 |
Primele cursuri în limba română au avut loc pe băncile acestei şcoli, în anul 1583. Astăzi, edificiul adăposteşte „Muzeul Prima Şcoală Românească” în care se află tiparniţa cărturarului Diaconu Coresi.
Prima Şcoală Românescă din Ardeal a fost construită în anul 1495, în stil gotic, iar în anul 1760 a fost reclădită. Pentru construcţia ei, românii primiseră acordul judelui (administratorului) Braşovului. În acea vreme şcoala era un lucru foarte însemnat. Elevii erau localnici sau veniţi din alte sate învecinate. Dintr-un sat venea cel mai isteţ elev, el fiind ales de către săteni, iar pentru şcolarizarea sa contribuiau toţi sătenii. Şcolarizarea dura între trei şi nouă luni, iar dacă elevul, după terminarea şcolii, nu se întorcea în sat, parinţii trebuiau să restituie sătenilor banii donaţi. Din singurul catalog care mai există şi astăzi reiese că erau 110 elevi şi un singur dascăl, care se numea Ioan Duma, iar cel mai tânăr elev avea 20 de ani. După terminarea şcolii, se întorceau în sat și deveneau gotmani, administratori ai obştei şi aveau grijă de averea bisericii şi a satului. Elevii care învăţau bine şi aveau rezultate bune la învăţatură deveneau notari, dascăli sau preoţi, ducând astfel tradiţia familiei mai departe. Primul manual de gramatică, de o importanţă majoră, este „Omiliarul”, datat din secolul al XIV-lea, care însumează 700 de pagini. Acesta era un manual de filozofie care evidenția toate elementele de educaţie morală, reunind însuşiri, cum ar fi: bunătatea - răutatea, voinţa - rea-voinţa, cinstea - necinstea și citate din filosofii antici precum Aristotel, Democrit şi Euripide, regăsite în opt pagini din acest manual. Următoarele manuale tipărite nu au fost numai de gramatică, ci și de citire și de scriere. Din ele învăţau cum se întocmesc actele oficiale în cancelarii şi notariate. Manualele erau foarte diversificate, de exemplu, existau manuale de macrobiotică, în care era dezvăluit secretul unei vieți lungi. Primul manual de acest fel a fost tipărit în anul 1844 de Pavel Vârsici. Un alt exemplu de manual este cel despre creşterea albinelor, dar și cărţi de legi comerciale, în limba germană și română. Între anii 1557 şi 1583 datorită cărturarului Diaconu Coresi, aici, la Prima Şcoală Românească, văd lumina tiparului primele cărţi în limba română.
 |
| Foto: Monica-Gabriela Mitrea |
Ce învăţau elevii din prima şcoală românească
Materiile principale de studiu erau redactarea documentelor oficiale, macrobiotică (informaţii ce vizau o viaţă lungă) şi legislaţie comercială.
Diaconul Coresi a avut un rol important în educaţia elevilor deoarece acolo s-au tipărit circa 39 de titluri în 700 de exemplare fiecare. Astfel, elevii au fost nu doar alfabetizaţi, ci şi educaţi în caligrafie şi vocabular.
Elevii aveau la dispoziţie un Manual de Şcoală din secolele XI-XII, cu o capacitate de 700 de pagini pline de informaţie. Legile comerciale erau învăţate după un Manual de şcoală de pravilă de comerţ, disponibil în română şi germană.
În şcoala din Şchei s-a dezvoltat şi costumaţia populară a Junilor Braşovului pe care îi vedem pe străzi. O învăţătură care s-a păstrat peste generaţii îi aparţine călugărului Macarie, care spune că „Orişicum ai privi lumea şi prin orişicare ochean, spre toate zările, din patrie o faci, spre sporul înţelepciunii tale şi sporul ei”.
 |
| Prima școală din Moldova în care s-a predat în limba română |
Prima școală din Moldova în care s-a predat în limba română.
Graiul românesc a răsunat pentru prima dată într-o școală din Moldova, la Botoșani.
Mai precis în 1830 la Stâncești, în comuna Mihai Eminescu, într-o mică încăpere ce adăpostea 15 copii de țărani cu râvnă de carte, dascălii au înlocuit vechea buche slavonă și grecească cu cea românească. A fost un act revoluționar în întregul învățământ din principatul Moldovei. Și asta fiindcă în toată regiunea se învăța, geografie, istorie, chiar gramatică, cititul și scrisul doar în limbile rusă și greacă, așa cum s-a făcut de generații din Evul Mediu. Revoluția educațională de la Stâncești, a dechis o fereastră de neprețuit culturii în dulcele grai românesc. Practic din acel moment, existau oameni care puteau scrie, citi și crea în graiul strămoșesc. Școala de la Stâncești, prima din Moldova, unde s-a predat și s-a scris în limba maternă a fost ridicată prin strădania boierilor din familia Callimachi, stăpânii domenilor de la Stâncești.
De altfel învățământul moldovenesc a cunoscut la Botoșani, mai ales în mediul rural, o înflorire fără precedent. Nici nu este de mirare, având ăn vedere valorile uriașe ale culturii naționale, născute pe teritoriul județului. La început școlile erau păstorite de preoții și dascălii din sate. Oameni cu râvnă de carte și care mergeau pe același principiu cu boierii intelectuali care stăpâneau domeniile și anume iluminarea maselor, scoaterea țăranilor și a poporului din bezna necunoașterii și a analfabetismului.
Mai mult decât atât, învățământul botoșănean, cel care l-a format pe Nicolae Iorga, Grigore Antipa sau Octav Onicescu, a fost susținut de adevărate legende ale educației din secolul al XIX lea și începutul secolului XX. Este vorba de învățătorii atât de bine pregătiți și atât de dedicați muncii lor, încât din copii de țărani, care veneau și scriau după o zi de muncă cu cărbunele pe tăbliță, au creat somități ale culturii naționale, ofițeri de carieră și oameni de știință. Unul dintre aceștia a fost învățătorul Ioan Vasiliu.
Puțini știu că școlile rurale din ținuturile natale ale poetului Mihai Eminescu, au beneficiat până și de atenția regilor României. De exemplu piatra de temelie a școlii din Ipotești a fost pusă personal de regele Mihai al României, venit în vizită la Botoșani.
Prin istoria lor seculară, dar mai ales prin realizările deosebite ale învățătorilor, preoților și dascălilor care au slujit învățământul în limba română, în cele mai grele condiții, școlile din comuna Mihai Eminescu, mai ales din satele Stâncești și Cucorăni sunt adevărate leagăne de educație și învățătură ale Moldovei. Personalități precum generalul Savel Manu, mâna dreaptă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza,profesorul Petre Irimescu, fost prefect de Botoșani,preotul Panaite Scobai sau episcopul Inochentie Moisiu, au trecut prin școlile din această zonă.
Gheorghe Lazăr a înființat prima școală cu predare în limba română, în Țara Românească
 |
| Sfântul Sava - arhiva prof. Ionel Zănescu |
Gheorghe Lazăr a fost luat de mic în casa baronului Samuel von Brukenthal, care i-a remarcat aptitudinea pentru a acumula cât mai multe cunoştinţe şi îl va sprijini în acest proces.
A început şcoala târziu, între anii 1791 şi 1798, fiind elevul „şcolii normaliceşti” din satul natal.
În toamna anului 1798, la îndemnul învăţătorului său, Ioan Barac, de care îl va lega o strânsă prietenie, se înscrie în prima clasă a ciclului de gramatică a Liceului academic din Cluj (Şcoala Piaristă), unde va fi declarat „eminent” la toate materiile. Se înscrie apoi la facultate, în 1901, la studii juridice şi filosofice, pe care o absolvă în anul 1806. Pe perioada facultăţii, locuise la Cluj în camere sărăcăcioase, iar pentru a se întreţine se angajase ca preceptor la familia lui Gyulay Kuhn.
Interesant este faptul că în anul 1905, Nicolae Huţovici, preşedintele consistoriului românilor neuniţi din Transilvania, aflând despre rezultatele sale strălucite la învăţătură, îl recomanda printr-o adresă Cancelariei guberniale de la Cluj, pe tânărul student în ultimul an, pentru a-i fi acordată o bursă de 200 de florini anual, pentru a fi trimis la studii teologice la Universitatea de la Viena, în vederea ocupării postului de episcop al neuniţilor din Transilvania, care era vacant de mai bine de zece ani.
Înm 1907 începe studiul la Viena, în perioada studenţiei lucrând ca topograf pentru Napoleon I. După finalizarea studiilor, în 1811, Gheorghe Lazăr, se reîntoarce la Sibiu, fiind hirotonisit arhidiacon și fiind încadrat la Școala teologică ortodoxă.
A tradus în limba română o serie de lucrări cu caracter pedagogic și chiar un manual de pedagogie, dar, din nefericire, a intrat în conflict cu episcopul Vasile Moga care, fiind un adept al învățământului în limba slavonă, a împiedicat activitatea culturală a lui Lazăr, interzicându-i tipărirea manualelor în limba română.
La finalul anului 1815, în urma unei anchete disciplinare, guvernatorul Transilvaniei l-a destituit pe Gheorghe Lazăr din funcție, punându-l sub supravegherea autorităților polițienești.
Ca urmare, un an mai târziu, Gheorghe Lazăr se stabileşte la București, unde și-a câștigat existența mai întâi ca profesor particular. A fost profesor al nepoţilor banului Grigore Ghica şi a lucrat ca inginer topograf pe moşia banului Constantin Bălăceanu. În paralel a lucrat la un plan de organizare a şcolii româneşti, de la şcoala primară, până la învăţământul universitar, plan pe care îl va prezenta personal planul în Divanul cel mare al ţării, în faţa domnitorului.
Gheorghe Lazăr se manifestă puternic ca promotor al ideii de înființare a unei școli românești la cel mai înalt nivel științific posibil la acea vreme, în „limba maicii sale”, într-o vreme în care învățământul se desfășura în limba greacă.
Lazăr a fost puternic sprijinit în ideea sa de luminaţii boieri Iordache Golescu și Iancu Văcărescu, cât şi de eforul şcoalelor, Constantin Bălăceanu.
La 24 martie 1818, după obținearea aprobării pentru înființarea școlii românești, aceasta și-a început activitatea într-un local impropriu din centrul capitalei, la Sfântul Sava, elevii săi fiind, pentru început, băieți de mici meseriași, târgoveți și dascăli, în timp ce copiii boierilor frecventau în continuare școala grecească. Noua instituție a devenit în anii următori, unul dintre cei mai importanţi piloni ai consolidării și răspândirii culturii românești. Demne de remarcat sunt numele primilor absolvenţi ai şcolii de la Sfântul Sava: Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Simion Marcovici și alții.
Cursurile pe care le-a ținut Gheorghe Lazăr, în limba română, în timp ce limba greacă părea să fie apreciată de clasele sociale superioare, au produs o puternică impresie în epocă. În plus, în vremea în care cartea era o raritate și, de multe ori, în limbi necunoscute de popor, Gheorghe Lazăr a tradus și a scris cărți în limba română, fapt care a deschis noi orizonturi pentru un mare număr de români. A scris manuale precum “Aritmetica matematicească” şi “Trigonometria cea dreaptă” care au însemnat introducerea termenilor tehnici în limba română, fiind cel care a reuşit introducerea în limba română a noţiunilor de adunare, scădere, înmulţire, împărţire, triunghi, sinus, cosinus, la şcoala lui Lazăr fiind predată, pentru prima dată, filosofie în limba română, disciplină studiată până atunci numai în slavonă sau greacă.
În perioada Revoluției din anul 1821, Gheorghe Lazăr și elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni și învățându-i pe panduri să mânuiască armele și să se apere. Documentele vremii atestă şi activitatea inginerească a dascălului, concretizată prin unele din lucrările sale rămase nu numai în București: ridicarea topografică a Moșiei Obislavu (Dâmbovița) sau a Moșiei Fântânele (Prahova).
Colaborarea cu revoluționarii i-a atras lui Gheorghe Lazăr persecuții din partea autorităților, el se întoarce bolnav în satul natal, Avrig, unde trece la Domnul, la 17 septembrie 1823, la doar 44 de ani, fiind înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Avrig, în imediata vecinătate a casei natale.
Ca o recunoaștere a activității sale meritorii pentru învăţământul în limba română, în multe localități din România au fost amplasate statui ale lui Gheorghe Lazăr.
În anul 1864, elevul său, contele Scarlat H. Rosetti, mare proprietar de terenuri, a ridicat primul monument dedicat personalității lui Gheorghe Lazăr, în curtea bisericii răsăritene ortodoxe din Avrig.
În anul 1886, în Piața Universității din Bucureşti, a fost amplasată o impunătoare statuie care readuce în memoria tuturor întreaga sa operă dedicată identității românești.
Tot în Avrig, în centrul localității, a fost instalat, ulterior, un bust dedicat marelui înaintaș, conceput cu mare putere de expresie de sculptorul Cornel Medrea. Și la Sibiu, în fața palatului ASTRA, se află un bust al lui Gheorghe Lazăr.
În semn de prețuire pentru fondatorul învățământului în limba națională, mai multe instituții de învățământ poartă numele lui Gheorghe Lazăr, printre care: Colegiul Național Gheorghe Lazăr din Sibiu (fostul liceu al iezuiților), Colegiul Național Gheorghe Lazăr din București (întemeiat sub acest nume în anul 1860), Colegiul Național Pedagogic Gheorghe Lazăr din Cluj-Napoca şi altele.
În anul 1923, la împlinirea a 100 ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr, autoritățile de atunci, membrii guvernului și instituțiile de învățământ de toate gradele au organizat o comemorare festivă.
În anul 1973, UNESCO a comemorat 150 de ani de la moartea dascălului din Avrig, aducându-se în prim plan activitatea, viața și opera unuia dintre cei mai prestigioși îndrumători ai culturii române.
Puţină lume ştie că Gheorghe Lazăr a fost şi primul inginer cadastral (hotarnic) român şi că a pus bazele limbii române ştiinţifice şi tehnice, în toate domeniile. Gheorghe Lazăr este transilvăneanul care a oprit prăbuşirea naţiei sale, a românimii din vechiul teritoriu al Daciei-Romane şi a dat un nou imbold culturii şi civilizaţiei româneşti, nu întâmplător fiind numit „voievodul culturii româneşti”.
Data sa de naştere, 5 iunie, a fost aleasă drept Ziua Învățătorului, proiectul de lege privind instituirea acestei sărbători fiind adoptat la 9 octombrie 2007. Această dată a fost stabilită prin legea nr. 289 din 29 octombrie 2007, manifestarea având un caracter educațional, național, apolitic și cultural.
de Răzvan Moceanu – RADOR
Prima școală superioară din mediul rural al Țării Românești
Şcoala Slobodă Obştească de la Goleşti a fost o instituţie-model pentru prima jumătate a secolului XIX: oferea cursuri şi manuale gratuite tuturor elevilor, indiferent de rangul social pe care-l aveau. Aşa s-a împlinit visul cărturarului Golescu: să se înveţe în limba română în Ţara Românească.
La Complexul Muzeal Goleşti, aflat la doar opt kilometri de Piteşti, stă şi azi în picioare clădirea în care a funcţionat prima şcoală rurală cu predare în limba română din sudul ţării. Şcoala Slobodă Obştească a fost înfiinţată pe cheltuiala boierului şi cărturarului Dinicu Golescu, iar inaugurarea a avut loc, cu surle şi trâmbiţe, în anul 1826. „Pentru a vesti deschiderea şcolii la Goleşti, Dinicu Golescu a decis să se folosească de reclamă pentru a-i convinge pe părinţi să-şi dea copiii la şcoală. Logofătul a folosit cuvântul «înştiinţare», atât pentru a atrage atenţia tuturor, precum şi pentru a accentua faptul că se va comunica ceva important. Astfel, mesajul prin care Dinicu Golescu a vestit deschiderea şcolii reprezintă un document grăitor bazat pe principiul devenit tradiţie, moştenit de la Gheorghe Lazăr, acela de a păstra învăţământului un caracter naţional“, povesteşte muzeografa Cristina Boţoghină.
Istoria şcolii este însă chiar mai veche, căci înaintea lui Dinicu Golescu a fost tatăl lui. Boier „apreţuitor al învăţăturii“, cum îl descria Ion Heliade Rădulescu, banul Radu Golescu a deschis o şcoală începătoare în limba română, care şi-a încetat activitatea în 1821. Aşadar, Dinicu Golescu a dus mai departe visul părintelui său – acela de a oferi acces la educaţie tuturor copiilor. Format în climatul favorabil al unei familii cu vechi tradiţii patriotice şi umanitariste, Dinicu Golescu a moştenit de la tatăl său nu doar averea, ci şi compasiunea pentru cei umili şi năpăstuiţi. Nu s-a împăcat cu gândul ca „cel sărac şi obidit să zacă în întunericul neştiinţei“. Din acest motiv, la şcoala pe care a înfiinţat-o se putea înscrie orice elev, indiferent de statutul social. Aşa se face că în şcoala din Goleşti învăţau, cot la cot, fii de boieri, fii de ţărani şi de ţigani – care în 1826 erau consideraţi robi.
O şcoală de stat ca-n afară
„Şcoala din Goleşti s-a înscris, în contextul învăţământului românesc de la începutul secolului al XIX-lea, ca prima şcoală în limba română din mediul sătesc al Ţării Româneşti, cu o programă de învăţământ superioară, bine conturată, ce rivaliza cu a înaltelor şcoli cunoscute de Dinicu Golescu în ţările europene vizitate“, explică Cristina Boţoghină.
Călătoriile făcute în Occident, în ţări precum Franţa, Germania şi Austria, i-au oferit lui Dinicu Golescu noi perspective şi l-au făcut să înţeleagă cât de importante sunt educaţia şi cultura pentru o societate sănătoasă. „Cum puteam, ochi având să nu văd, văzând să nu iau aminte, luând aminte să nu asemăn, asemănând, să nu judec binele şi să nu poftesc a-l face arătat compatrioţilor mei?“, nota Golescu în volumul „Însemnare a călătoriei mele“.
Călătoriile făcute în Occident, în ţări precum Franţa, Germania şi Austria, i-au oferit lui Dinicu Golescu noi perspective şi l-au făcut să înţeleagă cât de importante sunt educaţia şi cultura pentru o societate sănătoasă. „Cum puteam, ochi având să nu văd, văzând să nu iau aminte, luând aminte să nu asemăn, asemănând, să nu judec binele şi să nu poftesc a-l face arătat compatrioţilor mei?“, nota Golescu în volumul „Însemnare a călătoriei mele“.
Pe lângă faptul că orele ţinute la Şcoala Slobodă Obştească erau destinate pentru „fiii nobleţii, ai norodului şi robi pământeni“, cursurile erau gratuite, la fel şi manualele, iar sponsor principal a fost chiar Dinicu Golescu. În afară de predarea materiilor în limba română, el încuraja şi studierea altor limbi: latina, franceza, germana, greaca şi italiana. În plus, boierul a dus personal muncă de convingere cu părinţii, cărora le recomanda să-şi dea copiii „să auză cursul învăţăturilor“ de la o vârstă cât mai fragedă, pentru a dobândi o bună creştere şi cunoştinţe generale. Şi-a dorit să fie o şcoală-internat la care să vină şi copii de prin alte părţi ale Ţării Româneşti, aşa că a amenajat şi dormitoare, în partea dreaptă a foişorului de pază al lui Tudor Vladimirescu.
Curând, a apărut o problemă, la fel de actuală azi: mulţi elevi, puţini profesori. Soluţia găsită a fost introducerea unei metode de predare la modă atunci în Europa – Bell-Lancaster. Pedagogii englezi care dau numele metodei au iniţiat învăţământul mutual sau monitorial. Mai precis, elevii buni la învăţătură erau însărcinaţi să-i supravegheze şi să-i ghideze pe colegii mai mici. Pentru aplicarea acestei metode, au fost folosite „tablele pedagogice“ ale lui Theodor Pallady. Deşi sună sofisticat, nu erau altceva decât tabele agăţate pe perete, cu ajutorul cărora se învăţau abecedarul, lectura, aritmetica.
Dinicu Golescu a încredinţat conducerea şcolii, ca dascăl şi scolarh (n.r. – director), transilvăneanului Aaron Florian, cărturar de seamă, bun cunoscător al limbii latine, propagator în Muntenia al ideilor Şcolii Ardelene. Printre dascălii de la Goleşti s-a numărat şi Ion Heliade Rădulescu, pentru o perioadă scurtă, ce-i drept, în toamna anului 1827.
 |
Lada de nisip pe care elevii învăţau literele şi numerele FOTO: Denis Grigorescu |
Pentru învăţarea „scrisului şi cetirii“, care se preda în clasa întâi, şcolarii aveau la dispoziţie tabla neagră de pe peretele clasei şi lada cu nisip. În clasa a doua, elevii aflau despre istoria românilor din volumul cărturarului ardelean Petre Maior, „Istoria pentru începutul Românilor din Dacia“ (1812). Geografia se învăţa din „Atlasul“ în care este şi harta Valahiei, alcătuit de Iordache Golescu, tipărit la Viena, la 1800. Ctitorul şcolii din Goleşti a fost şi autor de manuale didactice, pe care le-a împărţit gratuit elevilor săi. Astfel, Dinicu Golescu a adunat arhicunoscutele fabule despre vulpea care, neajungând la struguri, pretinde că ar fi acri, despre greierele nepăsător la apropierea iernii şi furnica harnică, despre ursul păcălit de vulpe. În fiecare an, elevii dădeau examene pentru a trece în următoarea clasă.
De asemenea, a existat în intenţia lui Dinicu Golescu întemeierea şi la moşia Belvedere, din Bucureşti, a unui Institut pentru educarea fetelor, însă boierul a murit înainte de a putea să-şi înfăptuiască acest proiect. Din planurile lui aflăm, însă, că fetele trebuiau să înveţe, printre altele, franceza, italiana şi germana, catehism, istorie, aritmetică, gramatică, retorică, mitologie, morală, economia casei, cusături, croituri, pictura sau zugrăveala şi dansul.
Dinicu Golescu era un militant pentru dreptul la educaţie al femeilor, după cum reiese din scrierile sale. „Cele mai multe şcoli de la noi sunt destinate băieţilor, care sunt numai o jumătate din această nouă omenire ce se găseşte a rămânea în locul nostru, făcând o mare nedreptate celeilalte jumătăţi, adică fetelor, în vreme ce, ca să zic adevărul, mai că mai de trebuinţă ar fi învăţătura şi mai buna grijă a fetelor şi se vor socoti mai de mare preţ decât a băieţilor pentru că îndată ce maica natură ne dă fiinţă şi ne aduce în lume muma este cea dintâi ce ne primeşte la braţele sale cele călduroase şi se însărcinează cu îngrijirea noastră, fiind răspunzătoare pentru toată fericirea şi nefericirea noastră.“
12 ŢIGĂNUŞI MUZICANŢI
O altă trăsătură caracteristică a şcolii din Goleşti era îmbinarea armonioasă a studiului teoretic cu munca practică. Dinicu Golescu arăta că şcolarii trebuie să se ducă în „grădina cu feliurime de pometuri şi să lucreze pentru însănătoşirea trupului“, iar fetele, pe lângă învăţătura cărţii, trebuie să ştie „a împleti, a coase şi alte asemenea“. Elevii şcolii din Goleşti au fost iniţiaţi şi în tainele artei dramatice, precum şi în ale muzicii. Astfel, prin grija lui Dinicu Golescu, s-a înfiripat un mic teatru şcolar. În ceea ce priveşte examenele, acestea se desfăşurau la Piteşti şi erau o adevărată sărbătoare. Într-un an, după terminarea examenelor, elevii au dat reprezentaţia piesei „Regulus“, de Colin, tradusă din germană de I. Văcărescu. Momentul a fost consemnat în presa vremii, fiind lăudată o copilă de 8 ani, care „prin talentul său smulgea lacrimi din ochii celor prezenţi“.
Exista în şcoala de la Goleşti şi o orchestră cu 12 muzicanţi. Golescu a adus de la Sibiu un dascăl căruia îi încredinţase instrucţiunea instrumentală a 12 ţigănuşi, din care maestrul formase: doi scripcari, doi flautişti, doi clarinetişti, un oboist, un fluieraş, doi trâmbiţaşi, un toboşar şi un ţambalist, pe care îi învăţase câteva arii, ca „O du lieber Augustin“, cântecul popular „Was macht der herr Papa“, o căzăcească şi câteva ceardaşuri.
Exista în şcoala de la Goleşti şi o orchestră cu 12 muzicanţi. Golescu a adus de la Sibiu un dascăl căruia îi încredinţase instrucţiunea instrumentală a 12 ţigănuşi, din care maestrul formase: doi scripcari, doi flautişti, doi clarinetişti, un oboist, un fluieraş, doi trâmbiţaşi, un toboşar şi un ţambalist, pe care îi învăţase câteva arii, ca „O du lieber Augustin“, cântecul popular „Was macht der herr Papa“, o căzăcească şi câteva ceardaşuri.
Școala Gimnazială „Nicolae Simonide” este prima școală publică cu predare în limba română din orașul Pitești, purtând numele la început de Școală Națională.
Inițial școala a funcționat în anexele Schitului Buliga
Încă de la începuturi școala s-a confruntat cu nemeroase greutăți materiale pricinuite de lipsa unui local corespunzător, de material didactic, de manuale. Cu toate acestea Nicolae Simonide nu s-a descurajat și a reușit să ducă la bun sfârșit nobila sa misiune.
Fondatorul școlii, Nicolae Simonide – pe numele său adevărat Nicolae Simion Ciolan – s-a născut la Câmpulung-Muscel, în anul 1804, ca fiu al lui Nicolae Ciolan, descendent al unei familii de intelectuali proveniți din Ardeal. După experiența didactică printre care s-a numărat și aceea de revizor școlar, în anul 1848 îl regăsim pe Simonide ca și prefect al județului Argeș. Inițial școala a funcționat în anexele Schitului Buliga, iar începând cu 23 aprilie 1833 în casele Episcopiei Buzăului. La 18 iunie 1833, responsabili locali, printre care și deputatul Dincă Brătianu, au hotărât să construiască un local propriu al școlii. Școala va funcționa provizoriu în casele stolnicului Ion Socolescu compuse din opt camere. Acest local se afla pe Ulița Mare, lângă fosta Biserică Sf. Nicolae.
Inaugurarea localului s-a făcut în prezenţa ministrului Spiru Haret
Magistratul orașului cumpără în 1840 de la Polcovniceasa Anica Enghel un loc de casă. Aici între 1840 și 1841 a fost construit localul școlii situat pe Ulița Boierească, viitorul Bulevard Brătianu. Localul școlii avea o față spre strada Brătianu și o alta spre pasagiul școlilor. Un al doilea local a fost construit pe locul vechiului edificiu, începând cu 24 august 1908, ora 11 dimineața, când s-a pus piatra fundamentală, fiind de față toate autoritățile comunale, județene și școlare în frunte cu marele Spiru Haret, ministrul școalelor. Inaugurarea s-a făcut în cursul lunii octombrie 1909, la ceremonie fiind prezent și Ion C. Brătianu, fost prim ministru al țării. În noul local au învățat generații la rând. În anul 1960, elevii au fost mutați în actualul imobil situat pe strada 9 Mai, construit în anul 1959. De-a lungul timpului, titulatura școlii a fost schimbată: Școala Națională, Școala publică de băieți, Școala primară de băieți nr.1. Din anul 1931 școala s-a numit Școala „Nicolae Simonide” la propunerea direcțiunii școlii și a Comitetului școlar. La începuturile regimului comunist s-a numit Școala elementară nr. 1 de băieți, în 1961-1962, Școala elementară de 7 ani, în 1962-1963, Școala de 8 ani nr. 1. Din anul 1997 va purtat numele de Școala nr. 1 „Nicolae Simonide”, iar începând cu anul 2012 poartă titulatura de Școala Gimnazială „Nicolae Simonide”.
Prima reprezentație a unei piese de teatru în Pitești s-a făcut în localul școlii publice
În decursul celor 180 de ani de existență, Școala Gimnazială „Nicolae Simonide” a jucat un rol important în istoria Piteştiului. În primul rând, este prima școală publică cu predare în limba română din Pitești și din vechiul județ Argeș. Elevii care se pregăteau în particular, dar și absolvenții școlilor confesionale din Pitești (evanghelică, catolică, izraelită) erau obligați să susțină examenul de atestat la școala lui Simonide cu profesorii acestei școli. Trebuie remarcat și faptul că prima reprezentație a unei piese de teatru în Pitești s-a făcut în localul școlii publice. De asemenea, pentru o bună perioadă de timp aici a funcționat muzeul Ateneului popular „Ionescu Gion”. De remarcat că permanent școala a beneficiat de o bibliotecă și de un muzeu. În Comitetul școlar se regăsesc personalități piteștene precum: Dincă Brătianu, colonelul Gorjanu, locotenent colonelul Corneliu Calotescu, colonelul Barbu Pârâianu, Nicolae Coculesu, preoții de la Bisericile Sf. Nicolae, Sf. Mina și Sf. Ion, avocați, ingineri, dar și comercianți. Să mai remarcăm și faptul că școala a fost vizitată de domnitorul Munteniei Gheorghe Bibescu, dar și de regele României Carol I.
Bombardamentele Aliaților din 6 iunie 1944 au deteriorat serios construcția ridicată în perioada 1908-1909
În timpul participării României la Primul Război Mondial, 1916-1918, localul școlii a fost ocupat de armatele Austro-Ungariei. Între 1919-1920 aici a funcționat școala normală de învățători „Alexandru Odobescu”, iar din 1920 până la 1931, au funcționat în această clădire toate școlile primare din Pitești, pentru că localurile școlii de băieți nr. 2 și nr. 3 erau ocupate de școala normală de fete.
Subsolul clădirii școlii a adăpostit între 1911-1915 o cantină școlară în care serveau masa elevii săraci. Și tot în subsolul clădirii între 1921-1934 a funcționat căminul Școlii de meserii, dar și Școala industrială de ucenici.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea școlii a fost evacuată și transformată în Spital Militar pentru Zona Interioară, iar bombardamentele Aliaților din 6 iunie 1944 au deteriorat serios construcția ridicată în perioada 1908-1909. Școala Gimnazială „Nicolae Simonide” a împlinit în anul 2013, 180 de ani de existență. În această vreme s-au perindat la catedră zeci de dascăli și în bănci mii de elevii. Toți dascălii acestei școli, începând cu primul director, Nicolae Simonide, au lăsat ceva bun în urma lor. Datorită acestei moșteniri, școala s-a păstrat în topul celor mai bune școli din Pitești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu