Hugo Mărăcineanu - Eminescu să ne judece

– Hugo MĂRĂCINEANU –

Să afle toți cei de față și toți cei ce vor veni că chiar de vor trece secoli, sufletul s-au ,,antica-mare’’ va chema etern la meditație pe cei ce vor, cei ce pot și știu.
Pe cei ce vor să afle cine suntem, ce unde venim și încotro ne este calea; pe cei ce pot să se lepede de ifose, nazuri, ură și de ,, glorie deșartă și postumă’’, de egoism și să se purifice în comuniunea creștin-românească; pe cei ce știu să lupte cu neliniștea, necunoașterea, cu nepătrunderea, cu suficiența și prostia mârlănesc-mahalagească ca să-l înțeleagă, trăiască și să-l ducă viitorimii aplicându-l.
Dar cei ce ,,obosiți pe nemuncite’’ dornici doar de ,, danț, tiutiun și marafeturi’’ îl declară cam desuet, cam prea lipsit de adâncimi absconse și nu-l au la ficații lor foarte moderni ori globali-europenizati.
După ce citiră 2-3 pagini din lirica iubirii, așa, cam pe deasupra, declară ritos că sunt cam siropoase, că pentru ei iubirea e ceva foarte tare, sexy, zgomotoasă, cool așa să știe toată lumea că ești ok, cât despre abisalitate, aceasta este în capul lor, în cultura lor și a celor ce ar trebui ( să fie lăsați ) să le-o impună.
Valorile naționale, cultura, n-am să accept niciodată să fie marfă pe taraba partidelor și în mintea strâmbă a vreunui ministru vremelnic și nici la cheremul celor cu caș la gură ce nu știu, vorba cronicarului ,, a ceti și scrie românește’’, pentru că valorile naționale, cultura română sunt obligatorii și de maximă exigență și calitate pentru orice suflet nativ al acestui pământ.
Parafrazând pe cronicar ,, că nu e altă și mai de preț zăbavă în viața omului decât cetitul cărților’’, decât adăparea la izvoarele sacre ale nației sale pentru împlinirea zborului spre alte culmi pe care să le urmeze și cei ce vor veni.
Eminescu ,, e cea mai de preț zăbavă’’ pentru sufletul de adolescent, pentru îndrăgostit, pentru român, pentru patriot, pentru reformatorul revoluționar, pentru neliniștitul om de știință care caută, pentru că știe, și așa ca și poetul ne duce pe ,, mișcătoarele cărări’’ pentru importanța căutării.
Și nu-i singurul îndemn, nu-i doar o cale la care să acceadă cei ,, obosiți pe nemuncite’’ de vor avea voință, de vor ști, de vor intui și vor putea să trăiască și să-și asume, nu din vorbe- trecând prin semantica lor- abisalitatea ce se răsfrânge în mii și mii de fațete (versuri, idei, sentimente) din opera eminesciană.
Arta, cultura, educația nu sunt pară mălăiață, nu sunt ,, muieți sînt posmagii’’, sunt maximum de potență la care poate accede spiritul uman în efemera noastră curgere diurnă.
,,Strângeți comori în inimă’’, vă sună cunoscut?
Fiul lui Dumnezeu ne arată calea spre divinitatea posibilă nouă!
Dacii trimeteau la Zamolxis pe cel mai pur, mai viteaz și mai bun, solul trimis puterii divine era purtătorul acestei maxime împliniri a spiritului uman, nu ce aclamăm noi azi, un bogat, un dur aspru și puternic (un tare și mare).
Lumea nu începe cu discursul politicianului și nici nu moare cu falimentul băncilor- lumea ta, a mea, lumea umană se naște în trăiri, în simțiri, în vibrațiile sufletului și piere odată cu fiecare din noi. Așa e lumea, așa a înțeles-o Eminescu, așa o simt și eu,că așa a ajuns la noi de la cei vechi.
Mă întreb dacă așa o sesizează doar cei aleși, elitele, ei, ceilalți, ce lume aclamă sau de la ce sursă își reclamă obârșia?
În mod cert, din ce știm, din ce vedem, de la niciuna. Că toți vin și curg cum îi duce matca ,, toți o apă și-un pământ’’ cum ar zice poetul. După cum vedeți mi-am vizualizat, pentru a câtă oară, călătoria în dincolo de semantica cuvintelor și purtat de sonorități, sugestii și de abisalitatea ce mă atrage până dincolo de marginile pieirii, spre nelimitele universului să mă descopăr și să-mi plâng efemeritatea biologică, limitele spre accederea către ceea ce bănuiesc că încă mai am de trăit din ce a spus lumii poetul nepereche.
Cuvintele lui care au devenit muzică, pentru mine devin culoare, tainele ,, mișcătoarelor cărări’’ devin abisuri de spirale galactice în încercarea de a defini – nesfârșirea, de a zidi clipa în vremelnicia eternității existenței umane și mă cufund în alte taine purtate de exploziile, ruperile, forțele compozițiilor centrifuge ce îl recrează pe neliniștitul ce vine să-i închine o lacrimă de recunoștiință, azi, acum și mereu.
Nu preiau, nu ilustrez, îmi descopăr trăirile, evadez din tridimensionalul banal ce ne coordonează și, eludând timpul meu, încerc să mă înscriu pe brațul spiralei galactice ca să hălăduiesc zidind luceferi, să ogoiesc suflete bolnave de dor, de doină, de iubire.
Artistul accede la o treaptă dincolo de biologic, trăiește ce altora le este imposibil, ori necunoscut, incredibil, visează la armonia unor unde-sentiment în concordanță cu armonice astral-universale, se desprinde de noi, dar nu ne uită ,,vino, eu sunt Luceafărul de sus’’, dar câți putem, câți suntem curați ori liberi în acest ,,veacul nostru și-l umplură saltimbancii și irozii’’. Și de ar fi numai ei cu hazul și ilaritatea lor, dar prostia și pretențiile tot mai murdare ne pun plumb în aripi și cântece funebre în auz.
Vreau să vă conving că el, artistul (pe care biologicul îl trădează) s-a desprins de sfera grea a limitelor noastre și ne-a dăruit lumina din lumina sa.
El a fost, este și va fi- este nemuritorul- ridicat prin jertfă de sine la scara la care noi, oamenii, nici cu gândul din vis nu cugetăm a voi, el învie și trăiește etern în noi.
Cât mai sunt îi aduc omagiu modesta mea vâlvătaie stârnită și întreținută de ramurile ce bat în geam, de floarea albastră, de legănatul codrului, de luciul lunii, de zmeul codrilor de aramă, de steaua care a răsărit și așa, șontâc șontâc, mă-nchin pe lângă plopii fără soț și-mi cânt doina care ne-a legănat nemurirea de neam peste veacul vecilor.
Eu m-am convins și vreau să-i conving și pe alții că ce a înnoit, descoperit și relevat Eminescu în secolul al XIX-lea este adevărul etern valabil, că geniul lui a găsit esențe perene ce oglindesc sufletul, permanenta iscodire și cumplita îndoială a minții umane și că mai ales a zugrăvit specificul național al duhului românesc.
Ne exprimă neliniștile și neputința între limitele biologicului, a rămânerii în materie, chiar dacă cu gândul străpungem până la începuturi, până la nașterea materiei din ,, palida lumina’’, ,, unde ajunge nu-i habar/ nici ochi spre a cunoaște/ și timpu-ncearcă în zadar/ din goluri a se naște. Unde ajunseseră fizicienii ce nu descoperiseră relația mișcare-spațiu-timp pe căile experimentului realist științific?!
Eminescu ajunge înaintea lor pe calea intuiției și introspecției metafizice să ia în stăpânire legi universale. Știa, ori simțea, și ce nu a știut?! Și doar pentru că Dumnezeu a hotărât să nu se piardă neamul din Grădina Maicii Domnului:/pe un picior de plai/ pe- o gură de rai/- în rușine și ocară și când eram mișeliți și amenințați în țara sugrumată sub poala a trei imperii cumplit de avide de cuceriri teritoriale, când eram sufocați de legile și cultura fanariotă, când scrisul, limba, muzica, teatrul, moda, mâncarea și chiar sclifoseala simandicoasă veneau de la Fanar, atunci Dumnezeu ne-a trimis pe maestrul limbii literar-cultă-unitară a unui popor așijderea, dar închinat unor puteri străine ,,ce-au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă’’.

Da, Eminescu, Eminovici, iar după unele documente numele vechilor strămoși era Emin, a cărui origine vine din Amin care în sumero-akkadiană înseamnă deținătorul celor șapte Taine, și prin transformări de pronunție și adaptări la graiuri locale Amin devine Emin, și apoi Eminovici cu terminația slavo-sârbă „ovici” care înseamnă „al lui”, preluată, imitată pe românește de „escu”, Mușatescu al lui Mușat, Ionescu al lui Ion și vom avea pe românește Eminescu deci Emin al lui Amin.
Da, stranie și aparent nefondată trimiterea către un areal cultural atât de îndepărtat în spațiu și timp spre limba sumeriană ce nici nu fusese descifrată în timpul vieții artistului, ba mai mult, după descoperirea în 1968 a tăblițelor de lut de la Tartaria ( lângă Cluj ) scrise în cuneiformă, misterul devine și mai de nepătruns.
Datate cu carbon radioactiv, tăblițele și-au dovedit vechimea, fiind cu mult mai mare decât estimaseră arheologii români și mai bătrâne decât orice scriere cuneiformă cunoscută până azi.
Împrăștiate prin marile muzee ale lumii, studiate permanent, ele devin treptat punte de legătură între diferitele alfabete și linii de exprimare grafică cunoscute ajunse la noi sub diferite nume de care astăzi simt că am tot dreptul să mă îndoiesc, alfabetul fenician, grec, roman.
Mă întreb dacă istoricii, arheologii, specialiștii, nu pricep ( ori nu vor să ne spună, că s-ar răsturna istoria) cine a fost mai întâi, oul sau găina, cum a ajuns o scriere să influențeze populația de la Tartaria, când cei cărora li se atribuie, sumerienii vor apărea abia peste 1700 de ani?!
N-ar fi mai logic să vorbim de migrația triburilor marelui Ra-Tla din zona carpato-caucaziană în mileniul cinci i.d.c. ce au dus cu ei scrierea de la Tartaria în periplul lor până în Abisinia de azi.
Nu este posibil. De ce?! Pe Argeș și în zilele noastre există un sat Ratla pe lângă Ștefănești, Verești. Nu e posibil, pentru că pleacă de aici de unde au plecat și au curs multe popoare din inima acestui teritoriu ce din Tainice motive nu a fost atins de ultima mare glaciațiune și a avut un avans de 10-15000 de ani față de lumea înconjurătoare.
Eminescu folosea cuvinte din sumeriană cu exact sensul ce le-a fost confirmat mai târziu, iar forța sa de penetrare în lumea veche depășește cu mult opacitatea unei pure inspirații artistice, este ca un fel de hipnoză regresivă prin care ne dezvăluie ceea ce știam, ce aveam în noi, dar nu ni-l conștientizam (e Taină, e misterul care ne face să pulsăm, să iubim, să ne asumăm ,,ziua’’ lui ) și nicidecum ( ori nu în mod decisiv ) tehnică, rimă, romantismul, măsurile, iambii și mă rog, tot ce-au mai născocit ,, cei ce lăudându-te pe tine se vor lustrui pe ei’’.
Apariția sa e providențială în momentul critic spre a ne salva de la pierderea limbii și deznaționalizarea prin dominarea supra-abuziva de peste o sută de ani a culturii, scrierii, artei, politicii, modei, obiceiurilor și racilelor otomano-fanariote a căror urme ne-au făcut de basm în toată Europa.
Eram pe punctul de a nu mai fi noi ( mai ales pe planul elitei și suprastructurii), cine nu știa grecește nu avea nici-o șansă de a evolua, de a cunoaște, de a se instrui și șlefui.
Timidele începuturi ale tipăriturilor noastre au fost sufocate de slova chirilică și greacă ,, că a scrie și ceti’’ erau menite doar preoților și notarilor, ori celor ce nu puneau mare preț pe acestea ori nu erau meniți spiritului.
Dar iată, cel ce își scrie tezele de doctorat în economie și filosofie în germană și franceză și le susține public în aceleași limbi, își scrie intreaga operă literară și publicistică doar în dulcele grai al limbii române- certă moștenitoare a arianei străvechi și vatra din care își trag seva și originea și alte graiuri, inclusiv latino-iliro-romagna. Poetul nu se avântă în germana studiată temeinic la Cernăuți și Viena, ori în franceza ce studiase în cursurile superioare și o vorbeau în casă și care l-ar fi făcut accesibil lumii largi, el șlefuiește și creează o limbă cultă, o curată unitate lingvistică și sonoră celor trei teritorii românești, impune doina, dorul, luceferii, luna, lacul și pe ,,lunga timpului cărare’’ dă cale liberă unui grai curat, neitalienizat, nelatinizat, nepurificat artificial, toarnă calea noastră de comunicare între noi și cu Dumnezeu ,, în formă nouă și înțeleaptă’’.
Nu. Nu este vorba de nașterea unei limbi comunitare a la Cervantes care adună aragoneză, castiliană, catalană, bască, și cataluna într-o limbă oficială căreia îi da ca abecedar ale lui romane cavalerești, nici de o ,,bătaie de Hernani’’ unde un Victor Hugo stabilește limba franceză comunitar-uzuală din gasconă, normandă, provensala și graiul parizian.
Curgerea lui Amin-Emin-Eminescu e atât de firească, atât de organic legată de noi, legată de sufletul nostru, că rapid și pe neobservate este însușită și asumată ca ceva vital, că dorul, doina, sunt trecute în cântec, nu trebuiesc explicate, nici traduse, nici impuse de școală, erau și și-au găsit strălucirea în opera maestrului, limba ne-o asumăm matern, odată cu nașterea, odată cu aerul și apa baștinei noastre- el ne-a redat graiul ce fusese sufocat, îmbâcsit de împrumuturi și de intervențîi arbitrare a unor binevoitori lingviști, atunci și după cum am trăit și mai apoi.
Poetul Ion Alexandru prezintă opera eminesciană unui profesor suedez de la catedra de limbi romanice de la Nuremberg, îi traduce în germană ( pe cât e posibil de tradus) și-i interpretează în spiritul său arzător temele fundamentale.
Este atât de impresionat profesorul încât cu ajutorul lui Ion Alexandru învață limba română și o învață atât de bine încât simte și folosește diferitele forme ale timpului trecut (forme extrem de greu de folosit și de simțit de nevorbitorii nativi ai limbii române). Ei bine, acest suedez, profesor de limbi romanice, declara la Radio România Actualități, pe românește în 1996 că Eminescu este cel mai mare poet filosof al secolului al XIX-lea, total necunoscut pentru că a scris în limba română, dar Doamne ce limbă minunată! De ce a scris Eminescu în românește- nu știa că aria de extindere se abătea pe germană, franceză, engleză?!
A scris pentru că asta i-a dat lui Dumnezeu, el a fost darul (dă, Doamne, să nu fie cel din urmă) pe care Tatăl l-a făcut fiilor români. Și de aceea, cum zicea genialul oltean Marin Sorescu, era o țară rotundă, cu munți, cu ape, cu câmpii mănoase și cu o mare albastră brăzdată de valuri albe și pentru că toate trebuie să poarte un nume (Dumnezeu l-a chemat pe Adam să rezidească lumea numind-o) atunci toate acestea le-am numit simplu, pe românește, Eminescu.
În ceea ce spunea profesorul suedez găsesc confirmarea că și alții au simțit că Eminescu este numele nostru, că a venit pentru noi, că l-am asimilat și ne-a asimilat până la contopire, că este stema culturii, a sufletului românesc în lume peste veacuri, că este permanent valabil.
N-am să mă hazardez cum fac ,,distinse doamne’’ ce n-au mai găsit nimic de cercetat și-au început a țese imagini cu de la sine pornire și să caute voințe fantasmagorice și tendințe ,,absconse’’ în opera artistului și pe care ,,istețimea’’lor ni le relevă și ne pun în contact cu marile ,,găselnițe’’.

Doar încerc, atât cât îmi este puterea și priceperea, și conștiincios pe ale ,,tremurătoarelor cărări’’ eminesciene,mă vor purta spre ceea ce susțin: că Eminescu este etern contemporan, este înainte-mergător, vizionar și, prin perenitatea operei sale, un izvor viu pentru toate timpurile. Ia auziți: ,, Ca să fii domn. se cade să-i iei adânc pe oameni/Atunci învie întrânșii pornirea dușmănoasă/tirania și ura botează-le virtuți/Numește erou pe-un gâde, ca fieru-i să-i ascuți’’. Ei, ce ziceți?! Așa au făcut – așa fac și azi cei cocoțați în carul istoriei.
Iată lupta de clasă, ura proletară, eroii de mucava, geniul carpatin și genialii oameni politici cu a lor lupta. Vă sună cunoscut?!
Mie da și mă doare, mă doare și aș fi vrut ca Eminescu să nu fi avut dreptate, să fi rămas el un domn, și cum zice Grigore Vieru ,,Eminescu să ne judece!’’. Că el e domn! Și ce înseamnă domn pe românește, doar noi, românii, știm.
,,Ai noștri tineri la Paris învață la gât cravatei cum să-i facă nodul/și vin apoi cu mintea lor de oaie creață de ne fericesc norodul’’. Nu, maestre, se pare că situația s-a mai elevat, ne vin cu mintea lor de oaie creață de ne măresc exodul, dar tot tu ai știut că „de la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a”.
Iată de ce cânta cu atâta patos și disperare Teodorovici ,, de avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece’’, da, frate, el are acest drept, și-a cucerit dreptul să ne judece cu dreapta judecată de de domn român.
În zilele noastre, ca să ne ,,lumineze’’ pe deplin, o doamnă plină de idei șarmante și profund cunoscătoare a dialecticii și materialismului însușit în lungi ședințe de învățământ politic, emana ideea abisală și absconsă asupra tristeții iremediabile a liricii eminesciene că ,, poetul era supărat, necăjit din cauza neșanselor sociale’’, adicătelea era supărat că nu-i și el prefect, nabab, senator, ministru, boier, burjui, ceva, acolo, de ochii lumii, ai saloanelor, ai cucoanelor, ai maidanelor.
Las pe mai departe să dovedesc că nu asta era lumea- tendința poetului- dar distinsa tovarășă profesoară la litere ( membră în comitete și comiții, cum ar zice nenea Iancu), ne explică fronda și adânc răscolitoarea răzbunare a maestrului pe prostie, pe cei ajunși ,,împliniți social’’ pe băgăcioși, pe fripturiști, găgăuți, grandomani, pe cei ce se cred că sunt ceea ce nu sunt.
Am să relatez ,,ca pe ulița mare’’, cum se exprimă nemuritorul humuleștean, întâmplarea de la Bolta Rece unde băiatul (chelnerul) aduce la masa lui Eminescu și Creangă încă o cană cu vin și-i dă poetului un bilețel ,,domnule Eminovici, sunt ministrul învățământului, Macovei, vrei mata să-i faci câteva versuri doamnei cu care șed la masă?’’
Eminescu era revizor școlar la Botoșani, dar lumea știa de Eminescu și Creangă- deci asta sună cam așa ,, măi, lăutare, mai cântă și pe aia, ori pe limba ălor de azi, măi, Adi Minunatu, mai zi-ne o manea!’’
Se știe că revizorul școlar Eminovici, subalternul ministrului Macovei, i-a răspuns prompt: ,, Tu, ministru Macovei/pup-o în cur pe dumneaei/și pe mine, dacă vrei!’’
Ah, Doamne, dar ce supărat era poetul pe neșansele sale sociale!
Ori atacurile virulente, acide când era redactor la ziarul Timpul, ziarul conservatorilor, erau de spaima neîmplinirilor sociale ?! Erau atacuri răzbunătoare?!
În Timpul își publica monumentalele articole de adevărat strateg politic și economic, și unde cel ce publica o jumătate de pagină, putea trăi liniștit el și familia sa o lună, Eminescu publica de la patru-cinci pagini în sus în fiecare număr. Pe el nu-l plăteau?!
Era atât de prins, de captivat de munca sa creatoare că nu-și permitea pauză de masă, venea băiatul cu coșul de la vreun restaurant și de multe ori pleca cu mâncarea neatinsă, mucegăită, înapoi. Pentru că el simțea nevoia acută de a interveni în hățișul politic european în apărarea neamului său, în lumea unor legități economice pentru proprietate și o viață mai bună, sugrumat în același timp de visul de ridicare a creaturii la nivelul demiurgului creator. Asta era lupta pentru oploșire socială?!
Își cumpăra jiletcă, cilindru, ghete și baston cu măciulie de argint, mănuși albe de piele de căprioară de la galeriile Lafayette și pornea să cucerească vreo demoazelă pe la balurile de care Bucurescii nu aveau lipsă. Au, cât costau ținutele acelea?! N-avea bani? Era numai supărat pe sărăcia sa?!
Odată reîntors la redacție, le arunca într-un colț uitând total de ele până ce într-un târziu vreun tipograf le valorifica în târg la taica Lazăr.
Maiorescu intuiește perfect că Eminescu ar fi fost tot Eminescu, indiferent de epocă, cadru social, șansă și neșansă pentru că geniul ,,nu exista’’ca persoană, fizic, el este creația sa, el n-are soartă, el și-o creează și se autodefinește într-o scurgere spațio-temporară pentru că așa i-a sortit lui Dumnezeu să existe. El rămâne pentru el, și implicit pentru noi, ,,scris’’ să nu facă parte din lumea anostă, nu o agrează, nu are nevoie de ranguri ,, căci efemere-s toate’’, deci este conștient de unicitatea și irepetabilitatea sa, conștient de menirea sa.
În lunile iulie și august când greii conservatorilor erau plezeristi, Timpul, organul partidului vuia de articolele clocotitoare ale ultra-exigentului redactor Eminovici.
Articolele ce puneau întrebări curților imperiale europene, dar mai ales curții de la Viena, unde era ambasador P.P. Carp și primea mustrări pentru articolele ce vizau puterea austro-ungară din Transilvania și Bucovina. Că acel Eminovici, de care serviciile imperiale secrete aveau vaste informații și în legătură cu societatea ,,Carpați’’ a românilor din Imperiul Habsburgic, tună și fulgeră în apărarea națiilor oprimate dintre fruntariile imperiului.
Așa că distinsul diplomat îi sugerează cu tact colegial lui Maiorescu să-l interneze pe Eminovici într-un institut de sănătate, că el a arătat Maiestăților Lor că articolele sunt scrise de un om cu mintea tulburată (sau ceva în sensul acesta). Vă sună cunoscut?! Cine spune adevărul e nebun. Cine vrea binele obștesc e nebun. Cine crede în steaua noastră, în Dumnezeu, e nebun, iată măsura colegialității partinice, nici Iuda n-ar fi fost în stare de ceva mai miselesc și mai brutal, cu atât mai mult că îi cunoșteau sensibilitatea exacerbată. Cu ajutorul doctorului Colțea îi pun un diagnostic de alienat și încep tratamentul cu mercur care este deosebit de toxic.
Cel ce călătorea în hăurile universului din care intuiește legile luminii ,, era pe când nu s-a zărit/azi o vedem și nu e’’, cel ce conștientizează esența și valoarea minții umane (,,tot universul e în degetul lui mic’’), cel ce ne-a redat demnitatea istorică și de neam, cel ce ne-a relevat unicitatea în conglomeratul etniilor era trimis într-un institut de sănătate. Pe românește, la balamuc, unde a fost și mai puternic intoxicat cu un tratament total greșit.
Dar el simțea că lumea meditației divine nu poate rămâne în chinga dorințelor umane prostești ,, Trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece” și întrezărește șansele de dincolo de realitate: „Un farmec trist și ne-nțeles/Puterea mea o leagă” și ne plânge neputința biologică de a penetra existența „Cu nimic nu m-am ales/Din viața mea întreagă’’. Vai, ce ranguri mai plângea poetul!?
O, Doamne, cât de nuli și de neîmpliniți rămânem noi toți, dacă el ce se putea dedubla, ce putea penetra în universuri necunoscute, cel ce trăia sufletul unui neam întreg, dacă el își plânge nu dureri imaginare, himerice, ci constatări ce veneau din vaste capacități pe care astăzi atât de absurd și ireal le numim paranormale, el cu câtă durere s-a confruntat?!
Trece de lumea muzelor, se coboară în arena cu fiarele dezlănțuite ale politicului, ale economiei, că în marea sa iubire și dorință arzătoare pentru neam și țară vroia să rezidească lumea pe calapodul aspirațiilor sale sublime, dar cât de îndurerat și supărat putea fi pe micimea oamenilor?! ,, Niște răi și niște fameni/i-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!’’
Da, am ieșit din contextul poeziei pentru că tot mai mult bănuiesc că artistul creează permanent sub o cheie a universalității ,, priceapă toți, ori cine poate’’, mă îndeamnă să cutez a trece dincolo de text și să-mi pun pe jar ,, nevoile și îndoiala’’ că altfel nici el n-ar fi descifrat cu atâta râvnă tot ce ne-a rămas în ,, slova veche și înțeleaptă’’.
Că iată avem ,,oameni de bine’’ înhăitați politic, decorați, ce vin să ne recitească opera eminesciană, să se lustruiască în umbra poetului și să ne propună cu nerușinare să ne lepădăm de Eminescu ca să ne modernizăm, că până nu-l aruncăm în ,,lada istoriei’’, cum se exprimă un ciudat, și pentru asta nici nu merită să-i pronunț numele, nu ne vom moderniza.
Deci, să ne lepădam duhul ,,limba veche și înțeleaptă’’, să-mi neg eternitatea și continuitatea spațio-temporală în cel mai vechi și nealterat spațiu umano-lingvistic, că să ce?!
Să ne neantizăm, să ne morfolim în magma uniformă a modernizaților, după cum am simțit pe pielea noastră în cursul istoriei, când mulți au vrut să ne ,,modernizeze’’ cu totul de pe harta lumii.
Și, întreb, ce folos de o modernitate (care, vedem cum a ucis specificitatea etnică și națională în lume și-n Europa ), la ce i-ar mai trebui unei nații modernizate, atât de scandalos adorată de unii, dacă s-ar pierde într-un ocean eterogen de uniformizare anostă și monotonă curgere fără sensuri ce îi vin din ontogeneza etnică, fără ținte ce strălucind să iște și să ne poarte pe ,,miscatoarele cărări’’ ce ni s-au menit de cel de sus.
Bine, dar sunt alții moderni! Că ăsta ar fi cursul normal al națiilor.
Să le fie de bine și să rămână în veci în modernitatea lor goală și rece, noi suntem, încă mai suntem un tot, o entitate spirituală, un neam, o limbă, o menire.
Încă din veacul al 19 lea poetul avertizează ,,Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară’’ și ne este atât de vie chemarea ,, zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă’’.
Și vorba plină de spaimă și patos a olteanului ,, olică, dar fuse orânduiala dreaptă, orânduiala fuse dreaptă’’, iar eu mă întreb cu tristețe dacă nu fuse, măcar acuma este, poetul ne face atenți că puterea Cezarului este în Taină, legată de mase. Eu am auzit- unii n-au auzit și se duseră la lada de gunoi istoriei, iar cei ce n-aud vor urma același drum, așa cum se exprimă poetul despre politică, politicienii și problemele economiei de parcă ar analiza problemele politicienilor ( stâlpi de cafenea) și economiei din vremea noastră.
Cine i-a studiat opera publicistică va recunoaște că toate câte le susține ori combate (mai ales racilele), le descoperim în politica și economia timpului nostru.
Ei, astea-s concluzii de poet, artistul are voie să se folosească de metafore- da, dar unii ca mine nu văd doar metafore, văd exemple din cruda realitate pe care o îndurăm.
Vedeți de ce ne trebuie modernitate, pentru că nu-l mai putem interna la balamuc, cât despre noi ceilalți, încă n-am început alt canal, alte mine de uraniu și nici Bumbești-Livezeni ori Agnita-Botorca nu se întrevăd, dar iată că s-a găsit ,,exodul’’ bun ,,prostitului popor’’.
Tot credeți că aceste idei, aceste realități au rămas valabile doar timpului său?! Că n-au penetrat peste secoli de neliniști?!
Eu nu zic nici da, nici ba, vă las să concluzionați și să vedeți că asemănarea este mai mult decât izbitoare, ,,copii săraci și sceptici ai plebei proletare’’ după ce au fost îndoctrinați și prostiți cu gândul că sunt proprietari, beneficiari și forță generatoare de bine, el, proletarul, iată-l aruncat, izolat, desconsiderat, umilit, exportat, neantizat ,,sceptic și singur’’ într-o lume de răi și fameni. S-a schimbat ceva?! Ce ziceți?! Unde-i modernitatea aia?!
Cineva zicea ,,Eminescu, ultimul mare romantic întârziat’’, da, romantic dar care mai spera, cucerit de propriile-i fantezii și rezolvări utopice - da, un vizionar pentru spirit, un deschizător de uși către cerurile ce țin de suflet, de viața detașată de suportul grosier al materiei!
El, un ezoteric ce trece prin experiențe metafizice din care,precum șamanii porniți să se contopească cu universul pentru a convorbi cu originea lucrurilor și să le regăsească curgerea firească în dincoacele nostru, el greșește crezând că și ceilalți pot, înțeleg să-l urmeze.
Din aceasta cred că îi vine formidabilul optimism răsărit atât de straniu din ruinele tristeții cu care combate soarta, moartea, banalul și mizeria ,, Ce e val, ca valul trece/Tu te-ntreabă și socoate/ Și rămâi la toate rece!’’
Și cât de adâncă simbioză între ale lui ,, sute de catarge care lasă malurile’’ și infinitele sugestii senzitive și filosofice ale liniilor paralele ce aparent și abuziv împotriva realității se întâlnesc la infinit, ce translație lină și plină de tâlcuri între „Porni Luceafărul,creșteau în cer a lui aripe’’ și nebunia explozivă a mișcării spiralate ori ondulatorie, esență a universului, a luminii, galaxiilor, atomilor, undelor, câmpurilor și culorilor în care cu nespusă bucurie, patimă și nesfârșit respect ni le-am apropiat și imaginat.
Da, îți trebuie ,,ochi spre a cunoaște’’ dar mai presus de toate, să te fi hrănit din taina lacului albastru, din freamăt de codru sub luciul lunii în sunetul de bucium al pădurii de argint vuind de tropotul inorogilor copilăriei atât de gingașă și fragedă ca să-i retrăiești traiectoria de fulger de luceafăr rătăcitor printre noi.
Artistul nu este o persoană- bădia Mihai era prietenul lui Nica Apetrii- artistul este opera sa, el n-are soartă ( pe el, norocul nu-l petrece ), el se crează se devine prin sine și har, prin sine și iubire de tot.
Eminescu n-a avut soartă, el, Eminovici, rătăcitorul codrilor de aramă, al trupelor de teatru, călătorul prin limba română, studentul entuziast al lui Aron Pumnul, cavalerul ce cânta ,,Dulce Românie’’, răzvrătitul și revizorul, prietenul lui Creangă, iubitul nemuritor al Veronicăi- n-a avut casă, n-a avut vatră, familie, n-a avut nimic al său, n-a avut sănătate, viață și nici moarte creștinească n-a avut.
,,Prietenii’’, camarazii de partid l-au trădat și l-au încarcerat la Mărcuța, l-au acuzat de plagiat și nenea Iancu ( grecul ) îl apăra.
Dar era și el om și suferea!
Da, era om și ne-a dovedit că se poate trăi dincolo de bariera trupului și a timpului, nu-s metafore gratuite, pentru că trădat de biologic, continuă să scrie , își părăsește timpul, se divide în universul românesc, îi controlează vitalitatea, arde cu fierul satirei și trece precum ADN-ul de la o generație la alta. N-a avut soartă, cum zic bătrânii noștrii, nici moarte creștinească n-a avut, nu se stinge lumina lină în lumină, se stinge în haosul și întunecarea totală a creierului,căci a cutezat să cuprindă în cuprinsul lui necuprinsul univers și să și-l asume ca un dat divin.
I s-a luat o mască, pentru posteritate, s-a încercat un studiu asupra creierului său, dar după cum știți, cumva ( nu are importantă cine, un neica nimeni ) îi uită creierul la soare pe pervazul ferestrei în luna iunie.
De cel ales de Dumnezeu s-au ocupat unii ce probabil au fost aleși de diavol și atunci și de atunci încontinuu după cum vom vedea!
A fost adus în panteonul spiritualității românești, cimitirul Bellu, dar și de aici mai departe va fi lovit mereu și mereu, probabil, pentru ca să i se creeze o soartă ca a noastră, ori pentru a ne avertiza.
Prin 1994, Primăria de sector vrea să recupereze, să restaureze un corp de clădire plasat pe latura unei curți uriașe a fostului Institut de Sănătate, Mărcuța, spitalul 9, ori, cum în amară șicană ne adresăm unii altora, șoseaua Mărcuța cu ,,plopii fără soț’’, a singurătății, a întunecării.
Un inginer constructor povestea în ianuarie 2014 că au intrat pe un hol lung și că unul din ultimii ,,sanitari’’ ce lucraseră acolo i-a spus că ultima celulă , pardon, cameră, pe dreapta, e cea în care s-a stins Eminescu și că de atunci nimeni nu a mai intrat acolo. ,,Și când ai intrat, ce ați găsit?’’, l-a întrebat un scriitor ce făcea pe reporterul. ,, O cameră întunecoasă, vopsită în verde cenușiu închis și toți pereții erau acoperiți de scris’’. ,, Și erau în ordine?’’. ,, Nu, erau împrăștiate peste tot și într-o dezordine fără sfârșit!’’
Doamne, ce a întrebat reporterul scriitor- dacă erau logice și ce i-a răspuns inginerul-constructor și doar atât?!
,, Și ce-ați făcut?’’ ,,Nimic, pentru că n-am avut ce face!’’ ,,N-ați anunțat, n-ați chemat?’’, ,, Ba da- dar timpul ne presa că trebuia musai să se extindă nu știu ce serviciu de la primărie, așa că am făcut igienizarea și restaurarea!’’
Deci, am tras cu bidineaua zugravului peste ultimele semne ale trecerii sale prin noi, i-am mai pus o cărămidă la altarul sorții muritoare.
Da, Eminescu nu a avut soartă nici după ce fizic dispăruse de mult și nici nu mai vreau să-mi aduc aminte de arderea Bibliotecii Centrale Studențești în 1989 și unde, nici în ziua de azi nu știm, câte manuscrise ale lui au pierit în flăcări ori poate le-om vedea la vânzare prin case de licitații?!
De aceea vă chem să ne miruim sufletele argintate de ,, lună, tu, regina nopții’’, să ne ogoim revolta, tristețea și neliniștea că ale lui ,, sute de catarge’’ au trecut mările, au depășit zările, iar dacă ,, stele bat în lac’’ descoperim lumina, culoarea și blândul înger ce vine să-l sărute pe cel ce arzând se oferă mulțimilor într-un prisoselnic dar de viață și de veșnică existență a duhului românesc!
Doar așa pot să concep, să creez, să vorbesc și să-l manifest pe cel ce ne-a rezidit și ne-a redat demnitatea istoriei și de neam, pe Amin Emin Eminescu,

eu, umilul în ale artei,
Hugo Mărăcineanu.

sursa https://orabrailei.wordpress.com/2020/11/17/remember-2014-eminescu-sa-ne-judece-cenaclu-si-vizionare/