-a poftit să stau pe-un scăunel în faţă. Cu un uşor şi fermecător accent străin, îmi spune câteva măgulitoare cuvinte despre versurile mele şi îşi exprimă satisfacţia deosebită în legătură cu călătoria prin Transilvania. Mă întreabă ce studiez, dacă intenţionez să plec în străinătate… Am răspuns, liniştit, cele necesare. Pe urmă m-am ridicat şi, cu o înclinare, al cărei discret tipar îl închipuisem dinainte, m-am retras spre grupul din mijlocul căruia mă desprinsesem. Invitaţii începură acum să circule prin saloane, să formeze noi şi noi nuclee de conversaţie. Secretul acestui mod de a sta de vorbă era formula neutră, sunetul neostentativ şi evitarea subiectelor interesante ce ar fi putut să lege prea mulţi oaspeţi într-un singur grup. Părăsind locul din apropierea reginei, ajung la domnul Duca. Şi dânsul îmi va pune unele chestiuni. Dorea să afle în ce măsură tineretul ardelean era cuprins de spiritul reformist al timpului.
După vreo două ore regina Maria se ridică. Oaspeţii se înclină… Regina iese. În mână duce cele două cărţulii ale mele ce i le-am închinat în momentul când i-am fost prezentat. Mă întrebam dacă le va deschide vreodată ca să ia în primire cuvintele caligrafiate, cu cari tinereţea mea îşi destăinuia entuziasmul.
Rând pe rând oaspeţii plecară. Şi plec şi eu. Pe „englezeşte”. Nu ştiam că acest chip se numeşte astfel, făcui însăşi eu ce vedem că-şi îngăduie cu toţii. Mult timp am crezut că am săvârşit un act reprobabil. Mai târziu cunoscui că totul fusese în bună regulă şi că acest „pe englezeşte” nu era deloc eufemismul unei necuviinţe.
Numai puţine zile aveam să mai rămân pe urmă la Bucureşti. Cunoscuţii apucau care-ncotro spre surghiunuri de verdeaţă şi de răcoare. Într-o seară, îmi luai şi eu geamantanul şi, fără de a mai spune cuiva ceva, pornesc spre Ardeal, la Sebeş-Alba, unde Mama şi Lionel aşteptau de săptămâni veşti de la mine, ce nu mai soseau…
Seară cu seară voi povesti celor ai mei din cronica zilelor şi nopţilor de la Bucureşti. Întâmplarea cu regina Maria – Mama o asculta vrăjită. Pe urmă a treia zi şi-n alte ceasuri mă aducea şi o întorcea cumva să i-o istorisesc din nou. Şi iarăşi. Dar Mama nu credea cele ce-i povesteam. Credea că totul e o născocire de-a mea. Şi-mi asculta cuvântul pentru o bucurie târzie a ei într-un ireal. Credea că în felul acesta ţin să-i răspund cu întârziere pentru basmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte ce mi-l spunea ea în copilărie.”

Lucian Blaga

sursa: https://romaniainourhearts.wordpress.com/2015/04/21/intalniri-de-poveste-regina-maria-a-romaniei-si-lucian-blaga/

Adrian Marinescu - Cum a fost scris poemul lui Păunescu -Iubiți-vă pe tunuri

Adrian Marinescu, general de brigadă în rezervă, a fost coleg de liceu militar cu poetul Marin Sorescu, acesta abandonând, apoi, cariera militară. Aflăm despre întâmplări cazone, momente ridicole, situaţii imposibile şi despre unele situaţii de mai mare râsul. Autorul este un povestitor care se ia în serios şi nu ezită, uneori, să dea chiar şi sfaturi părinteşti, adresându-se cititorului cu formula „tinere coleg” sau „mai tânărul meu cititor”. Are şi un simţ critic foarte acut, care îl face să se revolte împotriva nedreptăţilor, dar, mai are şi un umor autentic, o ironie abrazivă şi o autoironie fină, care îl fac agreabil, convingător, autentic.

Fermecătoare sunt poveştile din vremea tinereţii, cu episodul colectiv de depresie, lacrimi şi jale, la moartea „tovarăşului Stalin, prietenul tineretului de pretutindeni”, captivante sunt întâmplările din uzină (pierderea unui tun pe drum, la transportul către beneficiar). Apoi, de tot hazul sunt poveştile în care, din motivul păstrării secretului militar, până şi în rapoartele oficiale ţevile de tun erau numite macaroane, iar proiectilele, bomboane. Extrem de interesante sunt momentele dramatice petrecute la revoluţia din decembrie 1989, povestite cu amară luciditate.

Ceauşescu, către Păunescu: „Fă o poezie despre tunul ăsta!”

Apoi, vizitele oficiale în Irak, Egipt, Libia, Austria, pentru obţinerea unor contracte, dezvăluie o faţă mai puţin cunoscută a relaţiilor militare şi economice din epoca Ceauşescu. Şi, dacă tot veni vorba despre Ceauşescu, aflăm din cartea generalului Adrian Marinescu, un fapt inedit. Întâmplarea, după ştiinţa mea, necunoscută publicului, este cuprinsă în capitolul O vizită de lucru şi... „Iubiţi-vă pe tunuri!” 

Autorul povesteşte „vizita de lucru” a lui Ceauşescu, la Reşiţa, în 1978, când preşedintele a inspectat UCM Reşiţa, dar şi fabrica de tunuri. Atunci, Ceauşescu a venit însoţit de poetul Adrian Păunescu, iar într-o hală, când Ceauşescu şi Păunescu au văzut un tun transportat de o macara, preşedintele l-a chemat pe poet aproape de el şi i-a spus: „Auzi, dacă tot te pricepi la poezie, fă una şi despre tunul ăsta!” Păunescu a hohotit de râs şi l-a bătut amical pe umăr pe Ceauşescu. 

Autorul notează: „Peste 3 – 4 zile, în revista lui Păunescu, săptămânalul Flacăra, ultima pagină era în întregime dedicată unui poem: „IUBIŢI-VĂ PE TUNURI!”, care a dat apoi şi titlul unui impresionant volum de versuri, publicat de poet în 1981”.

Cartea generalului Adrian Marinescu este despre Reşiţa, despre fabrica de tunuri, despre viaţa cazonă, dar, este, în cea mai mare măsură, o carte despre o viaţă de om. Viaţa unui om care încearcă, şi uneori reuşeşte, să se împace cu sine şi cu lumea.

Iată ce scrie, undeva pe la începutul cărţii, autorul: „Permiteţi-mi să mă prezint... Sunt Generalul de Brigadă (r) Adrian MARINESCU. Am fost şi rămân un neliniştit, toată viaţa mi-am croit idealuri şi am suferit sincer când ele nu s-au confirmat. Mi-am remodelat atunci alte ţinte, mai realiste – credeam, toată viaţa mi-e plină de renunţări... Dar parcă nu-i aşa viaţa celor mai mulţi dintre noi?”

sursa: http://www.argument-cs.ro/vechi2/content/poemul-%E2%80%9Eiubi%C5%A3i-v%C4%83-pe-tunuri%E2%80%9D-de-adrian-p%C4%83unescu-a-fost

Iubiți-vă pe tunuri - Adrian Păunescu

Mă voi feri ca de foc de pericolul
Ca dragostea să devină
Obiect al meditației,
Al speculației,
Al filozofiei.

Ferească Dumnezeu
De acea dragoste retorică,
În stare să ucidă
Numai eroii
Pe scenele de scandură uscată.

Alt fel de dragoste am trăit eu
În zilele și-n nopțile vieții mele.
Am fost devorat,
De patimi reale,
Și nici un regizor
Nu mi-a putut iscăli pieptul
Cu biata lui cerneala roșie,
De care s-au învrednicit toți actorii.

Eu însumi am ceva teatral
În ființa mea.
Dar eu nu sunt actorul,
Eu nu sunt regizorul,
Eu sunt autorul
Tragediei pe care o joaca atâția.

Adolescenți și adolescente
Se vor regăsi teatral
În poemele mele de dragoste
Pe care le restitui lumii
Ca pe-o boala de care voiesc să mă lepăd
Și nu pot.

Caci nici o boala nu devine
Mai mică în tine
Dacă se molipsesc și alții de ea;
O, dragostea mea devastatoare,
Câți tineri iși vor face iluzia
Că-i poți salva când te vor citi
În cuvintele mele.

Nu există propriu-zis experiența umană,
Nimic nu e valabil decat o singură dată,
Ca o seringă în vremea modernă.
Totul se aruncă dupa folosință,
Inclusiv dragostea unui poet
Citită în cărțile lui.

Nici Biblia nu foloește,
Nici Biblia n-are un conținut exemplar,
Experiența din Cântarea Cântărilor
Se pierde ca un proces verbal de ședință,
Nu e nimic de făcut,
Nu e nimic de ales
Din toate acele cuvinte,
Decât plăcerea estetică.

Eu simt autorul tragediei,
Eu declam împreună cu actorii,
Eu fac fibrilație la inima odată cu regizorii,
Eu aplaud și huidui împreună cu spectatorii,
Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului
În acest final de veac
În care dragostea
A ajuns atât de prost vandabilă.

Se joacă, dragii mei,
Tragedia dragostei
În fața scaunelor goale.
Murim și nimeni nu se uită la noi,
Actorii turbează pe scândura goală
Și poate că de-atâta singuratate
În sălile în care joacă
Ei încep să ia în serios
Rolurile din tragedia dragostei.

N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,
A trebuit să vi le spun
Gelos pe Shakespeare,
Care a avut răbdarea
Să-și omoare toți eroii,
Știind
Că va fi absolvit de marea lui vină
Pentru că, între timp, oricum,
Toți aveau sa moară,
De moarte firească.

Dar eu sunt poet liric,
Eu încă n-am deprins învățul
De-a pune la persoana a treia
Ceea ce devora persoana întâi.
Și de-atatea ori am simțit nevoia
Să mă salvez cu un plural al majestații
Și n-am putut și unii dintre voi
Au numit, prosteste,
Aceasta care mi s-a întâmplat,
Egoism.

Și nici nu am blestemată
Răceala de cuget
A șefului de cadre
Care iubește-n taină,
În vreme ce acționează
Cu dosare și referințe de tot felul
Împotriva tuturor iubirilor și a tuturor celor
Care iubesc.

Dragostea mea are un aspect
Aproape clasic,
În romantismul ei
Desuet și expresionist.
Iubesc
În numele tuturor umilințelor,
Și al tuturor așa-ziselor fărădelegi pedepsite
De legi fără de lege.

Vai mie, autor de tragedii,
O s-ajung exemplar, o să se predea
Lecții de literatură universală
Pe textele mele,
Biata autopsie,
Vinovată și impudică autopsie,
Câți din voi, care vă veți supăra pe copii voștri
C-au luat note mici
La lecția “Poezia lui Adrian Paunescu”,
N-ați fi azi în stare
Să mă ucideți
Pentru poezia de dragoste
La care nu copii voștri, ci voi ați putea rămâne repetenți.

Vă voi trece clasa,
Pe voi și pe femeile voastre,
În fața cărora îngenunchez
Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi
Și pentru misterul care ne leagă.
Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,
Veți supraviețui în poezia mea,
Și poate mai mult în pozia mea de dragoste,
Care nu e reglementată
Prin hotarare a Consiliului de Miniștri.
O, bieții mei prieteni!

Scriu poezie de dragoste
Și știu că n-am nici o șansă
În timpul vieții mele.
Sunt făcut să par altceva,
Suport interdicția de a va fi unul din semeni,
Teatral uneori,
Pentru că-n cladirea teatrului nostru
A ascuns armata
Toată muniția, toate drapelele.
Teatral uneori
Pentru ca in orașul nostru
Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeți
Întrucăt primaria e plină de funcționari.

Teatral, teatral, într-adevăr,
Și rugându-vă,
Implorindu-vă,
Ordonâdu-vă:
Pace și dragoste
Și dacă sunt pe lume și dragostea, și pacea
Va fi și Truda de-a le păstra.
Bucurați-vă că mai aveți
Poeți din acest os,
Păsări de această marcă,
Impulsuri în această direcție.
Bucurați-vă, bucurati-vă, plângând,
Că în vreme ce voi mă credeați surghiunit
În sintaxa unei singure orientări,
Să lucrez ca orbetele
Pentru înfățișarea voastră festivă,
Eu iubeam și scriam
Poezie de dragoste.

Iar pe voi, frații mei tineri,
Pe voi, care mă veți citi crezând
Ca veți avea ceva de învățat din poezia mea de dragoste
Vă rog, nu pariați prea mult
Pe această iluzie.

Nimic nu se învăța de la nimeni
Pana când nu înveți acel lucru
Din propria ta experiență.
Voi mă veți iubi
Abia după ce
Veți ajunge-n situația mea.

Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
Poezia mea de dragoste nu e inițiere,
În versurile mele nu veți găsi
Descrise somptuos
Pozițiile dragostei
Ca-n manualele de pornografie indiană
Sau chiar daneză.
O, nu. Toata poezia mea de dragoste
E o imensă vatră de cenușă
La temelia unui rug
Ce arde încă.
Luați această carte-n mâini,
Această machetă a unui teatru tragic,
Iubirea e tragică.
Pentru ca iubirea e moarte,
Iubirea e tragică
Pentru ca actorii o rostestesc cu suflarea taiată,
Mareața cum e
În scriitura pe care au învățat-o,
Dar abia așteaptă să coboare
După ce și-au îmbrăcat hainele de stradă
În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor
Iubire de oameni.
În sală pe fiecare-l așteapt-o femeie,
Undeva, la balcon, o față pură plânge,
Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
Se săruta pe scena cu o actriță.
Vai, eterna contradicție
Dintre artă și viață!

Nu vă luați după spusele mele, ci după cele scrise
Citiți cartea mea
Cand viața v-a obosit de-ajuns într-o zi,
Eu nu am pretenția să vă învăț nimic,
N-am decât orgoliul de-a mă alătura
Cu toata cenușa distrugerii mele
Cenușilor voastre,
Căci fiecare dintre voi
E un cuplu
De la care ar putea incepe
Iarăși Lumea.

Și când veți vedea
În fața ochilor voștri arzând de iubire
Tunurile veacului pregătindu-se să distrugă
Câmpiile și fabricile,
Oamenii și munții,
Păsările și peștii,
Bibliotecile și spitalele,
Mormintele și bisericile,
Nu pregetați, aruncați-vă hainele de pe voi,
Îmbrațișați-vă, sărutați-vă,
Și pentru că pământul e rece,
Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde,
O, voi, tineri ai planetei mele
Convulsionată de-atâtea arme,
Sub ochii holbați ai armatelor,
Sfărmând ochelarii grețoși ai generalilor,
Fără nici o rușine,
În numele singurei religii care ne unește,
Credința în continuitatea speciei umane,
Iubiți-vă,
Iubiți-vă pe tunuri!
Concediați tunarii
Și dezamorsați obuzele
Și dați-ne acest prim și netrecător
Semn al păcii universale.

Iubiți-vă,
Iubiți-vă pe tunuri!
Iubiți-vă până le veți hodorogi,
Până le veți scoate din funcțiune,
Iubiți-vă aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmplă s-aveți în mâini,
Actele voastre, banii voștri, oglinzile,
Chiar și această carte care nu are decât meritul
Că aparține unui om
Care în viața lui, deși n-a avut norocul
Să facă dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit și n-a scris,
A iubit
Cu disperarea condiției umane,
Cu lăcomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Și cu dăruirea muribundului.

Facă-se profeția mea,
Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!

Formația Iris și Adrian Păunescu

Cristi Minculescu

În interviul acordat de Cristi Minculescu şi Nelu Dumitrescu în exclusivitate pentru romanialibera.ro, cei doi au vorbit despre cum au fost sprijiniţi de Adrian Păunescu pentru a-şi lansa primul album şi a se face remarcaţi pe piaţă, dar şi despre cum jucau fotbal împreună.

"Degeaba îl atacă unii că a fost membru de partid. A fost un om foarte dur, care încerca să facă dreptate. A fost un om extraordinar, un tip căruia îi plăcea noul şi care ne-a ajutat foarte mult", povesteşte Nelu Dumitrescu.

"Eram cu Cristi, Marty Popescu, să-i fie ţărâna uşoară, şi Nuţu Olteanu. Mi-aduc aminte că am imprimat primul nostru album şi când au auzit ce se cânta acolo cei de la Consiliul Cultural, au zis că nu aprobă aşa ceva. Atunci ne-am dus la domnul Păunescu, eram în acea perioadă cu dânsul, şi, mai mult plângând, i-am zis: salvaţi-ne, pentru că nu vor să ne lase să scoatem acest album. A zis că nu au de să nu vrea pentru că totul era în regulă, nu era nimic greşit nici cu versurile. Trebuia să fii atent când făceai texte, să nu fie bătut vreun apropo la guvernare. Până la urmă ne-a chemat, ne-a zis să stăm jos şi a scos din birou albumul. Ce bucurie a fost! A fost tare, fără el nu am fi reuşit", îşi aminteşte Nelu.

Primul album al trupei Iris, care purta numele grupului, a apărut în 1984 şi a inclus piesa "Trenul fără naş", pe versuri de Adrian Păunescu.

"El a participat la o singură piesă. A făcut versurile în 15 minute. Eram acolo, Nuţu cu chitara şi Cristi cu vocea, i-am cântat tema şi in timp ce cântam a scris textul. În rest, noi făceam parte din Cenaclul Flacăra, dar el îşi făcea spectacolul mai mult cu folkiştii lui. Aveau textele respective şi cu ajutorul lor îşi putea face show-ul. Noi îi mulţumim şi acum, sper să ne audă, că a reuşit sa ne dea o şansa în acea perioadă grea, să fim pe scenă, să ne vadă o mulţime de oameni. Cam asta a fost relaţia. Eram prieteni. Jucam fotbal cu dânsul, eu cu Cristi şi încă câţiva, iar restul stăteau şi dormeau. Noi mereu jucam fotbal, chiar dacă era frig, noroi sau cald. A fost o experienţă extraordinară", rememorează acei ani Nelu Dumitrescu în interviul acordat în exclusivitate pentru romanialibera.ro.

Cum şi unde s-a compus „Trenul fără naş”

Ioan Dumitrescu (bateristul formației Iris).: Eram la Eforie Nord, în vara lui 1983. Adrian Păunescu ne-a spus: „Voi, Iris, ce noutăţi aveţi?”. „Avem o idee - a lui Marti Popescu -, o piesă fără versuri”. „Cam cum e?”. Nuţu a cântat ceva din chitară „ta-ta-ta-tam” şi ceva din voce, uşor. Păunescu, stătea la o masă, noi vorbeam şi el scria. Ai fi zis că şi-a făcut tema dinainte - dar de unde? - că nici nu ştia piesa! Şi a făcut-o pe loc! Ne-a întins hârtia: „Ia luaţi asta şi cântaţi, ia vedeţi cum e!”. Am luat textul şi s-a potrivit perfect. A ştiut despre ce e vorba: despre rock, în general despre artistul român fără bani, despre fanul român, care nu are bani să vină la spectacole, şi care dădea 25 de lei ca să vină să ne vadă.

TRENUL FĂRĂ NAŞ

Drumul veşnic ne e rostul,
Treacă zile, treacă ani,
Ăsta este trenul nostru,
Trenul celor fără bani.

Urcăm într-un tren,
Trenul ăsta-i trenul nostru bun,
„Ce vreţi?“ zice el,
N-avem, naşule, bilet, ţi-o spun.

Din gări vin mereu,
Vin cei tineri care au de mers,
Spre-acel ideal,
Ce din inimă nu ni s-a şters.

Hei, hei, naşule,
Dă-te dumneata-ntr-o haltă jos,
Noi vrem liber tren,
Trenul nostru e un tren frumos!

(Adrian Păunescu)

sursa:https://romanialibera.ro/cultura/cultura-urbana/iris--am-jucat-fotbal-cu-paunescu-206596
http://andreipaunescu.blogspot.com/2009/04/de-la-nceput-trupa-iris-avut-un.html

Florin Condurățeanu despre cum a intrat în dizgrație Adrian Păunescu

“Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă şi, pentru că pământul e rece, iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde (...) 

Iubiţi-vă pe tunuri, concediaţi tunarii şi dezamorsaţi obuzele şi daţi-ne acest prim şi netrecător semn al păcii universale (...) 

Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor iubirea pe tunuri!”

 
Era un ger de îngheţase şi aerul, pe care aluneca însăşi respiraţia, era seara de Bobotează. La Librăria “Mihail Sadoveanu”, Adrian Păunescu îşi lansa volumul “Iubiţi-vă pe tunuri”. O mulţime de peste o mie de oameni, doritori să cumpere cartea caldă, se lăţise pe aproape tot carosabilul din faţa cinematografului Scala. Cei din “avanposturile” mulţimii apucaseră să obţină cartea de poezii, dar volumele se epuizaseră şi mulţimea se tălăzuia, spărgând chiar vitrinele. Adrian Păunescu se suise pe o masă şi anunţa că din tipografie soseşte încă un camion cu cărţi. Sutele multe de oameni scandau: ”Adriane, dă-ne cărţi!”. Uluitoare scandare, de regulă miile de oameni au strigat în pieţe de-a lungul istoriei “Pâine şi circ”. De astă dată, mulţimea de români scanda cu glasuri puternice că dorea poezie! 

În vacarmul acesta, dinspre strada Oneşti se văd girofarele coloanei cu Ceauşeştii, care plecau de la CC. Coloana ştabilor comunişti abia se strecoară pe singura bandă de circulaţie rămasă neocupată de miile de iubitori de poezie. Maşina Tovarăşului, “cel mai iubit fiu”, încetineşte mirată şi apoi ţâşneşte. 

Mi-am dat seama că Adrian Păunescu avea sentinţa semnată, cabinetele unu şi doi nu permiteau să se scandeze alte nume decât ale lor. De-acum era treaba activiştilor, a generalilor de securitate ca popularitatea celui care a scris “Sărut mâna, tatăl meu, sărut mâna, mama mea” să fie blocată. I s-a desfiinţat Cenaclul, a fost izgonit de la revista “Flacăra”, nu mai avea unde publica poeziile. Nu uitau activiştii poezia devastatoare care-i turba, “Analfabeţilor”:

„V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx, 

să nu-i păstraţi în spirt învăţătura, 

şi voi întruna, fără să-l citiţi, 

îl pomeniţi până vă doare gura... 

Şi lumea nu se poate cuceri 

umflând la cifre şi mimând tumulturi, 

cu aroganţi şi trândavi doctoranzi, 

cu papagali care ţin loc de vulturi.” (Adrian Păunescu) 

Florin Condurățeanu