Întâmplări mai puțin cunoscute despre Octavian Goga

Octavian Goga a început să compună pe la vârsta de 9-10 ani. Ion Lupaş, colegul lui de clasă, relatează că marele poet ar fi scris următoarele versuri la 14 mai 1893, deci pe la 12 ani, la cererea bătrânului vataf al Răşinarilor, Mihail Jurca. Se păstrează şi azi acel petec de hârtie:

Românul, de dimineaţă până seara

Tot lucră necontenit,

Dar cu toată osteneala

Tot este dispreţuit.

Dar va să vin-odată vremea

Când românul nu va suferi,

Când se va schimba şi lumea,

Când opinca va domni…

Debutul său publicistic va avea loc în 1897, în Tribuna şi în Tribuna literară cu un număr de 36 de poezii, majoritatea semnate Octavian, una („Atunci”) semnată Tavi, iar alta („Dragoste barbară), Sfinx. În aceeaşi perioadă, tânărul poet de la Răşinari mai publică versuri (11 poezii) în Familia lui Iosif Vulcan, de la Oradea şi o poezie, „Nu-i fericire pe pământ”, în Revista ilustrată, foaie enciclopedică literară, condusă de Ion Pop Reteganul. Destul de numeroase – „preţ ca de un volum de poezii”, cum mărturisea însuşi Goga -, creaţiile sale de debut nu se remarcă printr-o notă originală, păstrând puternice reminiscenţe din Coşbuc, din poeţii germani (Uhland, Schiller, Heine) şi mai ales din Eminescu („încercările mele tinereşti” – scrie Goga – „sunt răsărite pe urma vegetaţiei eminesciene”).

Casa din Rășinari datează de dinainte de 1800 şi a aparţinut familiei preotului Ion Bratu, bunicul lui Goga. Patul cu baldachin în care a venit pe lume Goga, pe 1 aprilie 1881, mobilierul de lemn pictat, vasele de pământ în care se gătea, masa la care s-au născut multe din poeziile poetului, toate au rămas la locul lor.


„Eminescu a trecut prin această casă când mama lui Octavian Goga era mică. Membrii familiei au luat-o pe ea de pe cuptor şi l-au pus pe Eminescu să doarmă acolo. Poetul era în drum spre Ţara Românească“, povesteşte Constantin Bucşan. În antreul casei de la Răşinari, biblioteca veche de mai bine de o sută de ani, plină în mare parte cu carte religioasă, a rămas neatinsă. Într-o familie de intelectuali, printre cărţi şi discuţii despre patriotism şi unire, avea să se formeze cel care a rămas în istorie drept „poetul pătimirii noastre“.

Goga a avut două surori, Victoria şi Claudia, cea din urmă fiind bunica lui Constantin Bucşan şi a actriţei Ilinca Tomoroveanu. De asemenea, a avut şi doi fraţi:Victor, mort la un an, şi Eugen, cu care a şi fost plecat pe front. Toţi membrii familiei au avut încercări literare.

Poetul face clasele primare în satul natal, la şcoala care, astăzi, îi poartă numele. Apoi, pleacă la liceu, la Sibiu, de unde este însă nevoit să se mute la Braşov. „Când era licean, a trebuit să plece de la liceul maghiar din Sibiu din cauza persecuţiilor, era un pic mai încăpăţânat, cum e toată familia, avea ceva de spus şi profesorii maghiari nu erau mulţumiţi de atitudinea lui. Atunci a fost nevoit să se multe la Braşov, la liceul Şaguna, pe care l-a absolvit“, povesteşte Constantin Bucşan. După liceu, Goga a absolvit facultatea de litere, la Budapesta.

Pe poarta casei au intrat, pe vremuri, nume celebre, prieteni cu Goga. De altfel, o fotografie păstrată în arhiva familiei îl surprinde pe poet, alături de mai multe persoane, printre care scriitorul Ion Luca Caragiale şi aviatorul Aurel Vlaicu, în curtea casei îmbrăcate în iederă.

„Au venit şi Aurel Vlaicu, şi Caragiale. Era prieten cu mai mulţi oameni din lumea literară. Cu Arghezi, de exemplu, avea idei total diferite, dar se stimau reciproc. Pe Aurel Vlaicu l-a susţinut serios în proiectele lui. Goga s-a implicat activ în lupta pentru eliberarea Transilvaniei, a şi fost închis o lună de zile, la Szeged, acolo unde l-a vizitat Caragiale. Erau prieteni!“, mai spune strănepotul poetului.

Din viaţa poetului nu au lipsit nici momentele amuzante. Prim-ministru al României între 28 decembrie 1937 şi 11 februarie 1938, Goga a trăit, în perioada respectivă, două momente rămase memorabile peste timp.

„Când era prim-ministru trebuia să ţină un discurs la radio şi a luat un taxi, ca să nu întârzie. Şoferul habar nu avea pe cine luase în taxi, căci nu erau televizoare pe atunci, nu erau mediatizaţi. Au ajuns la radio şi Goga l-a rugat să-l aştepte. Şoferul i-a spus «Domnule, nu pot, că vreau să ajung acasă. Vorbeşte domnul prim-ministru la radio». Şi Goga i-a dat un bacşiş atunci, şoferul a stat, s-a gândit şi a zis:«Mai dă-l încolo de prim-ministru», vă aştept pe dumneavoastră“

În 1906 se căsătoreşte cu Hortensia Cosma, fiica lui Partenie Cosma, unul dintre cei mai bogaţi români din Transilvania. Naşii au fost Alexandra şi Alexandru Vlahuţă. Căsnicia a durat 14 ani, destrămându-se atunci când Goga s-a îndrăgostit de o cântăreaţă.

Octavian Goga a intrat în publicistica literară cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Vasile Goldiş, Eugen Lovinescu.

A fost deţinut în iarna anului 1911 deoarece a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci.

În 1920 a fost ales membru al Academiei Romane, iar în 1924 a primit Premiul Naţional de Poezie şi Premiul Naţional Mihail Sadoveanu.

În anii imediat de după război, în plin avânt comunist, la Uniunea Scriitorilor a avut loc o şedinţă unde a fost prezentă toată floarea intelectuală scriitoricească din ţară. Subiectul era Octavian Goga. Poetul a avut chiar un guvern, extrem de naţionalist. Avea să intre în dizgraţia celor ce nu înţelegeau acel naţionalism adevărat, ce nu are legătură cu fascismul, cu xenofobia, cu tot ce poate fi mai rău propagat de alte forţe ce nu doreau naţii, ci populaţii.

Ei bine, Zaharia Stancu a fost cel mai vehement contestatar lovind cu tot ce a putut în distinsul Goga care nu mai putea să se apere. Zaharia Stancu a fost cel mai virulent şi cel mai negativist, neaprobând reabilitarea lui Goga.

La sfârşitul cuvântării lui Stancu, Tudor Arghezi a cerut să i se acorde câteva minute pentru a spune şi el ceva. Iată cuvintele pe care le-a rostit:

,,Eram în iarna anului... la conacul marelui Goga. Depănam amintiri şi multe alte probleme ale timpului. La un moment dat se auziră bătăi la uşa conacului. Goga s-a dus, a deschis uşa şi văzu un tânăr zgribulit cu nişte manuscrise în mână. Îl rugă pe maestru să le citească şi dacă se poate să le publice în ziarul ce îl conducea. Goga îl invită înăuntru pe tânăr şi luă manuscrisele ce cuprindeau încercările lui poetice. Le citi pe îndelete şi concluzia era clară. Tânărul era plin de talent. Îi spuse că nu poate să le publice acum dat fiind că revista era deja la tiparniţă. Însă Goga i-a dat un aconto tânărului cu promisiunea că în numărul viitor al revistei îi vor apărea încercările poetice, neuitând să menţioneze că sunt pline de talent. Acel tânăr se numea Zaharia Stancu.”

Concluzia lui Arghezi a fost colosală şi a intrat în istoria acelui moment: ,,Acum iată de ce pe lumea asta sunt scriitori culţi sau... desculţi.”

Apropoul era vis-a-vis de romanul lui Stancu, Desculţ. Arghezi a fost aplaudat de cei din sală, în picioare, minute în şir. Octavian Goga era reabilitat iar Stancu părăsea sala, jenat vădit de adevărul spus de Arghezi....

Era antisemit (nega drepturile legale ale populaţiei evreieşti), având în plan deportarea în Madagascar a 500.000 de evrei consideraţi “ilegali”. Octavian Goga a dus o politică pronazistă, intenţionând să se alieze şi să adopte politica Germaniei naziste.
George Călinescu afirmă despre poet: ”În istoria literaturii române de la origini până în prezent, după Eminescu și Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulțimii, poet național totdeodată și pur ca și Eminescu”.
După un accident vascular cerebral a intrat în comă, iar după două zile s-a stins din viaţă. În timpul funerariilor nu s-au rostit cuvântări, iar pe corpul său a fost depusă o zvastică nazistă, conform dorinţei sale menţionate în testament.