Nichita Stănescu
"Mi-aduc aminte că mama mea tocmai făcea niște bulion într-un cazan mare de tuci pe care mai înainte niște țigani scumpi care venisera la noi pe stradă il cositoriseră folosind taina tipirigului, un fel de chimicală stranie, de epocă și migratoare. Mi-aduc aminte că i-am zis mamei că de ce scoate miezul bun și verzuliu al roșiilor și răcoros și sâmburos și că de ce tocmai pe el, care este atât de bun, îl azvârle când face bulion.
Mama a catadicsit să se uite la mine mirată, asta mai la începutul secundei, deodată, cu ochii ei albaștrii, cu sperietură, mi-a zis:
- Dacă te prind că ești poet, te rup în patru bucăți și te dau la câine de mâncare și la găini și ce mai rămâne din tine dau la cerșetori.
- Mamă, i-am zis, ce e aia un poet?
- Un poet, mi-a răspuns mama, roșie pe mâini de roșii, care de un sâmbure pe care l-ar fi avut stepa, de l-ar fi avut, mama mi-a spus: Un poet este singurul copil pe care nu și-l dorește să și-l nască o mamă și nici măcar acea mamă care din suferință ar vrea să-și blesteme zilele.
- Chiar da? am întrebat-o eu, speriat c-ar putea să fie vorba despre mine, iar nu despre altcineva.
- Chiar da, mi-a răspuns mama, îți spun eu că așa este, mi-a răspuns ea. Chiar da, mi-a răspuns mama, că poeții sunt liberi de parc-ar fi stelele cerului, că dac-ar fi să-i luăm în serios s-ar dubla natura.
- Care natură, mamă?
- Natura lucrurilor, mi-a răspuns prințesa."
Comentariu la Ars poetica, de Nichita Stănescu
Cum să deconspir "Ars poetica", acest proces natural, fără Nichita Stănescu ?
S-a metamorfozat în Vultur, ca să umple vidul nostru psihologic, creat de sentimentul neputinței umane în fața destinului. Ne scapă viața, ne scapă tot ce se întâmplă împotriva voinței noastre. Ne scapă înțelegerea manifestării lui Dumnezeu, ne scapă reprezentarea Lui. Ne scapă arta de a "vedea". Pentru cei ce văd ți cred, nu este necesară nici o explicație, iar pentru cei ce nu văd și nu cred, nici o explicație nu există. Fiecare trăiește în stratul său de conștiință. În plan subtil, noi suntem unificați dar, în planul exterior unitatea se poate realiza numai în stratul de graniță și pe care îl numim conștiință impersonală. Pentru ca cineva să te înțeleagă este necesar să cresti densitatea informației, de aici și a emoției, să înveți să traduci în fraze simple o receptare prin sentimente a lumii care îți este proprie ție. Poetul ne oferă o noua simțire personală, dar pentru a "vedea" lumea astfel trebuie să creezi propriile modele, noi forme în simboluri. Pentru aceasta trebuie să înveți să exiști înăuntrul tău, într-o singurătate deplină. Cu cât este mai dezvoltată în om aspirația către Unitate, cu atât este mai bogat sufletul lui. Avea pașii mult inaintea noastră, astfel, lui Nichita i-au crescut "aripi"! Sufletul le crește, ele acolo cresc, în interior. Procesul creșterii Sinelui este unul dureros, și este în natura noastră să-l realizăm.
Cât de minunat a expus :"Natura lucrurilor !" Starea aceasta, natura de "vultur", o semnificație, o imagine simbolică atunci cand implică ceva mai mult decât înțelesul său evident si imediat. Simbolul deține un aspect subconștient mai vast, care nu este niciodată precis definit sau complet explicat. Când se urcă pe vârful muntelui, o parte din ființă se află mereu pe culmea lui, iar divinitatea este informația aceluia care stă pe culme. Cunoașterea noastră, în general, este informația aceluia care se agită la poalele muntelui. Nichita, a avut Cerul în ființă și Constelațiile toate. Nu putea ajunge la ele decât fiind foarte conștient de sine. Conștiința sinelui fiecăruia ține de partea spirituală a ființei, aceasta trebuie să crească, să se dezvolte. Sinele, încorsetat în corp material și într-o existență efemeră, este expus constrângerilor și circumstanțelor vieții. Sinelui său, Nichita i-a fost fidel! Iar la el nu putea ajunge doar cu Limba română, oricât de minunată ar fi, "sunt de 7 ori apologet al limbii române",, cât zilele săptămânii, iar Duminica i-a fost sărbătoarea, așa îi era "Limba română, frumoasă ca o Duminică". A avut suportul lingvistic cu care a îmbrăcat Cuvântul, "materialul cu care lucrează poetul", pe care l-a turnat apoi în "forma" specifică poeziei sale, în simboluri. A ajuns la profunzimea cercetării și cunoașterii. Acolo nu a existat nici o inerție, acolo a existat doar Iubirea. A atins această stare a ființei, Iubirea este spațiul și timpul inscripționate în suflet și măsurate cu cantitatea de Iubire din el. Aceasta și explică de ce noi, fiecare, divinizăm sufletul. A fost Ideea lui cea mai frumoasa. Nichita trebuie înțeles ca valoare a ființei sale, a ființării sufletului cu care a amprentat poezia. Aceasta explică și perenitatea spiritului său. Este condiția de geniu, geniul poetului neînțeles. Nici nu se poate reuși înțelegerea la o așa anvergură a spiritului. Înțelegerea instantanee se produce când ne întâlnim cu alții în același timp și pe un plan identic al ființei. Ține de nivelul evolutiv, ține de conștiința sinelui fiecăruia. Poetul Walt Whitman, a spus odată : "Așa cum sunt, întreg, nu mă cuprinde spațiul dintre pantof și pălărie". Toată viața lui a fost un reporter de mâna a doua, care nu compusese niciodată versuri. Dar iată că a venit o zi, în care el a devenit poet, poet genial! (Walt Whitman). Această metamorfoză este descrisă de el astfel: "Într-o bună zi m-am intins pe iarbă, mi-am desfăcut brațele și am privit Cerul. Și dintr-o dată m-am pătruns de sentimentul că sensul existenței întregului univers este iubirea". A fost experiența întâlnirii cu sinele lui profund. Iar acest moment este când știm, când simțim că suntem noi înșine fără nici un compromis, goi din punct de vedere psihologic în fața a ceea ce se poate numi Cosmos, Absolut, Dumnezeu. Este o întâlnire tulburătoare care te face să devii conștient de natura ființei tale. De dubla ei natură : existențială, care privește eul istoric și circumstanțial și esențială, cea care privește ființa profundă legată de Ființa lui Dumnezeu. Toți o avem în decursul vieții prin evenimente fericite ori nefericite, ori ambele. Depinde ce facem fiecare din această "întâlnire".
Marele nostru poet, Nichita Stănescu, a știut, a simțit și a reușit. "Chiar, da ?" Chiar, da!
Altfel, nu ar fi existat poezia, nu ar fi existat "Ars Poetica", nu ar fi existat nici "Lauda Omului" care conține în ea toată metafizica lumii.
Ce bine că este Nichita!
Nella
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu