Cine era necunoscutul al cărui trup Sena l-a purtat în aval, autoritățile găsindu-l la zece kilometri de Paris, pe 1 mai 1970? Cine era bărbatul de nici cincizeci de ani, cetățean francez, în buzunarele căruia se aflau două bilete nefolosite la un spectacol după „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett? Cum ar suna, pe scurt, povestea lui, dacă am da timpul înapoi?
Iată-l îndreptându-se spre Mont Mirabeau pe acest bărbat arătos, căruia nu-i mai place de ani buni să trăiască. Iată-l pe poetul care-și ascunsese moartea în versuri și care, alegându-și astfel sfârșitul, intra în galeria sinucigașilor postHolocaust precum Jerzy Kosinski, Tadeusz Borowski și Primo Levi.
Rămâne departe de noi, nu îl putem vedea în ziua aceea de luni, 20 aprilie 1970, cum urcă pe Pont Mirabeau, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai lung și cel mai înalt pod din Paris. Cum este această ultimă zi, sau noapte, căci nu se știe exact? Un calvar, ne putem imagina, un calvar pe care Paul Celan nu mai vrea să-l trăiască. Nimic nu e cum, când și unde trebuie în viața omului. Iar după Holocaust filosofia nu mai e de niciun ajutor. Ce s-a petrecut în interiorul acestei ființe dornice de neant în ultimele 24 de ore poate că e anticipat în poezia lui. Noi nu putem decât să ne întoarcem în timp și să încercăm o schiță de portret în care nu e loc de detalii.
Pe numele său adevărat Paul Antschel, se naște în 1920 într-o familie de evrei, la Cernăuți. Acasă se vorbea germană, dar și română, ucraineană sau idiș. Primii optsprezece ani din viața viitorului poet au ritmul vieții din vechiul oraș al Imperiului Austro-Ungar. După 1900, grație legăturilor strânse cu Viena, la Cernăuți se trăise ca într-o metropolă. Comerțul mergea strună, gazetele aduceau mereu vești, se tipăreau cărți în mai multe limbri, teatrele propuneau spectacole, școlile de diferite feluri se îngrijeau de viitor. Dar istoriei nu-i place liniștea și tulbură mai mereu valurile. Așa că trimite imediat nori de furtună.
În 1938, Paul Antschel merge în Franța, la Tours, să studieze medicina, pentru că numerus clausus îi obligă pe evrei să plece în străinătate. Este anul în care face cunoștință cu Parisul, unde rămâne la un unchi din partea tatălui, vizitează orașul și câteva muzee, vede câteva spectacole de teatru care rămân istorie. Peste un an, în vacanță, se întoarce în orașul natal din Bucovina, anexat la Rusia din 1940, dar, din cauza evenimentelor, nu mai poate reveni în Franța. Istoria e hotărâtă, se grăbește să-și urmeze planul ei pentru milioane de suflete care așteaptă înfrigurate o soluție.
Pe marginea prăpastiei, cu moartea bătându-i pe umăr, poetul obsedat de neant și de absurdul existențial petrece anii de război aproape de moarte. Ea îl cruță, dar nu îi cruță pe cei dragi, iar moartea lor atârnă greu în destinul lui Paul Celan. De fapt, va atârna decisiv într-o balanță care nu se va mai echilibra niciodată. După ce e deportată într-un lagăr de concentrare, mama lui este ucisă de naziști, tatăl moare de tifos, iar el e trimis, în 1943, într-un lagăr de muncă forțată din Moldova.
Tânărul atras de poezia suprarealistă, care face traduceri și scrie eseuri, înțelege repede că vor veni la putere comuniștii și caută scăpare. Ca să poată scrie, Paul Antschel trebuie să devină Paul Celan. Dacă identitatea sa se schimbă sau în ce sens se schimbă poezia lui, care trimite neîncetat la Biblie, la Psalmi, la Shakespeare, la Hölderlin și Büchner, se va putea spune mai târziu. La asta vor reflecta psihanaliștii atrași de lumea lui cenușie, în care rar se arată lumina. După ce traduce și editează cărți la București, trăiește un an la Viena și, într-o zi de vară, pe 13 iulie 1948, ajunge la Parisul pe care nu-l va mai părăsi decât atunci când va părăsi viața.
1948 este un an capital în destinul lui Paul Celan. Acum începe cu adevărat capitolul parizian, la un hotel, poetul trăind din traduceri. Își petrece zilele și nopțile în compania scrierilor lui William Shakespeare, Fernando Pessoa, André Breton, Paul Valéry, Emil Cioran etc., protagonist al unui exil în care rar există zile senine.
Cum să mai poți scrie poezie după Auschwitz, se întreba Theodor W. Adorno, cum să nu fie asta o barbarie? Așadar, scriind poezie după Auschwitz, Paul Celan este un bărbat care se luptă în fiecare zi să mai trăiască. Anul 1948 este și anul în care apare Todesfuge, cel mai cunoscut poem al său și una dintre scrierile fundamentale pentru poezia modernă postbelică. În volumul intitulat Paul Celan și „meridianul” său. Repere vechi și noi pe un atlas central-european, Andrei Corbea explică momentul: „Apariția în 1947 în «Contemporanul», în versiune românească, a Tangoului morții, publicat în germană abia un an mai târziu, în placheta vieneză Der Sand aus den Urnen, simbolizează momentul de vârf al popasului bucureștean și al celui «în limba română» al poetului ce doar de aici încolo se va numi Paul Celan; el anunța și o despărțire, căci numai câteva săptămâni după aceea semnătura revenea în «Agora» lui Ion Caraion sub primele sale poeme germane tipărite de el vreodată (…), iar «Revista lierară» semnala «pozitiv» publicarea «în traducere» a «poetului german Paul Celan». Opțiunea fusese, așadar, făcută, iar aventuroasa trecere a frontierei și a Cortinei de Fier spre Occident, cu scurtul intermezzo vienez și stabilirea la Paris, este la rândul ei încărcată de simbolul «alegerii» limbilor. Limba română devine brusc una pasivă, iar locul ei în comunicarea curentă îl ia franceza (…). Românește va mai vorbi rareori, poate cu Cioran, cu Gherasim Luca sau cu alți exilați și, din când în când cu vizitatori de la București, pe care îi va întâlni după 1964 (…)”
Nu doar un an al despărțirii, ci și un an al descoperirii, 1948 îl pune pe tânărul de 27 de ani care și-a pierdut părinții în Holocaust și a fugit de la București la Viena, prin Budapesta, față în față cu tânăra Ingeborg Bachmann, psionată de filosofie, care-și scrie doctoratul despre Martin Heidegger. În capitala Austriei începe contrarianta lor poveste de dragoste, nu suficient de puternică încât să dărâme ziduri, nu suficient de excentrică încât să convingă cercurile suprarealiste, dar suficient de reală încât să lase în urmă scrisori și o mulțime de întrebări. Publicate mai târziu în Franța, aceste mărturii spectaculoase și dureroase se pot citi acum și în română, în volumul „Timp al inimii”, care cuprinde și corespondența dintre Paul Celan și scriitorul Max Frisch, publicat la Editura Art.
Anii parizieni sunt însă și ani de construcție. Exilatul care descoperă, de exemplu, Cartierul Latin, tărâm prin excelență al exilaților, o cunoaște în 1951 pe Gisèle de Lestrange, o aristocrată catolică, pictoriță, pe care un an mai târziu o ia de soție și cu care își construiește o viață de familie. Imperfectă, e drept, dar ca orice altă viață de familie. Împreună, au doi fii, dintre care trăiește doar al doilea, Eric, viitor artist de circ. În 1955, Paul Celan primește cetățenia franceză, apoi începe să susțină cursuri la L’École Normale Supérieur, unde există și astăzi o sală care îi poartă numele, alături de Sala „Samuel Beckett”, și la l’Institut d’Études germaniques.
Capitolul parizian este unul complicat. Cu doi ani în urmă, în viața poetului se declanșase un război urât, care nu va rămâne fără consecințe asupra stării sale: campania de calomnii declanșată împotriva lui de văduva lui Ivan Goll, care îl acuza că a plagiat scrieri ale soțului ei, campanie care va continua cu îndârjire ani în șir și care va contribui semnificativ la șubrezirea stării de spirit a poetului, care, deși nu prea mai iese decât în Germania, din când în când, pentru lecturi publice, continuă să scrie poezie și să corespondeze cu Ingeborg Bachmann.
Fragilizarea lui este, de fapt, continuă. Crizele de delir sunt din ce în ce mai dese, astfel încât în 1965-1966 Paul Celan ajunge într-un spital de psihiatrie. Nu trece mult și ele se agravează. Nu trece mult și are loc o tentativă de a-și ucide soția. Timpul se grăbește, lucrurile o iau razna. Sindrom posttraumatic legat de Șoah, spun psihiatrii, plus o depresie gravă.
În 1967, după ce se separă de soție, în urma unui episod sever, locuiește într-un mic studio de pe Rue Tournefort, unde reușește să scrie în continuare poezie, iar în noiembrie 1969 undeva pe Bulevardul Emile Zola, dar e un loc unde nu se instalează cu adevărat, un loc de trecere, un loc care nu îi aparține și căruia el nu îi aparține nicidecum.
Moartea pândește peste tot, poezia lui absoarbe, iar ființa lui e absorbită de ea. Moartea a fost în trecutul lui, este în prezent și va fi, fără îndoială, și în viitor, îl așteaptă acolo, într-o formă pe care nu o vede nici măcar el. De-acum, rațiunea a ieșit din scenă și l-a lăsat pe poet să cutreie orașul atâtor exilați, celebri și anonimi, și să se oprească în dreptul unui pod. Din câte se pare, Pont Mirabeau, în 20 aprilie 1970, locul din care a privit ultima dată orașul acesta în care și-a dorit atât să ajungă. Acolo, într-o zi de primăvară, aproape de locuința sa, s-au sfârșit capitolul parizian și viața însăși. Acum, măcar la cincizeci de ani de la moartea lui, poate că poemele, eseurile și scrisorile lui ar trebui citite de cât mai mulți. Ar fi cea mai bună cale de a ne apropia de necunoscutul care s-a oprit ultima dată pe Pont Mirabeau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu