.
"Pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă"
Nichita Stănescu
A fost Îngerul ! A fost vartejul dintre doua lumi. Un flux gigantic de informatii l-a asaltat prin ochii lui atat de frumosi. A functionat cu al saselea simt care le reuneste pe toate celelalte. Este experienta unei perceptii senzoriale nefiltrate de minte. Suntem pregatiti sa ne-o asumam fara a fi puternic afectati ? Nu ! Atunci, din cand in cand, trebuie sa plangem. Nichita ramane magul care ne-a oferit bagheta cu care sa simtim, si sa intelegem durerea existentei pe Pamant. A fost o tesatura fina "de ochi si limba romana" ! A intruchipat zborul, interactiunea ideala intre tiparul celest si cel personal intr-o fiinta umana suspendata intre Cer si Pamant. O personalitate care actioneaza ca un intermediar intre doua realitati ale existentei. La modul ideal, intr-o persoana perfect echilibrata, aceasta ar trebui sa rezoneze ca raspuns, ca opozitie, reactie la divinitate. Nichita a venit pe Pamant cu misiunea de a fi creator. Nu a fost creat pentru munca de rutina, aceasta abrutizeaza si distruge sufletul si sensibilitatea. Subconstientul, tiparele celeste si energiile personale sunt in afara timpului. Individualul este constiinta fiintei umane, neatente la fortele subconstiente care determina viata, si care, se poate modifica in fiecare moment. Personalitatea, fiinta noastra, este reprezentata de Soare, este stralucirea, lumina, caldura, arsita, este efemera, asa cum sunt toate momentele pe care le percepem ca timp liniar :
"Lumina soarelui este orbitoare, dar atat. Adevarata lumina nu este nici macar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-si mai aduce aminte de sursa ei. N-ai cum sa te feresti de ea."
N.S. "Testament"
Experienta de viata este reprezentata de Luna, este intunericul, si este vastul Inconstient, cu Subconstientul sau, iar el va avea intotdeauna ceva de spus, de comunicat. Iar Sufletul este stapanul care isi permite astfel sa functioneze "natural" :
"Nu se face niciodata seara decat pentru prosti. Rasaritul stelelor este mult mai maret dacat rasaritul soarelui !"
N.S. "Testament"
Noaptea, este dătătoare de lumină! Cel care pătrunde întunericul, interiorul, este văzătorul, el întră în esența ființei. În Noapte, când privești stelele privirea se întoarce în interior. Lumea dispare iar dacă aceasta este moartea, când tu te afli în starea calmă, beatifică, cu gândul, cu visul și speranța, sau frică cu răceală, frigul, înghețul indus de incertitudine, și nesiguranță, dar și într-o inspirație creatoare, înseamnă că moartea valorează cât mii de vieți :
"Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă ;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă !"
”Poetul a trăit asemenea experiențe, iar faptul că nu a pierdut contactul cu realitatea, este că în toată această "ardere" a sa nu a suferit de lipsa emoțiilor și a motivației. Limbajul este neputincios atunci când se pătrunde în lumea unicității și a unității. Limbajul are sens doar când te afli în lumea dualității. Ceea ce poate fi spus nu poate fi adevărat, ceea ce este adevărat nu poate fi spus. Și Nichita a găsit astfel "Necuvintele". Mintea și Gândul, este partea cea mai fină și subtilă a corpului, corpul este partea cea mai grosieră a minții. Subconștientul, sau tărâmul memoriei personale, este construit din reacții la momentele pe care le numim experiență. De acolo reverberează trecutul și oferă impresii, emoții care se repetă, și este dificil să creezi experiențe. Dar când ești conștient de sine, iar Nichita avea această conștientă a sinelui, ai o stare de ființare, te cunoști, știi perfect ce îți dorești, și nu de nemanifestare să aștepți ca totul să se întâmple, ești lucid, atunci, te poți observa perfect :
"Deodată, am simțit nevoia să-mi iau viata de la început. Un ceas greoi și butucănos, cu sonerie, bătea familiar și îndepărtat lângă patul meu tare de azbest. Se întunecase în ferestrele camerei mele, se întunecase pe după plopii canadieni ai blocului nici nou nici vechi, se lăsase seara la etajul patru și mă întindeam liniștit și indiferent ca într-o gara în care coborâsem tocmai și din care în egală măsură aș fi putut pleca spre mare sauaș fi putut pleca spre munte sau aș fi putut rămâne locului. Eram neobișnuit de liniștit, nedator nimănuia cu nimic, nici chiar mie însumi, până într-acolo încât, de vroiam să-mi mișc mâna, mi-aș fi putut-o mișca, dacă n-aș fi vrut ca să mi-o mișc nu mi-aș fi mișcat-o și în genere de-aș fi vrut să adorm aș fi putut adormi și în genere, în afară de mine însumi care-mi eram mai mult sau mai puțîn indiferent, nu aveam nimic altceva,, Era în toamna lui noiembrie 1979 când ,,"
Nichita Stănescu "Capitolul I", comunicat de Dora Stănescu.
Este foarte important să cunoști forțele unui moment și să creezi cu viață. Dacă fiecare moment este diferit, pentru că așa este, o parte din capacitatea de a rămâne în echilibru depinde de adaptabilitate. Adaptabilitatea este abilitatea de a răspunde inspirației și de a utiliza această inspirație. Universul său interior descrie intensitatea trăirilor emoționale, afective, rațiunea, logica, inteligența, nivelul sensibilității, instinctul-temperamentul, energia, dar și calitatea acestor trăiri. Fortă mentală, gândul, talentul, intuiția i-au fost extraordinare încât a creat Cuvântul ! Există expresia, se mai spune, că nu este nimic nou sub Soare. De fapt nimic vechi nu este sub Soare. Doar ochii se obișnuiesc cu lucrurile, atunci nu mai este nimic nou. Sufletul frumos care a fost, Nichita, s-a putut mira, deoarece ochii lui au fost mereu proaspeți și noi, totul era o lume nouă, o dimensiune nouă. Dacă ai ochi, privește. Acestei insistente, Nichita, i-a permis să devină o atitudine permanentă. Să vezi bine, și să fii eliberat de povară, de mizeria, de întunericul și suferința experiențelor acumulate în trecut. Să îl arunci în fiecare moment, să te afli în afinitate cu prezentul. Să te uiți întotdeauna de două ori, a două oară vezi corect, scapi de "orbire", înțelegi atunci și că, "Nu poți pași de două ori în același râu" (Heraclit), pentru că Viața este un flux în permanentă curgere. Nimic nu este static. Cuvintele sunt clare, logica este clară, dar nu și viața. Inima atinge realitatea într-un mod intim și pierdem realitatea deoarece alegem claritatea țelului nostru. Trebuie să ai niște ochi inocenți, să fii plin de candoare, să fii pregătit să pătrunzi ceea ce nu cunoști. Iar ochiul nu se poate uita în același timp în exterior și în interior, dar privirea se poate îndrepta, concentra, și este atentă alternând, astfel. Poți vedea "zidul" și "Construcția" cum arată din exteriorul tău, dar poți vedea cum este atunci când te situezi în interiorul "zidului" :
"- Dar tu, dar tu ce faci ? zise Îngerul
- Ce să fac,,, trec !"
Și te întorci mereu, la Centrul tău, și astfel cunoști. Când ești înrădăcinat în tine, când știi cine ești, când îți cunoști fiinta și îți cunoști Sinele, nu te mai poți agăța de nimeni. Aceasta nu înseamnă că nu iubești. Împărtășești ceea ce ai din abundență, și doar atunci este posibilă dăruirea iubirii inimii. Atunci reușești să comprimi Timpul, Timpul este Iubire, Iubirea este Eternitate.
"Ideea" lui Nichita despre Iubire, l-a făcut Frumos. Era de fapt starea iubitoare a minții, Iubea Iubirea, iar aceasta era ca o respirație elevată a sufletului. Și nu constituia niciun efort, totul era de la sine natural. Aceasta dă prospețime privirii, iar ochii devin inocenți. Acești ochi inocenți pot vedea cu adevărat. Doar acești ochi pot pătrunde în lumea interioară. Și doar această privire poate observa prezentul și atunci va intra în existență. Această pătrundere, de geniu, a fost dublă : a pătruns în totul, în "Natura lucrurilor", în esența oricărui lucru, a pătruns și în Sinele său, deoarece prezentul era deschiderea, era "Fereastră", ea era Aripa !
",,,Căci frumusețea lui Nichita venea de departe, de foarte departe. De aceea nu se lasă adumbrită de nimic,,, umbre - umbre de mâhnire treceau peste zâmbetul lui mirat, dar zâmbetul lui nu înțelegea să se spulbere, pentru că deschiderea largă a făpturii lui nativ generoase nu era, pur și simplu nu era făcută pentru închidere. Adică pentru refuz. Căci măsura lui era o măsură de înger, căreia măsura noastră omenească nu are cum i se potrivi ,,," ~ Mihai Şora”
Te imbratisez, din suflet, Adina, cu Îngerul !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu