Eugene Ionesco povestind despre Brâncuși

L-am cunoscut personal pe Brâncuşi foarte tîrziu, în cei din urmă ani ai vieţii sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în Impasse Ronsin, chiar în faţa celui al sculptorului, despărţit de o străduţă de un metru lăţime. „Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru ?”, îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. „Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc”. Bineînţeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om. Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Ii alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile, îi îndepărta, ameninţîndu-i cu bîta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau.Existau, totuşi, cîţiva rari privilegiaţi şi privilegiate pe care Brâncuşi, neputînd trăi mereu cu totul singur, îi primea şi îi răsfăţa: aceştia sau acestea erau invitaţi să ia parte la mesele lui, în acelaşi timp fruste şi rafinate, în alcătuirea cărora intrau un nemaipomenit iaurt pe care Brâncuşi îl pregătea el însuşi, varză crudă acrită, castraveţi săraţi, mămăligă şi şampanie, de pildă. Uneori, după desert, cînd era foarte bine dispus, Brâncuşi făcea o demonstraţie de dans al pîntecelui, înaintea vizitatoarelor sale care savurau cafeaua turcească.

Am apucături rele. Acesta-i, fără îndoială, motivul pentru care nu sufăr relele apucături ale altora. Am şovăit îndelung pînă să mă duc să-l văd pe Brâncuşi : îmi era de-ajuns să-i contemplu operele, cu atît mai mult cu cît îi cunoşteam teoriile fundamentale, foarte adesea spuse celor ce-l ascultau, foarte des repetate de aceştia. Mi s-a adus la cunoştinţă ura, dispreţul lui faţă de sculptura „biftecurilor”, pe care-am numit-o astăzi sculptura figurativă, adică aproape toată sculptura cunoscută de la greci pînă în zilele noastre. Ştiam că-i era dragă formula asta şi că-i plăcea foarte mult s-o lanseze în capul oricui îl asculta. Pitorescul persoanei sale nu mă atrăgea în mod deosebit : nu mai voia să dea mîna cu Max Ernst pentru că acesta, susţinea Brâncusi, l-ar deochia şi pentru că l-ar fi făcut să cadă şi să-şi scrîntească glezna, uitîndu-se cu ură la el. Şi Picasso îl scîrbea pe Brâncusi, căci, după acesta din urmă, „Picasso nu făcea pictură, ci magie neagră”.



Într-o seară de iarnă, mă dusesem în vizită la Istrati. Stăteam aşezaţi în tihnă în jurul sobei, cînd uşa se deschise. Brâncusi intră : un bătrînel de optzeci de ani, cu reteveiul în mînă, îmbrăcat în alb, pe cap cu o căciulă înaltă de blană albă, cu o barbă albă de patriarh. Şi, fireşte, „cu ochii sclipind de răutate”, cum ne spune, aşa de bine zicala. Se aşeză pe un scăunel, îi fui prezentat. Se prefăcu că nu mi-a înţeles numele. Îi fu repetat, de două sau de trei ori. Apoi, arătîndu-mă cu capătul băţului :

— „Ce face la viaţa lui ?”
— E autor dramatic ! răspunse Istrati, care-l prevenise totuşi.
— „Ce e ?” întrebă iarăşi Brâncusi.
— „Scrie piese,… piese de teatru !”
—„Piese de teatru ?” se miră Brâncusi. Apoi, întorcîndu-se triumfal către mine şi privindu-mă în faţă :
— „Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru!”
— „Şi eu îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv” îi spusei.
Mă privi cu ochiul lui de bătrîn ţăran şiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi pe loc o replică destul de jignitoare. Reveni la atac după cinci minute :
— „Ce credeai despre Hitler?” mă întrebă el.
— „N-am o părere despre treaba asta” răspunsei eu cu nevinovăţie.
— „A fost un om de ispravă!” strigă el, ca pentru a-mi arunca o sfidare. „Un erou, un neînţeles, o victimă !” Apoi, se avîntă într-un extraordinar, metafizic, confuz elogiu al „arianismului”. Istrati şi soţia lui erau la pămînt. Eu nu mă urnii din loc. Ştiam că, pentru a-şi întărîta interlocutorii, contrazicînd ceea ce credea că este gîndul lor, îşi manifestase, rînd pe rînd, cînd ura faţă de nazism, cînd cea faţă de democraţie, de bolşevism, de anticomunism, de spiritul ştiinţific, de modernism, de antimodernism şi aşa mai departe. Închipuindu-şi, poate, că avea de-a face cu un admirator naiv, lacom de cea mai neînsemnată dintre vorbele sale, ori dîndu-şi seama că nu va reuşi să mă scoată din sărite, Brâncusi renunţă. Se lansă într-un mare discurs, cum mă aşteptam, împotriva biftecurilor, povesti amintiri, cum venise la Paris de pe malurile Dunării făcînd o mare parte din drum pe jos,  ne vorbi şi despre ,,ioni”, principii ale energiei cosmice care străbat spaţiul, şi despre care spunea că-i zăreşte cu ochiul liber, în razele soarelui. Se întoarse către soţia mea, îi reproşa cu asprime că nu poartă părul destul de lung, apoi agresivitatea lui se linişti. Fu cuprins deodată de o bucurie copilărească, chipul i se destinse, se ridică, ieşi ajutîndu-se cu bastonul, lăsă uşa deschisă spre frig, reveni peste cîteva minute, cu o sticlă de şampanie în mînă, nu ne mai purta pică, ne simpatiza.

Îmi fu dat, după aceea, să-l revăd pe Brâncusi încă de patru sau cinci ori înainte de moarte. După ce a fost în clinică pentru a-şi îngriji un picior rupt, nu şi-a mai părăsit atelierul. Avea un aspirator, ultim model, însă cînd se afla vreo femeie printre vizitatorii săi, profita ca s-o roage să-i măture atelierul, cu o mătură adevărată. Avea telefonul pe noptieră şi mai avea un sac plin cu pietricele. Cînd se plictisea prea tare şi dorea să sporovăiască ou vecinul lui, lua un pumn de pietre, îşi deschidea uşa şi le arunca în uşa vecinului ca să-l cheme, nu-i dădea prin minte să telefoneze.Era foarte aproape de sfîrşitul lui, cînd soţia şi fiica mea care avea unsprezece ani, se duseră să-l vadă. Stătea culcat, cu căciula lui de blană pe cap, cu bastonul la îndemînă. Soţia mea e încă foarte emoţionată la amintirea acestei ultime întrevederi. Zărind-o pe fiica mea, Brâncuşi fu cuprins de o mare emoţie. I-a ţinut, pe jumătate jucîndu-se, pe jumătate sincer, un discurs de dragoste. A lăudat-o că poartă părul lung, i-a lăudat mult ochii frumoşi. Bătrînul acesta cu barbă albă îi spuse, duios, ţinînd-o de mină: „Logodnica mea mică, te aşteptam dintotdeauna, sînt fericit că ai venit. Vezi tu, eu sînt acum foarte aproape de bunul Dumnezeu. Nu trebuie decît să întind mîna să-l prind.”Apoi a destupat o şampanie ca să sărbătorească logodna.

S-ar fi putut crede că Brâncuşi e un artist primar, instinctiv, rustic. Opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este expresia unei gîndiri artistice (şi prin asta, filozofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate. Creaţie, totuşi, în primul rînd. Cu totul lipsit de ceea ce se numeşte „cultură”, la distanţă de ceea ce se ia drept „viaţa intelectuală a unei epoci” şi care nu este decît ziaristică sau expresia ei livrescă, Brâncuşi era totuşi, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decît oamenii de litere, „gînditorii”, pionii ce-şi agaţă pe piepturi brevetul de „intelectual” şi nu înţeleg nimic din el, aiuriţi cum sînt de lozincile, simple sau complexe, pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale. Brâncuşi era cu mult mai puternic decît toţi doctorii. Era cunoscătorul cel mai informat despre problemele artei. Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depăşise, o respinsese. o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esenţa. Desigur, am ajuns în acest secol să redescoperim esenţa picturii. Poate că am ajuns aici prin aproximări succesive, prin eliminarea, una după alta, a impurităţilor, a apicturalului. A fost o muncă izvorîtă dintr-o gîndire, mai degrabă exterioară, a unor pictori care erau în acelaşi timp critici privind operele altora şi ajungînd la puritate prin ştergere cu guma, prin abstracţie, fără să ajungă întotdeauna să surprindă pictura în esenţa ei, aşa cum Brâncuşi surprinsese esenţa sculpturii. A fost, în orice caz, pentru pictură, un drum lung presărat de greşeli, pe care,adeseori, descoperirile se făceau la noroc, cu ce se nimerea sub puşcă, încercînd, la întîmplare, cînd o direcţie, cînd alta. Şi a fost, mai ales, rezultatul eforturilor unui mare număr de pictori, două sau trei generaţii de artişti, amestecînd precizia cu imprecizia. N-au existat imprecizii şi nici tatonări la Brâncuşi, înaintarea operei sale este de o siguranţă perfectă. În sine însuşi şi singur şi-a găsit el propriile modele, arhetipurile sculpturale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare lăuntrică. El a privit şi în afară: nu tablouri, nu statui, ci arbori, copii, păsări în zbor, cerul sau apa. El a ştiut să surprindă ideea mişcării îndepărtînd orice realism particular în favoarea unui real universal. Arta lui e adevărată, realismul poate să nu fie, cu siguranţă, el este mai puţin adevărat. Nu atelierele maeştrilor, ci propria sa gîndire, experienţa sa personală a fost şcoala lui Brâncuşi, ceilalţi nu l-au ajutat. Cred că i-a privit pe ceilalţi cu o foarte mare neîncredere. S-a vorbit despre Brâncuşi ca despre unul dintre creatorii unei sculpturi nonfigurative. Brâncuşi susţinea că nu e nonfigurativ; într-adevăr, nu era. Operele lui sînt figuri esenţiale, imaginile concrete ale unor idei, expresia unui real universal antiabstract. Nimic nu e mai concret decît pasărea sa în zbor, formă dinamică palpabilă a dinamismului. Rodin a putut exprima mişcarea dînd unui anumit corp, membrelor sale, atitudinile sugestive ale unei desfăşurări în spaţiu. Era ceva încă legat de particular. Brâncuşi s-a eliberat de orice particularism, după cum s-a eliberat şi de orice psihologism, pentru a ajunge la esenţele concrete.O direcţie importantă a picturii nonfigurative reuşeşte să exprime temperamentul pictorului, individualitatea, patetismul, subiectivitatea sa. Putem deosebi deci un tablou de altul după neliniştea particulară a celui ce l-a pictat, nelinişte oare a devenit limbajul însuşi al pictorului.Opera lui Brâncuşi exprimă numai idei şi forme sculpturale. Ştim că poezia lui Mallarme sau a lui Valery era o reflecţie asupra poeziei. În mare parte, sculptura lui Brâncuşi este şi o reflecţie despre sculptură, în acelaşi timp, o metodă pur sculpturală de a gîndi lumea, tradusă în forme şi linii de forţă vii.

Antipsihologică, arta lui Brâncuşi este de o obiectivitate absolută : ea exprimă nişte evidenţe pe care nu poţi să nu le admiţi, nişte evidenţe sculpturale dincolo de alegorie. Voinţa de a nu ceda ispitei sentimentalismului a apărut foarte repede la Brâncuşi, ca şi dezgustul său faţă de anecdotă sau de interpretare. Înţeleg de ce nu putea să-i placă teatrul..

În cele dintîi opere ale sale, capul lui Laokoon, de exemplu, îndeosebi exactitatea detaliilor îl preocupă, mai degrabă decît expresia durerii, care nu se evidenţiază mai puţin, dar o face indirect : în al său „nud” de-bărbat (studiu pentru concursul de diplomă final de la Belle-Arte), „realismul” său este atît de deplin încît pare inuman, prin indiferenţa lui totală faţă de psihologia personajului sculptural; acelaşi lucru pentru „Ecorşeu”, unde nu apare decît preocuparea lui pentru cunoaşterea corpului, urmărită cu un fel de cruzime obiectivă, abia ironică.

Începînd din 1907 (în Rugăciunea sa), ceea ce rămîne din afectivitate dispare datorită stilizării, oarecum bizantine, care transpune, integrează sentimentalitatea. La prima vedere, „Oul” seamănă destul de multcu ,,nou-născutul” în scutecele sale. 

Din 1910, „Pasărea Măiastră” a depăşit, de mult, în miraculos, pasărea realistă, nemiraculoasă; ne mai putem da seama, poate, urmînd etapele simplificării sale, că Oul are ca punct de plecare pe noul-născut; putem urmări şi stilizările diferitelor „Domnişoare Pogany”, pentru a ajunge la etapa ultimă,care este o îndrăzneaţă, feerică transfigurare, însă curînd, în măsura în oare stilul este, oricum, anecdotă, Brâncuşi va depăşi stilizarea pentru a ajunge Ia un limbaj de dincolo de limbaj, de dincolo de stilul însuşi. Şi totul va fi fost o ţîşnire din izvoarele profunde ale fiinţei sale, o serie de revelaţii continue extraconştiente, surprinse printr-o luciditate, o conştiinţă, o exactitate, o putere intelectuală care fac din Brâncuşi contrariul unui Rousseau Vameşul.

.

Contemplînd, în puritatea ei, „Pasărea în spaţiu”, sîntem uimiţi de acuitatea viziunii sculpturale; ne mirăm de simplitatea ei şl ne mirăm de asemenea de faptul că n-am putut vedea ceea ce este evidența însăși. Foarte surprinzătoare, de necrezut, aceste sinteze: folclor fără pitoresc, realitate antirealistă; figuri de dincolo de figurativ; ştiinţă şi mister; dinamism în împietrire; ideea devenită concretă,făcută materie, esenţă vizibilă; intuiţie originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee.

Eugene Ionescu 

sursa: http://1001arte.ro/2013/01/eugene-ionesco-povestind-despre-brancusi/

Enigma Sarmisegetuzei Regia, un laborator astro-genetic, cunoștințele incredibile ale dacilor

Sarmizegetusa Regia (Grigore Roibu)

România cu teritoriul său actual moştenit de la străvechea Dacie, reprezintă acum aproximativ jumătate din cât era marele regat Geto-Dac de care ajunseseră să se teamă mai târziu până şi romanii, cărora le plăceau să se creadă „cuceritorii lumii”.
Acest Mare Regat Geto-Dac a fost o bună perioadă de timp, mult înainte de a apare Imperiul Roman, alcătuit din 32 de regate mai mici, fiecare fiind condus de câte o regină geto-dacă, toate fiind adunate sub conducerea unui Rege Preot. Acesta era modelul de funcţionare a naţiei geto-dace, cel mai răspândit neam dintre toate cele trace.

Este destul de cunoscut faptul că în anii 90 un satelit rusesc, a cărui misiune era cercetarea suprafaţei continentului european, a detectat în zona munţilor Orăştiei o sursă enigmatică de energie ce emitea pe o frecvenţă mult mai mare decât orice altă sursă de energie a subsolului.
Indiciile făceau referiri la incinte subterane aflate sub Sarmisegetuza, amplasate sub forma unor aşezări străvechi necunoscute până atunci. Cu toate că dialogul dintre ai noştri şi ruşi, în urma acestei descoperiri comunicată ulterior de partea rusă către ai noştri, a conţinut elemente concrete despre cam ce ar fi acolo, nu s-a dat nimic publicităţii în acest sens, fiind menţionată doar existenţa unor zone subterane mai vechi decât tot ce se credea până acum. Este evident că anumite persoane au cunoscut o parte din acest adevăr, care a apărut apoi sub formă narativă în cartea Viitor cu cap de mort scrisă de un autor cu pseudonim – Radu Cinamar. Cartea a făcut vâlvă mare la vremea sa când a apărut, deoarece se baza pe date concrete.
În acest sens un argument forte este că în urma descoperirii făcute de ruşi referitor la ce s-ar afla sub Sarmisegetuza, oficialităţile de la Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi de la Ministerul Culturii au decis efectuarea unor cercetări şi în acest sens s-a întocmit un dosar. Desigur că au avut aprobări date de cele mai înalte oficialităţi ale statului de atunci, pentru că aşa cum a fost descris compromisul dintre noi şi americani în privinţa Bucegilor şi Munţilor Orăştiei şi Retezat, nu trebuia să se ştie nimic de investigaţiile ulterioare.
Concluzia prezentată în dosarul cercetării a fost una care a deschis orizontul dezvăluirilor de mai târziu. Nu doar că în subsolul zonei de la Sarmisegetuza se află diferite amplasamente de clădiri de diferite mărimi ce amintesc de cetăţi de mici dimensiuni, dar există o întreagă structură întinsă pe o suprafaţă de 204 kilometri pătraţi.
Această structură cuprinde un ansamblu civil, unul militar şi mai multe zone interpretate ca având funcţie de nucleu. Ceea ce a stârnit uimirea la vederea fotografiilor realizate de ruşi cu ajutorul satelitului, a fost faptul că toată această suprafaţă de 204 kilometri pătraţi era practic terasată, ca şi când acei arhitecţi de atunci proiectaseră special un asemenea model arhitectonic ambiental. Toată această zonă, aflată practic sub zona de la Grădiştea de Munte la o adâncime de aproximativ 50 – 70 metri de la nivelul solului, se află în cea mai mare parte a sa în zona masivului Şureanu.
Mare parte a acestor construcţii subterane coboară pe versanţii estic, vestic şi nordic între râurile Sebeş şi Strei. Au fost identificate foarte multe componente din aur existente în aceste structuri, ceea ce constituie deja o enigmă: la ce foloseau străvechii locuitori geto-daci atâta aur? Există cronici antice în care sunt consemnate aspecte precum cel referitor la o realitate incredibilă pentru zilele noastre şi anume că dacii ştiau să taie şi să modeleze munţii. Cu ce? Oare cu unelte primitive gen topoare, ciocane rudimentare şi ce mai aveau ei pe acolo?

Problema se pune în cu totul alt mod. Este foarte posibil ca această aşezare, a cărei suprafaţă echivalează cu cea a Bucureştiului, fără doar şi poate că a fost una dintre principalele capitale ale Marelui Regat Geto-Dac. Şi acum intrăm în zona spirituală a problemei. Este un lucru evident că nu poţi construi o asemenea aşezare de proporţii doar cu unelte primitive, aşa cum s-ar considera aparent.

Geto-dacii aveau un reper spiritual în constelaţia Pleiadelor şi există foarte multe trimiteri mitologice şi folclorice către un asemenea adevăr. Ca urmare este logic să ne gândim că aveau şi altfel de unelte cu care modelau munţii, căci dacă am accepta că ar fi folosit doar uneltele rudimentare, le-ar fi luat poate zeci şi chiar sute de ani să construiască tot ceea ce a identificat satelitul rusesc. Ceea ce iarăşi nu concordă, deoarece toate acele construcţii aşa cum au fost datate sunt din aceeaşi perioadă de timp. Deci admitem că dispuneau de tehnologie adusă din stele de către fiinţele pleiadeene. De asemenea acceptăm că aşezarea din zona Şureanu aflată în vecinătatea Sarmisegetuzei nu a fost construită toată în acelaşi timp ci cel mai probabil în etape, de-a lungul a câţiva ani sau cel mult un deceniu-două. Exact cum se dezvoltă un oraş care prosperă.
Ipoteza noastră este că dacii dispuneau de elemente de tehnologie moştenite de la înaintaşii lor pelasgii care se aflaseră şi ei în contact cu pleiadeenii, cel mai probabil din epoca contemporană cu atlanţii. Şi nu numai unelte ci şi ştiinţa cu ajutorul căreia puteau realiza nu doar construcţii, ci şi previziuni, calcule matematice exacte, operaţiuni ce vizau informaţiile genetice şi nu în ultimul rând deţineau vaste cunoştiinţe de anatomie şi astrologie. Şi vă vom prezenta imediat argumentele în acest sens.

Fără îndoială că aşezarea de sub zona Sarmisegetuzei ce se întinde dinspre Şureanu a fost un important nod economic-militar-spiritual. Doar într-o astfel de aşezare echivalentă cu suprafaţa Bucureştiului poţi amplasa importante forţe militare, sacerdotale şi economice. Şi vorbim aici pe chestiuni concrete.

Descoperirile care zac în dosarul menţionat la Ministerul Lucrărilor Publice descriu astfel oraşul aflat în subsolul regiunii:
Dacii construiseră la poalele muntelui, în zonele sale de nord şi de vest, un zid de apărare foarte lung relativ circular, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil în acea direcţie. În interior, fiecare înălţime a fost terasată de jos în sus, ca şi cum construieşti o formaţiune piramidală. Fiecare terasă, cu lăţimi diferite, era apărată de ziduri. Pe culmi au fost construite mai multe cetăţi fortificate – gen castele, de diferite dimensiuni. În acest fel fiecare cvartal (a patra parte) al unei aglomeraţii de clădiri mai mari era la rândul lui apărat de un zid propriu. Cine a văzut de exemplu Stăpânul Inelelor – Întoarcerea regelui a remarcat acel oraş sub forma circular conică – Gondor – asemănător ca structură cu descrierea din dosarul de la Ministerul Lucrărilor Publice.

Deci vorbim despre un amplasament vast structurat foarte metodic în aşa fel încât toate zonele oraşului erau foarte bine apărate în cazul unui conflict cu inamici din exterior. Asta demonstrează că acei daci de atunci, şi ar fi important de ştiut care ar fi vechimea oraşului subteran estimată de către oficialii de la minister, cunoşteau elemente de proiectare şi urbanistică, aşa cum le numim noi azi. Dar şi din perspectiva geografică au amplasat aşezarea astfel încât era foarte bine apărată din trei părţi de către îmbinările cu formele de relief învecinate.

Cunoştinţele dacilor la vremea aceea conţineau şi informaţii despre genetică, anatomie şi rolul aminoacizilor şi al codonilor în organism. Iar acesta este un alt mister care persistă, şi pe care totuşi îl regăsim în elementele sanctuarului de la Sarmisegetuza. În privinţa aceasta se pare că sanctuarul – în forma sa originală de atunci – reprezinta un străvechi templu de dinainte de Potop, când sacerdoţii deţineau toate cunoştinţele menţionate. Este posibil ca după Potop o parte a acestor cunoştinţe să se fi pierdut şi astfel gradul de civilizaţie să fi scăzut şi el. Iar în legătură cu asta scrierea de la Tărtăria care este considerată de către specialişti străini drept cea mai veche scriere din lume poate fi o rămăşiţă a unui sistem de scriere mult mai bine structurat, care-şi poate avea originea în scrierea pelasgilor.

Sanctuarul de la Sarmisegetuza aşa după cum ştiu mulţi prezintă în partea sa centrală vestitul calendar dacic, mult mai precis chiar şi faţă de cel mayaş cu 4 zecimi. Şi mai mult de atât, cunoşteau principiul fractalic al numărului de aur care stă la baza creării tuturor formelor în univers. Pentru a argumenta, priviţi cu atenţie fotografii ale calendarului existente pe internet. În mijloc avem Ovoidul sau Oul Primordial, Oul Cosmic din care au ieşit toate lucrurile, după cum susţin şi scripturile orientale străvechi. Acest Ovoid are două deschizături care separă două grupe de stâlpi, prima cu un număr de 13, cea de-a doua cu un număr de 21. Dacă împărţim 21 la 13 obţinem 1,615 care este foarte, foarte aproape de valoarea 1,618 a Numărului de Aur.

Din punct de vedere al creaţiei şi funcţionării corpului uman, acesta nu poate funcţiona fără cei 21 de aminoacizi dintre care amintim aici doar câţiva:

Triptofanul – care are un rol fundamental în mecanismul funcţiilor cerebrale şi a chakrelor frunţii şi creştetului;
Valina – care are legătură cu vitalitatea corpului;
Serina – cu rol fundamental în memorare şi învăţare;
Treonina – corespunzătoare funcţiilor motorii;
Tirozina – corespunzătoare tiroidei;

Dacă scădem 13 din 21 rezultă 8 care este atât numărul aminoacizilor esenţiali principali din corp fără de care acesta nu poate funcţiona, cât şi cele 8 puncte cardinale. De unde cunoşteau oare sacerdoţii acelor vremuri aceste taine? De la strămoşii lor şi poate de la conexiunile spirituale cu înţelepţii din Pleiade şi din Shamballa.

Cele două spaţii care delimitează grupele de 13 şi 21 între ele simbolizează atât mecanismul ADN, cât şi cele două energii Yin şi Yang ce pot fi transpuse ca şi concept esoteric drept Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Mama. Ori se ştie că dacii aveau un respect enorm pentru pământul pe care călcau, deoarece credinţa lor era că Geea – de unde şi numele Dacia – Da Geea – Mama Pământ era sacră şi aveau toată recunoştiinţa pentru ceea ce pământul roditor le oferea.

Cercul mijlociu al calendarului are 84 de stâlpi dispuşi în patru grupe a câte 21, cu patru deschideri ce delimitează aceste grupe între ele. Patru deschideri ca patru direcţii cardinale ca şi cele patru nucleotide ADN. Nucleotidele structurează cei 64 de codoni, iar combinaţiile codonilor dau naştere aminoacizilor. Iată încă o enigmă – pe ce bază sau calcul au structurat sacerdoţii daci în vremea aceea calendarul în acest mod? Căci nu este doar un calendar, este o mecanism complex de calcul genetic, energetic, matematic, astrologic.
De exemplu medicina modernă oferă foarte clar răspunsul despre numărul de proteine pe care-l avem în corp – 104.000. Cercul exterior al calendarului dacic are 104 stâlpi. Este clar că dacă înmulţim acest număr cu 1000 obţinem 104.000, căci acest număr 104 nu se regăseşte conectat la nicio noţiune sau element esoteric. Dacă am porni de la Ovodiul din mijloc, în baza conceptului creaţionist, putem considera că acest calendar nu era folosit doar la măsurarea timpului, a lunilor din an şi a altor fenomene terestre şi cosmice, ci servea în primul rând pentru înţelegerea modului în care omul a fost creat prin combinaţia unor forţe care acţionează precis în interiorul organismului fizic, la bază având mecanismele energetice fractalice.
O asemenea cunoaştere despre genetică mai ales, care este un domeniu destul de complex pe care noi de abia acum îl putem aborda concret datorită aparaturii moderne, sacerdoţii o deţineau în urmă cu mii de ani.
Nu este deloc de mirare că ştiau foarte multe informaţii spirituale, căci sanctuarul de la Sarmisegetuza mai avea şi un alt rol. Şi anume acela de iniţiere în diferite grade sacerdotale. 

În funcţie de data naşterii, candidatului i se calculau parametrii structurii psiho-energetice şi fizice, folosind combinaţiile cifrelor reprezentate de stălpii celor trei cercuri ale calendarului. Deci era folosit într-un mod asemănător cu o hartă natală din astrologie, unde se calculează poziţiile planetelor în raport de data şi ora naşterii. Aceste date erau combinate cu informaţiile astronomice oferite de Soarele de Andezit pe care erau amplasate indiciile ce reprezentau echinocţiile şi solstiţiile.

Întorcându-ne la calendarul-mecanism genetic putem spune că cercul median al celor 84 de stălpi împărţea zona dintre Ovoid şi cercul exterior în două benzi, cea de lângă Ovoid în cercul Lunii, iar cea de lângă cercul exterior cu 104 stălpi în cercul planetelor cunoscute şi în astronomie, şi în astrologie – Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn. Dar 84 este şi durata ciclului planetei Uranus!
De ce au ales sacerdoţii o asemenea amplasare a planetelor în calendarul de tip laborator genetic?
Pentru că fiecare dintre planete indică o anumită funcţie şi un anumit program existent în ADN-ul uman. Şi potenţialul fiecărui candidat la Şcoala Misterelor Zamolxiană era calculat pe baza acestor mecanisme combinate între structura calendarului-mecanism genetic şi Soarele de Andezit ca element de setare cronologică.
Iată deci că misterele Sarmisegetuzei nu constau doar în obiecte de podoabă, de cult şi vestigii arheologice. Un exemplu legat de explicaţiile anterioare este matriţa geto-dacă descoperită în toamna anului 2014.

Sursa foto: Valentin Cîrstea

Pământul acestei țări încărcate de istorie este încă plin de taine. Aproape nu trece o zi fără să aflăm de o nouă descoperire importantă. Așa s-a întâmplat și de curând, când trei arheologi amatori (detectoriști) au făcut o descoperire de senzaţie într-o pădure de lângă oraşul Târgu Cărbuneşti, din judeţul Gorj. Dotaţi cu detectoare de metale, aceştia au găsit duminică, 19 noiembrie 2017, o matriţă folosită de daci, în urmă cu peste 2 000 de ani, la realizarea de monede din argint. Sorin Maria, Valentin Cîrstea şi Florin Daniel Guţă sunt autorii descoperirii care va urma să fie consemnată în istoria României.

Valentin Cîrstea a povestit cum a fost găsită matriţa: „Nu ne-am dat seama despre ce piese este vorba sau de valoarea lor decât după ce le-am curăţat. Ştanţa era acoperită de noroi. Când le-am curăţat, ne-am dat seama ce sunt de fapt. Când le-am găsit erau alăturate. Am făcut această descoperire după ce am parcurs prin pădure mai mulţi kilometri. Părerea mea că valoarea lor este inestimabilă, fiind unicat în România. Am vorbit cu mai mulţi experţi în domeniu şi asta ne-au spus. Este cea mai valoroasă descoperire pe care am făcut-o de când ne ocupăm cu aşa ceva. Este ceva fabulos“. Matriţa găsită de cei trei pasionaţi de istorie este confecţionată din fier şi bronz. Sorin Maria ne spune că exista chiar riscul ca piesele dacice să nu mai fie găsite vreodată: „Nu ar fi putut fi descoperite la întâmplare. Erau la o adâncime de 15-20 de centimetri, dar locul era greu accesibil, într-o râpă. Dacă aluneca pământul, probabil că nu le mai găsea nimeni vreodată“. Acesta ne explică şi cum era folosită ştanţa: „Foloseau ca material brut biluţe de argint pe care le încălzeau până deveneau moi, după care le puneau în matriţă şi le loveau cu ciocanul. Pe partea din bronz care se imprima pe monede este stilizat un cal“ (simbolul forței planetare care va aduce schimbarea; calul ține cu picioarele sale colțurile pământului întinse, iar când ridică picioarele în aer există riscul de a se „aduna” colțurile acestui pământ „pătrat” (plat)).

Cine consideră că dacii erau nişte primitivi fără prea multă cunoaştere, să dea răspunsul la întrebarea cum de au reuşit atunci să deţină un regat atât de întins care cuprindea jumătate din Polonia de azi, Cehoslovacia aproape toată, Ungaria, jumătate din Austria, toată fosta Iugoslavie, toată Bulgaria, Albania. Tocmai de aceea se învecinau direct cu grecii care au furat multe de la dacii noştri, inclusiv mitologia şi zeii. Deci un regat aşa de mare nu avea cum să fie menţinut de către o naţiune fără un grad de civilizaţie avansat pentru acele vremuri.
Şi concluziv pentru ideea acestui articol, dincolo de enigma reducerii teritoriale a Marelui Regat Geto-Dac, descendent al Pelasgilor şi Agatârşilor, putem să ne gândim la simbolul Sfinxului care păzeşte cunoaşterea pierdută a dacilor noştri, la conexiunile spirituale-dimensionale pe care sacerdoţii le aveau cu civilizaţia din Pleiade şi cu cei din Shamballa de la care moşteniseră rezervorul acesta tainic de cunoaştere ştiinţifică şi spirituală şi la presupusele evenimente care au dus la restrângerea teritorială de după Potop.

Ideea centrală a decăderii Marelui Regat îşi are taina în războiul cu giganţii – Războiul din Ţara Luanei şi în locurile sacre din alte dimensiuni paralele cu cea fizică, unde cunoaşterea sacră a fost depozitată de către sacerdoţii de dinainte de Potop, până când veni-va vremea eliberării spirituale a acestui neam al nostru, urmaş al lui Zamolxe şi al Sacerdoţilor din Stele.

Contele Incappucciato

sursa: https://revistacosmos.com/misterele-sarmisegetuzei-regia/

https://ziarulnatiunea.ro/2017/11/26/o-matrita-folosita-de-geto-daci-pentru-baterea-monedelor-de-

argint-a-fost-descoperita-in-gorj/

Catacombele de sub București, folosite de Vlad Țepeș, Tudor Vladimirescu, Ceaușescu

Prima rețea de catacombe din București a apărut încă din secolul al VIII-lea și a fost construită de către negustorii și boierii care voiau să își protejeze avuțiile de tâlharii care atacau orașul. O zonă în care tunelurile secrete se găsesc la tot pasul este formată între trei mari puncte strategice din Bucureștiul vechi: Cișmigiu, Centrul Vechi și Mitropolie.Catacombele sunt întinse pe o distanță impresionantă: De la Curtea Veche poți străbate Bucureștiul spre Dealul Mitropoliei și mănăstirea Antim, spre Cișmigiu, de-a lungul străzii Schitu Măgureanu, apoi spre Cotroceni plus mai multe ramificații spre Gara de Nord și Bellu.
Obsedat de putere și siguranță, Ceaușescu a folosit militarii pentru a construi mai multe tuneluri și adăposturi antiatomice. La Piața Revoluției există o rețea de catacombe prin care poți circula cu barca. Culoarele sunt betonate și prin ele curge un râu subteran cu un debit de 1.5 metri cubi pe secundă.

De-a lungul istoriei Capitalei, mai multe secrete au fost ascunse sau pur şi simplu uitate, altele s-au transformat în legende şi nimeni nu a fost interesat să afle adevărul. O serie de galerii subterane au fost astupate sau demolate, însă cele mai multe există ascunse în măruntaiele Capitalei. 

În adâncul Bucureştiul se ascund numeroase galerii secrete descoperite încă din anul 1888, pe când s-au început lucrările de canalizare a râului Dâmboviţa. Există tuneluri care leagă Mănăstirea Plumbuita de Palatul Ghica, pe sub râul Colentina. Pe lângă acestea au mai fost descoperite galerii între Mănăstirea Sarindar şi Dâmboviţa sau între Casa Dudescului şi Zăvoaiele Cioplea, situat în apropiere de Dudeşti.

Cel mai vechi tunel subteran a aparţinut domnitorului Vlad Ţepeş 

Unul dintre cele mai vechi tuneluri subterane se spune că a aparţinut pe vremuri lui Vlad Ţepeş, pe care îl construise special pentru a se refugia atunci când era atacat de duşmani. Tunelul pornea de la castelul lui Vlad, aflat pe locul Palatului Kretzulescu de astăzi şi trecea pe sub Cismigiu. Totodată, acesta avea o ramificaţie spre Schitu Măgureanu, după care trecea pe dedesubtul aleilor din parc, pe sub lac şi ajungea tocmai în zona unde se află actuala Primărie Generală a Capiltalei, după care cotea brusc pe sub cheiul Dâmboviţei şi ajungea la ascunzătoarea special amenajată pentru zilele de asediu. Cele mai multe tuneluri subetarane aveau guri de aerisire, pentru ca cei aflaţi sub pământ să poată respira. Una dintre aceste aceste guri de aerisire era ascunsă sub aleea principală din Cişmigiu, iar alta chiar sub lac, fiind ulterior distrusă odată cu amenajarea acestuia. Documentele istorice, precum dicţionarul geografic din 1898 precizează că lacul din Cismigiu este legat de Dâmboviţa „printr-un canal lung de doi kilometri”. În adâncul străzilor din centrul Capitalei se ascund cele mai vechi şi cele mai cunoscute galerii subterane datând din secolul XVI. În timpul invaziilor bandelor turceşti care veneau şi devastau Bucureştiul, oamenii au început să-şi sape tuneluri pentru a-şi ascunde averile. 

În zona Unirii, pe strada Negru Vodă, a fost găsit un tunel căptuşit în totalitate cu cărămidă, cu o lăţime de 1,5 metri. Tunelul a fost săpat la o adâncime de peste zece metri, şi are aproximativ 250 de metri care leagă Curtea Veche de Hanul lui Manuc şi Biserica Domnească, după cum scrie jurnalistul Romulus Cristea, pe blogul său. 

Tunelul personal al lui Ceauşescu 

Şi Ceauşescu a avut, precum marii domnitori, propria sa reţea de tuneluri subterane. Între anii 1970 – 1975, Calea Victoriei a fost blocată pentru a se efectua lucrări la un tunel care făcea legătură între Comitetul Central, Palatul Regal şi Sala Palatului. Tunelul era foarte bine realizat, fiind dotat cu sursă proprie de de apă şi alte dotări care, în caz de urgentă se putea rămâne în tunel timp de trei zile, fără intervenţie exterioară. Dictatorul se deplasa la Comitetul Central direct în loja de la Sala Palatului prin tunelul special construit ce nici măcar nu era păzit, fapt ce atrăgea destul de multe suspiciuni din partea celor care nu îl vedeau traversând Calea Victoriei. 

Palatul Tei şi Mănăstirea Plumbuita legate de un canal subteran de un kilometru 

Poveştile din popor susţin că între Palatul Tei şi Mănăstirea Plumbuita exisă un tunel de aproximativ un kilometru ce face legătura între cele două puncte. Din relatările jurnalistului Simon Săveanu, care în anul 1972 a vizitat beciurile şi ascunzătorile de sub Mănăstirea Plumbuita, reies amănunte relevante care atestă adevărul care se află în spatele poveştilor. „Eram în adâncul pământului, acolo unde au suferit mulţi oameni, păşeam în inima legendarelor ascunzători... Şi când ni s-a spus că fostele guri de puţuri din afara mănăstirii ar fi aparţinut reţelelor subterane, fiind răsuflătorile unui tunel ce se continuă undeva, departe, fiecare dintre noi a pus acest amănunt în legătură cu tradiţiile localnicilor”, relatează scriitorul Silviu N. Dragomir în cartea „Un Bucureşti mai puţin cunoscut”. 

În nordul Parcului Cişmigiu, Biserica Schitu Măgureanu e legată prin subterane de Palatul Kretzulescu

Sub Palatul Golescu, situat lângă Stadionul Giuleşti, a fost depistat un coridor subteran care dă înspre lunca Dâmboviţei. Coridorul a fost folosit şi de Tudor Vladimirescu. “De pe la 1826 ne-au rămas câteva relatări, care ne dau o imagine asupra catacombelor de sub Capitala Ţării Româneşti. La acea vreme haiduceau în zonă vestiţii Tunsu şi Grozea. Timp de mulţi ani, ei au băgat spaima în boierii din Bucureşti, în special în cei care aveau casele în zona actualei Şosele Panduri. Îi călcau mereu, iar poterele nu puteau face nimic. Deşi reuşeau să îi localizeze, când să pună mîna pe ei, haiducii dispăreau «intrând în pământ», adică coborau în subteran. Astăzi, putem afirma că, sub această şosea, erau o mulţime de coridoare subterane, late de 3 metri şi înalte de 2 metri.

Labirintul subteran vechi al oraşului pare neînsemnat pe lângă cel construit din ordinul lui Ceauşescu. Datele parvin de la militarii care au intrat în subteranele fostului Comitet Central, actualul Senat al României, respectiv de la maiorul Gheorghe Grigoraş şi căpitanul Nicolae Grigoraş, de la unitatea specială de luptă antiteroristă. Ei au intrat în aceste catacombe chiar pe 25 decembrie 1989, împreună cu un grup de genişti şi pirotehnişti”, explică muzeograful Dan Falcan.
Conform relatării militarilor, la subsolul clădirii au găsit un tunel, nu prea lung, care coboară într-un fel de cazarmă. Opt camere cu paturi pliante. Din aceste camere pornesc mai multe culoare, unul ducând chiar pînă la etajul II al clădirii.
Pe un alt culoar se poate ajunge la un buncăr mai larg, la 7 metri adâncime. Se trece, apoi, de o uşă blindată şi se ajunge la un apartament spaţios, la adâncimea de 9 metri. Militarii au căutat, apoi, camera în care se afla sistemul de ventilaţie şi s-au trezit pe un nou culoar. După ce au străbătut aproximativ 30 de metri, au găsit o nişă cu o ladă mare, în care erau 16 bărci din cauciuc, cu pompe de umflare. După alţi 20 de metri, militarii au observat că pereţii tunelului au altă culoare, sunt mai noi şi sunt acoperiţi cu un fel de răşină sintetică. După încă 10 metri, culoarul se înfundă. Chiar la capăt se afla un piedestal din lemn pe care era aşezat un capac de WC. Au ridicat capacul, iar sub el au găsit un chepeng de fier. L-au ridicat şi au găsit… un rîu cu apă curată, care curge într-o matcă artificială din beton. Are lăţimea de cca. 1,5 metri şi adâncimea de aproximativ 1 metru. Râul se află cam la 12 metri sub platforma Pieţei Revoluţiei.
Cele 16 bărci erau folosite, de fapt, pentru această cale de navigaţie. Albia amenajată are pe lateral bare metalice făcute pentru oprirea sau impulsionarea bărcilor. “În opinia militarilor, râul secret duce către unul dintre lacurile din afara oraşului, în nord, şi Dâmboviţa, în sud-est”, subliniază Falcan. Ofiţerii au vorbit, însă, de existenţa unui alt canal similar, la capătul unui alt tunel, precum şi de un sistem de inundare a labirintului, pe secţiuni.
În cazul în care un eventual fugar e urmărit, el poate inunda porţiuni de tunel în spatele lui, pentru a-i opri pe următori. A mai fost găsită o gură de ieşire din labirint în curtea interioară a fostului CC, de unde, printr-o reţea de canale, se poate intra în canalizarea oraşului, de unde se poate ieşi către Dâmboviţa. Reţeaua are guri de ieşire în Palatul Regal, Biserica Kretzulescu şi Magazinul Muzica. “În urma unor cercetări ulterioare a reieşit că ramificaţiile subterane au corespondenţă cu circa 80 de obiective din Bucureşti, cum ar fi clădirea ASE, Casa Enescu, Opera Română etc. Subliniez, relatările sunt ale unor ofiţeri din cadrul Armatei. Lucru foarte interesant, nimeni nu neagă existenţa acestor căi de navigaţie secrete, dar, când am încercat să le explorăm, nu ni s-a permis, pe motiv că… nu se poate.

Despre aceste galerii ale lui Ceauşescu ne-a vorbit şi Rădulescu Dobrogea, preşedintele Asociaţiei Eco-civica, fost inspector de mediu în Primăria Capitalei, omul care s-a ocupat mulţi ani de pânza freatică a oraşului. El susţine că ştie de aceste galerii ale lui Ceauşescu şi că apa limpede care curge prin ele este pânza freatică de sub oraş. Administratorii Senatului au văzut numai intrarea în catacombe: “Pot să vă spun că am auzit despre aceste lucruri, dar nu le-am văzut. Există o cale de comunicaţie subterană care pleacă din Senat către Piaţa Revoluţiei, o cale care pleacă de la Palatul Regal către Piaţă şi încă una, tot din Palatul Regal, către Biserica Kretzulescu. Intrările în aceste căi de acces le-am văzut, dar unde se opresc, nu ştiu, nu este treaba noastră să cotrobăim pe acolo”, a declarat inginer Constantin Bratu, directorul tehnic al administraţiei clădirii fostului CC, apoi a Senatului României, iar acum a Ministerului de Interne.

Catacombele de sub Casa Poporului

Casa Poporului are un singur buncăr antiatomic, legat de principalele instituţii ale statului prin 20 de kilometri de catacombe. Aceste secrete ale Bucureştiului au fost dezvăluite pentru Libertatea de colonelul în rezervă Nicolae Kovacs.
“Ceauşescu voia să demonstreze prin Casa Poporului că e cel mai tare conducător din blocul socialist. Şi a reuşit”, spune colonelul în rezervă Nicolae Kovacs (82 de ani), omul care a condus partea cea mai secretă a lucrărilor de la Casa Poporului.
Kovacs, absolvent al secţiei de construcţii speciale din Academia Militară, a avut comanda celor 12.000 de militari rezervişti care au lucrat la acest edificiu gigantic. Colonelul dezvăluie că în Casa Poporului sunt 5.000 de încăperi şi că în subteran există şapte etaje, ultimul fiind ocupat de buncărul antiatomic al lui Ceauşescu, o incintă cu pereţi din beton de 1,5 metri grosime, acoperiţi cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii.
Adăpostul e compus din sala principală, adică punctul de comandă – cartierul general care trebuia să aibă legături telefonice cu toate unităţile militare din România – şi mai multe apartamente de locuit, destinate conducerii statului, în caz de război.
“Sala principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc şi pe pereţi, cu un sistem de hărţi ale României, în relief. Pentru ventilaţie s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, care au fost încastrate în pereţi. Aveam vreo 12 camere mari cu filtre de rezervă, stivuite pe rafturi. Acestea au fost singurele componente străine din Casa Poporului”, ne-a declarat Kovacs.
“Este vorba de aproximativ 20 de kilometri de tuneluri realizate în aşa fel încât să se poată circula prin ele cu maşini cu motor electric. Tunelurile principale leagă Palatul Cotroceni de Academia Militară, pe aceasta de Casa Poporului, iar de aici pleacă două tuneluri mari: unul spre fostul Comitet Central (actualul Minister de Interne din Piaţa Revoluţiei – n.r.) şi unul spre actualul Minister al Apărării. Cele dinspre Piaţa Revoluţiei sunt întrerupte din loc în loc de uşi de şapte tone greutate fiecare, pentru a închide etanş zona în caz de necesitate. Au fost înglobate în acest sistem şi catacombele mai vechi, realizate în perioada interbelică, cum e cea din zona Cotroceni, a lui Carol al II-lea. Sunt şi multe tuneluri secundare, cum e cel dintre Casa Poporului şi staţia de metrou Izvor, care probabil că vor fi folosite, la un moment dat, pentru utilităţi publice”, ne-a explicat colonelul Kovacs.
Unele catacombe, ţinute secrete până acum – mai precis cele situate în zona Pieţei Victoria -, vor fi amenajate pentru parcaje subterane.

Al doilea buncăr al lui Ceauşescu… a fost început de Hitler

Concomitent cu şantierul de la Casa Poporului, Kovacs a lucrat şi la clădirile “speciale” din apropiere, actualul Hotel Marriott şi Ministerul Apărării. “Pe locul ales pentru minister era deja un buncăr cu un planşeu din beton de 1,2 metri grosime, construit de nemţi prin 1942. De acolo, armata germană dislocată în România avea legătură telefonică directă cu Hitler. Am încercat să demolăm acea structură, dar era prea greu şi am hotărât să o înglobăm în noul imobil. Aşa a devenit construcţia lui Hitler al doilea buncăr antiatomic al lui Ceauşescu, care nu este sub Casa Poporului, cum s-a spus mereu, ci, repet, sub Ministerul Apărării”, a detaliat Nicolae Kovacs.
La mijlocul anilor ’80, colonelul Kovacs era în relaţii foarte bune cu generalul Ion Coman, consilierul special al lui Ceauşescu la şantierul Casei Poporului.

Ce s-a publicat până acum despre Casa Poporului- partea subterană, este o nimica toată; regiunea Bucureștiului de astăzi, în vechime era o regiune alternantă de pădure și mlaștini, cu dealuri calcaroase și un bogat bazin de ape curgătoare; de la regiunea Călugăreni și până în Bucureștiul de acum se întindeau o serie de munți calcarosi de mici dimensiuni, scobiți în subteran și traversați de numeroase canale dintre care unele inundate; acest lanț de munți calcarosi (despre care astăzi nici nu se șoptește în școli…) se întindea pe aproape mai multe sute de kilometri, plecând de la Dunăre din regiunea Orșova, mergând apoi pe o linie neregulată, când mai aproape când mai departe de cursul Dunării, urcând la un moment dat puțin spre nord și trecând prin regiunea Călugăreni și București, apoi cotind iarăși către sud și mergând aproape paralel cu Dunărea.Regiunea de pădure, mlaștini și munți calcarosi tociți pe care s-a amplasat mai târziu Bucureștiul, a atras atenția dacilor pentru numeroasele ascunzători subterane de mari dimensiuni, dar și canale lungi săpate în peretele de calcar, acestea putând fi ușor amenajate și adaptate diverselor scopuri. La început, dacii au utilizat aceste cavități și galerii pentru a stoca rezerve strategice de alimente, piei și blănuri, etc. Cu timpul, la suprafață s-a format încă din perioada antică staulul și mai târziul târgul de animale, pe care în Evul Mediu avea să se dezvolte la un moment dat și așezarea omenească de mai târziu.

Primul care a sesizat potențialul strategic al Bucureștiului a fost Domnitorul Vlad Țepeș, cel care a făcut și primele amenajări “moderne” ale tunelurilor subterane. Mai târziu, peste amenajările făcut de Țepeș, alți domnitori au construit obiective de mascare și prelungiri sau altfel de amenajări.

Catacombele ascunse de sub străzile Capitalei nu sunt deschise publicului, unele au fost astupate sau blocate, iar altele sunt incluse în planurile MApN, MAI sau SRI.

 

surse: adevarul.ro/news/bucuresti/bucuresti-553-secretele-ingropate-catacombele-tunelurile-capitalei-1_505021e98a396968668f6938/index.html

https://www.dir.org.ro/tunelurile-de-sub-bucuresti/#

Columna lui Traian - misteriosul justițiar care a înlăturat scena morții lui Decebal

Columna lui Traian

Columna lui Traian adăpostește multe mistere, pe care istoria se încăpățânează să le treacă cu vederea. Degradat, prost interpretat, magnificul monument nu prea îi mai interesează pe istoricii noștri. S-au scris câteva studii, s-au dat câteva interpretări și s-a închis dosarul. Se așterne praful peste o istorie a dacilor scrisă cu condeiul rupt, de niște istorici grăbiți, o istorie din care adevărul încă nu s-a arătat decât în mică măsură.

Victoria lui Traian asupra dacilor a fost mai mult decât o simplă victorie militară: a fost începutul unui jaf care a scos Imperiul roman din criză. Tezaurul dacic regal, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur și argint, rectificate de istorici la câteva sute, prin ștergerea unui zero), a dus la o scădere a prețului aurului în imperiu, la scutirea cetățenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole și jocuri ce au durat 123 de zile - cele mai lungi din istoria imperiului. Romanii și-au exprimat bucuria pentru înfrângerea dacilor, punând să fie uciși în jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi și 11 000 de fiare sălbatice. Minele Daciei au furnizat în continuare aur imperiului, finanțând ample programe de construcții, între care și grandiosul for al lui Traian. Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal întreg, iar pentru a marca acest efort a fost înălțată o columnă. Era o columnă albă, goală, iar inscripția de pe soclul său spunea că acest monument s-a ridicat pentru a marca înălțimea colinei excavate. Era viitoarea Columnă a lui Traian. La un moment dat, la scurtă vreme după inaugare, cuiva i-a venit ideea decorării columnei. Probabil arhitectului Apollodor din Damasc. Monumentul, înalt de 38 m, a fost decorat cu benzi săpate în spirală, acoperite cu scene de luptă, asemenea cadrelor unui film, reprezentând desfășurarea celor două războaie daco-romane. Mulți specialiști susțin chiar că reprezentările de pe columnă erau în culori, că marmura a fost pictată. Astfel a luat naștere unul dintre cele mai grandioase monumente din câte a avut antichitatea, admirat și imitat de-a lungul timpului. Doar inscripția a rămas aceeași, fără să pomenească nimic de războaiele cu dacii.
Pe columnă apar foarte multe scene în mișcare, complexe, elaborate, compuse pe mai multe planuri. Figurile sunt expresive și, deși sunt peste 2500 de fețe reprezentate pe columnă, rareori se găsesc unele care să semene între ele. Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, de durere și compasiune. Deși romanii sunt prezentați mereu învingători, deși nu există nici o imagine de roman ucis în luptă, în vreme ce dacii sunt arătați zdrobiți în toate înfruntările, chirciți, căzuți sub copitele cailor, săgetați, decapitați, cu toate acestea, se desprind din aceste reprezentări o mare compasiune și admirație a autorului față de daci. Dacii luptă până în ultima clipă pentru a-și apăra libertatea și pământul. Mai mult, în afară de celebra scenă a sinuciderii lui Decebal, există mai multe scene de sinucidere în masă a dacilor, care nu au acceptat să ajungă prizonieri în mâinile romanilor: fie își străpung pieptul sau gâtul cu pumnalul, fie, într-o scenă mult discutată, beau otravă. (După alte interpretări, ar fi vorba de împărțirea ultimelor provizii de apă, nu de împărțirea otrăvii.) Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columnă. Durerea este sfâșietoare, dar este mai mult durerea înfrângerii decât chinul morții.
Mulți dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columnă au afirmat că la baza povestirii ilustrate pe acest monument se află cartea pierdută a împăratului Traian despre războaiele cu dacii; că, de fapt, columna nu este decât "ilustrația" acelei cărți, respectând succesiunea episoadelor, evenimentele, personajele și descrierile din carte. Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil înțelese de romani, care erau familiarizați cu textul cărții lui Traian și recunoșteau ușor pe fusul columnei cele descrise în carte. Pentru noi însă, care nu am avut sub ochi această carte, ele rămân o enigmă.

Misterul unei scene șterse de pe Columnă

Columna Traiana, cu statuia Sfântului Petru așezată în locul celei a lui Traian (sec.XVI)
Deși timpul și-a lăsat amprenta pe suprafața columnei, ea a rămas totuși întreagă, după aproape două mii de ani. Culorile s-au șters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adăugate s-au pierdut (armele din mâinile războinicilor erau dificil de reprezentat în marmură, în relief, din pricina fragilității lor, așa încât au fost inserate arme metalice). La Muzeul de Istorie a României există o copie a columnei în mărime naturală, executată în anii 30, și ajunsă în țară în 1967. Dar în vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc în spirală de la bază spre înălțime, unde nu mai pot fi văzute de la distanță, copia de la București nu este compusă pe înălțime, ci este desfășurată pe orizontală, scenă cu scenă, în așa fel încât să poată fi văzute toate detaliile. (În antichitate, columna putea fi "citită" din clădirile care o înconjurau, și care aveau cel puțin două etaje.)
Undeva spre vârful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfășoară scenele cele mai dramatice: căderea Sarmizegetusei, sinuciderea lui Decebal și sfârșitul războiului. De fapt, sfârșitul istoriei unui neam. După ce Decebal a înțeles că nu mai are scăpare, a ales să-și curme singur viața, pentru a nu trăi dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian. Urmărit prin pădure de un grup de romani, Decebal aleargă călare, alături de alți nobili daci. Este ajuns din urmă, iar în momentul în care soldatul din spate îi întinde mâna într-un gest care îi oferea viața (dar și sclavia), Decebal se lasă să cadă de pe cal și își duce spre gât sabia încovoiată. În scena următoare, doi copii daci sunt capturați de romani, probabil fiii lui Decebal. Iar în scena imediat următoare, doi soldați prezintă unei mulțimi, pe un scut, capul lui Decebal. Ambii au privirea întoarsă, nici unul nu se uită spre scut și spre capul sângerând al regelui dac. Sursele scrise spun că atât capul cât și mâinile regelui au fost duse la Roma și azvârlite pe treptele templului Gemoniilor. În scena imediat următoare, trei nobili daci, cu siguranță de mare vază, sunt prinși în munți de un grup numeros de soldați romani. Între ei poate se aflau și fratele lui Decebal, Diegis, și marele preot, Vezina. Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un număr foarte mare de soldați romani, după cum rezultă din ilustrarea a nu mai puțin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistențe dacice sunt înăbușite în munți. Un grup de daci, cu bagaje, se întorc la casele lor (sau, din contră, părăsesc țara ocupată), apoi un șir de animale domestice închide lungul șir al reliefurilor de pe coloană. Nu urmează nici o procesiune, nici un marș triumfal, nicio defilare glorioasă a armatei, nicio intrare strălucitoare în Roma. Un final neașteptat pentru un monument care trebuia să celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru și plin de tragism.
Episodul prezentării capului lui Decebal de pe Columnă este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibilă. Acum câteva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormântul conține o inscripție care confirmă fapta acestui soldat și un relief reprezentând un călăreț care se repede la un om prăbușit la pământ, înveșmântat în straie de dac, și din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai își luase viața. Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentată și pe obiecte de ceramică din Gallia și din Spania, dovadă că i-a impresionat pe contemporani. Cu totul ciudat este faptul că relieful de pe Columnă, în care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tavă) a fost distrus prin ciocănire minuțioasă, milimetru cu milimetru. Nu se mai văd decât contururile care sugerează, vag, despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede un cort militar, în fața căruia două personaje prezintă unei mulțimi, alcătuită din soldați romani și daci prizonieri, un scut pe care este așezat un cap uman. Cine a distrus această scenă și de ce? Cine putea ajunge la vârful Columnei, înarmat cu o unealtă de zdrobit, probabil un ciocan, și ce l-a determinat să șteargă de pe Columnă această scenă ? Căci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentală, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mâna cuiva care a vrut să facă să dispară din istorie aceast cumplit episod.

Columna reprezintă scene de luptă din cele două razboaie daco-romane

Un martor incomod

Columna a fost obiect de mare admirație, încă de timpuriu. Mulți artiști ai Renașterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut să aibă, nu de puține ori, o copie sau o columnă similară. S-au făcut desene și gravuri după reliefuri, încă de pe la 1400. Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la începutul secolului al XVII-lea, când Ludovic al XVI-lea a comandat o copie după columnă. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele până în vârful columnei. Bartoli a profitat de această oportunitate și, urcându-se pe schele, a copiat în cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columna. În desenele lui, scena astăzi distrusă este întreagă, cu toate amănuntele sale. Albumul său de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care îl numește "Traian al Franței" a fost editat în 1673. Deci, la o prima analiză, zdrobirea scenei nu poate fi atribuită inițiativelor Bisericii din secolul anterior, așa cum s-a afirmat. Lipsa de interes și de informare a celor care ar fi trebuit să se ocupe de studierea și interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tăinuirea, cu sau fără voie, a unui episod de mare importanță pentru istoria noastră. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie să plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, în perioada secolelor XV-XVIII. Și acestea nu sunt puține!

Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli există și în România, în câteva exemplare. Unul se află la cabinetul de stampe al Bibliotecii Naționale a României, iar un altul la Sibiu, dăruit bibliotecii Astra de către Badea Cârțan... Da, acel Badea Cârțan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergând pe jos până la Roma, anume ca să vadă Columna. Acel Badea Cârțan care a presărat în jurul Columnei pământ adus de acasă și boabe de grâu. Acel român patriot, despre care ziarele Romei au scris că este "un dac coborât de pe Columnă". A cărat de-a lungul vieții cu spinarea, peste munți, mii de cărți în limba română, din "România liberă", în Ardealul ocupat. Între ele, și aceste neprețuite reproduceri după reliefurile Columnei, pe care specialiștii continuă să le ignore.

Unii cercetători susțin că Bartoli ar fi reprodus din imaginație unele detalii dispărute de pe Columnă. Nu putem ști deocamdată dacă scena cu capul lui Decebal este reconstituită de artist sau chiar exista intactă în secolul al XVII-lea, pe piatra monumentului. Alfonso Chacon, un călugăr spaniol care a scris comentarii despre Columnă în limba latină, în secolul al XVI-lea, spune că alături de cap se aflau și cele două mâini tăiate ale regelui, dar în desenul lui Bartoli nu vedem decât capul. Există două explicații: fie călugărul nu a văzut detaliile scenei, deoarece era deja ștearsă, și s-a orientat în descriere după știrile din izvoare, care susțineau că atât capul, cât și mâinile regelui au fost duse la Roma, fie a văzut scena originală, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a găsit-o deja ștearsă și a reconstituit-o fără cele două mâini. Singurul mod în care se poate afla perioada în care scena a fost distrusă este consultarea tuturor reproducerilor după Columnă existente, de la cele mai vechi, datând de pe la 1400, până la cele mai recente.

Scena ștearsă a capului lui Decebal prezentat mulțimii pe un scut

Enigmaticul justițiar

Cine a fost, totuși, autorul faptei? Nu puteau ajunge la vârful Columnei decât cei care urcau pe schele. Trebuie să fi fost, așadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existența schelelor și a urcat pe ele. Totuși, trebuie să fie vorba de un cunoscător, căci doar cineva care știa foarte bine ce scenă se află sub capitelul columnei s-ar fi urcat să o distrugă. Înainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comandă, în 1541, din partea regelui Francisc I al Franței, când s-a făcut prima copie după Columnă, azi dispărută. Atunci s-au ridicat primele schele. Însă momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decât studiind toate reproducerile existente în acea perioadă. Am putea avea surpriza să descoperim că fapta s-a produs mult mai târziu, în secolele XVIII-XIX, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, căci interpretările s-au făcut (și continuă să se facă) doar după copiile mai noi ale columnei. Pe lângă cele două copii recente, cea de la București, și o a doua, aflată la Roma, la Muzeul Civilizației Române, mai există alte două copii, ambele din secolul al XIX-lea, una în Franța, făcută la cererea lui Napoleon al III-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a două, expusă în Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra. Abia după studierea tuturor acestor reproduceri vom putea ști mai multe.

Rămânând deocamdată în domeniul speculațiilor, putem presupune, fără a ne teme că ne depărtăm prea tare de adevăr, că cel care a șters scena a vrut să apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat până acum, ci pe cea a lui Decebal. Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admirația, în față căruia contemporanii și-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său și care nu a acceptat să fie prins și dus sclav la Roma. Însă scena prezentării capului său desprins de trup (poate împreună cu mâinile tăiate, așa cum indică sursele) era o imagine umilitoare și dureroasă pentru daci, pentru urmașii lor și pentru amintirea regelui dac. Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei și lăsarea lui ca pradă batjocurii romanilor a dus umilința până la limitele ei cele mai greu de suportat. Cel mai probabil, cineva a vrut să șteargă din istorie acest episod sângeros, tragic și umilitor. Lipsa totală de preocupare a specialiștilor pentru acest incident semnificativ a dus la îngroparea unei informații de mare interes. Poate într-o zi vom afla numele acestui justițiar. Dar chiar dacă va rămâne anonim, fapta lui trebuie investigată, pentru a-i afla motivația, ca și epoca în care un astfel de gest s-ar fi putut produce.

Portret al lui Decebal de pe Columna

 

Pedepsirea lui Traian

Traian a avut o faimă bună printre contemporani și chiar multă vreme după moartea sa. Ziua lui de naștere era încă sărbătoare națională în secolul al IV-lea. Chiar dacă unii istorici antici l-au mai criticat, în ansamblu a fost considerat un împărat bun, un model. Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrând forța de luptă a dacilor și ducând la Roma o jumătate de milion de prizonieri, dacă e să dăm crezare surselor vremii. Și totuși, ceva s-a întâmplat cu posteritatea lui Traian. Este de neînțeles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, în care se pomenea de daci, au dispărut. Cu greu ne putem imagina ce s-a întâmplat. Într-o scurtă enumerare, au dispărut: jurnalul de război al lui Traian, intitulat "Dacica" (sau "De bello dacico"); cartea medicului lui Traian, Crito, intitulată "Getica"; scrierea lui Apollodor din Damasc, despre construcția podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel puțin patru la număr), care au scris despre împărat și despre războaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisă de Tacitus; capitolele din istoria aceluiași autor, în care erau înfățișate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisă de Dio Chrysostomos, învățat exilat în Dacia în vremea lui Domițian, dar foarte iubit de Traian; edictul lui Traian, în care erau consemnate toate operațiunile din timpul celor două războaie, ca și cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit și el pe larg despre cucerirea Daciei; poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii; istoria Daciei, cuprinsă în capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh, celebrul istoric grec; capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus; istoria domniei lui Traian semnată de Dio Cassius; capitolele din istoria romană a aceluiași autor, care tratau despre războaiele lui Domițian și expedițiile lui Traian în Dacia. Doar din acestea din urmă ne-au rămas niște rezumate stângace: singurele informațîi care au ajuns până la noi despre războaiele cu Traian. În rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Până la noi nu a ajuns nici măcar un rând!

Este oare o coincidență, o simplă întâmplare, dispariția tuturor acestor documente? Sau a avut loc, din motive necunoscute și la o dată greu de precizat, o încercare de ștergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel puțin a episodului dacic? Încă și mai ciudat este că și monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soarta asemănătoare cu cea a cărților. Doar Columna, mare, impunătoare și greu de doborât, a rămas în picioare. Puțină lume știe că a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, concepută și realizată exact în același stil și cu același talent ca și reliefurile de pe Columnă, dar pe o suprafață plană. Este vorba de marea friză a lui Traian, ce măsura 32 de metri (după unii chiar peste 100 m!) și împodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, dispărut astăzi. Abia în această friză, care condensează într-un fel războaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasă. După numai două secole, forul lui Traian este profanat de urmași, friza spartă în mai multe bucăți, dintre care patru au fost încastrate în Arcul lui Constantin, precum și opt statui de daci, utilizate la împodobirea aceluiași Arc. Împăratul Constantin cel Mare se născuse la sudul Dunării, la puțini ani după retragerea romanilor din Dacia, zona locuită de daci. Nu este exclus ca această obârșie moeso-dacă a lui Constantin să-l fi determinat pe împărat să-și împodobească Arcul cu statui de daci și să distrugă monumentul lui Traian, pentru a-l încorpora în al său.

Știm, așadar, că la doar două secole după moartea sa, forul lui Traian începea să fie descompus. Un astfel de gest nu se poate explica decât prin căderea în dizgrație a lui Traian, căci romanii aveau un cult pentru înaintașii lor. În acest fel s-ar putea explica dispariția aproape în totalitate a documentelor lui și ale celor despre el, precum și spolierea monumentelor închinate lui. Probabil tot atunci a fost doborâtă de pe Columnă statuia colosală de bronz aurit a împăratului, probabil atunci a fost jefuită și urna de aur ce ii adăpostea cenușa, așezată în soclul Columnei. E adevărat, nu avem absolut nici o informație directă în acest sens. Dar dacă aceste presupuneri nu sunt greșite, putem înțelege de ce, odată cu Traian, au dispărut din istorie și dacii. Rămâne însă o mare enigmă: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, căci Traian avea, în ochii compatrioților lui, imaginea unui împărat bun și drept. Poate vreunul dintre împărații Romei de origine dacică, despre care istoria noastră nu pomenește niciodată, a vrut să răzbune tragica soartă a dacilor. Sau poate altcineva, mult mai târziu, căci unele scrieri despre daci încă erau citate în secolul al VI-lea. Sau poate e doar o simplă răzbunare a sorții... Oricum ar fi, important este că, de-a lungul vremii, durerea și revolta pentru înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ștergerii de pe Columnă a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovadă limpede în acest sens.

Aurora Petan

sursa: http://arhiva.formula-as.ro/2007/769/enigme-16/cine-a-inlaturat-moartea-lui-decebal-de-pe-columna-traiana-7989

Misterele din munții Bucegi, Sfinxul - portal spre alte lumi sau loc de închinare

Fenomen ciudat, iluzie optică sau pur și simplu un ritual venit din timpuri străvechi, pe care unii încă se ambiționează să îl păstreze?

Deși nu există o explicație clară, în fiecare an, pe 28 noiembrie, zeci de oameni urcă pe Platoul Bucegilor la celebrul Sfinx. Cu toții speră să vadă, la apus, cum razele soarelui contruiesc o piramidă energetică, în jurul chipului sculptat în piatră.
Unii cercetători spun că Sfinxul ar fi cel mai vechi dintre simbolurile noastre sacre. A existat și pe vremea regatelor dacice care îl venerau pe Zalmoxis. Fenomentul ciudat care adună în fiecare an în ziua de 28 noiembrie zeci de oameni în fața uriașului ar fi legat, de o legendă. Ar fi apărut în ziua în care Decebal și-a ucis fiul, chiar în acest loc, ca sacrificiu ritualic, pentru a-l trimite ca mesager zeilor.
Poveste sau nu, după mai bine de 2000 de ani, mulți curioși încă așteaptă apusul în singura zi în care, spun ei, chipul straniu este îmbrățișat de razele soarelui care formează o piramidă magică. Unii susțin că au văzut-o de multe ori, alții...niciodată.

Un fapt uimitor este că Sfinxul egiptean de la Gizeh are aceeași înălțime cu Sfinxul din Bucegi. Pasionații de mistere găsesc o mulțime de asemănări între cele două capete monstruoase, dar Sfinxul din Bucegi rămâne un mare mister al naturii, asupra căruia omul a avut prea puțin de a face.
În mitologia egipteană, precum și în cea greacă, sfinxul era un personaj fantastic, masiv, deosebit de puternic, cu cap de femeie, trup de leu și aripi de vultur. Monstrul acesta androcefal păzea drumul către tărâmul zeilor și punea întrebări încuitoare muritorilor care ar fi încercat să treacă de el. Cei mai mulți nu reușeau să răspundă corect și își pierdeau viața.
În legendele grecești, Oedip a fost cel care a învins cu înțelepciunea lui vicleșugul Sfinxului și a reușit să îl omoare. În mitologia egipteană, Sfinxul avea un rol mult mai puternic. El era îmbinarea perfectă dintre zeul suprem și faraon. Leul cu aripi de vultur reprezenta forța brută, ferocitatea, dominația, iar capul de om înțelepciunea și luciditatea.

Format dintr-un bloc mare de piatră, Sfinxul aflat pe platoul Bucegi măsoară 8 metri în înălțime și 12 metri în lățime. Asemănărea lui cu un cap de luptător dac sau, după alte teorii, cu profilul unei zeități primordiale, se poate vedea numai din anumite unghiuri, dar orice turist le descoperă cu ușurință. Din laterale sau din spate, stânca Sfinxului își pierde măreția și pare o simplă stâncă bătută de vremuri și roasă de vânturile aspre ale iernilor grele din Bucegi.
Prima denumire oficialǎ, ca și Sfinxul din Bucegi, dateazǎ din anul 1935 într-un articol al publicației Buletin Alpin.

Pentru unii istorici, la Sfinxul din Bucegi cu siguranță urcau căpeteniile dacilor să se roage, monstrul fabulos având poate o legătură cu zeul Zalmoxis. Alte teorii spun că ar fi locul unde aterizau civilizații extraterestre care au vizitat Terra cu milioane de ani în urmă. Arhitectul peruan Daniel Ruzo declara la un moment dat că Sfinxul seamănă cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat într-o stâncă de pe podișul Marcahuasi, din Peru, numit „Monumentul Omenirii”. S-au emis și teorii conform cărora Sfinxul ar ascunde intrarea spre un portal misterios, cu energii telurice fantastice.

Misterele din munții Bucegi

Reţeaua secretă de tuneluri şi „Triunghiul de aur“ al Daciei

Foto: Triunghiul de aur” al Daciei

Una dintre ipotezele care suscită cel mai mult imaginaţia amatorilor de mistere din Bucegi este cea a existenţei unei reţele de galerii subterane în interiorul Bucegilor. Teoriile merg de la o reţea care comunică pe sub pământ cu piramidele din Egipt până la existenţa unei baze secrete pe care nimeni nu ar trebui să le cunoască sau tuneluri construite de civilizaţii extraterestre care monitorizează atent tot ce se întâmplă pe pământ. Tunelurile ar fi cunoscute de un număr foarte mic de persoane încă de pe vremea dacilor, când acestea aveau fie un rol strategic, fie ascundeau un tezaur. Cei care s-au ocupat de măsurători spun că există galerii care comunică prin munte cu Retezatul şi Rarăul, din masivul Ceahlău. Pe aceste vârfuri ar fi fost, la fel ca pe Vârful Omu, sanctuare care, împreună, formau „Triunghiul de aur“ al Daciei datorită energiilor impresionat de mari care s-ar regăsi în cele trei puncte. 

Secretul din Tunelul Izvor care leagă Prahova de Dâmboviţa 

Tunelul secret care leagă Prahova de Dâmboviţa

Construcţia celebrului Tunel „Izvor” care ar lega judeţele Prahova de Dâmboviţa, prin Masivul Bucegi, a început în 1913. CFR a aprobat atunci, cu acceptul regelui Ferdinand, construirea magistralei Târgovişte – Pietroşiţa – Sinaia, iar varianta cea mai scurtă era prin munte. Aşa s-a decis spargerea Masivului Bucegi, în zona „Păduchiosu”, pentru a scurta distanţa dintre Moroieni şi Sinaia. Primul Război Mondial a sistat lucrarea, în 1914, aceasta fiind reluată abia în 1938 şi abandonată din nou. În 1941, trupele naziste de ocupaţie au reluat construcţia cu cel mai rapid ritm de până atunci, dar finalul războiului a însemnat şi terminarea lucrărilor, nu şi a lucrării. În partea dâmboviţeană a tunelului au fost realizaţi 480 de metri, din care doar 100 de metri au fost betonaţi. Dacă s-ar fi construit până la capăt, ar fi avut 20 de kilometri şi ar fi fost cel mai mare tunel din România. Nu se cunoaşte nici până în ziua de astăzi adevăratul motiv pentru care a fost închisă această gură de tunel. Circulă, însă, o serie de legende locale potrivit cărora siguranţa naţională ar fi fost invocată de autorităţile de atunci, dar şi faptul că nemţii aveau îngropată aici o locomotivă unică în toată Europa, iar tehnica nu trebuia să intre sub nicio formă pe mâna ruşilor. 

În 1985, două echipe de la securitate au detonat intrarea. Unele voci spun că regimul a vrut să ascundă faptul că, în retragere, nemţii au executat 100 de localnici care lucrau la tunel. Alţii spun că singura raţiune a fost cea a siguranţei, întrucât doar o parte era betonată. 

Sfinxul şi Babele

foto: Sfinxul și Babele

Misterele care înconjoară ciudatele stânci 

Sfinxul, stânca cu chip de om, stârneşte un interes enorm pentru pasionaţii de mistere. Un megalit antropomorf situat la peste 2.200 de metri altitudine a fost numit astfel după asemănarea sa cu Sfinxul Egiptean. Geologii pun formarea sa pe seama eroziunii eoliene, dar internetul este plin şi de teorii fanteziste, care spun că dacii ar fi sculptat megalitul sau că acesta ar fi de origine extraterestră. Teoriile îşi au originea în faptul că Sfinxul ar fi cel mai vechi dintre simbolurile noastre sacre, existând şi pe vremea regatelor dacice care îl venerau pe Zalmoxis. Alte poveşti spun că între Sfinxul din Bucegi şi Sfinxul din Egipt ar exista un tunel al timpului, tridimensional, un culoar energetic. S-au făcut inclusiv presupuneri că Atlasul din mitologia greacă este vârful Omul din Bucegi sau Prometeu înlănţuit de o stâncă de pe acelaşi vârf, iar Babele, nişte altare ale unei vechi civilizaţii. 

Piramida energetică 

Piramida magică din Munţii Bucegi care apare o dată pe an

Un alt fenomen legat de Sfinx, care adună în fiecare an, pe 28 noiembrie, sute de persoane, este Piramida Energetică. În acea zi, pasionaţii de fenomene paranormale spun că razele soarelui „construiesc“, la apus, o piramidă energetică în jurul chipului sculptat în piatră. Condiţiile pentru piramida magică, formată de raze aurii ce luminează straniu, se formează doar în data respectivă, iar „apariţia“ are rol tămăduitor pentru cei care ajung în zonă în această zi specială. Există şi un număr de persoane care s-ar fi vindecat datorită piramidei, iar aceştia se întâlnesc în fiecare an pe 28 noiembrie, considerându-se „aleşi“. 

Gura de Rai, locul magic unde oboseala dispare brusc 

Diverse teorii susţin că în zona Vârfului Omu se află aşa numitul „centru al Pământului“, locul unde s-ar face legătura între Cer şi Pământ. Considerate „guri de rai“ în tradiţia românească, astfel de locuri alungă oboseala ca prin farmec, învăluiesc corpul uman în energii pozitive şi vindecă anumite boli. „Gura de Rai“ ar fi amplasată pe drumul dintre Cabana Omu spre Peştera. Un loc similar a fost identificat şi pe o pantă pe platoul Bucegilor, din apropierea Sfinxului. Aceste locuri ar fi caracterizate de o anomalie magnetică atipică, zonă care are efecte benefice asupra organismului uman. 

„Apa vie“ din cascada celor 7 izvoare 

Cascada celor 7 izvoare 

Unul dintre miturile Bucegilor, poate unul dintre cele mai disputate, se leagă de „apa vie“, prezentă în mitologia românească prin asociere cu zâne şi feţi-frumoşi care îşi regenerau puterile după ce sorbeau din ea. Un astfel de loc ar fi la cascada celor 7 izvoare din Bucegi, aflată între lacul Bolboci şi lacul Scropoasa, pe Valea Ialomiţei. Despre apa cascadei circulă numeroase mituri. În primul rând, apa purtată de cele 7 izvoare este creditată ca fiind cea mai pură din lume, fără azotiţi şi azotaţi, titulatură neconfirmată oficial, dar atestată de studii microbiologice. Pentru puritatea apei există două teorii. Fie că şuvoiul trece printr-un câmp magnetic, care îi ordonează structura moleculară până la ideal, fie străbate un zăcământ de argint care împiedică dezvoltarea bacteriilor şi purifică apa. 

În jurul apelor pure de la cele 7 izvoare s-a creat şi o adevărată mitologie. Internauţii vorbesc despre izvoarele sacre ale lui Zalmoxe, localizate chiar pe locul cascadei. 

Cărarea ireală pe care oamenii dispar fără urmă 

Unul dintre fenomenele paranormale care suscită interesul, dar şi groaza amatorilor de senzaţional este cărarea ireală din Bucegi. Localnicii din Buşteni, dar şi oameni ai munţilor spun că pe traseul Jepii Mici, urcând pe Valea Comorilor, în anumite condiţii meteorologice, în special vara, când pe munte se lasă o ceaţă grosă aparent fără o explicaţie, apare o cărare îngustă, de aproximativ 20 de centimetri, paralelă cu poteca principală. În realitate, această cărare blestemată nu există, iar cei care se aventurează să calce pe ea mor sau dispar pentru totdeauna. Doar norocoşii reapar după multă vreme, în alte locuri din Bucegi, dezorientaţi şi pierduţi, chiar răniţi, pe când majoritatea celor care păşesc pe cărare dispar fără urmă, în ciuda căutărilor, sau trupurile lor sunt descoperite în primăvara viitoare, zdrobite de stânci. Oamenii locului spun că zona este o poartă temporală sau o deschidere către lumea de dincolo, iar experienţele povestite de cei care s-au salvat sunt similare celor care au experimentat moartea clinică. Renumele „paranormal“ al Jepilor îşi are rădăcinile şi în numeroasele accidente grave, foarte grave sau mortale care s-au produs aici. Numeroşi turişti şi-au pierdut viaţa pe cărarea Jepilor Mici, care este recomandată doar celor bine echipaţi şi antrenaţi. 

Valea Albă din Bucegi dă peste cap aparatele foto, provoacă ameţeli şi teleportări 

Valea Albă este poate cel mai umblat traseu nemarcat din Bucegi, traseu care atrage ca un magnet aventurierii. Geografic, Valea Albă separă Muntele Caraiman de Muntele Coştila, fiind mărginită pe dreapta de peretele Văii Albe, un uriaş vertical, şi pe stânga de Creasta Picăturii. Una dintre cele mai cunoscute legende ale zonei vorbeşte despre un portal care ar exista în Valea Albă. Localnici şi turişti au relatat despre faptul că au întâlnit în Valea Urlătorii, la kilometri distanţă, oameni complet dezorientaţi, care fie nu ştiau deloc unde se află, fie credeau că se află în alte locuri. În Buşteni circulă numeroase poveşti despre existenţa unor portaluri care leagă Valea Urlătorii de Valea Albă sau de Valea Cerbului. O echipă de la „Lumea misterelor“, o publicaţie adresată pasionaţilor în domeniu, a organizat mai multe expediţii în Bucegi, în zone despre care sunt relatări că se manifestă fenomene paranormale sau energii absolut inexplicabile, printre care şi Valea Albă. În vale, aparatele de fotografiat digitale s-au resetat din senin pentru ca apoi să-şi revină la fel de brusc şi inexplicabil sau se declanşau brusc şi realizau fotografii foarte bune. Femeile din respectiva expediţie au experimentat şi stări de „golire de energie“, vertij şi pierderi de echilibru. Alte persoane care au ajuns în Valea Albă spun că aparatele digitale s-au declanşat din senin şi au surprins fotografii foarte bune. 

Pietrele calde de la Gura Diham 

Un fenomen misterios cercetat tot de echipa de la „Lumea misterelor“ este cea a pietrelor calde de la Gura Diham. Pietrele paralelipipedice care seamănă a monumente funerare se găsesc pe drumul forestier care duce la cabana Gura Diham (la aproximativ 4,2 km de Buşteni). În preajma acestora, acumulatorii aparatelor foto s-au descărcat din senin, cu toate că erau noi, la fel şi bateria de la telefonul mobil sau cea de la camera video. Aparatura şi-a revenit după ce grupul s-a îndepărtat de locul respectiv. Ceva mai sus pe traseu, membrii echipei au întâlnit un pâlc de copaci în interiorul căruia era un curent de aer inexplicabil de cald, iar pietrele erau şi ele calde, cu toate că afară era destul de răcoare, expediţia desfăşurându-se pe finalul lui octombrie 2009. Revenind ulterior în zonă, împreună cu mai multe persoane, printre care se numărau şi sceptici, cercetătorii au constatat acelaşi tip de manifestări. În plus, persoanele care au participat la expediţie au experimentat o golire de energie, iar cei care au atins pietrele funerare misterioase chiar au avut ameţeli, pierderi de echilibru şi au simţit minute bune o apăsare în piept. 

Misterele sutelor de cutremure din Bucegi din 1993 

În anul 1993, în perioada 4 mai – 10 iunie, s-au produs câteva zeci de cutremure - există şi mărturii că au fost câteva sute -, pentru care nu există încă explicaţii care să mulţumească pe toată lumea. Potrivit localnicilor, frecvenţa cutremurelor era zilnică şi se producea la ore fixe. Unii spun că orele erau 20.00 şi 3.00 dimineaţa, alţii spun că seismele se produceau la ora 20.30. Specificul acestora era faptul că erau precedate de un vuiet puternic, ca şi cum ceva s-ar fi prăbuşit în interiorul munţilor. Seismele aveau o intensitate destul de mică, de 3 sau 4 grade, însă se produceau la mică adâncime – 10 sau 15 kilometri, ceea ce făcea ca zgomotul din munţi să înfricoşeze localnicii. Vârful a fost reprezentat de un seism de 5,1 grade, produs în zona Buşteni-Sinaia, în seara zilei de 23 mai 1993. Seria de cutremure a ridicat multe semne de întrebare în principal din cauza faptului că Bucegii nu sunt „zguduiţi“ în general, pentru că nu sunt într-o arie seismică, dar şi pentru că seria de cutremure a încetat brusc, iar scoarţa nu s-ar mai fi manifestat de atunci. Oamenii spun că erau încărcaţi energetic atât de mult, încât orice sau pe oricine atingeau se producea o curentare care ajungea până la arsuri uşoare, aveau insomnii, iar semnalele radio fie cădeau, fie se amplificau brusc în anumite zone. De asemenea, deşi aveau insomnii, oamenii nu se simţeau niciodată obosiţi. În zonă s-au făcut studii, ulterior seriei de cutremure, dar cauzele acestora nu au fost elucidate pe deplin. „Secvenţa aceasta de cutremure din Bucegi, din 1993, este unică pe teritoriul României. Se încearcă o interpretare a studiilor făcute în zonă. Dar problemele nu sunt încă elucidate“, a spus în presa de specialitate Mircea Radulian, directorul ştiinţific al Institutului National pentru Fizica Pamântului.

sursa: adev.ro/pbbxiw

sursa: Sfinxul din Bucegi, chipul dârz care păzește munții