Mircea Cărtărescu a publicat în luna septembrie a acestui an, la Editura Humanitas, cartea de versuri nu striga niciodată ajutor (cu „n” mic). Pe site-urile Humanitas, precum și ale câtorva librării și reviste de cultură, cartea beneficiază de o prezentare nesemnată, în care se afirmă că recentul volum „reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie. Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești.”
Raportată la cartea despre care vorbim, această critică este oarecum obiectivă, însă numai până la un punct, pentru că ea uită să spună tocmai ce este mai important, și anume faptul că așa-zisa „poezie genuină, imediată și emoțională” nu poate fi receptată nicidecum emoțional de către cititor, pentru că versurile lui M. Cărtărescu sunt lipsite pur și simplu de emoție, de vibrație și de imaginație poetică. Citirea recentei cărți a lui M. Cărtărescu este, cu excepția a două texte, o dezamăgire.
Și cu toate acestea, M. Cărtărescu se bucură de o intensă popularizare, făcută fie prin blogurile, interviurile la radio și interviurile la TV, fie prin editura care și-a pus sigla pe cartea sa de versuri, fie prin câteva mari librării, care, prezentând coperta cărții și același text critic, scris cel mai probabil de către Cărtărescu însuși, fac reclamă unei cărți de versuri modeste și contribuie, toate, la vânzarea ei. Suntem chiar anunțați că „Începând de astăzi, primele exemplare din noua carte a lui Mircea Cărtărescu, nu striga niciodată ajutor, sunt disponibile pe site-ul Libhumanitas.ro, cu livrare din 15 septembrie.” Așadar, nu pierdeți ocazia!
Pe de altă parte, înțelegem că nici librăriile, nici editura, nici revistele de cultură care afișează textul-reclamă nesemnat – din care tocmai am extras pasajul de mai sus – nu ne pot spune adevărul, și anume că versurile lui Cărtărescu sunt modeste, de vreme ce ele sunt angajate în reclama sau vânzarea cărții; și apoi, este greu să ne închipuim că aceste instituții de cultură sau de mediere a culturii au citit cartea, pentru ca în acest fel să fie lămurite cu privire la calitatea cărții pe care o promovează.
Cu o astfel de prezentare contrafăcută, o carte intră în lume! Ea intră în lume aranjată, parfumată, în haine de lux, ca să nu se vadă cum este ea în realitate, sub imaginea falsă, dar strălucitoare, ce i se fabrică. Aceasta este glorioleta cărților de versuri modeste semnate de către M. Cărtărescu. Cărți modest-mediocre, pe care promovarea asiduă le face să fie „mai puțin” mediocre și mai bine vândute.
În acest fel, autorul ne anunță că deja a reușit să vândă 2.000 de exemplare și mai trage un tiraj de 2.000 de exemplare, ca să nu se mai calce lumea în picioare pentru cartea sa de versuri.
O artă poetică precară
Dacă înainte de prezentul volum de versuri, M. Cărtărescu își crea textele poetice îndeosebi prin poetica influențelor literare, adică prin prelucrarea, rescrierea, reciclarea, pastișarea și/sau parodierea poeziei altor poeți, străini sau români, acum el abandonează cultura poetică și se întoarce la realitate, la existență.
Mai precis, M. Cărtărescu renunță la „sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie”, pe care o denunță chiar el în textul critic de mai sus, pentru a face loc elementelor negative, dramatice ale propriei existențe și ale lumii, așa încât stările pe care le exprimă acum versurile sale sunt îndeosebi cele chinuitoare, negative:
„un atac de panică / a fost îndelungata mea viață //
ah, nu mai pot! / nu mai pot!” (p. 23)
„obidit / fără putere // victima / tuturor” (p. 30)
„sunt la pământ / nu mai văd nicio ieșire” (p. 44)
„mi-e foarte greu acum / foarte greu //
„obidit / fără putere // victima / tuturor” (p. 30)
„sunt la pământ / nu mai văd nicio ieșire” (p. 44)
„mi-e foarte greu acum / foarte greu //
sunt tare chinuit” (p. 45).
„la ce bun să mai văd? / la ce bun să mai aud?” (p. 105)
„nu-mi mai aștept decât propria moarte
nu mai vreau decât să plâng la căpătâiul meu
Depresia cutreieră aproape tot volumul. De fapt, majoritatea versurilor lui M. Cărtărescu sunt flash-uri ale depresiei sale, sunt străluminări ale beznei, sunt mărturisiri ale ei. Sunt apariții ale „demonului amiezii” (Andrew Solomon), ale demonului fiecărei clipe de suferință.
Firește, nu putem să reproșăm nimic viziunii depresive în sine a lui M. Cărtărescu. Dar întrebarea esențială care i se pune unei cărți depresive este aceea dacă versurile ei sunt sau nu sunt poezie. Să urmărim, așadar, calitatea versurilor depresive ale lui M. Cărtărescu.
„mă doare / mă doare insuportabil” (p. 68);
„mă doare foarte rău /
mai rău decât pot suporta” (p. 72);
„mă simt adesea / abandonat de tine //
Așadar, „mă doare / mă doare insuportabil” (p. 68). „mă doare foarte rău / mai rău decât pot suporta” (p. 72). Vi se pare că aceste versuri transmit vreo emoție? Vă cuceresc ele prin ineditul lor poetic sau prin vibrația lor?
La colecția de stupizenii scrise în versuri de către M. Cărtărescu, „liderul generației poetice ‘80”, mai putem adăuga:
„aici îmi cresc unghiile / îmi crește părul //
Iată o „poezie” care merită să ajungă în casele tuturor, ca o Biblie a poeziei!
Expresii contorsionate, ilogice, eliptice
Deși scriitura lui M.C. este, de regulă, limpede, fără împiedicări semantice, deci transparentă la semnificația pe care o transmite, ea practică totuși uneori un limbaj obscur, fie pentru că folosește expresii încâlcite, greoaie, fie pentru că este eliptică, fie pentru că forțează logica limbajului.
Expresii contorsionate
Iată o expresie contorsionată: „și chiar și eu nu plâng” (p. 16). Nu era mai firesc să scrie „nici măcar eu nu plâng?”
Expresii ilogice
„îmi amintesc exact clipa asta
Tot eliptic este M.C. și atunci când ne oferă înșiruiri de construcții atributive fără obiect:
„prea mult / prea mult / prea deodată /
Și autorul continuă: „n-ar fi prea rău ca măcar tu”. Dar ce anume „n-ar fi prea rău ca măcar tu”? „măcar acum / măcar aici” (p. 43). Dar ce anume ar putea fi „măcar acum, măcar aici”, domnule? Fă-ne să înțelegem, nu te opri la jumătatea propoziției! „mă doare / mă doare insuportabil”, spune M.C.
Salvarea „poeziei” lui M. Cărtărescu: marketingul, arta de a vinde chiar și produse mediocre
Lui Mircea Cărtărescu i s-a construit în timp o imagine artificială, falsă, de „mare poet”. Ca „poet”, el este în mod evident produsul criticii literare mincinoase sau generoase, dar și produsul unei politici de marketing literar, la care scriitorii de valoare nu prea au acces.
De exemplu, prezentările de până acum ale recentei cărți de versuri a lui M. Cărtărescu sunt numeroase. O întreagă industrie de marketing s-a pus în mișcare: editura, marile librării, radioul, televiziunea, revistele literare și de cultură, blogurile... Iată de pildă doar câteva dintre librăriile/site-urile online care prezintă și vând cartea lui M. Cărtărescu: libris.ro, librariadelfin.ro, libhumanitas.ro, clb.ro, librariabizantina.ro, bookhub.ro, cartepedia.ro, librarie.co, dol.ro, booknation.ro, artline.ro, cartidesuflet.ro, libraronline.ro, carturesti.ro, books.google.ro, librex.ro, m.emag.ro...
Toate aceste instituții fac reclamă și vând o carte de versuri modest-mediocră, pusă sub sigla Editurii Humanitas. Dar nu este marketingul soluția magică pentru a vinde chiar și produse minore?
Problema ilară de aici nu este aceea că, pur și simplu, se face reclamă unei cărți, ci aceea că volumul de versuri promovat cu atâta pompă este unul mediocru. Oare cei care îl publică îi citesc cărțile?
Fabrica de scriitori
Cazul „poetului” M. Cărtărescu spune ceva despre instituțiile care apără literatura română. Sau care o clatină...
Mircea Cărtărescu nu ar fi cunoscut ca „poet”, dacă nu ar fi susținut de cârjele editurilor care îl publică, de cârjele criticii literare care îl „cronicizează” într-un mod neașteptat de generos, de cârjele premiilor literare pe care le primește, de cârjele librăriilor care îi vând cărțile, ale radioului care îi ia interviuri, ale televiziunii unde invitatul reușește să fie convingător în fața unei mase în general neinițiate în poezie, ale revistelor de cultură care îi fac reclamă. Toate aceste instituții de cultură nobile îi fabrică lui Mircea Cărtărescu o imagine strălucitoare și falsă de poet, când „poetul” este în realitate un producător de versuri modeste, fără viață, fără forță emoțională, fără imaginație. Există câțiva poeți care îi sunt superiori lui M. Cărtărescu și, în acest context, apare cu totul inexplicabil faptul că editurile și celelalte instituții de cultură aleg să promoveze totuși cu surle și tobe poeți minori...
Lipsa de orizont a literaturii române este determinată de faptul că sistemul nostru cultural-evaluator promovează prea mult scriitori/poeți mediocri. Credem în continuare în imagini false, contrafăcute, în fetișuri literare, iar nu în opere autentice. Dacă un poet minor se vinde bine prin mașinăria numită marketing literar, ce contează că el este minor și că există poeți mai buni decât el?
În acest fel, observăm că nu scriitorii în mod absolut slabi reprezintă pericolul unei literaturi, nu ei determină anonimatul literaturii noastre în lume, ci scriitorii căldicei- mediocri, care sunt promovați, împinși pe scena literară și betonați acolo de către unele instituții de cultură. Aceștia sunt prezentați drept scriitori autentici, uneori chiar drept mari scriitori.
Literatura înseamnă, desigur, mai mult decât această descurcăreală a scriitorului/poetului modest, mai mult decât acest marketing care poate vinde o carte minoră în tiraje succesive. Literatura înseamnă mai întâi operă de valoare, și abia apoi promovarea operei. Însă la noi este invers: mai întâi se promovează cartea minoră, uneori aflată în curs de apariție!, apoi, tocmai datorită acestei promovări intense și pline de „succes”, cartea începe să aibă valoare... Așa se face că, beneficiind de servicii culturale nemeritate, M. Cărtărescu chiar a ajuns să creadă că este poet. Dar sunt vreo 40 de ani de când el se încăpățânează să scrie „poezie”, deși a ratat-o de fiecare dată.
În acest moment, literatura română are destul de mulți scriitori modești. Dacă 50 dintre aceștia ar fi promovați atât de intens precum „poetul” Mircea Cărtărescu, atunci tocmai acești scriitori modești ar fi considerați marii scriitori ai clipei și în acest fel i s-ar fabrica literaturii contemporane o imagine falsă, pentru că vizibilizarea exagerată a minorităților literare ar pune în paranteză scriitorii cu adevărat valoroși. Dar cine ne poate asigura cu mâna pe inimă că acest lucru nu se întâmplă deja? Nu cred că M. Cărtărescu este atât de singur în glorioleta literară. Fabrica de scriitori „de valoare” numită marketing lucrează din plin. Literatura română este pe mâini bune!
P.S. Să citim declarația făcută de către levantin pe blogul său la 11 octombrie 2020:
„Sunt surprins și foarte mișcat de mesajele primite de la cititorii cărții mele de versuri, ca și de vânzările neobișnuite ale ei: deși a apărut pe 20 septembrie, «nu striga niciodată ajutor» a fost pe primul loc în vânzările din librăriile Humanitas în luna trecută, înaintea romanelor românești și străine și a tuturor celorlalte cărți. Nu e deloc o garanție de valoare, dar cred că e un semn că oamenii au așteptat o asemenea carte, că au găsit ceva în ea, că i-a interesat într-un fel. Lucru care mă bucură mult și pentru care le mulțumesc.” Vezi adresa https: //m. facebook. Com /story.php? storyfbid=3509347562420782&id=100000367191497
Să fie o glorie faptul că cea mai slabă carte a Editurii Humanitas editată în anul 2020 se vinde cel mai bine? Dar asta este o notă bună pentru marketingul făcut, care a reușit să vândă o carte atât de modestă, iar nu pentru valoarea ei! Pentru că așa cum recunoaște și autorul, vânzarea cărții sale „nu e deloc o garanție de valoare”...
Virgil DIACONU
„la ce bun să mai văd? / la ce bun să mai aud?” (p. 105)
O descurajare, o înfrângere pun stăpânire pe eul poetic, iar într-un asemenea cadru viziunile thanatice sunt la ele acasă:
„nu-mi mai aștept decât propria moarte
nu mai vreau decât să plâng la căpătâiul meu
singur acolo lângă patul meu de moarte
lângă cadavrul care deodată apare acolo
cu fața și trupul meu” (p. 60).
cu fața și trupul meu” (p. 60).
„arzi / așa trebuie / așa e bine”; „voi dispărea ars / nelăsând nicio urmă” (p. 36), spune M. Cărtărescu, deci extincția este tot ceea ce ar mai putea să își dorească! Versurile lui M. Cărtărescu sunt un fel de refuz al vieții, un fel de respingere a ei.
După cum se poate constata din toate exemplele de mai sus, ca și din multe altele, textele lui M. Cărtărescu exprimă o viziune realist-depresivă. Această viziune construiește, de fapt, arta poetică realist-depresivă, care configurează noua sa carte.
Viața lui M. Cărtărescu din volumul de versuri nu striga niciodată ajutor este într-o permanentă criză, într-o permanentă depresie, fără puncte de reper și de sprijin:
„lumea mea (...)
După cum se poate constata din toate exemplele de mai sus, ca și din multe altele, textele lui M. Cărtărescu exprimă o viziune realist-depresivă. Această viziune construiește, de fapt, arta poetică realist-depresivă, care configurează noua sa carte.
Viața lui M. Cărtărescu din volumul de versuri nu striga niciodată ajutor este într-o permanentă criză, într-o permanentă depresie, fără puncte de reper și de sprijin:
„lumea mea (...)
e pe scaunul de tortură acum
cu o pungă neagră pe cap cu membrele zdrobite
și smulse/ cu sânge-mprejur/ peste tot//
ah viață a mea/ viață a mea-nsângerată
viață distrusă/ viață ruinată” (p. 62)
Depresia cutreieră aproape tot volumul. De fapt, majoritatea versurilor lui M. Cărtărescu sunt flash-uri ale depresiei sale, sunt străluminări ale beznei, sunt mărturisiri ale ei. Sunt apariții ale „demonului amiezii” (Andrew Solomon), ale demonului fiecărei clipe de suferință.
Firește, nu putem să reproșăm nimic viziunii depresive în sine a lui M. Cărtărescu. Dar întrebarea esențială care i se pune unei cărți depresive este aceea dacă versurile ei sunt sau nu sunt poezie. Să urmărim, așadar, calitatea versurilor depresive ale lui M. Cărtărescu.
„mă doare / mă doare insuportabil” (p. 68);
„mă doare foarte rău /
mai rău decât pot suporta” (p. 72);
„mă simt adesea / abandonat de tine //
tu ești viața mea”;
„sunt adesea frustrat / că nu mă iubești destul” //
„mă simt adesea uitat de tine” (p. 81).
„mă simt adesea uitat de tine” (p. 81).
Așadar, „mă doare / mă doare insuportabil” (p. 68). „mă doare foarte rău / mai rău decât pot suporta” (p. 72). Vi se pare că aceste versuri transmit vreo emoție? Vă cuceresc ele prin ineditul lor poetic sau prin vibrația lor?
Alte versuri, precum: „mă simt adesea / abandonat de tine // tu ești viața mea”; „sunt adesea frustrat / că nu mă iubești destul” // „mă simt adesea uitat de tine” (p. 81); „viață a mea / viață a mea / omoară-mă mai bine // viață a mea / omoară-mă mai bine” (p. 85) și multe altele, sunt de extracție pur manelistică.
Cuvântul „simt” apare de patru ori în textul numit „mă simt adesea” (s.m.), iar manelisticul „tu ești viața mea” poate fi numărat de două ori.
La colecția de stupizenii scrise în versuri de către M. Cărtărescu, „liderul generației poetice ‘80”, mai putem adăuga:
„aici îmi cresc unghiile / îmi crește părul //
aici îmi crește pielea / umple tot pământul
cu negii mei / cu alunițele mele” (p. 83)
„am fost foarte iubit / o vreme / apoi am fost părăsit//
„am fost foarte iubit / o vreme / apoi am fost părăsit//
nu știu de ce m-a iubit / nu știu de ce m-a părăsit//
când a venit mi-a luminat viața
când a plecat mi-a frânt gâtul” (p. 119)
Așadar, M. Cărtărescu, sau numai eul poetic cărtărescian, se alege cu gâtul rupt... Alteori, autorul este ispitit de o existență jegoasă, pe care ne-o împărtășește frust:
„beau din funduri de sticlă spartă
când a plecat mi-a frânt gâtul” (p. 119)
Așadar, M. Cărtărescu, sau numai eul poetic cărtărescian, se alege cu gâtul rupt... Alteori, autorul este ispitit de o existență jegoasă, pe care ne-o împărtășește frust:
„beau din funduri de sticlă spartă
mănânc din gunoaie
îmi fac nevoile pe unde apuc
îmi fac nevoile pe unde apuc
îmi văd jetul galben
cum udă pământul făcând spumă” (p. 113).
Dar să trecem mai departe de acest spectacol de menajerie poetică. Textul numit „fetița oierului” este o banalitate de la început și până la sfârșit:
„în ce clasă ești o întreb
cum udă pământul făcând spumă” (p. 113).
Dar să trecem mai departe de acest spectacol de menajerie poetică. Textul numit „fetița oierului” este o banalitate de la început și până la sfârșit:
„în ce clasă ești o întreb
în clasa a șasea îmi spune
pot să-ți fac o poză / da” (p. 20).
Câtă poezie în toate citatele de mai sus! Câtă sensibilitate și imaginație poetică! „în ce clasă ești o întreb / în clasa a șasea îmi spune / pot să-ți fac o poză / da”. „mănânc din gunoaie / îmi fac nevoile pe unde apuc / îmi văd jetul galben / cum udă pământul făcând spumă”.
pot să-ți fac o poză / da” (p. 20).
Câtă poezie în toate citatele de mai sus! Câtă sensibilitate și imaginație poetică! „în ce clasă ești o întreb / în clasa a șasea îmi spune / pot să-ți fac o poză / da”. „mănânc din gunoaie / îmi fac nevoile pe unde apuc / îmi văd jetul galben / cum udă pământul făcând spumă”.
Iată o poezie care onorează Editura Humanitas, toate instituțiile de marketing cărtărescian, precum și tirajul de 2.000 de exemplare, sporit repede cu încă 2.000, pentru ca valoarea poeziei să se vadă mai bine. Ca și valoarea celor care apreciază o asemenea carte.
Iată o „poezie” care merită să ajungă în casele tuturor, ca o Biblie a poeziei!
– „mă simt adesea / abandonat de tine// tu ești viața mea”; „sunt adesea frustrat / că nu mă iubești destul” // „mă simt adesea uitat de tine” (p. 81); „viață a mea/ viață a mea / omoară-mă mai bine // viață a mea / omoară-mă mai bine” (p. 85).
Emoționant! M. Cărtărescu revigorează universul manelistic și îl face să dea roade în „poezia” cultă. În curând este posibil să luăm Premiul Nobel pentru Poezie.
Expresii contorsionate, ilogice, eliptice
Deși scriitura lui M.C. este, de regulă, limpede, fără împiedicări semantice, deci transparentă la semnificația pe care o transmite, ea practică totuși uneori un limbaj obscur, fie pentru că folosește expresii încâlcite, greoaie, fie pentru că este eliptică, fie pentru că forțează logica limbajului.
Expresii contorsionate
Iată o expresie contorsionată: „și chiar și eu nu plâng” (p. 16). Nu era mai firesc să scrie „nici măcar eu nu plâng?”
Expresii ilogice
„îmi amintesc exact clipa asta
exact zâmbetul tău din clipa asta
exact cum mă privești în clipa asta
îmi amintesc ce vei face
și profețesc ce-ai făcut” (p. 21)
Se observă că aici banalitățile se împletesc cu absurdul, pentru că noi nu putem afirma în clipa asta că ne amintim „exact clipa asta”, de vreme ce „exact clipa asta” nu a trecut încă, pentru ca în acest fel să ne-o putem aminti... Și tot așa, afirmația „îmi amintesc ce vei face” (s.m.) este și ea imposibilă, pentru că nu îmi pot aminti acum ceea ce vei face, ceea ce va fi... Cât despre afirmația „profețesc ce-ai făcut”, aceasta nu are niciun sens, pentru că oricum se știe ce ai făcut, iar profeția mea nu este, de fapt, profeție. M. Cărtărescu se joacă, forțează logica limbajului și în acest fel reușește să dizolve orice trăire/emoție.
Expresii eliptice
Într-un text, autorul își văduvește sintagmele „nu mai sper / nu mai cred / nu mai vreau” (p. 10) de orice obiect. Și le repetă de câteva ori în această formă de propoziții frânte. De aceea, ne întrebăm: Ce nu mai speri? Ce nu mai crezi? Ce nu mai vrei, domnule?
și profețesc ce-ai făcut” (p. 21)
Se observă că aici banalitățile se împletesc cu absurdul, pentru că noi nu putem afirma în clipa asta că ne amintim „exact clipa asta”, de vreme ce „exact clipa asta” nu a trecut încă, pentru ca în acest fel să ne-o putem aminti... Și tot așa, afirmația „îmi amintesc ce vei face” (s.m.) este și ea imposibilă, pentru că nu îmi pot aminti acum ceea ce vei face, ceea ce va fi... Cât despre afirmația „profețesc ce-ai făcut”, aceasta nu are niciun sens, pentru că oricum se știe ce ai făcut, iar profeția mea nu este, de fapt, profeție. M. Cărtărescu se joacă, forțează logica limbajului și în acest fel reușește să dizolve orice trăire/emoție.
Expresii eliptice
Într-un text, autorul își văduvește sintagmele „nu mai sper / nu mai cred / nu mai vreau” (p. 10) de orice obiect. Și le repetă de câteva ori în această formă de propoziții frânte. De aceea, ne întrebăm: Ce nu mai speri? Ce nu mai crezi? Ce nu mai vrei, domnule?
Tot eliptic este M.C. și atunci când ne oferă înșiruiri de construcții atributive fără obiect:
„prea mult / prea mult / prea deodată /
prea confuz prea complicat // prea înșelător
prea din toate părțile / prea pe toate limbile /
prea din toate părțile / prea pe toate limbile /
prea în toate vremile” (p. 86)
Dar ce anume este „prea mult”? Ce anume este „prea deodată, prea confuz, prea complicat, prea înșelător, prea din toate părțile, prea pe toate limbile, prea în toate vremile”? Ce anume? M.C. refuză să ne lămurească. Poate ceea ce se spune în strofa a treia – „scris / citit / văzut / auzit/ pipăit / gândit / răzgândit” – să fie răspunsul? Nu putem ști.
Dar ce anume este „prea mult”? Ce anume este „prea deodată, prea confuz, prea complicat, prea înșelător, prea din toate părțile, prea pe toate limbile, prea în toate vremile”? Ce anume? M.C. refuză să ne lămurească. Poate ceea ce se spune în strofa a treia – „scris / citit / văzut / auzit/ pipăit / gândit / răzgândit” – să fie răspunsul? Nu putem ști.
Și autorul continuă: „n-ar fi prea rău ca măcar tu”. Dar ce anume „n-ar fi prea rău ca măcar tu”? „măcar acum / măcar aici” (p. 43). Dar ce anume ar putea fi „măcar acum, măcar aici”, domnule? Fă-ne să înțelegem, nu te opri la jumătatea propoziției! „mă doare / mă doare insuportabil”, spune M.C.
Dar ce anume îl „doare insuportabil” pe autor?
„nu există / nici mierle / nici pisici / nici viermi / nici oameni // exist eu / cu durerea mea” (p. 80). Durerea autorului e absolută, dar ce anume o provoacă? Și în ce constă această durere? Ce îl doare pe autor? Durerea lui M. Cărtărescu poate fi reală, însă din textele sale rezultă că ea este una abstractă.
Filozofie ieftină
Autorul experimentează și versul filozofard. Iată o mostră (monstră!):
„înainte de a fi / nu am fost
„nu există / nici mierle / nici pisici / nici viermi / nici oameni // exist eu / cu durerea mea” (p. 80). Durerea autorului e absolută, dar ce anume o provoacă? Și în ce constă această durere? Ce îl doare pe autor? Durerea lui M. Cărtărescu poate fi reală, însă din textele sale rezultă că ea este una abstractă.
Filozofie ieftină
Autorul experimentează și versul filozofard. Iată o mostră (monstră!):
„înainte de a fi / nu am fost
după ce-am fost / nu voi mai fi//
și nu sunt / în timp ce sunt//
copil nesăbuit
mort fără să fi trăit / viu fără viață” (p. 96)
Trebuia, așadar, ca versul de regulă coerent să își găsească replica și în câteva nonsensuri existențiale și paradoxuri plasate în orizontul lui a fi.
Giumbușlucuri lingvistice
Iată și câteva jocuri lingvistice scrise în registru depresiv:
„descărnez descărnarea / și-apoi
mort fără să fi trăit / viu fără viață” (p. 96)
Trebuia, așadar, ca versul de regulă coerent să își găsească replica și în câteva nonsensuri existențiale și paradoxuri plasate în orizontul lui a fi.
Giumbușlucuri lingvistice
Iată și câteva jocuri lingvistice scrise în registru depresiv:
„descărnez descărnarea / și-apoi
descărnarea descărnată
o descărnez din nou” (p. 48).
Vorba rapsodului popular:
Descărna-m-aș, dar n-am cui. Poate Cărtărescului...
Punctuația, ah!, punctuația!…
M. Cărtărescu scrie un vers liber care are foarte puține semne de punctuație. Sunt prezente totuși câteva semne de întrebare și de exclamare, ba apar chiar și câteva, foarte puține, virgule, însă niciun punct. Toate propozițiile acestui autor încep cu litere mici, majuscula fiind exclusă, chiar și pentru numele proprii – rilke, sapho, william carlos williams etc. În acest fel, M.C. ne transmite că versurile sale au o altă punctuație, o altă gramatică; sau o punctuație deviată, „specializată” pentru poezie; o punctuație născocită de el pentru propriul uz poetic. În această logică, de ce nu ar avea o altă punctuație și proza, și dramaturgia, pentru că și ele sunt creații literare?!
Poezia-praștie...
Observ că versurile lui M. Cărtărescu sunt extrem de scurte, ele fiind formate de multe ori din două-trei cuvinte și chiar dintr-un singur cuvânt. Dar autorul scrie în mod voit așa, pentru că el urmărește să își lungească pe cât posibil textul și să își înmulțească în acest fel paginile cărții. Aceasta este poezia-praștie, iar ea este salvatoare pentru Cărtărescu! Dacă versurile ar fi fost de lungime normală, 7-10 cuvinte, de exemplu, cartea autorului comentat ar fi fost mai subțire. Și implicit mai ieftină, iar câștigurile autorului și ale editurii s-ar fi subțiat și ele.
Multe dintre textele „poetice” semnate de M.C., cum ar fi, spre exemplu, cele numite „bine că nu mi-am dus”, „am”, „trei maci”, „vecina” etc., ilustrează gustul autorului lor pentru aspectele banale ale vieții și se concretizează ca scurte proze sau ca relatări din lumea imediată, lipsite de inedit, miracol, stranietate; sunt versuri incapabile să ne atingă emoțional, să ne uimească prin viziunea poetică sau să ne tulbure. Citind textele „poetice” ale lui Mircea Cărtărescu, tot aștepți, pagină cu pagină, să se întâmple ceva, să te surprindă sau uimească ceva, să te tulbure ceva... Dar nu se întâmplă nimic, pentru că enunțurile lui sunt vidate de trăire, uscate, plate.
o descărnez din nou” (p. 48).
Vorba rapsodului popular:
Descărna-m-aș, dar n-am cui. Poate Cărtărescului...
Punctuația, ah!, punctuația!…
M. Cărtărescu scrie un vers liber care are foarte puține semne de punctuație. Sunt prezente totuși câteva semne de întrebare și de exclamare, ba apar chiar și câteva, foarte puține, virgule, însă niciun punct. Toate propozițiile acestui autor încep cu litere mici, majuscula fiind exclusă, chiar și pentru numele proprii – rilke, sapho, william carlos williams etc. În acest fel, M.C. ne transmite că versurile sale au o altă punctuație, o altă gramatică; sau o punctuație deviată, „specializată” pentru poezie; o punctuație născocită de el pentru propriul uz poetic. În această logică, de ce nu ar avea o altă punctuație și proza, și dramaturgia, pentru că și ele sunt creații literare?!
Poezia-praștie...
Observ că versurile lui M. Cărtărescu sunt extrem de scurte, ele fiind formate de multe ori din două-trei cuvinte și chiar dintr-un singur cuvânt. Dar autorul scrie în mod voit așa, pentru că el urmărește să își lungească pe cât posibil textul și să își înmulțească în acest fel paginile cărții. Aceasta este poezia-praștie, iar ea este salvatoare pentru Cărtărescu! Dacă versurile ar fi fost de lungime normală, 7-10 cuvinte, de exemplu, cartea autorului comentat ar fi fost mai subțire. Și implicit mai ieftină, iar câștigurile autorului și ale editurii s-ar fi subțiat și ele.
Multe dintre textele „poetice” semnate de M.C., cum ar fi, spre exemplu, cele numite „bine că nu mi-am dus”, „am”, „trei maci”, „vecina” etc., ilustrează gustul autorului lor pentru aspectele banale ale vieții și se concretizează ca scurte proze sau ca relatări din lumea imediată, lipsite de inedit, miracol, stranietate; sunt versuri incapabile să ne atingă emoțional, să ne uimească prin viziunea poetică sau să ne tulbure. Citind textele „poetice” ale lui Mircea Cărtărescu, tot aștepți, pagină cu pagină, să se întâmple ceva, să te surprindă sau uimească ceva, să te tulbure ceva... Dar nu se întâmplă nimic, pentru că enunțurile lui sunt vidate de trăire, uscate, plate.
Salvarea „poeziei” lui M. Cărtărescu: marketingul, arta de a vinde chiar și produse mediocre
Lui Mircea Cărtărescu i s-a construit în timp o imagine artificială, falsă, de „mare poet”. Ca „poet”, el este în mod evident produsul criticii literare mincinoase sau generoase, dar și produsul unei politici de marketing literar, la care scriitorii de valoare nu prea au acces.
De exemplu, prezentările de până acum ale recentei cărți de versuri a lui M. Cărtărescu sunt numeroase. O întreagă industrie de marketing s-a pus în mișcare: editura, marile librării, radioul, televiziunea, revistele literare și de cultură, blogurile... Iată de pildă doar câteva dintre librăriile/site-urile online care prezintă și vând cartea lui M. Cărtărescu: libris.ro, librariadelfin.ro, libhumanitas.ro, clb.ro, librariabizantina.ro, bookhub.ro, cartepedia.ro, librarie.co, dol.ro, booknation.ro, artline.ro, cartidesuflet.ro, libraronline.ro, carturesti.ro, books.google.ro, librex.ro, m.emag.ro...
Toate aceste instituții fac reclamă și vând o carte de versuri modest-mediocră, pusă sub sigla Editurii Humanitas. Dar nu este marketingul soluția magică pentru a vinde chiar și produse minore?
Problema ilară de aici nu este aceea că, pur și simplu, se face reclamă unei cărți, ci aceea că volumul de versuri promovat cu atâta pompă este unul mediocru. Oare cei care îl publică îi citesc cărțile?
Fabrica de scriitori
Cazul „poetului” M. Cărtărescu spune ceva despre instituțiile care apără literatura română. Sau care o clatină...
Mircea Cărtărescu nu ar fi cunoscut ca „poet”, dacă nu ar fi susținut de cârjele editurilor care îl publică, de cârjele criticii literare care îl „cronicizează” într-un mod neașteptat de generos, de cârjele premiilor literare pe care le primește, de cârjele librăriilor care îi vând cărțile, ale radioului care îi ia interviuri, ale televiziunii unde invitatul reușește să fie convingător în fața unei mase în general neinițiate în poezie, ale revistelor de cultură care îi fac reclamă. Toate aceste instituții de cultură nobile îi fabrică lui Mircea Cărtărescu o imagine strălucitoare și falsă de poet, când „poetul” este în realitate un producător de versuri modeste, fără viață, fără forță emoțională, fără imaginație. Există câțiva poeți care îi sunt superiori lui M. Cărtărescu și, în acest context, apare cu totul inexplicabil faptul că editurile și celelalte instituții de cultură aleg să promoveze totuși cu surle și tobe poeți minori...
Lipsa de orizont a literaturii române este determinată de faptul că sistemul nostru cultural-evaluator promovează prea mult scriitori/poeți mediocri. Credem în continuare în imagini false, contrafăcute, în fetișuri literare, iar nu în opere autentice. Dacă un poet minor se vinde bine prin mașinăria numită marketing literar, ce contează că el este minor și că există poeți mai buni decât el?
În acest fel, observăm că nu scriitorii în mod absolut slabi reprezintă pericolul unei literaturi, nu ei determină anonimatul literaturii noastre în lume, ci scriitorii căldicei- mediocri, care sunt promovați, împinși pe scena literară și betonați acolo de către unele instituții de cultură. Aceștia sunt prezentați drept scriitori autentici, uneori chiar drept mari scriitori.
Literatura înseamnă, desigur, mai mult decât această descurcăreală a scriitorului/poetului modest, mai mult decât acest marketing care poate vinde o carte minoră în tiraje succesive. Literatura înseamnă mai întâi operă de valoare, și abia apoi promovarea operei. Însă la noi este invers: mai întâi se promovează cartea minoră, uneori aflată în curs de apariție!, apoi, tocmai datorită acestei promovări intense și pline de „succes”, cartea începe să aibă valoare... Așa se face că, beneficiind de servicii culturale nemeritate, M. Cărtărescu chiar a ajuns să creadă că este poet. Dar sunt vreo 40 de ani de când el se încăpățânează să scrie „poezie”, deși a ratat-o de fiecare dată.
În acest moment, literatura română are destul de mulți scriitori modești. Dacă 50 dintre aceștia ar fi promovați atât de intens precum „poetul” Mircea Cărtărescu, atunci tocmai acești scriitori modești ar fi considerați marii scriitori ai clipei și în acest fel i s-ar fabrica literaturii contemporane o imagine falsă, pentru că vizibilizarea exagerată a minorităților literare ar pune în paranteză scriitorii cu adevărat valoroși. Dar cine ne poate asigura cu mâna pe inimă că acest lucru nu se întâmplă deja? Nu cred că M. Cărtărescu este atât de singur în glorioleta literară. Fabrica de scriitori „de valoare” numită marketing lucrează din plin. Literatura română este pe mâini bune!
P.S. Să citim declarația făcută de către levantin pe blogul său la 11 octombrie 2020:
„Sunt surprins și foarte mișcat de mesajele primite de la cititorii cărții mele de versuri, ca și de vânzările neobișnuite ale ei: deși a apărut pe 20 septembrie, «nu striga niciodată ajutor» a fost pe primul loc în vânzările din librăriile Humanitas în luna trecută, înaintea romanelor românești și străine și a tuturor celorlalte cărți. Nu e deloc o garanție de valoare, dar cred că e un semn că oamenii au așteptat o asemenea carte, că au găsit ceva în ea, că i-a interesat într-un fel. Lucru care mă bucură mult și pentru care le mulțumesc.” Vezi adresa https: //m. facebook. Com /story.php? storyfbid=3509347562420782&id=100000367191497
Să fie o glorie faptul că cea mai slabă carte a Editurii Humanitas editată în anul 2020 se vinde cel mai bine? Dar asta este o notă bună pentru marketingul făcut, care a reușit să vândă o carte atât de modestă, iar nu pentru valoarea ei! Pentru că așa cum recunoaște și autorul, vânzarea cărții sale „nu e deloc o garanție de valoare”...
Virgil DIACONU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu