Povestea Palatului Cantacuzino și a iubirii dintre George Enescu și Maria Rosetti-Tescanu

Construit la începutul secolului XX, în stil occidental, de-a lungul timpului, aici, și-au pus amprenta cei mai faimoși maeștri de la arhitectul Ioan D. Berindei și pictorii G. D. Mirea, Nicolae Vermont până la Costin Petrescu şi Arthur Verona.
Faţada atrage privirele prin bogăţia decoraţiei sculpturale și deasupra intrării, frontonul circular este prevăzut cu stema princiară a Cantacuzinilor, iar interiorul este remarcant și impunător.

Căsătorit cu Maria Rosetti Tescanu, care provinea dintr-o veche familie de moldoveni boieri, aceasta se căsătorește cu marele compozitor George Enescu, după moartea prințului și devine marea lui iubire.
Maria donează imobilul statului român, cu scopul înfiinţării muzeului dedicat memoriei compozitorului. Astfel, din 1956, aici funcţionează Casa Memorială „George Enescu”unde sunt păstrate obiecte personale ale maestrului şi ale soţiei lui, mărturii de o valoare memorială unică.
Cei doi aveau să locuiască în anexa palatului, care se afla în spatele clădirii, construită inițial pentru administrație și care astăzi devine Muzeul Memorial George Enescu.
Expoziția permanentă a muzeului este organizată în trei săli și prezintă cronologic manuscrise, fotografii, partituri ale lucrărilor enesciene, decoraţii, busturi, desene, diplome, instrumente muzicale – două piane, dar și vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani.

Palatul Cantacuzino, actualul sediu al Muzeului Naţional „George Enescu” şi Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, situat pe Calea Victoriei din Capitală, la nr. 141, ascunde mai bine de un secol de istorie.

Povestea Palatului Cantacuzino începe în primii ani ai secolului XX, când este ridicat de către Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), zis şi „Nababul”, ce se trăgea din vechea familie nobiliară cu acelaşi nume care nu numai că a dat domnitori români, ci şi împăraţi bizantini. La vremea ridicării somptuosului imobil, Bucureştiul avea circa 300.000 de locuitori şi se afla în plină dezvoltare urbanistică.

„La îndemnul Regelui Carol, cam toate personalităţile cu bani ale epocii încercau să iasă în evidenţă prin construirea unor reşedinţe cât mai somptuoase, cât mai luxoase. Palatul este construit de Grigore Cantacuzino, poreclit „Nababul”, o personalitate politică din epocă. A fost primar al Capitalei, a fost prim-ministru, a fost ministru în Guvernul Catargiu, şeful Partidului Conservator, apreciat şi ţinut aproape de Regele Carol”, afirmă Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”, într-un interviu.

Mariana Petrescu aminteşte situaţiile în care, atunci când la întâlnirile avute cu liberalii conduşi de Brătieni se făceau presiuni asupra Regelui, Carol I apela la Grigore Cantacuzino pentru „a le mai tăia din elan”.
Arhitectul căruia Grigore Cantacuzino i-a încredinţat construcţia palatului a fost Ion D. Berindey (1871-1928), care nu avea mai mult de 30 de ani. Tânărul arhitect avea terminate studiile de arhitectură la Paris şi a fost unul dintre promotorii proeminenţi ai stilului arhitectural neo-românesc. În afară de Palatul Cantacuzino, de numele lui se leagă mari clădiri de patrimoniu, precum Palatul Culturii din Iaşi, Casa George Assan, Palatul Sindicatului Ziariştilor, Casa şi Observatorul Vasile Urseanu, Casa Toma Stelian, Palatul Cantacuzino de la Floreşti sau Hipodromul de la Băneasa.
Într-o epocă în care în Bucureşti se ridicau clădiri cu arhitecţi şi constructori străini, Nababul i-a cerut lui Berindey să lucreze împreună cu specialişti români.

„Nababul era membru în Liga Culturală pentru Drepturile Românilor şi a fost o formă de afirmare a apartenenţei lui la această ligă dorinţa de a construi palatul numai cu artişti români într-o epocă în care vorbeam de Ateneul Român al francezului Galleron (arhitectul Albert Galleron a proiectat Ateneul Român n.r.) sau de construcţiile lui Gottereau (arhitectul francez Paul Gottereau a proiectat Palatul CEC şi Palatul Cotroceni”, precizează Mariana Petrescu,  consilier Muzeul Naţional „George Enescu”

Nu era voie să se fumeze în Palatul Cantacuzino

Construcţia Palatului a durat doi ani (1901 – 1903), iar alţi doi ani, până în 1905, au fost necesari pentru amenajarea lui.
„Palatul s-a ridicat pe un teren viran. A fost construit inclusiv trotuarul, bordura, totul, totul de la zero. Palatul are o structură simetrică. Un ax central care se termină cu o sală de bal. În spatele acestei săli de bal se deschideau porţile către curtea interioară. Pe partea dreaptă, cum se intră în palat, erau încăperile doamnelor, sub stăpânirea, să îi spunem, Ecaterinei Băleanu-Cantacuzino, soţia Nababului – o parte mai blândă, mai duioasă, mai frumoasă – care adăposteşte astăzi sediul de la Bucureşti al muzeului, şi partea cealaltă, cu birourile, cu biblioteca, partea domnilor, partea de afaceri”, detaliază consiliera Muzeului Naţional „George Enescu”.
Pictura din interiorul Palatului Cantacuzino a fost realizată de artiştii Nicolae Vermont (a fost primul student al lui Theodor Aman la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti), Costin Petrescu (autorul „Marii Fresce a Neamului” de la Ateneul Român), precum şi George Demetrescu Mirea (directorul Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti) şi Arthur Verona.
Sculpturile şi ornamentaţiile sculptate au fost făcute de Emil Wilhelm Becker, sculptorul Casei Regale a României. Iar decoraţiile interioare, precum tapiserii, candelabre, lămpi sau vitralii au fost realizate la Casa Krieger din Paris.

În micul hol de la intrare a fost inscripţionată sigla Cantacuzinilor şi deviza lor „Que nocent docent” (ceea ce îţi face rău te educă).
Grigore Cantacuzino, care pe vremea aceea era la al doilea mandat de prim-ministru al României, a inaugurat cu mare fast palatul în februarie 1906.
„Inaugurarea s-a făcut, bineînţeles, cu o recepţie la care regulile erau foarte stricte, felul în care trebuiau să se îmbrace doamnele, domnii, şi, interesant, nu era voie să se fumeze în palat”, spune Mariana Petrescu.

Cadrilaterul, obţinut în Palatul Cantacuzino

Pentru că la recepţie au participat prinţul moştenitor Ferdinand, viitorul rege al României, împreună cu soţia sa Maria, toate doamnele prezente s-au conformat regulii de a purta ţinute princiare, iar domnii de a avea în piept toate decoraţiile militare primite.

„Nababul de aia şi-a şi construit palatul în acest capăt al Căii Victoriei, ca să atragă lumea bună încoace, că lumea bună se cam ducea către Palatul Ghika în capătul celălalt şi către Curtea Veche, Palatul Regal şi el a vrut un pandant al vieţii din acea vreme”, precizează aceasta.

Grigore Cantacuzino a murit în martie 1913, iar palatul a rămas moştenire soţiei sale Ecaterina, care nu a mai locuit în el, ci în casa din spate, construită în acelaşi timp şi care fusese destinată iniţial administratorului domeniului.
În anul morţii Nababului, în 10 august, în Palatul Cantacuzino se semnează Tratatul de la Bucureşti, intitulat şi Pacea de la Bucureşti, prin care se punea capăt celui de al doilea Război Balcanic, iar guvernul conservator condus de Titu Maiorescu obţinea pentru România Cadrilaterul.

„După aceea, palatul ajunge în proprietatea lui Mihai Cantacuzino, fiul Nababului, care l-a urmat în cariera politică, a fost ministru de Justiţie. Mihai moare foarte tânăr şi el, într-un accident de maşină, pe Dealu Negru, în 1928, şi palatul îi rămâne soţiei lui Mihai, Maria Rosetti-Tescanu, prinţesă Cantacuzino, care avea să se căsătorească mai târziu cu George Enescu. Maria Cantacuzino era foarte iubită şi plăcută de către socrul ei care o numea „Perla Moldovei”. Era o femeie foarte frumoasă, foarte ambiţioasă, se dorea prinţesă şi se comporta ca o prinţesă”, menţionează Mariana Petrescu.
Maruca Cantacuzino, George Enescu şi Nae Ionescu

Maria Rosetti-Tescanu

Născută în 18 iulie 1879, Maria Rosetti-Tescanu se căsătorise la 18 ani cu Mihail G. Cantacuzino, cu 12 ani mai în vârstă decât ea, devenind astfel cunoscută ca Maruca Cantacuzino. Pe George Enescu, mai tânăr decât ea cu doi ani, l-a cunoscut în 1907, la Ateneu. Compozitorul, în vârstă de 26 de ani, s-a îndrăgostit iremediabil de frumoasa prinţesă pe care soţul o înşela constant. Enescu a devenit astfel o prezenţă la Palatul Cantacuzino, unde a susţinut şi concerte, precum şi în alte locuri unde se afla Maruca.

Măruca era una dintre cele mai frumoase şi mai curtate femei din boierimea antebelică. Venea din familie bună, din vechea nobilime a Moldovei: mama sa, Alice Jora, făcuse şcoala la Stuttgart, iar tatăl său, Dumitru Rosetti-Tescanu, avea studii la Laussane şi la Paris şi fusese jurist, deputat şi prefect. În 1896, când Măruca era aproape la majorat, Dumitru s-a sinucis. La 19 ani, pentru tânăra aristocrată era deja vremea mărituşului: în 1898, se căsătoreşte cu Mihai Cantacuzino, fin tânăr cu studii la Paris, fiul lui Gheorghe Gr. Cantacuzino (fost primar al Capitalei, premier şi deputat, poreclit „Nababaul“, datorită vestitei averi). Aceaastă căsătorie i-a oferit titlul de prinţesă la care nu va renunţa niciodată şi care-o va aduce în preajmea reginei Maria. Dar nu mergea ea la Cotroceni, cum ar fi fost normal, ci o primea pe regină la palatul din Calea Victoriei. Mai mult, rămânea aşezată, ori chiar culcată!, când regina intra în cameră. Dar monarhul îi trecea cu vederea lipsa de respect – era amuzată de aceste excentricităţi. 

„Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul ei plac, fără să-i pese de critici. Măruca avea manii şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric. Îi plăcea să ne adune acasă la ea. Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii“, o descrie regina Maria în memoriile sale.
N-avea să dureze mult liniştea în locuinţa proaspetei prinţese, căci capriciile sale nu se împăcau cu ambiţiile politice ale soţului. Acesta o caracteriza drept „bizară, cu toane, extravagantă. Avea stări depresive sau de exuberanţă ca şi încercări de sinucidere. Credea în fantome, în spiritism“, potrivit lui Ilie Kogălniceanu, autorul volumului „Destăinuiri despre Enescu“. 

Într-o zi de februarie, în 1905, Măruca descoperă că bărbatul său şi sora mai mică, Nelly, erau intimi. Nu s-au separat după acest ciudat eveniment, încă locuiau sub acelaşi acoperământ, dar fiecare avea libertatea să trăiască după propria voinţă.  

În 1907, Măruca îl reîntâlneşte pe George Enescu. Erau la o răscruce de drumuri, la Sinaia. Prinţesa descrie întâlnirea şi impresiile pe care i le-a lăsat galantul Enescu în volumul său de memorii, „Umbre şi lumini“: 

„Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa. […]Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână. Vorbea încet, fără să mă privească... Fiecare cuvânt al său rezona în pieptul meu ca şi când misterul însuşi ar fi vorbit... fiinţa sa, neliniştitoare prin bogăţie şi complexitate... această fiinţă fabuloasă, care ducea cu ea trăsnetul şi toată bucuria universului... Ghiceam că în adâncul lui mocnea puterea furtunilor şi a primejdiilor, cu o ameninţare latentă ce mărea atracţia extraordinară pe care o emana... Singuri noi vom fi de acum înainte, în Cosmos, el şi cu mine. Şi unul prin altul vom participa la tot ceea ce este bucurie sau durere pe pământ şi dincolo de el.” 

Nu se ştie când a început relaţia lor, dar biografii muzicianului spun că acesta devenise un „cântăreţ de Curte“ la Palatul Cantacuzino, unde se ştia despre idila dintre cei doi. Chiar Mişu Cantacuzino ar fi ştiut, însă n-ar fi dat prea mare atenţie. Legătura cu Enescu n-a fost însă o problemă delicată pentru Măruca, deşi acesta spunea că avea oroare să dea mâna cu Mişu Cantacuzino. Plecarea inevitabilă a muzicianului din ţară o amărăşte pe iubita sa, dar o face mai conştientă de intensitatea propriilor trăiri: „Tăcerea din casă mă apăsa ca o placă de plumb. Am fost primită cu grija pe care o arăţi unui bolnav sau unui rănit. M-am băgat în pat, nefiind în stare să fac cel mai mic gest, străină faţă de toţi, ostilă faţă de cei care voiau să mă îngrijească. Asta este fericirea?... Nu, nu-i fericirea, este răul sacru care se numeşte dragoste! Este pasiunea oarbă şi surdă la tot ce nu are legătură cu ea“, nota ea în jurnal.

Totuşi, cuplul cvasităinuit a avut parte de episoade mai reci. „Am primit de la Pynx o scrisoare care m-a stupefiat. Într-un şir lung de reproşuri, mă acuza cu violenţă că i-am trădat credinţa jurată, pentru Matila Ghyka, oaia lui neagră, pe care îi promisesem să nu-l mai văd. «Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiţă», spunea el în încheiere în această scrisoare (...) care m-a indignat. În aşa hal, că am dat imediat ordin să se anuleze biletele pentru Paris şi să mi se ia altele pentru Italia“, scrie Măruca în jurnalul său. „O să afle el cât te costă să acuzi o Rosetti Tescanu de minciună şi trădare!“ 

După o aventură cu un lord englez şi după ce primise suficiente dovezi că Enescu se căia pentru cuvintele necugetate, Măruca ajunge la Paris, la cel care o aştepta deja de câteva luni. 

În 1928, căsnicia pe hârtie dinte Măruca şi Mişu Cantacuzino ia sfârşit: fiul „Nababului“ moare într-un accident de maşină. Amanta, care era în aceeaşi maşină, supravieţuieşte. 

În acelaşi an însă, relaţia dintre Măruca şi Enescu este lovintă de un nou trăsnet, relația Mărucăi cu Nae Ionescu.. 

„Gândea şi trăia absolutul, la aşa înălţimi şi în aşa adâncuri, că te lua adeseori ameţeala în preajma lui. [...] Avea aripi întunecate, sumbra şi nealterata frumuseţe a lui Lucifer, chiar şi mândira aceluia care, după ce l-a adorat pe Dumnezeu, se măsoară cu El şi îl sfidează“, scria Măruca despre filosoful Nae Ionescu. 

După şase ani în care muzicianul n-a mai contat, Nae Ionescu rupe relaţia cu Măruca la 5 iulie 1933. Despărţiea îi provoacă o cădere psihică puternică acestei: cade într-o gravă depresie şi încearcă să se sinucidă. Trăia într-o stare de izolare completă, în întuneric, refuza să mănânce – medicii au atestat incapaciatatea sa de a-şi administra averea. Filosoful Nae Ionescu deja se consola în braţele talentatei pianiste Cella Delavrancea. În timpul acestei îndelungi suferinţe, Enescu a suportat financiar cheltuielile cauzate de boală şi a vegheat-o îndeaproape. 

După un timp, primţesa şi-a revenit şi a acceptat să legalizeze legătura cu muzicianul. „O slujbă religioasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuinţă, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cişmigiu. Preotul începuse slujba când, deodată, s-a deschis uşa apărând Alice, fiica Mărucăi. Fără a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu, care-i întinde mâna, i-a întors spatele şi a plecat trântind uşa. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea modestă, nedemn de a se căsători cu o prinţesă“, scrie Ilie Kogălniceanu în „Destăinuiri despre George Enescu“. Se întâmpla în decembrie 1939. Măruca şi-a păstrat numele de Cantacuzino, chiar dacă avea numele de Enescu pe actele de identitate. Nu-i plăcea ca oamenii să i se adreseze cu apelativul „Doamna Enescu“, dorea să fie tratată ca o prinţesă. 

În timpul războiului, cei doi au rămas în România. Au vizitat apoi Moscova, în anul 1949, unde Enescu a avut concerte. Au participat la alte manifestări muzicale şi s-au retras la Paris. În 1955, George Enescu moarte la Paris, iar Măruca se mută în Elveţia. La 22 decembrie 1968, se stinge şi Măruca. Este înmormântată lângă soţul său în cimitirul parizian „Pere Lachaise“, unde dorm, printre alţii Marcel Proust, Oscar Wilde, Honoré de Balzac şi Frédéric Chopin. 

Pe mormântul său nu apare titlul de prinţesă.

„Relaţia lor fiind de notorietate, lumea se aştepta ca după moartea lui Mihai Cantacuzino ea să se căsătorească cu George Enescu, dar nu o să se întâmple lucrul ăsta pentru că, iarăşi de notorietate, este relaţia ei cu filosoful Nae Ionescu,  perioadă în care Enescu se auto-exilează în cea de-a doua patrie a lui, la Paris. Revine în momentul în care între Nae Ionescu şi Maruca intervine ruptura, îi este alături. Ea suferă de o depresie foarte puternică pe care o îngrijeşte în Elveţia. Se căsătoresc atunci când Enescu avea 56 de ani şi Maruca 58 de ani”, detaliază consilierul Muzeului Naţional „George Enescu”.
În momentul căsătoriei celor doi, în 4 decembrie 1937, Maruca nu mai avea frumuseţea de odinioară. Chipul ei fusese desfigurat după ce, potrivit zvonurilor din epocă, şi-ar fi aruncat vitriol pe faţă în urma despărţirii de Nae Ionescu.
„S-a vorbit de vitriol, s-a vorbit că şi-a dat foc. Eu am citit undeva că ea ar fi folosit o cremă de faţă pentru albire, o cremă care avea bismut şi care i-ar fi făcut foarte mult rău”, spune Mariana Petrescu.

„Important este că, totuşi, Maria l-a iubit pe Enescu atât cât a putut ea de mult. El era copleşitor şi cred că şi ea se simţea copleşită de personalitatea lui. Poate că aceste ieşiri ale ei erau încercări de a arăta că este şi ea o personalitate deosebită”, adaugă ea.

George Enescu şi Măruca Cantacuzino

Soţii Enescu nu au locuit niciodată în palat

În ciuda tensiunilor puternice care au existat în timpul căsniciei lor, în volumul „Lumini şi umbre. Memoriile unei prinţese moldave”, Maria Cantacuzino-Enescu vorbeşte despre iubirea ei pentru „minunatul copil al oamenilor”, aşa cum îl numea ea pe marele compozitor şi muzician.
Soţii Enescu nu au locuit niciodată în Palatul Cantacuzino. Somptuoasa clădire a fost închiriată de către Maruca Consiliului de Miniştri, care a avut sediul aici între 1933 – 1947.
Cei doi au locuit într-un apartament din actuala stradă George Enescu, precum şi într-altul din zona Cişmigiu, iar ultimii doi ani, înainte de plecarea din ţară din 1946, au stat în casa din spatele palatului, actuala Casă Memorială „George Enescu”.

Casa Memorială „George Enescu”

„Nu îi plăcea bogăţia, luxul. Spunea în memoriile lui că: „Acolo unde lucrez nu îmi trebuie lux, îmi ajunge o masă de brad şi lumină potrivită”. Nu avea de ce să stea, i se părea copleşitor palatul”, afirmă Mariana Peterscu.
În casa lui de la Sinaia, camera lui Enescu era mult mai mică decât cea pe care o avea Yehudi Menuhin, elevul său pe care l-a iniţiat în tainele viorii şi care mai târziu a devenit un mare violonist şi dirijor american.
De cealaltă parte, inteligentă şi fermecătoare, dar cu o fire expansivă şi capricioasă, Maruca îşi păstra rangul. La seratele organizate de ea participase anterior inclusiv Regina Maria, care îi fusese prietenă.

„O primea pe regină stând jos, pentru că spunea „chez moi ce moi la reine” („la mine acasă eu sunt regina”), şi îi întindea mâna aşa cum o întinzi să îţi fie sărutată atunci când stai pe scaun”, specifică consilierul Muzeului Naţional „George Enescu”.

Comuniştii estompează bogăţia de la Palatul Cantacuzino

După plecarea soţilor Enescu din România, pentru scurt timp în SUA şi apoi în Franţa, unde s-au stabilit, în 3 iunie 1947 în palat se instaurează Institutul de Studii Româno-Sovietice. Conducerea lui decide să estompeze din bogăţia locului, aplicând şapte straturi de vopsea pe frumoasele decoraţii de pe pereţi care reprezentau o continuare a elementele de la intrare, de la marchiza în formă de scoică sau de coadă de păun. De precizat că păunul era unul dintre simbolurile Cantacuzinilor.

„Toate elementele de decor erau aurite, după instalarea aici a Institutului de Studii Româno-Sovietice, totul este acoperit cu var şi apoi cu vopsea albă ca să nu pară prea burgez şi prea bogat totul”, precizează Mariana Petrescu.
În momentul plecării din ţară, soţii Enescu donează statului român două proprietăţi. Una era casa lui de la Sinaia, singura lui proprietate, construită între 1923 – 1926 din banii pe care îi câştigase din concertele susţinute în SUA. Cealaltă proprietate era conacul de la Tescani, la circa 40 de km de Bacău, construit de familia ei Rosetti-Tescanu în 1880 într-un frumos parc dendrologic.

casa George Enescu din Sinaia

conacul de la Tescani

Palatul Cantacuzino a rămas în posesia Marucăi, în ciuda regimului comunist şi a ocupării lui de către Institutul de Studii Româno-Sovietice.
„Vorbim în anii ’50 de o proprietate privată în România. Acest palat îi aparţinea Mariei Cantacuzino-Enescu. La un an după moartea lui Enescu, în 1956, ea înfiinţează în acest palat muzeul a cărei menire este să susţină şi să promoveze memoria marelui compozitor”, mai spune interlocutoarea noastră.
Primul director al muzeului a fost Romeo Drăghici, executorul testamentar al lui Enescu, care a locuit în casa din spate până la moartea sa în 1983 şi care a deţinut această funcţie timp de peste două decenii.

Muzeul Enescu a fost înfiinţat în câteva dintre încăperile din partea dreaptă a palatului. În partea stângă s-a mutat din acelaşi an Societatea Compozitorilor Români (actuala Uniunea a Compozitorilor şi Muzicologilor din România), al cărei preşedinte fusese George Enescu, încă de la înfiinţarea ei în 1920.

Actul de donaţie lăsat de Maruca a protejat Palatul Cantacuzino de intenţiile lui Ceauşescu

În 1967, cu un an înainte de a muri, Maruca, care a cerut să îi fie scris pe mormânt Maria Enescu, donează statului român, respectiv Consiliului pentru Cultură şi Artă (actualul Minister al Culturii) întregul palat şi casa din spate, condiţionat de păstrarea muzeului.

„Nimeni şi nimic să nu împiedice muzeul niciodată în îndeplinirea misiunei sale, spune Maruca în actul de donaţie”, precizează consilierul muzeului.
Acest lucru a protejat muzeul de intenţiile lui Nicolae Ceauşescu care dorea să îl treacă în proprietatea sa după anul 1977. Sub pretextul înfiinţării unui Muzeu Unic al Muzicii, Ceauşescu decide închiderea Muzeului Enescu.
„În realitate, dorea să găsească o modalitate de a deveni stăpân peste acest palat, prin transformarea lui fie într-o casă de oaspeţi pentru partid, fie într-o locuinţă de serviciu pentru unul dintre fiii lui”, afirmă Mariana Petrescu.
Evacuat de către Ceauşescu, Muzeul „George Enescu” a continuat să funcţioneze în nişte încăperi puse la dispoziţie de către Muzeul Literaturii Române, iar o parte din colecţie a ajuns la Muzeul Naţional de Artă.
Din Palatul Cantacuzino a fost evacuată tot atunci şi Societatea Compozitorilor Români, în câteva birouri de la Ateneul Român.

Muzeul „George Enescu” a revenit în Palatul Cantacuzino, în 1990, când a fost amenajată şi casa din spate, Casa Memorială „George Enescu”. În 2007, Palatul Cantacuzino este inclus în lista monumentelor Patrimoniului European. Totodată, muzeul devine Muzeul Naţional „George Enescu”, primind cele două proprietăţi donate în 1946 – casa din Sinaia şi conacul de la Tescani. Cele două proprietăţi au devenit secţii ale muzeului.
Muzeul Naţional „George Enescu” din Bucureşti va intra în curând într-un proces de reabilitare şi restaurare. Casa Memorială din spatele palatului a fost închisă publicului şi va fi deschisă după reconsolidare şi restaurare. Partea muzeului din interiorul Palatului Cantacuzino se poate vizita. Aici se găsesc manuscrise, partituri, fotografii, instrumente muzicale, biroul lui George Enescu, obiecte şi documente care au aparţinut marelui muzician şi care spun povestea lui.

Aşa arăta mâna lui George Enescu după ce a suferit un atac cerebral

„Sunt obiecte care au aparţinut maestrului. O parte din decoraţiile pe care le-a primit de-a lungul vremii. A fost decorat de toţi regii României. A primit Legiunea de Onoare a Franţei în rang de ofiţer cavaler şi comandor”, afirmă Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”.
Disputa lui George Enescu cu Mihail Sadoveanu
Pe reverul fracului de concert al lui Enescu, din muzeu, se regăsesc şi însemnele Legiunii de Onoare. Lângă fracul de concert se găseşte şi costumul de academician pe model francez.
George Enescu a fost primul muzician român care a devenit membru al Academiei Române. Se întâmpla în 1932. Peste ani, în cadul unei întâlniri avute la Academie, acesta a avut o dispută cu scriitorul Mihail Sadoveanu.

„Enescu a fost un om cu o coloană vertebrală enervant de dreaptă pentru foarte multă lume. Nu înţelegea să facă de niciun fel compromisuri. Era evident că avea să se ciocnească un pic cu Mihail Sadoveanu, despre al cărui viraj către Mitrea Cocor ştim cu toţii. Se pare că Sadoveanu încerca să îl îmbuneze, spunându-i: „Maestre, fiţi mai îngăduitor. Ce nu face omul pentru o bucată de pâine?”. Şi se pare că Enescu i-ar fi răspuns: „Pentru o bucată de pâine sunt în stare să înţeleg întotdeauna, pentru o felie de cozonac niciodată”. Ăsta era Enescu!”, afirmă cu emoţie în glas Mariana Peterscu.
Marele compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor român George Enescu a murit la Paris în 4 mai 1955, în camera unui hotel. Cu un an înainte suferise însă un atac vascular. „Se vede pe mulajul mâinilor care este în expoziţie, că mâna i-a rămas afectată de acel atac vascular”, precizează interlocutoarea noastră.

Vioara creată special pentru mâna lui Enescu

Într-una dintre încăperile muzeului, unde se regăsesc fotografii din copilăria lui Enescu, este şi vioara pe care acesta a primit-o cadou de la tatăl său pe când avea patru ani. În patrimoniul muzeului, în categoria Tezaur, se află şi vioara Guarnieri din 1731, intitulată „Catedrala”, ce i-a aparţinut lui Enescu şi care acum este folosită în concerte naţionale şi internaţionale, în baza unui contract de comodat, de violonistul Gabriel Croitoru.
În depozitele muzeului din Palatul Cantacuzino se regăsesc şi alte viori ce au aparţinut muzicianului, una dintre ele fiind creată în 1935 special pentru mâna lui de către lutierul Paul Kaul. Comanda primită de la Enescu a adus şi faimă lutierului francez. „Enescu avea nişte mâini foarte mari, minunat pentru un pianist, un pic mai dificil pentru un violonist”, afirmă consilierul Mariana Petrescu.
Aceste viori sunt scoase din depozit şi folosite de muzicieni consacraţi sau în devenire în concertele care au loc constant într-una dintre sălile Muzeului Naţional ”George Enescu” în cadrul proiectului demarat în urmă cu trei ani „Viorile lui Enescu”. „O vioară este un instrument care ca să trăiască mult trebuie să fie cântată”, precizează aceasta.

Vioara creată de Paul Kaul special pentru mâna lui George Enescu

Implicarea lui George Enescu în Primul Război Mondial a fost imortalizată într-o fotografie care se regăseşte în muzeu.

”O zi din viaţa lui în acea perioadă a războiului arăta cam aşa: dimineaţa era în spital cu halat de infirmier, la dispoziţia medicilor şi a celor cu pricepere medicală, făcând tot ceea ce i se spunea să facă. La prânz îşi punea haina şi îşi lua vioara şi mergea prin saloane şi cânta să aline durerile răniţilor, iar seara susţinea concerte de binefacere în favoarea Crucii Roşii”, afirmă reprezentanta muzeului.

O altă fotografie din Palatul Cantacuzino înfăţişează o parte dintre membrii Orchestrei Filarmonice de la Iaşi, înfiinţată de el, şi ai cărei 79 de muzicieni au fost adunaţi de George Enescu din tranşee. Alături de aceştia a susţinut concerte de binefacere.
”Banii îi donează integral Crucii Roşii, de altfel, din concertele pe care el le ţine în România şi în Franţa, nu opreşte nimic pentru el… Este foarte cunoscut compozitorul, toată lumea vorbeşte de compozitor, dar probabil că, nu probabil, ci sigur, în epoca aceasta, misiunea pe care muzeul şi-o asumă, aceea de a-l face pe Enescu pe înţelesul tuturor şi de a promova modelul uman, este foarte importantă, pentru că tinerii din ziua de azi nu mai au prea multe modele”, afirmă în încheiere Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”.

George Enescu educație: La 4 ani citea, scria, făcea adunări și scăderi. Primele îndrumări muzicale pe care George Enesu le-a primit au fost de la părintții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.

"Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în față vieții. Ciudat copil, nu?" - se arată în cartea ”Amintirile lui George Enescu”

Din Ghiorghe Enescu , micuţul născut la Liveni, devine George Enescu, un nume franţuzit de tatăl său, în urma călătoriilor la Paris. Ţăranii de pe moşie nu reuşeau să-i spună decât Jurjac sau Jorjâcă.

George Enescu a avut încă de la naştere o situaţie specială în familie, aşa cum arată mărturiile. Toţi cei şase fraţi ai săi muriseră la vârste fragede. Cinci băieţi ai familiei Enescu au murit până la vârsta de 6 ani, iar fata a supravieţuit doar până la 12 ani. Din această cauză, George Enescu a fost protejat într-un mod aparte, în special de mama sa, speriată că ar putea rămâne şi fără acest ultim copil.
La vârsta de trei ani, George Enescu a avut una dintre experienţele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul George Enescu a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), ţambalul cu ajutorul unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.

La vârsta de 8 ani, George Enescu și-a făcut debutul ca violinist la Viena, iar presa l-a numit “Un Mozart Român” şi i s-a prezis un viitor strălucit. Enescu era pe atunci “student” doar de un an la Conservatorul din Viena. De fapt, era un mic elev de şapte ani primit cu un fel de dispensă, pentru că acolo studiau copii mult mai mari.

George Enescu muzică: Oedip, una dintre cele mai cunoscute și apreciate opere

Opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, a fost dedicată Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care George Enescu se va căsători în 1937. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față de dorul lui George Enescu de care era îndrăgostită nebunește

La auzul veștii, George Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față. 

Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat.

George Enescu, moarte în exil

La vârsta de 65 de ani, George Enescu aflat, datorită sănătăţii, pe panta descendentă a carierei sale de violonist, și influențat de schimbările politice și sociale din țară, decide să părăsească România.
George Enescu, personalitatea muzicală românească cea mai reprezentativă, pleca în 1946 din România, oficial, într-un turneu în SUA și Canada, neoficial, în exil, pentru totdeauna.

În ultima parte a vieții, marcată și de probleme financiare, George Enescu nu va mai pleca niciodată din Paris pentru că sănătatea sa se deteriorează rapid, iar în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 se stinge din viaţă.

Moartea lui Geirge Enescu 

Prima zi de mai, 1955. Paris, la un portativ distanță de Champs-Elysee. O doamnă rafinată, așa, cam la 80 de ani, urcă, singură, fără ajutor, scările-melc, până la al patrulea cat. Bate la ușa apartamentului 40. O slugă îi deschide. Două camere mari, holul, sala de baie, vederea la stradă. Pe un pat, un muribund. Livid. Abia respiră. Vorbește greu, în timp ce un câine îi linge mâna.
Suferindul este GEORGE ENESCU, una dintre cele mai luminate minți al poporului român. Doamna e ELISABETA DE BAVARIA, regină a Belgiei, soția lui Albert I și mama lui Leopold al III-lea. Cățelul e MUTZERLI.

Comuniștii l-au îndepărtat, cu un deceniu în urmă, de România. I-au luat tot. I-au cerut să-și ardă pașaportul cu stema regală pe el. I-a ignorat pe toți, a ajuns la Paris. Marcel Mihailovici și marele Yehudi Menuhin, văzând că starea sa de sănătate i se înrutățește, dau vorbă să-l instaleze pe maestru în fostul castel al lui Chateaubriand, în Vallee-aux-Loups. Geniul refuză, asta ar însemna să se despartă de a sa soață, Maruca. I-au luat țara, să se despartă și de iubirea vieții? Niciodată! Așa, ca o ironie, în loc de castelul lui Chateaubriand, va ajunge pe strada Chateaubriand, la numărul 14. Acolo se află hotelul ”ATALA”, al românului Florescu. După cel de-al doilea război mondial, trei mioritici îl renovaseră, îi adăugaseră o stea, ducându-l la patru stele.

Florescu plânge când vede soarta lui Enescu. Spondiloza l-a nimicit, atacul cerebral, cel de-al doilea, l-a culcat la pat. Dă ordin să fie dus în apartamentul 40, la etajul 4, pe cheltuiala sa. Fără ca maestrul să știe, plătește simbrie unui medic cardiolog, care-l supraveghează, infirmiere care-l îngrijesc, tot dichisul. I-a adus chiar și un pian cu coadă, la care, însă, Enescu nu va ajunge niciodată, pentru a-l mângâia. Familia l-a uitat. Prietenii, nu! Elisabeta, Regina Belgiei, vine să-l viziteze. Vorbește șase limbi străine, discută – e, de fapt, mai mult un monolog al său, deoarece compozitorul e o stafie – culcă clapele pianului. E 1 mai 1955, Securitatea, prin ochii agentului Corneliu Bedițeanu, veghează. Patria – mumă l-a trimis să-l convingă, de mai multe ori, să se întoarcă acasă, Enescu e precum Scipio, Africanul: patria nerecunoscătoare nu-i va avea nici măcar cenușa.

Elisabeta-l simte. Vede că nu mai are mult de trăit. Enescu abia se mișcă. Cu toate acestea, e perfect lucid. Pe 3 mai, violonistul Serge Blanc, îl vizitează. Întrebă, șoptit, dacă maestrul gândește. ”Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu-l aude. Răspunde pe loc: ”Luci…de Lammermour”, făcând aluzie la celebra piesă a lui Donizzetti. Geniul muzicii noastre se stinge pe 4 mai 1955, noaptea, singur, fără lumina lumânării ce trebuia să-l ducă peste Styx… Infirmiera de serviciu tocmai plecase…

L-au aflat dis de dimineața. Vestea s-a dus repede. Din ceață, au apărut doi ”prieteni”, de la Ambasada României din Paris. Unul dintre ei, Bedițeanu. S-au dus, glonț, la Recepție, au cerut să li se deschidă ușa, să-i ia trupul, ”patrimoniu al statului român”. Cei de acolo erau instruiți, au sunat după Maruca. Soția le-a explicat că Enescu plecase din cauza regimului totalitar și că nu avea de gând să se mai întoarcă, niciodată, în România. Dar agenții nu se lasă înduplecați. Atunci Florescu cheamă poliția. Îi e frică de băieții cu ochi albaștri, să nu cumva să fure cosciugul.

Pe 7 mai 1955, Enescu e coborât la cele veșnice, în cimitirul ”Pere Lachaise”, în stânga mormântului lui Georges Bizet…

Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul şi profesorul George Enescu (1881 – 1955) rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX; şi-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi în lumeşi s-a implicat în promovarea muzicii româneşti, contribuind la recunoaşterea internaţională a compozitorilor, dirijorilor şi interpreţilor din România.

George Enescu, pe patul de moarte

sursa: https://www.descopera.ro/video/17621864-palatul-cantacuzino-locul-unde-nababul-a-interzis-fumatul-iar-george-enescu-era-oaspetele-preferat-al-marucai-pe-regina-maria-o-primea-stand-jos

https://monitoruldeoltenia.com/4-mai-moartea-lui-george-enescu-ultimele-zile-ale-marelui-compozitor/

Povestea Palatului Suter din București, reședință de arhitect acum un secol, garnizoană KGB în comunism, azi cel mai luxos hotel din țară

 

Palatul Suter este un mic palat construit în primii ani ai secolului XX, construit între 1902-1906 de către arhitectul elveţian Gustav Adolf Suter, un apropiat al Regelui Carol I al României. După război, palatul a devenit pe rând sediul Partidului Comunist, centrul de operaţiuni KGB, iar ulterior sediu pentru ICRAL sector 4, până în 2001, când a fost retrocedat. Clădirea în stil neoclasic, cu influenţe brâncovenești, renovată de moștenitori în 2007, a fost transformată în boutique-hotel de cinci stele, apoi a fost vândută și din nou renovată în 2017, redeschizându-se publicului sub denumirea Suter Palace – Heritage Boutique Hotel.

Actualmente, micul palat se înalţă cu o forţă și o eleganţă surprinzătoare, într-o locaţie extrem de discretă și de reconfortantă, aflată în cel mai înalt punct geografic natural al Bucureștiului. Interiorul Palatului reprezintă o declaraţie de design în stil atemporal, care îmbină într-un mod coerent liniile clasice cu o cromatică îndrăzneaţă, actuală, uneori chiar provocatoare. În amenajări s-au folosit materiale nobile, precum podele de marmură și granit, boiserie executată de artizani italieni din lemn de nuc și cireș, candelabre din sticlă de Murano sau tapete în mătase și foiţă de aur.

Hotelul își întâmpină oaspeţii cu 17 camere decorate individual, fiecare cu atmosfera, cromatica, numele și designul său special, majoritatea cu vedere spre pitorescul cartier aflat lângă Parcul Carol și impresionanta clădire a Palatului Parlamentului. Hotelul are un restaurant fine dining, o grădină interioară și o sală de evenimente, facilităţile fiind completate de o mică sală de sport, sală de masaj, saună, săli de ședinţe și capelă. Camerele Suter Palace au găzduit până acum oaspeţi dintre cei mai rafinaţi și pretenţioși, de la Beyoncé, Enrique Iglesias şi Deep Purple, la ASR Sophie, Prinţesa Moștenitoare a Principatului Lichtenstein, Nicolas Cage sau Secretarul General al Naţiunilor Unite, Ban Ki-moon, președinţi de stat, emiri, primari de metropole internaţionale, aristocraţi din Europa și Asia sau staruri internaţionale, fiind singurul hotel de 5 stele din România clasificat „compatibil cu gradul de Securitate 0”.

Povestea palatului Suter

Trebuie să ne întoarcem în timp până  pe la jumătatea secolului XIX, când maiorul Rudolf Artur Borroczyn a realizat un plan complex al Bucureștiului, format din 100 de planșe. Pe acesta se putea observa că terenul dintre Dealul Filaret și Podul Calicilor (parte din actualul bulevard Regina Maria) se înfățișa ca o zonă cu dealuri, vii și mlaștini, al cărui proprietar era Vicontele Louis Antoine de Grammont.
Nobilul francez a fost aghiotantul domnesc al celor trei principi care s-au succedat la domnia Țării Românești după revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821: Alexandru Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Îi plăcea să pescuiască, așa că lacurile și eleșteele de pe moșia sa îl bucurau peste măsură. Doar că și viconții mor ca toți oamenii, iar după ce Grammont și-a dat ultima suflare, Bucureștiul a început să-i înghită, treptat-treptat, pământurile. Azi ne mai amintește de vicontele Grammont doar numele străzii care leagă Piața Regina Maria de strada 11 Iunie.

Palatul Suter

Spre sfârșitul secolului XIX, în București a sosit, la chemarea regelui Carol I, arhitectul elvețian Suter. A început să cumpere terenuri și să le asaneze, să traseze străzi și să construiască noi cartiere. Una dintre zonele amenajate este cea adiacentă Parcului Carol: cartierul Gramont și parcelarea Suter. Atât de tare s-a îndrăgostit arhitectul de priveliștea panoramică de pe dealul Filaret, încât a ținut morțiș să-și facă acolo o casă, în capătul Aleii Suter. De-a lungul acesteia, un colaborator al său, F. Schmidts, a proiectat vilele cu un aer pitoresc și o arhitectură cu influențe elvețiene.
În capătul Aleii Suter se află o fundătură cu aspect de lacrimă și un rond de întoarcere. Acolo se găsește fosta locuință a lui Adolf Suter, un palat discret construit în stil neoclasic cu influențe brâncovenești care a văzut multe petreceri și serate literare în vremea când primul său proprietar era în viață.
Numai că istoria avea să-i pregătească Palatului Suter un șir destul de lung de noi proprietari.

Prima a fost amanta franțuzoiacă a unui bancher grec, căruia Adolf Suter i l-a vândut după moartea regelui Carol 1. Apoi au venit comuniștii și l-au trecut pe lista imobilelor naționalizate. Prima dată l-au folosit serviciile secrete sovietice. A fost o vreme centrul de coordonare al operațiunilor locale al KGB-ului
După aceea a fost transformat în sediu al PCR și ICRAL (nu în același timp, bineînțeles).
În anii 2000 a fost retrocedat, vândut și renovat, iar în 2007 a intrat în circuitul turistic cu denumirea Carol Parc Hotel. Atunci a venit Beyonce și i s-au aprins călcâiele după micul palat. Era să întârzie la concertul programat la Cluj, pentru că nu se mai îndura să plece din hotel.

Incursiune în camera 202 a hotelului Suter - Cătălin Gruia

camera 202 de la Palatul Suter

Ieri mai spre seară: am rugat taxiul să oprească după curbă și să mă lase fix la intrarea pe străduța Xenofon. Apoi pas cu pas, pe cele 70 de treptele de beton tot mai cariat, ridicând ochii spre tencuiala cam coșcovită (ascunsă ici și colo de iederă) de pe culoarul acestei străzi minuscule până sus, în vârful dealul Filaret, unde tronează discret Palatul Suter. Cap compas cozorocul de fier forjat de la intrare unde am pășit îndrăzneț pe covorul albastru până la recepție. Aici o domnișoară drăguță mi-a completat fișa de cazare. Și iar sus pe scări, însă de data asta din altă poveste, de lux și de marmură, străjuind unul dintre cele mai mari candelabre de Murano din lume, privindu-mă aproape neîntrerut în oglinzile mari de pe pereți până la camera 202!
Am intrat și, înainte de orice: jos hainele de oraș, garderobier, deschide-te și echiparea cu uniforma regulamentară a exploratorului de cameră: pufoșenia halatului alb!
Și explorarea poate începe!

Prima impresie: 202 nu e o cameră, ci un ditamai apartamentul alungit care m-a dus cu gândul la ce am mai văzut pe la Peleș, cuibul de vultur regal al lui Carol I, un prieten apropiat al lui Suter.
În salon – un perete îmbrăcat în lemn masiv de nuc, un perete-bibliotecă, șemineu adevărat, în fața lui o masă joasă străjuită de două scaune-fotoliu supradimensionate și vineții de invidie.
La ferestre – draperii medievale grele de mătase, cu ciucuri.
Pe jos – parchet din lemn de nuc, două covoare orientale.
Draperii grele, tapet de mătase, mobilier de lemn masiv, totul de la tăvițele de fructe la picioarele planturoase ale veiozelor sau alămurile robinetelor din baie din metal masiv – masivitatea și dimensiunile generoase mi-au evocat o lume stabilă, așezată, cu rădăcini adânci care își trag seva din valori perene pe care știi că te poți baza. Lumea aceea de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când Suter a fost invitat la Bucureşti de însuși regele Carol I, pentru primele studii legate de asanarea mlaştinilor din Filaret şi transformarea locului într-un parc.

„Între 1892 și 1893 şi până la 1916, arhitectul Gustav Adolf Suter, proprietarul Dealului Filaret şi al reşedinţei ridicate în zona nordică a dealului, s-a implicat consecvent în amenajarea urbanistică şi edilitară a zonei, datorită tranzacțiilor imobiliare și antreprenoriale, pe care le tutela.
După 1870, zona Grammont, cunoscută, mai nou, sub denumirea de Grădina Filaretului, se populează şi se lotizează treptat până în preajma Dealului Filaret, mai puțin zona viitorului Parc Carol”, scrie arhitecta Ruxandra Nemțeanu în lucrarea Un cartier elvețian în Bucureşti.

De-a lungul Aleii Suter, un colaborator al său, F. Schmidts, a proiectat 24 de vile ca-n Elveția. Chiar la capătul aleii, pe o colină cu vie, un loc considerat cel mai înalt punct natural al Bucureştiului, Suter și-a construit un palat în stil neoclasic cu influențe brâncovenești.
Conform istoricului Anita Sterea, acela a fost momentul de maximă dezvoltare a stilul neoromânesc, grație regelui care dat semnalul …
După moartea regelui Carol, Suter și-a vândut palatul unui bancher grec care l-a dăruit amantei sale frunțuzoaice.
Anii au trecut, a pierit însăși monarhia din România, au venit comuniștii și naționalizările. Palatul Suter a fost o vreme cuibul local al KGB-ului. Apoi sediu al PCR. Apoi al ICRAL (Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă).

***
Ies pe balcon cu o ceașcă aburindă de ceai de mentă marocană. Dar ce zic eu balcon sau terasă, ca un chiriaș la bloc? La acest heritage boutique-hotel balconul e o adevărată pasarelă marmorată de vreo 20 m lungime, cu vedere în stânga la felul cum par să se înfrunte Casa Poporului cu Catedrala Mântuirii Neamului. Nu pot zice că mă omor după panorama Bucureștiului văzut de sus. În depărtare, falanga monotonă a blocurilor comuniste. În plan apropiat, cartierul pitoresc de case unde pe cât de plăcută e preumblarea ca prin burta dragonului, într-o zi frumoasă, pe atât de neplăcut e să vezi de sus haosul pestriț al acoperișurilor – noi și vechi, țiglă și tablă, cărămiziu, argintiu sau rugină. Mă întorc în cameră …
Palatul Suter s-a trezit la viață și gloria de demult în timpurile noastre.
Retrocedat în 2001, a fost cumpărat în 2003 de Adrian Petre, fost angajat al unui un hotel de lux din New York. În următorii 4 ani, cu un buget de peste 6 milioane de euro, Palatul Suter a fost consolidat și renovarat cu concursul unor arhitecți și designeri renumiți din România, Italia, Austria și Germania, coordonați de arhitectul Călin Irimescu. În anul 2007, lucrarea a primit distincția de „cel mai bun proiect de restaurare și design interior” din partea Uniunii Naționale a Arhitecților.
În 2007 imobilul a fost lansat pe piaţa hotelieră sub numele de Carol Parc și afiliat la Small Luxury Hotel, singurul din România inclus în topul unităților de lux al revistei Condé Nast Traveler.
Tarifele de cazare erau și ele la înălțime – 450 de euro pe noapte, mai scumpe decât la oricare alt hotel din București.

În 2015 imobilul a fost cumpărat de omul de afaceri timişorean Vasile Albulescu, care l-a rebranduit cu numele său iniţial, Palatul Suter.

***
Trebuie totuși să mă ridic din pat. Aștept un oaspete. Răzvan Pîrjol, directorul hotelului Suter redeschis la finele anului trecut. Un prieten bun, zgârcit cu vorbele mari, care îl știe de când lumea, mi l-a lăudat peste măsură.
Așa că am dorit să-l cunosc, rugându-l însă să mă viziteze el (punându-l la curent cu proiectul meu și explicând-i motivele pentru care prefer să nu îmi părăsesc camera).

M-am uitat în primul rând la cum era îmbracat (elegant, totuși casual) și mi-a mai venit inima la loc văzând-l motociclist, sportiv și relaxat.
– Sper că nu forțez mâna umorului dumneavoastră primindu-vă în halat. Aceasta e uniforma standard a exploratorului de cameră. Vă rog să nu vedeți în ea o lipsă de respect la adresa dumneavoastră, cât o măsură a dedicării față de proiectul meu.
– Sunteți un excentric! a exclamat el privindu-mă amuzat prin ochelari minusculi, tip lornion.
Ceea ce trebuia să fie un schimb de politețuri de câteva minute s-a transformat în aproape 4 ore de conversație spumoasă în care am trecut repede de la dumneavoastră la tu, alimentându-ne unul pe altul cu argumente teoretice și cazuistică absolut concret din lumea hotelăriei, în Elveția, Italia și România.

Răzvan Pîrjol este un tip fenomenal, volubil, amuzant, cuceritor, știind când să fie profund și când să plaseze o glumă, charismatic, cosmopolit, idealist incurabil și etern dezamăgit, unul dintre cei mai buni specialiști din industria opitalității românești. Acum 10 ani a revenit din Elveția unde a studiat Turism la Institutul Hotelier de la Glion, vorbește 6 limbi și e un erudit care se ascunde în spatele imaginii de bonvivant. Viața lui e un roman pe care sper să-l scrie cândva. În acest deceniu s-a bătut cu morile de vânt românești, încercând să împingă industria ospitalității în direcția normalității.

Palatul Suter e ultimul său proiect de suflet în care încearcă să demonstreze că se poate.
„Plecând de la ideea de small is beautiful, ne propunem să completăm oferta de city retreat bucureştean cu un concept de ospitalitate contemporană, grevat pe şarmul şi tradiţia din alte timpuri ale unei clădiri de patrimoniu.”
La despărțire mi-a făcut o poză cu telefonul și recomandându-mi și comandându-mi un cappuccino special marca Suter. Când a venit, și am privit în ceașcă, nu mică mi-a fost mirarea să văd în spumă forma chipului meu din fotografie.

***
Masha Verhoogt, designer român care a lucrat la Palat în perioada 2016-2018, îl completează:
„Am optat pentru mobilier clasic, un stil atemporal, contextualizat într-o notă cromatică actuală, contemporană. Obiectivul meu a fost să generez celor care locuiesc în hotel o stare de conectare la rădăcini, forțând printr-o cromatică îndrăzneață conectarea la aici și acum. Am utilizat materiale precum lemnul de nuc, foița de aur, cristale, mătase, catifea, broderii, toate fiind elemente care simbolizează viața bună, traiul luxos … Toate acestea te conduc către o experiență în care te simți special. Mi-am propus ca acest hotel, fie chiar și pentru o noapte, să nu fie doar o destinație, ci și o călătorie în sine, ca mai apoi să rămână printre amintirile pe care vrei să le păstrezi și despre care simți nevoia să vorbești și altora.”

Hotelul Suter, al cărui interior te duce pe undeva cu gândul la Vila romană Amista de la Verona, are 17 camere, dintre care patru apartamente, diferite atât ca stil, cât şi ca suprafaţă şi arhitectură.
Restaurantul Gustav Cuisine&Wine are 34 de locuri şi este o combinaţie între modern, high tech şi arhitectură tradiţională caracteristică anilor 1900, cu terasă şi o panoramă interesantă a Palatului Parlamentului.
La nivelul inferior se află o sală de evenimente, care se deschide într-o curte interioară, transformată în urban garden. Pentru doritori există și o mică sală de fitness, o saună şi o sală de masaj.

***
Descopăr prin diverse locuri ale bibliotecii-perete zeci de cărți cu chenarul galben, atât de drag mie, al National Geographic Society. Sunt volume grele, cu coperte cartonate, de prin 1970-1990, anii de început ai diviziei de carte National Geographic. Life in Rural America, The Majestic Rocky Montains, Yellowstone Country, Montain Adventure, Exploring the Amazon, The Misterious Maya, Wild Shores, Pathways to Discovery și alte zeci și zeci de titluri, volume despre care habar nu aveam că există.

Cred că aș putea să mai rămân o săptămână în camera asta fără să mă plictisesc. Ce păcat că le-am descoperit tocmai acum când ora despărțirii se apropie.
Dar las’ că poate ne-om revedea cândva, cameră 202 a Palatului Suter!

Cătălin Gruia

sursa https://www.viata-medicala.ro/cultura/palatul-suter-istoria-unei-cladiri-cu-blazon-16199

https://www.natgeo.ro/articole/romania/29452-palatul-suter-iii

Primele școli cu predare în limba română

Prima şcoală cu predare în limba română a fost înființată în Braşov şi se află în curtea bisericii Sfântul Nicolae, din cartierul Șchei.
Primele cursuri în limba română au avut loc pe băncile acestei şcoli, în anul 1583. Astăzi, edificiul adăposteşte „Muzeul Prima Şcoală Românească” în care se află tiparniţa cărturarului Diaconu Coresi.
Prima Şcoală Românescă din Ardeal a fost construită în anul 1495, în stil gotic, iar în anul 1760 a fost reclădită. Pentru construcţia ei, românii primiseră acordul judelui (administratorului) Braşovului. În acea vreme şcoala era un lucru foarte însemnat. Elevii erau localnici sau veniţi din alte sate învecinate. Dintr-un sat venea cel mai isteţ elev, el fiind ales de către săteni, iar pentru şcolarizarea sa contribuiau toţi sătenii. Şcolarizarea dura între trei şi nouă luni, iar dacă elevul, după terminarea şcolii, nu se întorcea în sat, parinţii trebuiau să restituie sătenilor banii donaţi. Din singurul catalog care mai există şi astăzi reiese că erau 110 elevi şi un singur dascăl, care se numea Ioan Duma, iar cel mai tânăr elev avea 20 de ani. După terminarea şcolii, se întorceau în sat și deveneau gotmani, administratori ai obştei şi aveau grijă de averea bisericii şi a satului. Elevii care învăţau bine şi aveau rezultate bune la învăţatură deveneau notari, dascăli sau preoţi, ducând astfel tradiţia familiei mai departe. Primul manual de gramatică, de o importanţă majoră, este „Omiliarul”, datat din secolul al XIV-lea, care însumează 700 de pagini. Acesta era un manual de filozofie care evidenția toate elementele de educaţie morală, reunind însuşiri, cum ar fi: bunătatea - răutatea, voinţa - rea-voinţa, cinstea - necinstea și citate din filosofii antici precum Aristotel, Democrit şi Euripide, regăsite în opt pagini din acest manual. Următoarele manuale tipărite nu au fost numai de gramatică, ci și de citire și de scriere. Din ele învăţau cum se întocmesc actele oficiale în cancelarii şi notariate. Manualele erau foarte diversificate, de exemplu, existau manuale de macrobiotică, în care era dezvăluit secretul unei vieți lungi. Primul manual de acest fel a fost tipărit în anul 1844 de Pavel Vârsici. Un alt exemplu de manual este cel despre creşterea albinelor, dar și cărţi de legi comerciale, în limba germană și română. Între anii 1557 şi 1583 datorită cărturarului Diaconu Coresi, aici, la Prima Şcoală Românească, văd lumina tiparului primele cărţi în limba română.

Foto: Monica-Gabriela Mitrea

Ce învăţau elevii din prima şcoală românească

Materiile principale de studiu erau redactarea documentelor oficiale, macrobiotică (informaţii ce vizau o viaţă lungă) şi legislaţie comercială.
Diaconul Coresi a avut un rol important în educaţia elevilor deoarece acolo s-au tipărit circa 39 de titluri în 700 de exemplare fiecare. Astfel, elevii au fost nu doar alfabetizaţi, ci şi educaţi în caligrafie şi vocabular.
Elevii aveau la dispoziţie un Manual de Şcoală din secolele XI-XII, cu o capacitate de 700 de pagini pline de informaţie. Legile comerciale erau învăţate după un Manual de şcoală de pravilă de comerţ, disponibil în română şi germană.
În şcoala din Şchei s-a dezvoltat şi costumaţia populară a Junilor Braşovului pe care îi vedem pe străzi. O învăţătură care s-a păstrat peste generaţii îi aparţine călugărului Macarie, care spune că „Orişicum ai privi lumea şi prin orişicare ochean, spre toate zările, din patrie o faci, spre sporul înţelepciunii tale şi sporul ei”.

Prima școală din Moldova în care s-a predat în limba română

Prima școală din Moldova în care s-a predat în limba română.
Graiul românesc a răsunat pentru prima dată într-o școală din Moldova, la Botoșani.
Mai precis în 1830 la Stâncești, în comuna Mihai Eminescu, într-o mică încăpere ce adăpostea 15 copii de țărani cu râvnă de carte, dascălii au înlocuit vechea buche slavonă și grecească cu cea românească. A fost un act revoluționar în întregul învățământ din principatul Moldovei. Și asta fiindcă în toată regiunea se învăța, geografie, istorie, chiar gramatică, cititul și scrisul doar în limbile rusă și greacă, așa cum s-a făcut de generații din Evul Mediu. Revoluția educațională de la Stâncești, a dechis o fereastră de neprețuit culturii în dulcele grai românesc. Practic din acel moment, existau oameni care puteau scrie, citi și crea în graiul strămoșesc. Școala de la Stâncești, prima din Moldova, unde s-a predat și s-a scris în limba maternă a fost ridicată prin strădania boierilor din familia Callimachi, stăpânii domenilor de la Stâncești.
De altfel învățământul moldovenesc a cunoscut la Botoșani, mai ales în mediul rural, o înflorire fără precedent. Nici nu este de mirare, având ăn vedere valorile uriașe ale culturii naționale, născute pe teritoriul județului. La început școlile erau păstorite de preoții și dascălii din sate. Oameni cu râvnă de carte și care mergeau pe același principiu cu boierii intelectuali care stăpâneau domeniile și anume iluminarea maselor, scoaterea țăranilor și a poporului din bezna necunoașterii și a analfabetismului.
Mai mult decât atât, învățământul botoșănean, cel care l-a format pe Nicolae Iorga, Grigore Antipa sau Octav Onicescu, a fost susținut de adevărate legende ale educației din secolul al XIX lea și începutul secolului XX. Este vorba de învățătorii atât de bine pregătiți și atât de dedicați muncii lor, încât din copii de țărani, care veneau și scriau după o zi de muncă cu cărbunele pe tăbliță, au creat somități ale culturii naționale, ofițeri de carieră și oameni de știință. Unul dintre aceștia a fost învățătorul Ioan Vasiliu.
Puțini știu că școlile rurale din ținuturile natale ale poetului Mihai Eminescu, au beneficiat până și de atenția regilor României. De exemplu piatra de temelie a școlii din Ipotești a fost pusă personal de regele Mihai al României, venit în vizită la Botoșani.
Prin istoria lor seculară, dar mai ales prin realizările deosebite ale învățătorilor, preoților și dascălilor care au slujit învățământul în limba română, în cele mai grele condiții, școlile din comuna Mihai Eminescu, mai ales din satele Stâncești și Cucorăni sunt adevărate leagăne de educație și învățătură ale Moldovei. Personalități precum generalul Savel Manu, mâna dreaptă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza,profesorul Petre Irimescu, fost prefect de Botoșani,preotul Panaite Scobai sau episcopul Inochentie Moisiu, au trecut prin școlile din această zonă.

Gheorghe Lazăr a înființat prima școală cu predare în limba română, în Țara Românească

Sfântul Sava - arhiva prof. Ionel Zănescu

Gheorghe Lazăr s-a născut la 5 iunie 1779 (sau conform altor surse, la 9 ianuarie 1782), la Avrig, judeţul Sibiu, fiind al şaselea copil al unei familii de ţărani, Gheorghe şi Maria Lăzăroaie.
Gheorghe Lazăr a fost luat de mic în casa baronului Samuel von Brukenthal, care i-a remarcat aptitudinea pentru a acumula cât mai multe cunoştinţe şi îl va sprijini în acest proces.
A început şcoala târziu, între anii 1791 şi 1798, fiind elevul „şcolii normaliceşti” din satul natal.

În toamna anului 1798, la îndemnul învăţătorului său, Ioan Barac, de care îl va lega o strânsă prietenie, se înscrie în prima clasă a ciclului de gramatică a Liceului academic din Cluj (Şcoala Piaristă), unde va fi declarat „eminent” la toate materiile. Se înscrie apoi la facultate, în 1901, la studii juridice şi filosofice, pe care o absolvă în anul 1806. Pe perioada facultăţii, locuise la Cluj în camere sărăcăcioase, iar pentru a se întreţine se angajase ca preceptor la familia lui Gyulay Kuhn.
Interesant este faptul că în anul 1905, Nicolae Huţovici, preşedintele consistoriului românilor neuniţi din Transilvania, aflând despre rezultatele sale strălucite la învăţătură, îl recomanda printr-o adresă Cancelariei guberniale de la Cluj, pe tânărul student în ultimul an, pentru a-i fi acordată o bursă de 200 de florini anual, pentru a fi trimis la studii teologice la Universitatea de la Viena, în vederea ocupării postului de episcop al neuniţilor din Transilvania, care era vacant de mai bine de zece ani.
Înm 1907 începe studiul la Viena, în perioada studenţiei lucrând ca topograf pentru Napoleon I. După finalizarea studiilor, în 1811, Gheorghe Lazăr, se reîntoarce la Sibiu, fiind hirotonisit arhidiacon și fiind încadrat la Școala teologică ortodoxă.
A tradus în limba română o serie de lucrări cu caracter pedagogic și chiar un manual de pedagogie, dar, din nefericire, a intrat în conflict cu episcopul Vasile Moga care, fiind un adept al învățământului în limba slavonă, a împiedicat activitatea culturală a lui Lazăr, interzicându-i tipărirea manualelor în limba română.
La finalul anului 1815, în urma unei anchete disciplinare, guvernatorul Transilvaniei l-a destituit pe Gheorghe Lazăr din funcție, punându-l sub supravegherea autorităților polițienești.
Ca urmare, un an mai târziu, Gheorghe Lazăr se stabileşte la București, unde și-a câștigat existența mai întâi ca profesor particular. A fost profesor al nepoţilor banului Grigore Ghica şi a lucrat ca inginer topograf pe moşia banului Constantin Bălăceanu. În paralel a lucrat la un plan de organizare a şcolii româneşti, de la şcoala primară, până la învăţământul universitar, plan pe care îl va prezenta personal planul în Divanul cel mare al ţării, în faţa domnitorului.
Gheorghe Lazăr se manifestă puternic ca promotor al ideii de înființare a unei școli românești la cel mai înalt nivel științific posibil la acea vreme, în „limba maicii sale”, într-o vreme în care învățământul se desfășura în limba greacă.
Lazăr a fost puternic sprijinit în ideea sa de luminaţii boieri Iordache Golescu și Iancu Văcărescu, cât şi de eforul şcoalelor, Constantin Bălăceanu.
La 24 martie 1818, după obținearea aprobării pentru înființarea școlii românești, aceasta și-a început activitatea într-un local impropriu din centrul capitalei, la Sfântul Sava, elevii săi fiind, pentru început, băieți de mici meseriași, târgoveți și dascăli, în timp ce copiii boierilor frecventau în continuare școala grecească. Noua instituție a devenit în anii următori, unul dintre cei mai importanţi piloni ai consolidării și răspândirii culturii românești. Demne de remarcat sunt numele primilor absolvenţi ai şcolii de la Sfântul Sava: Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Simion Marcovici și alții.

Cursurile pe care le-a ținut Gheorghe Lazăr, în limba română, în timp ce limba greacă părea să fie apreciată de clasele sociale superioare, au produs o puternică impresie în epocă. În plus, în vremea în care cartea era o raritate și, de multe ori, în limbi necunoscute de popor, Gheorghe Lazăr a tradus și a scris cărți în limba română, fapt care a deschis noi orizonturi pentru un mare număr de români. A scris manuale precum “Aritmetica matematicească” şi “Trigonometria cea dreaptă” care au însemnat introducerea termenilor tehnici în limba română, fiind cel care a reuşit introducerea în limba română a noţiunilor de adunare, scădere, înmulţire, împărţire, triunghi, sinus, cosinus, la şcoala lui Lazăr fiind predată, pentru prima dată, filosofie în limba română, disciplină studiată până atunci numai în slavonă sau greacă.
În perioada Revoluției din anul 1821, Gheorghe Lazăr și elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni și învățându-i pe panduri să mânuiască armele și să se apere. Documentele vremii atestă şi activitatea inginerească a dascălului, concretizată prin unele din lucrările sale rămase nu numai în București: ridicarea topografică a Moșiei Obislavu (Dâmbovița) sau a Moșiei Fântânele (Prahova).
Colaborarea cu revoluționarii i-a atras lui Gheorghe Lazăr persecuții din partea autorităților, el se întoarce bolnav în satul natal, Avrig, unde trece la Domnul, la 17 septembrie 1823, la doar 44 de ani, fiind înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Avrig, în imediata vecinătate a casei natale.
Ca o recunoaștere a activității sale meritorii pentru învăţământul în limba română, în multe localități din România au fost amplasate statui ale lui Gheorghe Lazăr.
În anul 1864, elevul său, contele Scarlat H. Rosetti, mare proprietar de terenuri, a ridicat primul monument dedicat personalității lui Gheorghe Lazăr, în curtea bisericii răsăritene ortodoxe din Avrig.
În anul 1886, în Piața Universității din Bucureşti, a fost amplasată o impunătoare statuie care readuce în memoria tuturor întreaga sa operă dedicată identității românești.
Tot în Avrig, în centrul localității, a fost instalat, ulterior, un bust dedicat marelui înaintaș, conceput cu mare putere de expresie de sculptorul Cornel Medrea. Și la Sibiu, în fața palatului ASTRA, se află un bust al lui Gheorghe Lazăr.
În semn de prețuire pentru fondatorul învățământului în limba națională, mai multe instituții de învățământ poartă numele lui Gheorghe Lazăr, printre care: Colegiul Național Gheorghe Lazăr din Sibiu (fostul liceu al iezuiților), Colegiul Național Gheorghe Lazăr din București (întemeiat sub acest nume în anul 1860), Colegiul Național Pedagogic Gheorghe Lazăr din Cluj-Napoca şi altele.
În anul 1923, la împlinirea a 100 ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr, autoritățile de atunci, membrii guvernului și instituțiile de învățământ de toate gradele au organizat o comemorare festivă.
În anul 1973, UNESCO a comemorat 150 de ani de la moartea dascălului din Avrig, aducându-se în prim plan activitatea, viața și opera unuia dintre cei mai prestigioși îndrumători ai culturii române.

Puţină lume ştie că Gheorghe Lazăr a fost şi primul inginer cadastral (hotarnic) român şi că a pus bazele limbii române ştiinţifice şi tehnice, în toate domeniile. Gheorghe Lazăr este transilvăneanul care a oprit prăbuşirea naţiei sale, a românimii din vechiul teritoriu al Daciei-Romane şi a dat un nou imbold culturii şi civilizaţiei româneşti, nu întâmplător fiind numit „voievodul culturii româneşti”.
Data sa de naştere, 5 iunie, a fost aleasă drept Ziua Învățătorului, proiectul de lege privind instituirea acestei sărbători fiind adoptat la 9 octombrie 2007. Această dată a fost stabilită prin legea nr. 289 din 29 octombrie 2007, manifestarea având un caracter educațional, național, apolitic și cultural.

de Răzvan Moceanu – RADOR

Prima școală superioară din mediul rural al Țării Românești

Şcoala Slobodă Obştească de la Goleşti a fost o instituţie-model pentru prima jumătate a secolului XIX: oferea cursuri şi manuale gratuite tuturor elevilor, indiferent de rangul social pe care-l aveau. Aşa s-a împlinit visul cărturarului Golescu: să se înveţe în limba română în Ţara Românească.

La Complexul Muzeal Goleşti, aflat la doar opt kilometri de Piteşti, stă şi azi în picioare clădirea în care a funcţionat prima şcoală rurală cu predare în limba română din sudul ţării. Şcoala Slobodă Obştească a fost înfiinţată pe cheltuiala boierului şi cărturarului Dinicu Golescu, iar inaugurarea a avut loc, cu surle şi trâmbiţe, în anul 1826. „Pentru a vesti deschiderea şcolii la Goleşti, Dinicu Golescu a decis să se folosească de reclamă pentru a-i convinge pe părinţi să-şi dea copiii la şcoală. Logofătul a folosit cuvântul «înştiinţare», atât pentru a atrage atenţia tuturor, precum şi pentru a accentua faptul că se va comunica ceva important. Astfel, mesajul prin care Dinicu Golescu a vestit deschiderea şcolii reprezintă un document grăitor bazat pe principiul devenit tradiţie, moştenit de la Gheorghe Lazăr, acela de a păstra învăţământului un caracter naţional“, povesteşte muzeografa Cristina Boţoghină. 

Istoria şcolii este însă chiar mai veche, căci înaintea lui Dinicu Golescu a fost tatăl lui. Boier „apreţuitor al învăţăturii“, cum îl descria Ion Heliade Rădulescu, banul Radu Golescu a deschis o şcoală începătoare în limba română, care şi-a încetat activitatea în 1821. Aşadar, Dinicu Golescu a dus mai departe visul părintelui său – acela de a oferi acces la educaţie tuturor copiilor. Format în climatul favorabil al unei familii cu vechi tradiţii patriotice şi umanitariste, Dinicu Golescu a moştenit de la tatăl său nu doar averea, ci şi compasiunea pentru cei umili şi năpăstuiţi. Nu s-a împăcat cu gândul ca „cel sărac şi obidit să zacă în întunericul neştiinţei“. Din acest motiv, la şcoala pe care a înfiinţat-o se putea înscrie orice elev, indiferent de statutul social. Aşa se face că în şcoala din Goleşti învăţau, cot la cot, fii de boieri, fii de ţărani şi de ţigani – care în 1826 erau consideraţi robi. 

O şcoală de stat ca-n afară 

„Şcoala din Goleşti s-a înscris, în contextul învăţământului românesc de la începutul secolului al XIX-lea, ca prima şcoală în limba română din mediul sătesc al Ţării Româneşti, cu o programă de învăţământ superioară, bine conturată, ce rivaliza cu a înaltelor şcoli cunoscute de Dinicu Golescu în ţările europene vizitate“, explică Cristina Boţoghină.

Călătoriile făcute în Occident, în ţări precum Franţa, Germania şi Austria, i-au oferit lui Dinicu Golescu noi perspective şi l-au făcut să înţeleagă cât de importante sunt educaţia şi cultura pentru o societate sănătoasă. „Cum puteam, ochi având să nu văd, văzând să nu iau aminte, luând aminte să nu asemăn, asemănând, să nu judec binele şi să nu poftesc a-l face arătat compatrioţilor mei?“, nota Golescu în volumul „Însemnare a călătoriei mele“. 

Pe lângă faptul că orele ţinute la Şcoala Slobodă Obştească erau destinate pentru „fiii nobleţii, ai norodului şi robi pământeni“, cursurile erau gratuite, la fel şi manualele, iar sponsor principal a fost chiar Dinicu Golescu. În afară de predarea materiilor în limba română, el încuraja şi studierea altor limbi: latina, franceza, germana, greaca şi italiana. În plus, boierul a dus personal muncă de convingere cu părinţii, cărora le recomanda să-şi dea copiii „să auză cursul învăţăturilor“ de la o vârstă cât mai fragedă, pentru a dobândi o bună creştere şi cunoştinţe generale. Şi-a dorit să fie o şcoală-internat la care să vină şi copii de prin alte părţi ale Ţării Româneşti, aşa că a amenajat şi dormitoare, în partea dreaptă a foişorului de pază al lui Tudor Vladimirescu.

Curând, a apărut o problemă, la fel de actuală azi: mulţi elevi, puţini profesori. Soluţia găsită a fost introducerea unei metode de predare la modă atunci în Europa – Bell-Lancaster. Pedagogii englezi care dau numele metodei au iniţiat învăţământul mutual sau monitorial. Mai precis, elevii buni la învăţătură erau însărcinaţi să-i supravegheze şi să-i ghideze pe colegii mai mici. Pentru aplicarea acestei metode, au fost folosite „tablele pedagogice“ ale lui Theodor Pallady. Deşi sună sofisticat, nu erau altceva decât tabele agăţate pe perete, cu ajutorul cărora se învăţau abecedarul, lectura, aritmetica.

Dinicu Golescu a încredinţat conducerea şcolii, ca dascăl şi scolarh (n.r. – director), transilvăneanului Aaron Florian, cărturar de seamă, bun cunoscător al limbii latine, propagator în Muntenia al ideilor Şcolii Ardelene. Printre dascălii de la Goleşti s-a numărat şi Ion Heliade Rădulescu, pentru o perioadă scurtă, ce-i drept, în toamna anului 1827.

Lada de nisip pe care elevii învăţau literele şi numerele FOTO: Denis Grigorescu

Pentru învăţarea „scrisului şi cetirii“, care se preda în clasa întâi, şcolarii aveau la dispoziţie tabla neagră de pe peretele clasei şi lada cu nisip. În clasa a doua, elevii aflau despre istoria românilor din volumul cărturarului ardelean Petre Maior, „Istoria pentru începutul Românilor din Dacia“ (1812). Geografia se învăţa din „Atlasul“ în care este şi harta Valahiei, alcătuit de Iordache Golescu, tipărit la Viena, la 1800. Ctitorul şcolii din Goleşti a fost şi autor de manuale didactice, pe care le-a împărţit gratuit elevilor săi. Astfel, Dinicu Golescu a adunat arhicunoscutele fabule despre vulpea care, neajungând la struguri, pretinde că ar fi acri, despre greierele nepăsător la apropierea iernii şi furnica harnică, despre ursul păcălit de vulpe. În fiecare an, elevii dădeau examene pentru a trece în următoarea clasă.

De asemenea, a existat în intenţia lui Dinicu Golescu întemeierea şi la moşia Belvedere, din Bucureşti, a unui Institut pentru educarea fetelor, însă boierul a murit înainte de a putea să-şi înfăptuiască acest proiect. Din planurile lui aflăm, însă, că fetele trebuiau să înveţe, printre altele, franceza, italiana şi germana, catehism, istorie, aritmetică, gramatică, retorică, mitologie, morală, economia casei, cusături, croituri, pictura sau zugrăveala şi dansul.

Dinicu Golescu era un militant pentru dreptul la educaţie al femeilor, după cum reiese din scrierile sale. „Cele mai multe şcoli de la noi sunt destinate băieţilor, care sunt numai o jumătate din această nouă omenire ce se găseşte a rămânea în locul nostru, făcând o mare nedreptate celeilalte jumătăţi, adică fetelor, în vreme ce, ca să zic adevărul, mai că mai de trebuinţă ar fi învăţătura şi mai buna grijă a fetelor şi se vor socoti mai de mare preţ decât a băieţilor pentru că îndată ce maica natură ne dă fiinţă şi ne aduce în lume muma este cea dintâi ce ne primeşte la braţele sale cele călduroase şi se însărcinează cu îngrijirea noastră, fiind răspunzătoare pentru toată fericirea şi nefericirea noastră.“ 

12 ŢIGĂNUŞI MUZICANŢI 

 O altă trăsătură caracteristică a şcolii din Goleşti era îmbinarea armonioasă a studiului teoretic cu munca practică. Dinicu Golescu arăta că şcolarii trebuie să se ducă în „grădina cu feliurime de pometuri şi să lucreze pentru însănătoşirea trupului“, iar fetele, pe lângă învăţătura cărţii, trebuie să ştie „a împleti, a coase şi alte asemenea“. Elevii şcolii din Goleşti au fost iniţiaţi şi în tainele artei dramatice, precum şi în ale muzicii. Astfel, prin grija lui Dinicu Golescu, s-a înfiripat un mic teatru şcolar. În ceea ce priveşte examenele, acestea se desfăşurau la Piteşti şi erau o adevărată sărbătoare. Într-un an, după terminarea examenelor, elevii au dat reprezentaţia piesei „Regulus“, de Colin, tradusă din germană de I. Văcărescu. Momentul a fost consemnat în presa vremii, fiind lăudată o copilă de 8 ani, care „prin talentul său smulgea lacrimi din ochii celor prezenţi“.
Exista în şcoala de la Goleşti şi o orchestră cu 12 muzicanţi. Golescu a adus de la Sibiu un dascăl căruia îi încredinţase instrucţiunea instrumentală a 12 ţigănuşi, din care maestrul formase: doi scripcari, doi flautişti, doi clarinetişti, un oboist, un fluieraş, doi trâmbiţaşi, un toboşar şi un ţambalist, pe care îi învăţase câteva arii, ca „O du lieber Augustin“, cântecul popular „Was macht der herr Papa“, o căzăcească şi câteva ceardaşuri.

Școala Gimnazială „Nicolae Simonide” este prima școală publică cu predare în limba română din orașul Pitești, purtând numele la început de Școală Națională.

Școala Gimnazială „Nicolae Simonide” este prima școală publică cu predare în limba română din orașul Pitești, purtând numele la început de Școală Națională. Ca urmare a eforturilor depuse de către Primăria Pitești și Ocârmuirea districtului Argeș a fost pus în practică articolul 365 din Regulamentul Organic care prevedea înființarea de școli începătoare în limba română, în toate capitalele de județ, cu o durată de trei ani. În consecință, la 10 februarie 1833, primul institutor și primul director al școlii, Nicolae Simonide, făcea cunoscut Eforiei Școalelor că, la 5 februarie 1833 a început școala în comuna Pitești în prezența autorităților și a locuitorilor orașului, cu un număr de 50 de școlari. Odată deschisă, au alergat la școala lui Simonide o mulțime de băieți și fete, toți dornici de învățătură în frumoasa limbă românească și recrutați din toate straturile sociale, figurând între ei și mulți feciori de boieri, retrași din școlile grecești.

Inițial școala a funcționat în anexele Schitului Buliga

Încă de la începuturi școala s-a confruntat cu nemeroase greutăți materiale pricinuite de lipsa unui local corespunzător, de material didactic, de manuale. Cu toate acestea Nicolae Simonide nu s-a descurajat și a reușit să ducă la bun sfârșit nobila sa misiune. 

Fondatorul școlii, Nicolae Simonide – pe numele său adevărat Nicolae Simion Ciolan – s-a născut la Câmpulung-Muscel, în anul 1804, ca fiu al lui Nicolae Ciolan, descendent al unei familii de intelectuali proveniți din Ardeal. După experiența didactică printre care s-a numărat și aceea de revizor școlar, în anul 1848 îl regăsim pe Simonide ca și prefect al județului Argeș. Inițial școala a funcționat în anexele Schitului Buliga, iar începând cu 23 aprilie 1833 în casele Episcopiei Buzăului. La 18 iunie 1833, responsabili locali, printre care și deputatul Dincă Brătianu, au hotărât să construiască un local propriu al școlii. Școala va funcționa provizoriu în casele stolnicului Ion Socolescu compuse din opt camere. Acest local se afla pe Ulița Mare, lângă fosta Biserică Sf. Nicolae.

Inaugurarea localului s-a făcut în prezenţa ministrului Spiru Haret

Magistratul orașului cumpără în 1840 de la Polcovniceasa Anica Enghel un loc de casă. Aici între 1840 și 1841 a fost construit localul școlii situat pe Ulița Boierească, viitorul Bulevard Brătianu. Localul școlii avea o față spre strada Brătianu și o alta spre pasagiul școlilor. Un al doilea local a fost construit pe locul vechiului edificiu, începând cu 24 august 1908, ora 11 dimineața, când s-a pus piatra fundamentală, fiind de față toate autoritățile comunale, județene și școlare în frunte cu marele Spiru Haret, ministrul școalelor. Inaugurarea s-a făcut în cursul lunii octombrie 1909, la ceremonie fiind prezent și Ion C. Brătianu, fost prim ministru al țării. În noul local au învățat generații la rând. În anul 1960, elevii au fost mutați în actualul imobil situat pe strada 9 Mai, construit în anul 1959. De-a lungul timpului, titulatura școlii a fost schimbată: Școala Națională, Școala publică de băieți, Școala primară de băieți nr.1. Din anul 1931 școala s-a numit Școala „Nicolae Simonide” la propunerea direcțiunii școlii și a Comitetului școlar. La începuturile regimului comunist s-a numit Școala elementară nr. 1 de băieți, în 1961-1962, Școala elementară de 7 ani, în 1962-1963, Școala de 8 ani nr. 1. Din anul 1997 va purtat numele de Școala nr. 1 „Nicolae Simonide”, iar începând cu anul 2012 poartă titulatura de Școala Gimnazială „Nicolae Simonide”.

Prima reprezentație a unei piese de teatru în Pitești s-a făcut în localul școlii publice

În decursul celor 180 de ani de existență, Școala Gimnazială „Nicolae Simonide” a jucat un rol important în istoria Piteştiului. În primul rând, este prima școală publică cu predare în limba română din Pitești și din vechiul județ Argeș. Elevii care se pregăteau în particular, dar și absolvenții școlilor confesionale din Pitești (evanghelică, catolică, izraelită) erau obligați să susțină examenul de atestat la școala lui Simonide cu profesorii acestei școli. Trebuie remarcat și faptul că prima reprezentație a unei piese de teatru în Pitești s-a făcut în localul școlii publice. De asemenea, pentru o bună perioadă de timp aici a funcționat muzeul Ateneului popular „Ionescu Gion”. De remarcat că permanent școala a beneficiat de o bibliotecă și de un muzeu. În Comitetul școlar se regăsesc personalități piteștene precum: Dincă Brătianu, colonelul Gorjanu, locotenent colonelul Corneliu Calotescu, colonelul Barbu Pârâianu, Nicolae Coculesu, preoții de la Bisericile Sf. Nicolae, Sf. Mina și Sf. Ion, avocați, ingineri, dar și comercianți. Să mai remarcăm și faptul că școala a fost vizitată de domnitorul Munteniei Gheorghe Bibescu, dar și de regele României Carol I.

Bombardamentele Aliaților din 6 iunie 1944 au deteriorat serios construcția ridicată în perioada 1908-1909

În timpul participării României la Primul Război Mondial, 1916-1918, localul școlii a fost ocupat de armatele Austro-Ungariei. Între 1919-1920 aici a funcționat școala normală de învățători „Alexandru Odobescu”, iar din 1920 până la 1931, au funcționat în această clădire toate școlile primare din Pitești, pentru că localurile școlii de băieți nr. 2 și nr. 3 erau ocupate de școala normală de fete. 

Subsolul clădirii școlii a adăpostit între 1911-1915 o cantină școlară în care serveau masa elevii săraci. Și tot în subsolul clădirii între 1921-1934 a funcționat căminul Școlii de meserii, dar și Școala industrială de ucenici. 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea școlii a fost evacuată și transformată în Spital Militar pentru Zona Interioară, iar bombardamentele Aliaților din 6 iunie 1944 au deteriorat serios construcția ridicată în perioada 1908-1909. Școala Gimnazială „Nicolae Simonide” a împlinit în anul 2013, 180 de ani de existență. În această vreme s-au perindat la catedră zeci de dascăli și în bănci mii de elevii. Toți dascălii acestei școli, începând cu primul director, Nicolae Simonide, au lăsat ceva bun în urma lor. Datorită acestei moșteniri, școala s-a păstrat în topul celor mai bune școli din Pitești.

sursa: https://ghidlocal.com/brasov/articole/prima-scoala-romaneasca/

https://www.radioromaniacultural.ro/portret-gheorghe-lazar-fondatorul-invatamantului-romanesc-din-tara-romaneasca/

adev.ro/qgxs22

https://jurnaluldearges.ro/scoala-nicolae-simonide-prima-scoala-publica-cu-predare-in-limba-romana-din-pitesti-35183/