Prima întâlnire cu acest mare poet al vremii sale a fost prin martie 1960!. Nu știu ce socoteli or fi făcut puternicii zilei, dar în curtea închisorii se făceau trieri. Eu am ajuns acolo cu încă cinci din lot. (...) L-am întâlnit pe avocatul Mircea Ionescu, din Craiova, cunoscut apropiat. - Mă, tu ce cauți aici? Erai la Aiud! - Crezi că știu? - Vezi că pe voi vă trimit înapoi la Aiud. Acolo sunt majoritatea studenților și preoților legionari. - Da, dumneata de unde vii? - De la Jilava. Am venit în dubă cu Vasile Militaru. L-ai cunoscut? - Din poezie, da, altfel n-am avut cinstea. - Vino să-ți fac cunoștință cu dânsul. Ne-am strecurat prin mulțimea răspândită prin curtea închisorii, cam două sute de oameni. - Uite-l.
Vasile Militaru stătea pe ciuci lângă un bloc de ciment și-și curăța pulpana hainei, un palton cu guler de blană. Era civil, ca și noi, de altfel. Ne-am îndreptat către dânsul. S-a ridicat, ne-am strâns mâinile. Eu cu supriza și bucuria că am avut ocazia să-l cunosc. Mi-am amintit cu ce plăcere îi savuram pamfletele din ”Porunca Vremii”, unde semna Radu Barda. S-a bucurat. În cele câteva ceasuri mi-am amintit cum în clasa a VII-a am cântat la o serbare ”A venit aseară mama”. Pe atunci, în sălile de clasă și prin cotloanele primăriei, ale spitalelor erau afișate maxime și cugetări din opera sa.
În 1940, când armatele române trecuseră Nistrul și a scris fulminantul poem ”Epopeea Stalingradului”, din care deborda dragostea pentru armata română, pentru neamul românesc, iubirea lui pentru țara sa. Îi puteau ierta cotropitorii această activitate patriotică și mai ales poezia religioasă? A zâmbit trist când i-am amintit câte ceva din cele de mai sus. - Bănuiți unde vă duceți? - Eu, a zis, cred că la Ocnele Mari. Cine știe ce socoteli au stăpânii? Îl examinam curios, cu admirație. Omul acesta a scris mult, mândria scriitorilor români, își aștepta transferul la o închisoare de execuție, după ce fusese plimbat prin... nici el nu mai știa câte temnițe, tratat cu ură și viclenie.
De ce a fost condamnat Vasile Militaru? Viața și opera sa profund creștine. Toate manuscrisele sale și nu puține, au fost arse în curtea casei sale, în fața soției. Opera de căpătâi rămâne, fără tăgadă, poezia religioasă, de unde se vede creatorul, cu dragoste de om, de țară, de Dumnezeu. Alături de Gyr și de Crainic, este și el unul dintre cei jerfiți pe altarul tenebrelor, unde s-au șlefuit perle de o frumusețe nebănuită pe care - Iartă-mă Doamne - în libertate n-ar fi strălucit așa. Nimeni până la el, și nici după, n-a versificat Psalmii lui David așa cum a reușit Vasile Militaru.
Prin 1998, am întâlnit la sediul A.F.D.P. din București pe profesorul Al. Mironescu2, care-l întâlnise la Gherla și mi-a spus că era atât de slab încât trebuia dus de subțiori de camarazi. În ultima vreme se bucura de oarecare libertate. Îl mai lăsau în curte, când ceilalți, după cele 20 de minute de plimbare, intrau în celular. Era prin mai 1959 - o întâmplare cu tâlcul și durerea ei - cum stătea pe o bancă, la umbră, un ofițer, probabil nou venit, s-a răstis la el: - Tu de ce-ai rămas afară, mă? Banditule! Cum de n-ai intrat cu ceilalți? - Am rămas..., e așa de frumos aici afară, ce aer!? Ce soare!... - Scoală-n picioare când vorbești cu mine! Auzi, mă?! Vasile Militaru a încercat să se ridice. N-a putut. Ală a crezut că se preface și l-a croit cu cravașa. În acest timp, a ieșit din celular un plutonier. - Lăsați-l, tovarășe căpitan! E bolnav! Știți cine e? - Nu! Și nici nu mă interesează. Un bandit! - E poetul Vasile Militaru. - N-am auzit. Și cu un zâmbet - tovarășe plutonier, aici toți se dau poeți, profesori, filozofi. Niște nebuni, să-i iei de aici.
Plutonierul a chemat doi deținuți, de care s-a sprijinit. Era către sfârșitul lunii mai. În iunie, la 8:00, anul 1959, și-a dat duhul împăcat cu lumea și cu Dumnezeu.
Cel care lăsase în urmă o uriașă creație literară, și aceasta ciuntită, pleca pe drumul fără întoarcere, din întunericul unei celule, fără să aibă: Un crâmpei de lumină... cum își dorea bătrâna lui mamă, la capătul părintelui său...
poetul Ilie Tudor, tatăl lui Tudor Gheorghe - De sub tăvălug, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 75-77
Acum ceva zile veneam de la Muzeul Unirii, voind să urc în tramvai şi să merg la Mitropolie. Dar, uneori, destinul calcă frumos şi nu ai nevoie de arhive şi nici de crainici, poate doar de noroc. Şi uite cum mă duse pe mine tocmai dumnealui, destinul , într-un loc în care am simţit că-mi împietreşte fiinţa.
Căutând eu case boiereşti conservate sau nu, auzii că "pe lângă Vicoveanca, duduie, pe la Bolta Rece, găsiţi tot ce căutaţi!"
Şi am purces acolo, dar nu mi-au mai trebuit casele boiereşti ce dădeau lustrul frumos şi dulce al Ieşilor de altădată, când îmi căzură ochii pe un soi de han.Ce mă făcu să-mi deschid larg ochii şi să stau în loc , fu anul, scris pe o bucată de lemn - "Fondat la 1786" Hopa! Intrai repede şi mă înfiorai- ochii lui Eminescu şi ai lui Creangă se uitară de sus, de pe un perete alb, la călătoarea asta cu flori pe cap, cu rucsacul de care atârna o maramă albă, iar la gât, agăţate într-o doară, nişte mărgele moldoveneşti, garnisite cu culoare , în timp ce ea, cu gura căscată tot încerca să zică ceva omului ce ieşise în cale.
"Îi închis, nu s-o terminat curăţenia, domniţă! "
Şi-atunci, nu ştiu ce foaie sau rând văzui eu cu ochii minţii, că mă pocnii cu palma peste frunte, de se dădu omu' înapoi , judecându-mă ori neroadă, ori oarecum posedată de necurat.Dar eu nici nu lăsai să se dumirească şi începui a turui :
"Domnule! Aici e Bolta Rece! Bolta Rece unde veneau Eminescu şi Creangă! Bolta Rece unde veneau toţi!
Şi-i turuii eu olteneşte nume după nume pâna ce auzii-
'Manolache, ia vin tu încoace! şi repede apăru un tânăr cu cârpa în mână şi sticla de la o lampă ...
"Ia de vezi tu ce-i cu dumneaei?! Că nu pricep ce tot grăieşte!
Şi atunci tăcui şi încet începui să explic tânărului că vreau să văd tot...dar chiar tot...Unde stăteau? Care le era masa?A rămas tot aşa ca atunci ? A...
"Staţi oleacă! Uitaţi-vă acum aici, în sala mare şi mai pentru boieri,şi ,după, vă duc eu peste tot..Nu s-a schimbat prea mult, iar locul unde Domnii Eminescu şi Creangă gustau, e la fel..că nu se putea altcumva. Haideţi cu mine!"
Şi începui să cobor încet după el nişte scări din piatră mare, veche, până la un capăt care dădea într-un fel de cramă, sub pământ. În geamuri erau lămpi, mesele de lemn greu (trecui mâna peste lustrul lor) şi de o parte şi de alta laviţe lungi acoperite cu cergi colorate... Pereţii din cărămidă grea, acoperite, din loc în loc cu covoare ţesute si peste tot lămpi, iar lampi vechi, pe care le invidiai câte au văzut şi auzit.
"Aici? Aici veneau?"
"Aici. Sus, prea rar, mai ales dacă erau amândoi. Acolo erau boierii şi nu mereu aveau poftă de vorbă cu dânşii. Aici veneau dacă erau prea veseli şi voiau să asculte ţambalul şi vioara, dar mai des, jos..."
Mă uitai la tânăr. Unde mai jos de atât? Dar nu apucai să întreb , că iar o luă înainte şi atunci ne puserăm a coborâ parcă în măruntaiele pământului.Bolţi de piatră de rău, scări din piatră groasă, veche...Şi o poartă ca cea a raiului din poveştile Dumnealui, domnului Creangă, apăru. Băiatul o împinse greu şi am pătruns în altă lume. Erau ca nişte catacombe, coridoare, galerii săpate , lungi, cu tavan boltit din piatră..."Uhuuu! Frig!" zisei
Baiatul râse.
"D-apoi le dădeau bundiţe! "
Şi văzui locul..Şi nu sunt eu deloc vreo plângăcioasă, dar îmi ieşiră lacrimile. Şi mă tot uitam şi puneam mâna pe peretele de stâncă rece, pe ştergarul de la o bucată de lemn băgată intre cărămizi... Doamne! Câte taine, câtă durere sau râs zgomotos, câte cuvinte citite sau scoase atunci de duhul vinului moldovenesc şi mintea lor frumoasă, grea, diferită. Şi spun despre râs , deoarece în ciuda imaginii de om posac, Eminescu nostru era un om cu mare haz şi iubire de viaţă, şugubăţ uneori...Ce loc! Deodată am realizat că acolo nu e un loc şi atât...e ca un oraş cu bolţi..Cum aşa?
"Ei, nu mulţi ştiu, dar sunt de pe vremea lui Stefan..unele, apoi altele..galerii..ele duc la toate mânăstirile Iaşului, chiar şi pe coline, este un loc pe unde poţi ajunge cam peste tot unde să te poţi adăposti... "
Am privit. Am Tras aer în piept. Şi am mulţumit lui Dumnezeu...Câţi au putut vedea ce văd eu?
Am ieşit cu paşi grei şi suflet greu...În salonul de sus, mă uitai mai bine...Toţi marii scriitori...
"Ei, pe domnul Grigore Vieru l-am servit chiar eu, spuse mândru tânărul"
Am mai rămas puţin acolo, am fotografiat cu retina şi cu ce am mai putut...şi am plecat..
Acum ştiu că am lăsat acolo o parte din mine.Nu doar pe Domnii noştri...ci şi pe cea a unei jumătăţi de suflet. Jumătatea mea...
Despre pantofii Guban legenda spune că au fost preferații româncelor și că au cucerit diverse personalități și demnitari, aceștia fiind purtați de Sophia Loren, Charlie Chaplin, Harry Truman, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Tudor Arghezi. Confortul și eleganța pantofilor Guban au purtat ecoul acestora până în prezent, când mai auzim vorbindu-se cu nostalgie de celebra fabrică de pantofi timișoreană. Puțin știu că povestea lor începe în Bihor…
Blaziu Guban s-a născut în Bihor
În anul 1904, la Gurbediu, comuna Tinca, se naște părintele pantofilor Guban, Blaziu Guban. Duce o copilărie plină de neajunsuri și, la vârsta de patru ani, este adoptat de o familie din Oradea. Terminând doar cinci clase, muncește ca îngrijitor la porci, iar în timpul Primului Război Mondial, se angajează la o fabrică de ghete din Oradea, unde este fascinat de amestecurile de substanțe și materiale.
În 1935 apare celebra cremă de ghete Guban
Experiența anterioară i-a servit lui Blaziu Guban în crearea unei creme de ghete care a făcut istorie în România. Într-o cutiuță metalică, rotundă, produsă la fabrica Mecher din Timișoara, cu un aspect inconfundabil, crema de ghete Guban a fost revoluționară prin capacitatea sa de a îngriji pielea pantofilor, astfel încât să le prelungească perioada de purtare. În 1937 este înregistrată la Registrul Comerțului Uzinele Chimice „Guban” Timișoara, care urmează să producă și clei sau ceară, elemente necesare în producția pantofilor.
Un antreprenor cu viziune occidentală
Dorind să aducă un suflu nou și să se inspire din tendințele prezente la târgurile din Occident, Blaziu Guban călătorește și expune produse Guban la târgurile de mostre precum cele de la Budapesta, Viena, Paris, Praga sau Zurich. Scopul acestor acțiuni a fost posibilitatea de a oferi calitate românilor pentru a stopa importurile.
Guban a fost singura fabrică din România care nu a fost naționalizată în anul 1948
Instaurarea regimului comunist a presupus trecerea tuturor averilor private în proprietatea statului, iar măsurile au fost luate rapid, astfel încât toate fabricile au ajuns în posesia statului în cel mai scurt timp. Nu și Guban. Abia în 1952 Blaziu Guban cedează fabrica, cu condiția să i se permită să își conducă uzinele până la pensionare. Ceea ce s-a și întâmplat.
Prima pereche de pantofi Guban
Prima pereche de pantofi marca Guban a apărut în anul 1959. Fulminanta lor popularitate s-a datorat calității materialor folosite, eleganței și confortului, fiind lucrați manual. Nu e de mirare că nu doar românii, ci și personalitățile secolului trecut s-au îndrăgostit de încălțămintea produsă la Timișoara.
Blaziu Guban a decedat în anul 1978, iar în prezent, fabrica Guban și-a diminuat considerabil activitatea, dar continuă să producă manual modele de pantofi de damă, ducând astfel mai departe valorile stabilite de bihoreanul care a cucerit lumea cu pantofii săi.
Povestea fabricii Guban
În anul 1932, directorul fabricii Filt din Timişoara a mers în vizită la prietenul său care conducea fabrica de la Oradea la care se angajase şi Blaziu Guban. El căuta un chimist bun şi l-a angajat pe Guban la Timişoara. Acolo, în bucătăria locuinţei sale, Guban a creat o cremă de ghete pe care o punea în cutii metalice refolosite.
Apoi, dându-și seama de talentul său de chimist, Blaziu Guban s-a gândit că este momentul să își deschidă propria afacere. Astfel, în 1937 a înregistrat la Registrul Comerțului „Uzinele Chimice Guban Timișoara” și a încheiat rapid un contract cu fabrica Mecher, care îi livra cutii de tablă inscripționate cu numele Guban, pe care le folosea pentru crema de ghete pe care o fabrica. Pentru că afacerea era înfloritoare, de la crema de ghete s-a trecut la producția de ceară și diferite soluții pentru lipit ghetele.
Tiberiu Guban, fiul lui Blaziu Guban, își amintește că în anii 50, Gheorghe Gheorghiu-Dej a vizitat fabrica de la Timișoara, însoțit de mai mulți oficiali de la București.
„Gheorghe Gheorghiu-Dej a venit la noi la fabrică. M-am dus la el, i-am întins mâna și i-am spus că sunt inginerul Tiberiu Guban. Nu mi-a strâns mâna, dar m-a luat în brațe și mi-a spus că eu nu trebuie să mă prezint lui”, povestește Tiberiu Guban. Fiul lui Blaziu Guban spune că de-a lungul timpului nu a luat niciun capăt de ață din fabrică, spre deosebire de cei care l-au urmat și care aproape că au falimentat Gubanul. „În 1957, am fost plecat la București, la ministrul de atunci al Industriei. Am avut o curea de pantaloni, el a văzut și a întrebat de unde am luat cureaua. I-am răspuns că de la fabrică, apoi a zis: «Să nu vă prind că luați un mosor de ață, chiar goală, din fabrică, nu-i voie». Atunci am scos bonul și i l-am aruncat în față spunându-i: «A costat 28 de lei, acum ești mulțumit?» Un centimetru nu am luat din fabrică”, spune Tiberiu Guban. Cât timp a lucrat în fabrică, Tiberiu Guban a obținut 20 de brevete de invenție, iar în 1956 a creat pielea artificială.
Prima pereche de pantofi Guban a ieșit pe poarta fabricii în ’59
În anul 1954, la Guban a început producția de mase plastice. Prima pereche de pantofi marca Guban a fost lansată pe piață în anul 1959. Până în acel an, fabrica producea doar cremă de ghete, ceară și soluție de lipit ghetele. Din 1959, de când fabrica a cunoscut dezvoltarea prin lansarea producției de pantofi, a început și dezvoltarea acesteia, an de an. Cu timpul, la Guban se fabricau și mobilă sau candelabre. Ulterior, s-a construit noua fabrică de pe Bulevardul Eroilor, iar în 1970 s-a trecut la producția pe scară industrială a încălțămintei. Producția de mobilă și candelabre s-a oprit, însă, după 1990. În perioada comunistă, fabrica s-a numit Victoria, însă datorită brandului, cunoscut inclusiv peste hotare, toate produsele comercializate purtau marca Guban. În anul 1978, Blaziu Guban a murit, iar fiul său, Tiberiu Guban, care i-a fost ucenic, i-a urmat la conducere tatălui său.
pantofi Guban
Tiberiu Guban s-a pensionat în 1992, cerând, totodată, să i se înapoieze fabrica. Justiția i-a dat, însă, un răspuns negativ: nu își poate recupera munca tatălui deoarece acesta a donat fabrica statului român. Tot justiția a decis să interzică folosirea numelui fără acordul celui care îl poartă. Fiul lui Blaziu Guban a încercat toate variantele posibile pentru a recupera fabrica tatălui său. Când a văzut că justiția nu îi dă dreptate, a scris scrisori inclusiv la președintele Traian Băsescu, la Monica Macovei, pe vremea când aceasta conducea Ministerul Justiției, la Camera Deputaților și Senat. El nu a primit însă niciun răspuns. „Mi-a venit să îi sugrum pe toți pentru că toți au fost tâlhari. Tot în țara asta s-a furat, s-a distrus. Cum e posibil să nu se găsească un vinovat?”, se întreabă Tiberiu Guban.
Elena Ceaușescu comanda pantofi de la Guban după modele din „Quelle” și „Neckermann
Pantofii de Guban au fost încălțați, de-a lungul timpului, de persoane celebre, de la fostul președinte american Harry Truman, până la actrița Sophia Loren. Și Gheorghe Gheorghiu Dej și Tudor Arghezi au încălțat pantofi făcuți la Guban. De departe, cea mai pretențioasă clientă a fost Elena Ceaușescu, chiar dacă nici ea și nici Nicolae Ceaușescu nu au fost în vizită la fabrică. Tiberiu Guban își amintește că Elena Ceaușescu își comanda la Timișoara pantofi după modele din revistele „Quelle” și „Neckermann” din Germania. „Pentru Elena Ceaușescu făceam la fabrică pantofi pe calapoade făcute de tatăl meu, iar eu preparam nuanța în care urmau să fie colorați: vernil, roz, ou de rață, în special culori pastelate. Ne inspiram după modele din reviste nemțești”, povestește Tiberiu Guban. Și în perioada mai recentă, femei celebre din politică sau din televiziune au fost văzute purtând pantofi Guban.
„În anul 2012, doamna Norica Nicolai a purtat o pereche de pantofi de la Guban la un eveniment. De asemenea, Adelina Pestrițu a încălțat pantofi Guban. De exemplu, directoarea de la Medfarma a cumpărat anul trecut de la magazinul nostru de prezentare 23 de perechi de pantofi pentru dumneaei. În general, femeile de business, directoarele de multinaționale, angajatele de la tribunale și judecătorii sau de la primării sunt clientele pe care ne focusăm când creăm pantofii”, explică Eugeniu Cicoare, care este manager al fabricii de trei ani.
Perioada de glorie a fabricii a fost în comunism;
În ’90, la Guban din cei 3.000 de angajați mai erau câteva sute. Ștefan Craici lucrează în fabrica de încălțăminte de la Timișoara din 1972, fiind primul său loc de muncă, iar acum mai are doi sau trei ani până la pensie. El spune că fabrica a cunoscut o perioadă înfloritoare pe vremea comunismului. „Sunt în fabrică din 1972. M-am angajat atunci ca necalificat. Am venit din armată, iar un vecin m-a luat și m-a adus aici. Am făcut tot ce se putea face aici. Acum fac tipar și sunt modelier. Am trecut prin toate fazele, am pregătiri pentru modelier piese, tras, tălpuit, tot ce se poate. Am trăit bine aici, în fabrică, aveam de toate în vremea comuniștilor. Am fost și mai mulți angajați atunci”, își amintește Craici. Bărbatul spune, cu mândrie, că toate modelele de pantofi care ies din fabrică trec mai întâi prin mâna sa. „Nu am știut niciodată dacă pantoful pe care îl țineam acum în mână va fi încălțat de cineva celebru, dar trebuie să recunosc că m-am gândit la asta, mi-am imaginat de multe ori că acel pantof va fi încălțat de o persoană importantă”, afirmă Craici. Managerul general al fabricii spune, la rândul său, că niciodată unitatea nu a avut planuri de realizat și nici nu a confecționat un număr foarte mare de modele, deoarece era axată pe producția de încălțăminte de lux. „Se lucra puțin și bine. Așa e și acum. Nu producem pe bandă rulantă, cum se zice, ci suntem foarte atenți cu produsele noastre”, afirmă Cicoare.
După Revoluția din 1989, din cei 3.000 de angajați mai rămăseseră doar câteva sute. Încet-încet s-a renunțat la producția de mobilier, apoi la candelabre și în final și la crema de pantofi și cea de încălțăminte de bărbați, rămânând doar producția de pantofi de damă. „Cea mai grea perioadă a fost după Revoluție. A fost rău de tot, am crezut că ne desființează și nu știam care pe unde să apucăm. La un moment dat, noi, muncitorii din fabrică, am pus la cale un plan pentru salvarea Gubanului. Ne-am sfătuit să punem mână de la mână și să cumpărăm noi fabrica”, spune Craici. Abia în anul 1995 s-a reușit privatizarea fabricii, iar acum aceasta poartă numele de SC GP&Company S.A. și face parte dintr-un grup de firme cu capital italian, însă folosește marca Guban pe produse.
O pereche de pantofi este confecționată în aproximativ două ore
La Guban, o pereche de pantofi este fabricată în aproximativ două ore. Mai întâi, clientul trimite comanda la fabrică, ea fiind însoțită de o foaie A4 pe care se regăsește un tabel cu toate fazele de producție. Hârtia A4 se duce mai întâi la secția de pielărie, unde se alege culoara comandată, iar după ce este semnată, însoțită de material, se duce mai departe, în secția de croitorie. Femeile angajate aici decupează din material bucățile de care au nevoie, cu ajutorul unor mașinării, pentru a avea aceleași dimensiuni, la milimetru. Aceste bucăți de material, înpreună cu coala de hârtie A4, sunt trimise mai departe în atelierul de cusătorie, apoi la potrivit pe calapoade. Urmează lipitul tălpilor, care se face de către un singur om. După ce talpa este aplicată, pantoful se introduce într-o mașinărie unde este supus unor temperaturi foarte ridicate, apoi foarte scăzute. Faza următoare este aplicarea tocului cu ajutorul unui șurub, apoi pantoful este trecut prin alte mașinării care usucă lipiciul de pe întreaga talpă, incluzând tocul, iar ultima fază este curățarea pantofului, manual, de lipiturile de pe margini. În final, pantofii sunt așezați în cutii și transportați celui care i-a comandat, pe tot acest traseu regăsindu-se și tabelul de pe coala de hârtie A4. Astfel, conducerea fabricii nu mai este nevoită să controleze angajații la ieșirea din fabrică, întrucât toți pantofii fabricați sunt trecuți pe tabel. Româncele preferă încălțămintea de culoare neagră
Managerul general al fabricii spune că de când a preluat conducerea s-a străduit să aducă oameni tineri, profesioniști, care să lucreze cu materiale de cea mai bună calitate. Dintre cei mai vechi angajați au rămas doar câți se pot număra pe degete.
„Am început să investim în această fabrică, să angajăm oameni noi, să achiziționăm aparatură nouă pentru a avea produsele de cea mai bună calitate. Pielea cu care lucrăm este vopsită printr-un procedeu special, astfel încât între cele două fețe ale bucății de piele să nu rămână un strat alb atunci când aceasta este tăiată. Avem toate culorile posibile de piele, dar din păcate, româncele preferă culoarea neagră. Este păcat pentru că noi avem culori vii, frumoase, pe care să le oferim. La același model de pantof pot folosi o gamă diversă de culori. Sunt două magazine într-un mall din București care sunt situate vizavi unul de celălalt, ambele iau marfă de la Guban, dar nu își fac concurență și au prețuri diferite. Știți de ce? Pentru că în cele două magazine nu găsiți aceeași marfă”, susține Eugeniu Cicoare.
Cele 80 de modele de pantofi de damă marca Guban se fabrică în proporție de 70 la sută manual, la Timișoara. Sunt foarte apreciați atât în România, cât și în mai multe țări din Europa unde sunt exportați, în special în Italia. Tot manual, dar la comandă, se fabrică și pantofii speciali, pentru persoane cu diferite handicapuri. În această perioadă, în fabrică se lucrează la colecția de toamnă-iarnă a anului viitor, iar colecția de primăvară-vară a acestui an este livrată clienților aproape în întregime. Prețul de producție al unei perechi de pantofi este între 170 și 330 de lei.
Amintirile lui Tiberiu Guban
„În 1932, directorul de la fabrica Filt din Timișoara a fost la Oradea. Era prieten cu directorul de la fabrica la care lucra tatăl meu. Căuta un chimist bun.A discutat cu tata, care i-a spus directorului că dacă îi da 4.500 de lei se mută la Timișoara”, iși amintește Tiberiu Guban. Pentru a se muta la Timisoara, Blaziu Guban a negociat un salariu enorm la vremea respectiva. Tiberiu Guban explică: “Ca să vă dați seama ce însemna suma de 4500 de lei vă spun că o gâscă atunci costa 60 de lei. Ulterior a mai negociat salariul cu directorul fabricii si a obtinut o mărire la 6.000 de lei”. În perioada când era chimist la Filt, Guban a inventat crema de ghete care îi va purta numele până la căderea comunismului.
În 1935 a obţinut salariul care valora 100 de gâște lunar. În 1937, s-a înregistrat la Registrul Comerțului drept „Uzinele Chimice Guban Timișoara”, moment din care afacerea a început să crească de la un an la altul. A încheiat contractul cu fabrica Mecher pentru cutiile de tablă inscripționate cu marca ce îi purta numele. „A primit cutiile pe datorie şi apoi le-a achitat din vânzări”, spune Tiberiu Guban. De la crema de ghete s-a trecut și la diverse tipuri de ceară şi soluţii de lipit ghete.
„Tata s-a dus la o fabrică de cutii metalice, a fraţilor Mecher din Timișoara. Vroia 5.000 de cutii. I-au spus că nu se merită să creeze o matriţă pentru un număr atât de mic de ambalaje şi că ar trebui să comande 100 de mii de cutii. La început a luat cutii folosite pe care le-a frecat cu sodă caustică pentru a le curăţa de ce era scris pe ele. Când au fost curate a pus crema de ghete şi le-a dat gratuit la muncitorii din fabrică la care lucra pentru a o testa”.
„În 1953, tata a venit de la Bucureşti şi mi-a spus în maşină că a câștigat cea mai mare bătălie. Vom face o fabrica așa cum nu ai visat”, îşi amintește Tiberiu Guban. În perioada în care Guban tatăl a obţinut de la liderii comuniști permisiunea şi ajutorul pentru noua fabrica s-a produs și naţionalizarea Uzinelor Chimice Guban. În 1953 s-a început ridicarea fabricii care și azi are la intrare numele Guban, pe strada Eroilor din Timișoara.
Blaziu Guban primise permisiunea şi sprijinul pentru a-şi ridica sediul fabricii, formată până atunci din mai multe apartamente închiriate în blocul în care locuia. Uzinele Chimice Guban îşi câştigaseră celebritatea în ţară datorită produselor de calitate superioară pentru îngrijirea pantofilor, cremă şi ceară. Însă, Guban avea în plan diversificarea producţiei – voia să scoată pantofi pe bandă rulantă –, iar pentru înfăptuirea unui asemenea lucru era necesar un sediu pe măsură. În miezul societăţii comuniste, acest industriaş nu făcea decât să prospere. Maestru al persuasiunii, Guban a fentat mai mult decât oricine jugul comunist. Spiritul său de antreprenor a ieşit cel mai clar în evidenţă în 1948, când naţionalizarea desfiinţa complet categoria industriaşilor. În vreme ce toate afacerile românilor treceau în posesia statului, Guban se menţinea om cu greutate: proprietar! A reuşit să amâne autorităţile timp de patru ani, până în 1952, când s-a produs inevitabilul. Însă, acolo unde alţii au crezut că nu se mai poate face nimic, Guban nu s-a lăsat cu una, cu două şi a trecut la masa negocierilor. Şi-a dat seama că autorităţile trebuiau convinse că fabrica avea să prospere în continuare, dar nu cu oricine la conducere, ci doar cu el, chimist autodidact, pentru care niciun proces din producţie nu mai avea vreo taină. A reuşit să obţină un contract mai mult decât avantajos în condiţiile de atunci: el dona fabrica statului, care, în schimb, trebuia să-l lase la conducere pe viaţă şi să investească serios în dezvoltarea fabricii. Uzinele Chimice Guban au devenit Întreprinderea Industrială de Stat Fabrica de Produse Chimice şi Încălţăminte Bela Breiner Timişoara. Ulterior, în 1963, numele companiei a suferit din nou modificări: Fabrica de Încălţăminte şi Mase Plastice Victoria. Totuşi, marca s-a păstrat, produsele fiind inscripţionate în continuare „Guban“.
Comuniştii şi-au respectat promisiunea faţă de Guban, dar l-au ţinut sub observaţie atentă, mai ales că acesta călătorea adesea în străinătate, pentru a-şi expune produsele şi, mai târziu, după 1959, pentru a se inspira pentru modele noi de încălţăminte. Timişoreanul a bătut drumurile de-a lungul şi de-a latul Europei, a fost în Budapesta, Paris, Praga, Viena, Zürich şi Basel. Că era sub lupa comuniştilor o dovedeşte, de pildă, o călătorie în Germania, din 1958, când Blaziu şi Tiberiu Guban, împreună cu un angajat al fabricii, Dumitru Popa, specialist în cauciucuri, plecau să caute în marile fabrici nemţeşti inspiraţia pentru ultimele tendinţe în materie de pielărie şi pantofi.
Prima oprire a fost la un hotel din oraşul Krefeld, unde înaintea lor se înfăţişa un personaj al cărui nume a rămas cu litere îngroşate în istoria României: Ion Mihai Pacepa, pe atunci adjunctul Misiunii Române în Republica Federală Germania şi şeful rezidenţei de spionaj la Bonn. „Domnule Guban, mă numesc Ion Mihai Pacepa şi sunt trimis de Ministerul Industriei să vă însoţesc. Ştiu că aveţi loc în maşină. Eu sunt specialist în industria de cauciuc, la fel ca tovarăşul Popa“, s-a prezentat omul serviciilor, după cum rememora în 2014, pentru „Adevărul“, Tiberiu Guban, fiul industriaşului, fost inginer chimist.
Ajunşi în camera de hotel, fiul i-a mărturisit tatălui că avea rezerve în ceea ce-l privea pe noul tovarăş de drum, însă lui Guban senior nu-i păsa câtuşi de puţin de o asemenea părere. Dacă Pacepa era trimis de la minister, atunci putea veni. Alte discuţii nu-şi aveau sensul, zicea el.
A doua zi, temerile fiului aveau să se dovedească întemeiate. Înainte de a pleca spre Marl, unde urmau să viziteze Uzinele Hüls, una dintre valizele lăsate în faţa recepţiei a dispărut. Din hotel, Tiberiu Guban l-a surprins pe Pacepa cum se îndepărta. S-a dus glonţ la el şi l-a întrebat dacă ştia ceva. Răspunsul l-a suprins: el o luase, de teamă ca nu cumva s-o fure cineva. „Nu ştiu cine putea să o fure din faţa recepţiei, unde erau şi angajaţii hotelului. I-am spus să îmi aducă imediat bagajul, ceea ce a şi făcut. Pacepa şi Popa au dorit să rămână la Krefeld, urmând să ne revedem după vizită“, explica Tiberiu Guban.
La Marl, cei doi s-au trezit că le lipsea din nou un geamantan. Au sunat la hotelul din Krefeld de unde li s-a spus că uitaseră o geantă în cameră. Când au recuperat-o, au descoperit că bagajul fusese scormonit. „Ştiam deja că avem un hoţ cu noi“, puncta fiul lui Guban.
Ultima vizită a fost la Frankfurt, la fabrica Höchst, unde i-au însoţit şi Popa şi Pacepa şi de unde s-au întors cu o amplă documentaţie. Seara, când se cazau la un motel din Fulda, un orăşel aflat la 80 de kilometri de Frankfurt, descopereau că erau din nou pe minus cu o valiză. De data asta, fusese atins un punct sensibil: era chiar una dintre valizele lui Blaziu. În ea avea două haine noi din stofă englezească, mai multe cămăşi, două perechi de pantofi noi şi, cel mai important, materialele pe care le luaseră de la Höchst. „Era foarte supărat pe mine că nu am legat bine bagajul pe capotă şi probabil că l-am pierdut pe drum. M-am întors cu Popa la Frankfurt să căutăm peste tot valiza. Era important, pentru că erau documente pentru fabrică. Nu am găsit nimic“, mai povestea fiul industriaşului.
Pentru că era în joc prosperitatea întreprinderilor, tatăl şi fiul s-au prezentat autorităţilor germane ca să reclame dispariţia bagajului. Fără niciun rezultat. În schimb, un poliţist i-a rugat să-i transmită lui Pacepa să vină să-şi prelungească viza de şedere, expirată de multă vreme. Numai că ei nu ştiau unde ar putea fi Pacepa. Doar el ştia în permanenţă unde sunt ei. Înainte de revenirea în ţară, tatăl şi fiul vizitau un magazin Neckermann, una dintre firmele care dădeau la acea vreme tonul în modă în Europa. Aici, Tiberiu Guban îl surprinde din nou pe trimisul de la minister spionându-i. Şi-a tras tatăl de mânecă şi s-au făcut nevăzuţi pe una dintre ieşirile de urgenţă.
După acest episod, s-au întors numaidecât în ţară. Revenit în România, Blaziu Guban nu putea scăpa de sentimentul că fusese trădat. L-a sunat pe Alexandru Sencovici, ministrul Industriei de la acea vreme, cu care se ştia bine. I-a reproşat nu doar că fuseseră verificaţi, dar şi că această slujbă fusese lăsată în seama unui bandit. „Tata i-a tot repetat că e dezamăgit că nu au avut încredere în noi şi au pus spioni pe urmele noastre, deşi producem valori imense pentru ţară. A fost supărat foc“, mai povestea Tiberiu Guban. Sencovici i-a promis că va primi despăgubiri. Numai că preţioasa documentaţie de la fabrica din Germania nu putea fi compensată de nimic.
Nici până astăzi nu se ştie scopul pentru care Pacepa a fost pus pe urmele lui Guban. Cert e că alte probleme n-au mai avut, fabrica a mers ca pe roate şi laudele din partea autorităţilor s-au ţinut lanţ. Erau întemeiate, mai ales că majoritatea producţiei marca Guban mergea la export. Cu ocazia unei vizite la fabrica din Timişoara, însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej decreta: „Dacă cineva din ţara asta se va atinge de familia Guban, va avea de-a face cu mine!“. Cei doi timişoreni se bucurau de căldura comuniştilor – chiar şi la propriu uneori. Când fiul s-a dus să i se prezinte liderului comunist, întinzându-i mâna, acesta l-a luat în braţe. „I-am întins mâna şi i-am spus că sunt inginerul Tiberiu Guban. Nu mi-a strâns mâna, dar m-a luat în braţe şi mi-a spus că eu nu trebuie să mă prezint lui“, povestea inginerul chimist, în 2013, pentru Mediafax.
Fiul a pășit și el pe urmele tatălui, fiind cel care a produs pentru prima oară în România pielea artificială, apoi masele plastice. Dezvoltarea uriaşă a firmei s-a datorat familiei Guban, care a fost cu multi paşi înaintea pieţei. Simţul comercial deosebit, dublat de stăpânirea perfectă și dragostea pentru aceasta meserie, a facut din cei doi Guban (tatăl si fiul) o marcă de renume mondial.
În 1978 Blaziu Guban a murit, la doi ani de zile după ce s-a pensionat. Fusese acceptat director pe viaţă. Fiul lui a prins căderea comunismului. În 1992 s-a pensionat şi apoi directorul de atunci i-a interzis accesul în fabrică. Au urmat ani de procese între Tiberiu Guban și cei care deţin fabrica întemeiată de tatăl sau. După ce Justiţia a interzis folosirea numelui fără acordul celui care îl poartă, fabrica şi-a schimbat denumirea în SC GP Company, dar foloseşte marca Guban pe unele produse.
Desi fabrica de pantofi şi marochinărie „Guban” nu mai există, în anii premergători Revoluţiei din 1989 s-a înregistrat o premieră naţională, fiind prima companie din România care a înregistrat la Madrid o marcă europeană. Marca Guban a fost astfel protejata pe întreg teritoriul UE.
„Tata a fost un pantofar. Făcea şi pantofi pentru diverse personalităţi”, spune Tiberiu Guban. Producţia de pantofi a demarat, dar nu în serie, în timpul războiului, când Blaziu Guban a închiriat casa avocatului Baboş de pe strada Victor Babeş din Timişoara, unde s-a extins producţia de substanţe pentru „cosmetica” pantofilor.
In 1943 fabrica lui Guban avea atunci 10 angajați. Atunci Guban s-a asociat cu Andre Kaldori. „Avea nevoie de capital pentru a se dezvolta mai repede și Kaldori a oferit capital. Era în 1943 când americanii și englezii au bombardat Timișoara”, spune Tiberiu Guban.
Membru al Partidului Socialist în tinereţe, arestat apoi la Oradea si devenit astfel „ilegalist”, Blaziu Guban s-a transformat într-un veritabil capitalist în perioada în care comunismul a naţionalizat toată industria românească. Marca Guban s-a creat în bucătăria casei în care locuia familia Guban, la Timişoara. Aici s-a născut primul atelier chimic în care s-a produs totodată şi crema de pantofi.
Crema inventată de Guban a avut un aşa mare succes încât, în acelaşi an, acesta a putut sa vândă dreptul de a fabrica noua cremă unei companii palestiniene. Tranzacţia a fost consemnată într-un ziar din 1935. În 26 mai 1935, Blaziu Guban era chimist la fabrica Filt. „Chimistul fabricii Filt, Guban Blaziu, a inventat o cremă de ghete şi a vândut apoi dreptul de a o fabrica unui grup de capital palestinian. Din banii obtinuţi din Palestina, Blaziu Guban înfiinţează în Timiţoara o fabrică de cremă de ghete”, se arăta în ziarul din 1935. Tot Tiberiu Guban povesteşte că atelierul din bucătărie a fost extins in mai multe apartamente ale clădirii în care locuiau, aceasta fiind de fapt prima fabrică de crema de ghete Guban, iar primele ambalaje ale cremei Guban au fost cutii reciclate.
Astăzi nu se mai ştie foarte multe despre acest brand. Magazinele proprii s-au închis demult, dar femeile încă mai povestesc despre calitatea şi eleganţa de odinioară a pantofilor Guban. O femeie respectabilă işi afirma statutul social prin numărul perechilor de pantofi Guban pe care ii deţinea. Erau imposibil de copiat: calapodul unic, design-ul ca o promisiune să te simti sexi, unică şi cu personalitate, ştanţa în relief, aplicată delicat pe talpa pantofului, ca un veritabil certificat de garanţie al calităţii. Pingeleai pantoful până la saturaţie şi nu te îndurai să-i arunci, faţa se păstra ca nouă! Cine a avut ocazia să viziteze fabrica în perioada de glorie poate certifica faptul că majoritatea operaţiilor erau făcute manual. Pantofii de Guban erau renumiţi nu doar prin eleganţa lor, cât şi pentru faptul că erau cei mai comozi pantofi de pe piaţă. Să nu vă mire, prin urmare, faptul că femeile încă visează la pantoful elegant marca Guban. (Dr. ing. Neculai GRĂDINARU)
Tiberiu Guban s-a născut în 18 octombrie 1923. De mic a stat pe lângă tatăl său, Blazius Guban, mintea sclipitoare din spatele afacerii. Tiberiu Guban deţine peste 20 de brevete de invenţie. A scris istorie în ceea ce priveşte materialele din care se confecţionează, de aproape un secol, pantofi, mănuşi, poşete, curele sau portofele. 1956 este cel mai important an pentru Domnul Tiberiu. Atunci lansează pielăria artificială. Numele Guban era peste tot in lume. Însă într-o clipă totul a început să se năruie. Soarta nu a fost nici de partea angajaţilor. 3000 lucrau în fabrică pe vremea fondatorului Guban. De atunci numărul lor a scăzut în fiecare an. Timişorenii îşi amintesc de ceea ce era odată mândria capitalei Banatului. La 90 de ani, Tiberiu Guban a fost numit cetăţean de onoare al oraşului. E un omagiu adus unui om care a pus Timişoara pe harta lumii.
Cum a fost distrusă după Revoluţie una dintre cele mai profitabile afaceri de pe vremea lui Ceauşescu
„Tata a lăsat fabrica la un nivel incredibil. După moartea lui, au fost puşi tot felul de directori care nu se pricepeau la nimic. Au fost 16 directori care nu erau interesaţi decât să jefuiască. Au furat tot timpul. Ştiţi care a fost mulţumirea după Revoluţie? În 1992, când am vrut să intru în fabrică, directorul de atunci mi-a interzis. Mi-au spus că nu mai am voie...”, spune cu amărăciune Tiberiu Guban.
După Revoluţia din 1989, din cei 3.000 de angajaţi au mai rămăses doar câteva sute. Încet-încet s-a renunţat la producţia de mobilier, apoi la candelabre şi în final şi la crema de pantofi şi cea de încălţăminte de bărbaţi, rămânând doar producţia de pantofi de damă.
Abia în anul 1995 s-a reuşit privatizarea fabricii, iar acum aceasta poartă numele de SC GP&Company S.A. şi face parte dintr-un grup de firme cu capital italian, însă foloseşte marca Guban pe produse. Tiberiu Guban nu a rămas cu nimic din imperiul ridicat de tatăl său, deşi fabrica există şi astăzi. Este drept că în acte are alt nume, dar duce mai departe marca Guban. Acum, fostul inginer are o pensie de 2.200 de lei. „Nu am primit nimic înapoi. Ne-am judecat, dar nu am avut bani să plătesc avocaţi. Cum e posibil să se folosească şi astăzi cineva de numele tău, numele familiei tale? Pot să spun că toată munca noastră a fost în zadar“, susţine cu revoltă Tiberiu Guban.
Şes întins, stepa, spre Răsărit. Dacă Răsăritul înseamnă o speranţă, în comunism drumul este invers, spre degradare, "pohod na Sibir". In Rusia auzeai: "l-au trimis în Siberia". In România se spunea: "L-a dus în Bărăgan surghiunul Românilor". Sensul e acelaşi fără judecată, fără vină, la exterminare. Inceputul a fost în 1949 şi apogeul în 1951. Trenuri după trenuri, încărcate cu trupe şi armament, înfrăţite cu cel sovietic, se îndreptau zi şi noapte spre graniţa cu Iugoslavia, ţară ce îndrăznise să se retragă din Cominform. Alte trenuri, de vite, încărcate cu Şvabi de toate vârstele, veneau dinspre aceeaşi graniţă şi se opreau la Lehliu, Slobozia, Ianca. Alte garnituri, tot de vite, pline cu sate întregi fără deosebire de naţionalitate, din judeţele Mehedinţi, Caraş-Severin şi Timiş, au continuat să sosească în 1949-1950 în aceleaşi staţii de CFR. Inainte de a părăsi locurile natale, fuseseră obligaţi să planteze pari cu sârmă ghimpată, împotriva pericolului imperialist american. Unii oropsiţi ai soartei au putut lua cu ei vite, căruţe, câte un pat sau masă, după cum îi lăsa inima pe mai marii comunişti din localităţile respective. Unele familii au plecat descompletate, spre norocul celor ce nu erau acasă.Mânaţi ca vitele, au mers până n-au mai putut. După ce s-au odihnit cât să-şi hrănească pruncii şi să-şi tragă sufletul, au pornit iar la drum, mai spre Răsărit.Când a început a se înnopta, s-au oprit din nou. Vocea miliţianului a tunat peste toată turma:"- Aici, intre patru ţăruşi vă este casa şi masa. Aici veţi dormi şi de aici veţi mânca. Aici e satul vostru. Nu aveţi voie să părăsiţi locul, să plecaţi în altă parte!" Oamenilor nu le venea să creadă. Nu vedeau decât cerul deasupra şi buruiana în jur. Nici umbră de pom, nici ţipenie de vietate. A doua zi, când a răsărit soarele, pentru ei a început suferinţa. Pământul a fost răscolit şi transformat în val de apărare împotriva vântului nemilos, tot din Răsărit. Cei mai în putere au plecat cale de ore să caute apă, apă de băut. Setea îi chinuia, căldura îi sufoca, ploaia îi muia până la piele. Au început să dureze sate de bordeie, ca pe timpul barbarilor, acum în "era socialismului luminos". Aşa au apărut noi aşezări cu numele de: Rubla, Dâlga, Lăţeşti, Răchitoasa, Olaru, Perieţi, Luci-Giurgeni, Măzăreni, Zăgana-Vădeni, Căteşti. Au fost "descălecaţi " aici 45.000 de Şvabi, 15.000 Sârbi, 10.000 Români de pe frontiera de Vest şi sute de Basarabeni. Ei au întemeiat "Voievodatul Suferinţei"; ei au deschis o nouă filă în viaţa României: pedeapsa administrativă. Pentru ca "totul să prospere şi lumea să fie fericită", aceste "ctitorii" au fost dăruite spre îngrijire Ministerului de Interne, care s-a preocupat să creeze condiţii de muncă. Ziua trudeau la gospodăriile colective pentru a aduce de-ale gurii la copii şi la bătrâni, iar noaptea săpau bordeie. Dar a sosit şi August 1951 cu noi dispoziţii pentru "ridicarea nivelului lor de viaţă". Li s-a interzis să mai locuiască în bordeie. Nu era demn de secolul nostru. Toţi au fost obligaţi să iasă la suprafaţă, să clădească locuinţe, să se înalţe spre soare. Dar tot din pământ. Statul grijuliu a dat pentru fiecare casă o uşă şi o fereastră. Pentru acoperiş aveau libertatea să aleagă între stuf, papură, sau paie. Seara, la întoarcerea de la muncă, oamenii se ocupau de confecţionarea chirpicilor. Toamna era în prag şi iarna pornise deja, tot din Răsărit. Unii, mai bătrâni, n-au reuşit să-şi facă din timp chirpicii pentru a se usca. Aceasta se datora atât neputinţei lor cât şi lipsei de apă pentru a frământa pământul. Oamenii trăiau acolo ca într-o închisoare. Grijuliu, Ministerul de Interne îi obliga să meargă săptămânal la viză. Miliţienii munceau "foarte mult". Trebuiau să-i viziteze şi noaptea pe deportaţi. De foarte multe ori le răscoleau bordeiele, nu de altceva, numai aşa să nu creadă că nu sunt luaţi în seamă. După moartea lui Stalin, când deţinuţilor politici le-au expirat pedepsele iar celor administrativi sorocul, s-a hotărît să-i aducă în Bărăgan, să se poată bucura de libertate după anii de detenţie. Tot aşa, tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei. Insoţiţi de domnii miliţieni "ca să nu se rătăcească", au venit şi au fost găzduiţi în bordeie. Un deţinut politic, care şi-a pierdut vederea din cauza muncii forţate, nu a fost lăsat să meargă la familie, ci a luat drumul Bărăganului. Adevărat umanitarism comunist!
Printre ei, printre miile de deţinuţi politici care au trecut pe aici: Adăscăliţei Vasile din Vaslui, Almăjan Ion, Amariei Ion din Botoşani, Ambruş Petru, medic Timişoara (Răchitoasa), Andreescu, Andreica Aurel, Antonescu Măria (Lăţeşti), Anca Victor, avocat, Bucureşti, Atanasiu Victor, avocat din Piteşti, Andreescu Aurel, Aristide Jean, avocat Fălticeni, Asnavorian, avocat Bucureşti, Balanov Petre, ofiţer Fălticeni, Bangu Petru, funcţionar Sinaia, Baurceanu Ionică, student Bucureşti, Betea, secretarul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Bejan Dumitru, preot din Hârlău, Bentoiu Aurelian, avocat, Brătianu Ion, Bucureşti, Bratu Alexandru, avocat Bucureşti, Caciuc Leonard din Storojineţ, Codreanu Ileana, căsătorită cu Praporgescu, Caloianu Petre din Bucureşti, Câmpeanu Radu din Bucureşti, Căpăţâneanu Dumitru din jud. Olt, fost ministru, Caraza Grigore, învăţător, Neamţ, Caratana Nicolae din Constanţa, Caşu Dumitru, învăţător Rădăuţi, Cazacu Marcel, elev Rădăuţi, Chiriţă din Buzău, Chirnoagă Virgil, colonel (Lăţeşti), Ciocârlie Dumitru, învăţător din Banat, Comăneanu Sutaşu, profesor, Cosma Marin, ţăran din lotul Vrancea, Cosgărea Ion, Costea Gheorghe din Tomnatic, Timiş, Constantinescu Klaps Costel, Cracă Marin, inginer din Olt, Crăcăna, basarabean, Cristea din Târgu-Ocna, Crişan Ianoş din comuna Mireşu Mare, jud. Baia Mare, Cureliuc Alfred, Storojineţ, Damian Viorel, inginer Timişoara, Demetrescu Camil, Bucureşti (Valea Călmăţui), Droch, inginer Buzău, Dinulescu Ecaterina, învăţătoare din Purani, Drăguş Dumitru, preot, Drăgoescu Vlad, student din Craiova, Dumitrescu Marin, student din Bucureşti, Dumitrescu Oscar, muncitor, Dumitrescu Constantin, avocat din Bucureşti, Dumitrescu Coco, profesor universitar, Evolceanu Nicolae, student Bucureşti, Folea Ion, ofiţer de pe Târnave, Funkenstein Herman, ţăran-şvab din Banat, împreună cu trei copii, Gavrilă, ţăran Botoşani, Ghica Alexandru, student din Bucureşti, Gligor, ofiţer Aiud, Goma Paul, student Bucureşti, Grigore Vasile, comisar, Hudici Vasile, profesor universitar Iaşi, Holban Mircea, ofiţer, Ioaniţescu D.R., Ilie Ion, profesor Craiova, Iliescu Dumitru, avocat Buzău, Uiescu Ion, profesor comuna Cuptoare Severin, Lacaze Frederica din Bucureşti, Leucuţia Aurel din Bucureşti (Lăţeşti), Lungu N. Dumitru, Lungu Neagu, Bucureşti, Lupan Petru, elev, Lupaşcu Ion, muncitor, Lupoiu Petru, elev, Manea Ion, inginer (Lăţeşti), Marcoci, doctor, Marino Adrian, Măcrineanu, Mândreanu C, profesor Sibiu, Merceanu Grigore, Mereu Ion, preot, Mihalache Niculina din Dobreşti-Muscel, Miron Gheorghe din comuna Corlea, jud. Roman, Mihalache Andrei din Bucureşti, Muller Helmut, Mihăiescu Radu, student, Mirică Traian, student (Valea Călmăţui), Niculescu Radu-Buzeşti, Nicolae Măria, aviatoare, Nicoară Th., student Brăila, Noveanu Arthur, Oniga Dumitru, poet, Stupca-Suceava, Pop Ghiţă, fost ministru (Lăţeşti), Popovici, fost secretar al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Pandurescu Gh. din Banat, Pantazi Ion, ofiţer de cavalerie din Bucureşti (Valea Călmâţui), Panteş Ion, inginer Bihor, Pop Remus, deputat de Cluj, Penescu Nicolae, fost ministru, Praporgescu, colonel, Piţigoi Marin, avocat Argeş, Pizone Benedict, căpitan de geniu, Popa Gheorghe, învăţător din comuna Băseşti, jud. Bacău, Pop Romulus (Bimbo), doctor, Popescu Dumitru, general, fost ministru, Raţiu Alexandru, preot, Rusu Marius, inginer, Sabou Ioan din Gârla Mare, jud. Mehedinţi, Săiceanu, student, Spineanu Cezar, profesor Târgovişte, Şoltuz Mircea, student din Iaşi, Stamate Constantin, medic din Vaslui, Stanciu Constantin din Dolj, Stan Ion, muncitor din Bucureşti, Surdulescu Radu, student, Stângu Nicolae, ţăran partizan din Banat, Strat Gheorghe, profesor universitar, Stoicescu Constantin, preot din Buzău, Tarţia Mihai, preşedintele tineretului PNŢ,. Teodorescu C, avocat din Bucureşti, Totoroanţă, contabil, Tomescu Petre, profesor universitar, fost ministru, Trifan Traian, avocat din Braşov, Tonea Ion, inginer din Năsăud, Truţă Ion, din jud. Olt, Vaida Emilia, Vasile, Botoşani, Vorovenciu Ion din Bucureşti, Verzea Nina, Veţeleanu Ion, inginer din Bucureşti, Vintilescu Virgil, Vaida Mimi-Bratu, pianistă din Bucureşti.
Deţinuţii politici aduşi în Bărăgan îşi aveau familiile la sute de km. Nu aveau de nici uncie. Cei apropiaţi le-au adus cele necesare unor oameni lipsiţi de orice mijloc, în marea majoritate bolnavi sau bătrâni. Securitatea îi înregistra pe toţi. După câţiva ani au înscenat procese la o parte dintre cei din Bărăgan având ca acuzaţie ajutorul din partea familiei sau a rudelor. A fost cazul lui Nicolae Penescu, condamnat 8 ani împreună cu fiul, Vladimir Penescu, care adusese mâncare şi îmbrăcăminte tatălui. Alt exemplu a fost cel al doamnei Niculina Mihalache care, având soţul arestat, a primit vizita nepoţilor. Din aceasta s-a înscenat un proces, s-au dat condamnări, iar unii au murit pentru că au dus o bucată de pâine mătuşei bolnave şi bătrâne. Nu a fost ultimul caz. Ele au fost numeroase. Dar să lăsăm loc derulării unei poveşti "adevărate". Doamna Niculina Mihalache a fost arestată în Iulie 1947. De la Ministerul de Interne a fost dusă la Jilava, luând în continuare drumul închisorilor şi domiciliului obligatoriu timp de 17 ani. După ce a stat în închisoarea Mislea între 1951-1954, a plecat la Dumbrăveni. De aici a fost adusă cu Măria Antonescu în domiciliu obligatoriu, în Siberia românească. In 1955 se găsea la Dâlga, o aşezare în mijlocul Bărăganului, unde oamenii trăiau în bordeie făcute din chirpici, acoperite cu paie. Era o nouă unitate administrativă, înfiinţată de Românii bănăţeni aduşi şi azvârliţi sub cerul liber cu porunca: "Descurcaţi-vă!". Ce a fost aici, era identic cu viaţa milioanelor de Estonieni, Lituanieni, Letonieni, Polonezi, Basarabeni, duşi în Siberia. La închisoare aveai o bucăţică de pâine, o fiertură şi un acoperiş. Aici, nici un fel de posibilitate de a te alimenta.De la închisoare, doamna Niculina Mihalache, la vârsta de 65 de ani, a fost dusă direct la Dâlga, fără nici un obiect personal, fără nici un venit şi aşezată în bordeiul unei bănăţence al cărei soţ murise în deportare. Apa se aducea de la singurul puţ cu cumpănă, aflat la doi km. Noroc cu moş Crăcăna, ţăran basarabean trecut prin închisoare, care, având bordeiul în apropiere, îi mai aducea câte o cofă de apă. Magazinul sătesc se afla la 20 km. Lemne pentru foc nu se găseau. Paiele erau singurul combustibil pentru cine le avea. Crivăţul nu întâlnea nici un obstacol din Răsăritul îngheţat până aici. In luna Iulie 1955, pe o căldură toridă, doamna Niculina Mihalache a fost luată şi dusă pe jos circa 20 km., până la miliţia raională. Acolo, în curte, a fost ţinută în picioare până după amiază, când un căpitan de securitate de la Ministerul de interne i-a adus la cunoştinţă că i s-a prelungit domiciliul obligatoriu cu încă 48 de luni, din cauza încăpăţânării bărbatului. Ion Mihalache a refuzat să iscălească declaraţia pe care Patriarhul Iustinian Marina şi Mihai Ralea au venit să i-o ceară din partea lui Gheorghiu Dej. Alţii, printre care Tătărăscu şi Titel Petrescu, după ce au semnat, au fost eliberaţi. Pentru doamna Niculina Mihalache era prima veste în răstimp de 8 ani, prin care lua cunoştinţă că soţul ei trăia.Sărmana femeie povestea lui Vicu că la aceste cuvinte, deşi spuse cu ură de securist, simţise că totul se schimbase dintr-o dată: picioarele nu o mai dureau, oboseala din trup dispăruse şi chiar zbirii din faţa ei păreau să aibă chipuri omeneşti. Spre nedumerirea celor de faţă, s-a pomenit spunând de câteva ori: "Vă mulţumesc, vă mulţumesc, Ionică trăieşte. Vă mulţumesc!" Viaţa a fost grea. Dacă cineva se încumeta să o viziteze, trebuia să treacă pe la punctul de securitate, să se înscrie într-o condică. S-au găsit oameni care i-au adus de-ale mâncării, lemne cu maşina de la sute de km., au sprijinit-o pentru că, bolnavă şi în vârstă, nu avea nici o posibilitate de trai. Din când în când, în miez de noapte era trezită de securitatea care făcea percheziţie în bătaie de joc, răscolind tot bordeiul, aruncând bruma de lucruri, făcând-o purcoi. Locotenentul de securitate Diaconescu a venit într-una din zile furios şi a întrebat-o de ce nu moare că tot în pământ trăieşte, adăugând cu o voce dură:"Din cauza ta trebuie să stau aici în mizerie şi să umblu cu cişmele pline de noroi!"Bătrâna bănăţeancă era bolnavă şi noaptea delira, visându-se acasă la ea, în mijlocul orătăniilor. De două ori pe săptămână ofiţerul de securitate venea cu maşina şi o ducea. Doamna Mihalache credea că merge la doctor. La înapoiere bătrâna era tăcută, privea în jos şi gemea. Intr-o zi, când s-a întors, a intrat în bordei şi a căzut în genunchi în faţa doamnei Niculina Mihalache spunându-i:"Iertaţi-mă! De câte ori mă duceau acolo erau nişte ofiţeri străini de locurile acestea care mă tot descuseau de Dv. Eu le spuneam adevărul dar ei nu erau mulţumiţi. Astăzi mi-au cerut să semnez o hârtie în care spuneau lucruri rele de Dv. şi mi-au promis că dacă iscălesc îmi dau drumul să merg la mine acasă la Cruceni, în Banat. Şi eu am semnat să pot ajunge acasă. Iertaţi-mă!" şi a podidit-o plânsul. Doamna Mihalache s-a aplecat, a ridicat-o şi a îmbrăţişat-o, spunându-i: "îmi pare bine că a dat Dumnezeu să te ajut să poţi ajunge la rosturile d-tale şi la casa pe care te-ai chinuit să o faci acolo. Să ai parte de bătrâneţe liniştită." După plecarea bătrânei a fost adusă în bordei o femeie refugiată din Basarabia. Aceasta recunoştea pe faţă că e informatoarea securităţii şi miliţiei, cărora le spunea tot ce vede şi aude: "Dacă nu fac asta, mă ameninţă că mă trimit în satul meu din Tighina care este sub ocupaţie rusească. Şi acolo nu mai găsesc pe ni-meni, fiindcă ştiţi şi dumneavoastră că au fost duşi de mult din căscioarele lor." Aceasta a fost atmosfera în care a trăit doamna Niculina Mihalache până în Septembrie 1958, când a fost arestată. In noua înscenare a securităţii au fost implicate rude şi prieteni apropiaţi ai familiei. In urma unei anchete dure, în care s-au folosit metode barbare, printre alţii au fost condamnaţi: Preotul Gh. Tomescu din Ţigăneşti-Muscel, care a murit în închisoare, avocatul Gh. Popescu, mort în închisoarea de la Botoşani, Doctorul Belizarie, care a murit în dimineaţa în care securitatea a venit să-l aresteze. Numărul celor arestaţi şi implicaţi a fost mare şi chinurile pe care le-au suportat sunt incredibile.Doamna Niculina Mihalache a fost deasemenea condamnată şi a pornit pe drumul închisorilor, având de data aceasta asigurată fiertura zilnică. De fapt, anul 1958 a însemnat o nouă prigoană împotriva deţinuţilor politici de care nu au scăpat nici acei cu domiciliu obligatoriu. In noaptea de 19/20 Septembrie au fost ridicate sute de persoane din bordeiele Bărăganului, pentru a li se înscena procese. Numai din satul Răchitoasa, ce aparţinea de comuna Luciu-Giurgeni jud. Ialomiţa, au fost ridicate în acea noapte 62 de persoane. Pentru justificarea acestui nou abuz, deoarece nu mai aveau motive, au recurs la invenţii, acuzaţii cu totul şi cu totul imaginare. Pentru a ilustra aceasta subliniez că de la ferma Luciu-Giurgeni a fost arestat contabilul şef Ion Almăjan şi învinuit că ar fi ajutat şi pactizat cu cei din domiciliu obligatoriu. Toată lumea ştia că un contabil şef nu putea ajuta cu nimic pe nişte muncitori ce trudeau la o distanţă de kilometri de biroul lui. Nici măcar un kg. de "boabe" în plus nu avea cum să le ofere la ziua de lucru. Au mai arestat pe Dumitra Lungu, soţia lui Neagu Lungu care se găsea cu domiciliu obligatoriu, învinuind-o că ar fi mijlocit legăturile între cei din Bărăgan şi Bucureşti, cu ocazia vizitelor ce le făcea soţului. Aceste motive puerile pentru arestarea opozanţilor urmăreau la acea dată trecerea lor printr-o nouă înscenare, încovoierea tuturor, obligându-i să recunoască în scris realizările regimului şi în acelaşi timp să devină adversarii propriilor convingeri sau ai celor mai buni prieteni.
(Cicerone Ionițoiu - Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii. Vol. III)
Comentarii:
„Măzăreni și Rubla sunt în Bărăganul brăilean. Măzăreni a devenit fermă zootehnică în cadrul I.A.S. Urleasca iar Rubla a dispărut între Lișcoteanca sat și Lișcoteanca deal. După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a urmat o perioadă de ,,relaxare" iar odată cu noua împărțire administrativ-teritorială din 1967 mulți deportați au părăsit localitățile pe care le-au întemeiat. După ce a părăsit locul ,,deportării", Bordușani(Ialomița), Dănilă Ion (Vanea) bănățean cu origini basarăbene s-a stabilit în Ianca, jud. Brăila și a lucrat ca poștaș pentru Ianca-gară și Oprișănești. Era un bun povestitor și am fost apropiat de el până-n '89 când s-a pensionat.” (Petrus Dincă)
Interpretul celebrei melodii „Zaraza“ a cunoscut cele mai înalte culmi ale succesului în perioada interbelică, dar şi cea mai joasă treaptă a decăderii, sub regimul comunist de care s-a dezis. Deşi a murit în uitare şi a cerut să nu îi fie trecut numele pe cruce, Cristian Vasile a câştigat pariul cu eternitatea.
Într-o seară banală de toamnă, în anul 1928, îndemnat de rugăminţile fierbinţi ale amicilor, un modest student la Conservator urcă pentru prima dată pe scena unei crâşme de lângă Gara de Nord. A fost momentul în care cel care avea să devină cel mai iubit dizeur al acelor vremuri şi să dăruiască lumii poate cea mai frumoasă piesă de dragoste a epocii, „Zaraza“, a ştiut că iubeşte scena şi nimic altceva. Cristian Vasile avea 20 de ani şi studia intens pentru a deveni tenor. Plecase din Brăila, „oraşul cu salcâmi“, cum îl numea colegul şi prietenul său din liceu, scriitorul Mihail Sebastian, în Bucureştiul efervescent de la sfârşitul anilor ’20, pentru a cânta la Operă. Capitala era gălăgioasă, plină de cârciumi în care tot soiul de inşi pestriţi, ţinând la braţ cucoane fandosite căutau băuturi fine şi muzici care să le facă sufletele să danseze şi să chiuie. Bodega Răcaru nu era cu nimic diferită, consemnează jurnalistul şi scriitorul Andrei Ruse în romanul biografic „Zaraza“.
APLAUZE AMEŢITOARE
Aşadar, Cristian Vasile se lăsă înduplecat de insistenţele prietenilor lui de pahar şi urcă pe scenă pentru a cânta o melodie. Oamenii au fost atât de hipnotizaţi de vocea caldă a anonimului, încât nu l-au mai lăsat să plece de pe scenă. Chiar dacă atmosfera crâşmei era departe de graţia operei, aplauzele necontenite l-au ameţit pe tânărul Cristian, care se simţea copleşit. După prima noapte de glorie, însă, s-au ivit şi primele îndoieli. La Conservator, Cristian Vasile studia cu un renumit profesor, Romulus Vrăbiescu, pentru care cântatul în dughene, la petreceri, printre fum de ţigară şi cu paharul în mână, era de neconceput pentru un student atât de promiţător. Vrăbiescu şi-ar fi avertizat studentul că oamenii care aplaudă atât de uşor, într-o zi, nu foarte îndepărtată, îl vor da uitării la fel de repede. Putea oare birtul să-l transforme într-un Pagony, într-un Battistini, un Caruso sau alţi idoli pe care-i purta în sufletul său, a început să se întrebe Cristian Vasile. Restaurantele de cartier începuseră să capete tot mai multă forţă şi să concureze cu sălile grandioase şi grădinile rafinate din centru, lăsând frâu liber unei noi generaţii de muzicieni, unor tineri care deschideau un nou capitol al scenelor şi, mai ales, începeau să schimbe mentalităţile conservatoare ale oamenilor, ale căror priviri acuzau, înjosind chiar, acest drum al trubadurilor de crâşme, scrie Andrei Ruse în „Zaraza“.
În cele din urmă, tânărul Cristian Vasile a ales cu inima şi n-a trecut mult până când a ajuns să fie printre capetele de afiş ale Bucureştilor. Angajamentul de câteva seri de la Răcaru s-a transformat într-un contract frumuşel, când patronul localului a văzut că lumea se înghesuia la spectacolele trubadurului.
UN REFUZ NU SE UITĂ NICIODATĂ
Un nou capitol a început pentru Cristian Vasile când l-a întâlnit pe compozitorul şi aviatorul Ionel Fernic, un nume deja cunoscut – piesele sale erau coloana sonoră a vieţii de noapte din Bucureştiul interbelic. Cei doi au devenit prieteni pe loc, iar, în timp, Fernic i-a dăruit lui Vasile zeci de romanţe şi tangouri. Cristian avea o dicţie aparte, o claritate a pronunţiei deosebită, falsând notele şi apăsând exagerat pe unele silabe pentru a accentua versurile, cu o lejeritate de invidiat. Tangoul îşi găsise dizeurul potrivit, iar faima nu a întârziat să apară. „Ce m-a îndemnat să cânt romanţe? Taxa de cămin? Îmbrăcămintea care se cam lustruise? Sau poate hrana cea de toate zilele? Nimic din toate astea. Numai dragostea mea pentru cântul vocal“, mărturisea Cristian Vasile, potrivit volumului „Ultimul trubadur“.
Pentru că vocea sa atrăgea mii de spectatori, proprietarii restaurantelor de lux îl curtau cu sume importante de bani. Se spune că, atunci când se muta de la un restaurant la altul, pierderile pentru patronul de la care pleca erau uriaşe, căci toată clientela îl urma pe Vasile.
Tânărul trubadur avea să călătorească şi peste hotare, la Berlin, unde a înregistrat primele sale piese, pe care nu le fredonau doar clienţii crâşmelor sau restaurantelor de lux, ci o ţară întreagă. A devenit rapid unul dintre preferaţii radioului, dar şi răsfăţatul presei vremii.
Înainte, însă, s-a lovit de un refuz pe care nu l-a uitat niciodată. „Acum vreo câţiva ani, după ce cântasem multă vreme la Răcaru, m-am dus la directorul unei firme fonografice, propunându-i să mă angajeze în exclusivitate, cu pretenţiuni nu prea mari. Nefiind prea cunoscut, cartea mea de vizită nu putea să spună mare lucru acelui director. Fără să m-asculte, m-a refuzat! De atunci a curs multă apă pe Dâmboviţă şi reputaţia mea a crescut. Am înregistrat întâi la Berlin, pe plăci Odeon, în aprilie 1931, «Adieu mein kleiner Gardeofizzier – Adio, scumpa mea» şi «Frag nicht warum ich weine – Nu mă-ntreba», apoi multe plăci Columbia.
Într-o zi, am primit câteva rânduri din partea aceluiaşi director pe care îl solicitasem eu odinioară, rugându-mă să mă duc să iscălesc un angajament cu el. Oferta era frumoasă, dar eu nu uitasem primirea ce mi s-a făcut prima dată“, povestea într-un interviu pentru „Magazinul“.
BOUL ŞI FEMEIA FATALĂ
La trei ani de la debut, Cristian Vasile înregistra la Berlin „Zaraza“, cu versuri scrise de Ion Pribeagu, după muzica unui tango uruguayan, de succes, cu acelaşi nume, compus în 1929 de argentinianul Benjamín Tagle Lara. Pribeagu credea că poate deveni un mare hit dacă-i păstrează şi titlul original, chiar dacă în limba română „Zaraza“ nu însemna nimic. În spaniolă, în schimb, melodia spunea o întreagă poveste – una mult mai puţin romantică, e drept. Era vorba despre un bou care trăgea la căruţă, iar pe spate avea o cârpă dintr-un material oriental – creton sau, în spaniolă, zaraza. Stăpânul boului cânta, alintându-şi animalul „Zaraza“. Ion Pribeagu s-a gândit că linia melodică i s-ar potrivi de minune lui Cristian Vasile, însă cu versuri adaptate pentru o piesă de dragoste. Aşa au luat naştere versuri precum: „Când apari senorita, în parc, pe-nserat/ Curg în juru-ţi petale de crin./ Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat/ Şi ai trupul de şarpe felin./ Gura ta e un poem de nebune dorinţi/ Sânii tăi, un tezaur sublim./ Eşti un demon din vis, care tulburi şi minţi,/ Dar ai zâmbetul de heruvim“.
În interpretarea lui Cristian Vasile, „Zaraza“ căpăta forma unei femei superbe şi de-a dreptul fatală. Devenea cel mai mare compliment pe care un îndrăgostit i-l putea face iubitei lui: „Eşti ca o zarază!“. Tangoul a avut un succes atât de mare, încât a fost una dintre puţinele melodii care au răsunat puternic şi în afara graniţelor. Era considerată de departe cea mai bună variantă a tangoului lui Tagle Lara, care începuse să fie adaptat în tot mai multe ţări.
Vocea lui Cristian Vasile se făcea auzită şi în restaurantele de lux din Paris, Madrid şi Berlin, dar şi în tavernele din Roma. În plus, ofertele de a urca pe scenele din străinătate curgeau, iar la radiouri era difuzat de zeci de ori pe zi.
Pribeagu avusese dreptate, „Zaraza“ i-a adus lui Cristian Vasile nemurirea, faima eternă.
ARTA NATURALEŢII
Cei mai cunoscuţi compozitori ai vremii îi scriau alte şi alte cântece şi, în interpretarea inegalabilă a lui Cristian Vasile, acestea deveneau hituri peste noapte. În perioada sa de glorie, nu era român care să nu cunoască versurile unor şlagăre precum „În ochii tăi fermecători“, „Pe boltă, când apare Luna“, „Aprinde o ţigară“. „Îi ardeau ochii şi-i ardea glasul când apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puţini interpreţi ai acestui gen au făcut-o. Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un uşor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă“, scria muzicologul Nicu Teodorescu.
Până în 1935, Cristian reuşise ceea ce niciun interpret din ţară nu izbutise. Avea un repertoriu şi o discografie uriaşe, înregistrând aproape 150 de piese, iar lejeritatea cu care cânta atrăgea în localuri din ce în ce mai mulţi muşterii. „Nu poţi realiza lucruri de excepţie dacă nu ajungi la acea simplitate fascinantă în măsură să emoţioneze. Să emoţionezi prin sinceritate şi firesc. Să păşeşti în scenă ca pe stradă“, spunea dizeurul.
A FOST SAU N-A FOST
Cu toate acestea, „Zaraza“ era piesa lui de rezistenţă şi nu exista petrecere la care să nu i se ceară să o cânte. Tangoul lui Cristian Vasile a dat naştere şi multor legende.
Cea mai fascinantă dintre ele spune că interpretul, în perioada sa de glorie, s-ar fi iubit nebuneşte cu Zaraza, o ţigancă din Bucureşti, curtezană de lux, care ar fi fost de o frumuseţe dumnezeiască: avea un păr lung, trăsături fine, buze mari şi senzuale. Zaraza s-ar fi îndrăgostit de Vasile când l-a auzit pentru prima dată cântând. „Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi darmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată“, scria Mircea Cărtărescu în volumul „De ce iubim femeile“.
Zaraza a rămas femeia lui Vasile şi numai a lui timp de doi ani. Însă frumoasa curtezană, căreia Vasile i-ar fi dedicat tangoul cu acelaşi nume, i-a atras atenţia şi lui Zavaidoc, un alt muzician cunoscut al vremurilor. Povestea de iubire dintre Vasile şi Zaraza s-ar fi încheiat brusc, în octombrie 1946, într-o seară în care femeia pleacă să cumpere tabac pentru iubitul ei şi este ucisă de un ţigan tocmit de Zavaidoc. A fost găsită a doua zi cu gâtul tăiat. Distrus de durere, Cristian Vasile ar fi zăcut în beţie zile în şir, ba chiar ar fi mâncat cenuşa Zarazei cu linguriţa şi ar fi vrut să încheie socotelile cu viaţa, turnându-şi terebentină pe gât. N-a murit, însă i-au fost afectate corzile vocale.
Chiar dacă verdicitatea acestei poveşti shakesperiene nu a fost niciodată confirmată – din contră, a fost contestată de istorici şi scriitori –, oamenii, dornici de poveşti de dragoste tragice, au menţinut-o vie până în zilele noastre.
Câştiga într-o lună cât un funcţionar diplomatic într-un an
În Bucureştiul interbelic, tânărul Cristian Vasile, născut în Brăila, devenise cea mai ascultată voce, dar şi cel mai râvnit bărbat. Era adorat peste măsură de oameni de toate vârstele, de la elite la drojdia societăţii, iar femeile făceau orice să-i intre-n graţii. Căci nu era numai un artist foarte talentat, ci şi un bărbat deosebit de atrăgător, care ştia să sucească minţile femeilor. Era atletic, cu trăsături armonioase, tot timpul îngrijit şi îmbrăcat la patru ace. Dincolo de aspectul său de amorez şi de vocea caldă, nici buzunarele nu-i mai erau goale ca-n vremea studenţiei, ceea ce îl făcea şi mai dorit.
Despre câştigurile financiare ale lui Cristian Vasile în perioada sa de glorie se spune că ar fi fost colosale. „Câştiga într-o lună cât un funcţionar diplomatic într-un an“, spune Andrei Ruse. Degeaba, însă, n-a pus niciodată bani deoparte, căci nu se gândea ce averi poate să-şi facă, numai ce averi poate să dăruiască.
Cristian Vasile petrecea neobosit cu prietenii săi de viaţă şi de pahar, era generos cu chelnerii, cu femeile, pe care le iubea cu patimă şi pe care le răsfăţa cu blănuri şi bijuterii scumpe, cu studenţii, cu noii muzicieni, cu actorii. Ce să mai, arunca bani în stânga şi-n dreapta. Ar fi putut avea palate, dacă şi-ar fi dorit vreodată, restaurante şi afaceri care să-i mărească însutit veniturile. Nu şi-a dorit nimic din toate astea, s-a dedicat tangoului şi numai lui.
Ionel Fernic, soția lui și Cristian Vasile
A IUBIT FEMEILE, DAR N-A AVUT PARTE DE IUBIRE
Ca un tango i-a fost şi viaţa amoroasă: pasională şi cu iz de tragedie. Prima dezamăgire în amor a venit odată cu Francesca Frangula, o tânără care şi-a părăsit soţul pentru a se arunca în braţele artistului. Cristian Vasile a înscris-o la Conservatorul de Artă Dramatică, i-a lansat cariera şi a luat-o de nevastă, crezând în iubirea ei sinceră. Fericirea conjugală n-a durat prea mult. După ce trubadurul şi-a dat seama că Francesca nu era interesată decât de banii lui, a divorţat.
Necazurile în amor nu s-au terminat aici pentru naivul şi romanticul Cristian Vasile. S-a îndrăgostit ca niciodată de tânăra Mary Maud. Nici cea din urmă nu l-a iubit cu adevărat, ci i-a vrut doar banii, de care a avut, într-adevăr, parte. Cântăreţul i-a cumpărat un adevărat palat în Bucureşti, pe care l-a umplut cu mobilă scumpă de la Veneţia, pe placul iubitei sale. Când şi-a atins scopul, femeia a rupt relaţia cu interpretul „Zarazei“, iar acesta a fost atât de devastat, încât a încercat să se sinucidă. L-a salvat mama sa, Virginia, despre care se spune că a fost, în cele din urmă, singura femeie care l-a înţeles şi l-a iubit necondiţionat.
RĂZBOIUL DE PE FRONT ŞI CEL PERSONAL
În 1939, începea Al Doilea Război Mondial, iar România era, alături de Ungaria şi Finlanda, aliată a Axei. Perioada de aur a Europei, a Bucureştiului, dar şi a lui Cristian Vasile erau pe sfârşite. Trubadurul s-a înrolat pe front în echipele artistice. A ajuns până la Don, dar dezastrul militar l-a adus din nou în ţară. A plecat apoi pe Frontul de Vest. A revenit la Bucureşti şi a fost angajat la un mic restaurant de lângă Cişmigiu. Atunci au apărut primele semne de boală. Respira greu şi obosea, slăbise foarte mult şi abia se mai ţinea pe picioare. Diagnosticul: TBC. A fost dus la Sinaia, unde a zăcut bolnav, în grija familiei, şi a fost la un pas de moarte. „Marele Cristian Vasile, vedeta muzicii uşoare, cel din lumina reflectoarelor, aplaudat, bisat, aclamat, admirat, era nevoit să trăiască la pat. Murea câte puţin în fiecare zi. Ros de boală, se hrănea doar cu amintirea unui trecut glorios. Deşi i se făcuse recomandarea de a sta numai în poziţie orizontală, era deseori găsit stând în fotoliu, cu ochii umeziţi. Alteori, privea cu orele pe geam“, nota Nicu Teodorescu în „Ultimul trubadur“.
COMUNIŞTII I-AU GRĂBIT SFÂRŞITUL
Prin 1950, Cristian Vasile şi-a revenit, însă nu s-a mai putut întoarce la cariera strălucită pe care o avusese din cauza comuniştilor. Se spune că a refuzat să se supună directivelor de partid. N-a vrut să cânte pentru Gheorghiu-Dej şi pentru Stalin, iar pentru aceste acte de rebeliune a plătit preţul: a fost aruncat într-un con de umbră. Deşi i s-a propus să fugă din ţară, la Paris, Cristian Vasile a preferat să rămână în România, încercând să facă ceea ce ştia mai bine: să cânte.
După mai multe tentative de a organiza coruri şi trupe muncitoreşti, cel care umplea săli până la refuz în Bucureştiul interbelic a ajuns să muncească pe şantierul Întreprinderii Gaz Metan din Mediaş. O vreme a revenit în Bucureşti ca prezentator de programe la Circul de Stat şi regizor la Teatrul de Păpuşi „Ţăndărică“. Aici a întâlnit-o pe fosta cântăreaţă Rada Moldovan, femeia care i-a rămas alături până la finalul vieţii. S-au căsătorit şi s-au mutat la Piatra-Neamţ, el ca regizor, Rada, ca sufleur. Vechile probleme de sănătate au reapărut. Trubadurul respira tot mai greu, ajutat de un aparat care asigura inhalaţia cu alopent.
MORMÂNTUL FĂRĂ NUME
Pe lângă boala de plămâni, Cristian a mai suferit o paralizie a corzilor vocale şi o boală de inimă. După o lungă suferinţă, interpretul „Zarazei“ a murit în iunie 1974, la 66 de ani. Înainte, a cerut să nu i se pună cruce inscripţionată cu nume pe mormânt. Dezamăgit de oameni, lăsat să se zbată în uitare şi sărăcie, aceasta a fost răzbunarea lui. A spus că, dacă va mai însemna ceva pentru oricine, atunci acela care va dori să-i afle cu adevărat povestea îl va căuta şi îl va găsi.
INTERVIU
Andrei Ruse, scriitor: „A fost primul star al interbelicului“ Cristian Vasile a fost un om cu păcate, dar un artist fără cusur, spune, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, scriitorul Andrei Ruse, care semnează biografia „Zaraza“. Versurile romanţelor sale erau pe toate buzele în Bucureştiul interbelic, iar oamenii se călcau în picioare pentru a-l asculta şi a-l sorbi din priviri. Dincolo de fenomen, Cristian Vasile este şi simbolul unei generaţii de artişti care a refuzat să se compromită făcând pact cu regimurile politice şi, drept urmare, a fost dată uitării. Ultimul trubadur, aşa cum a fost numit, a luptat însă până la capăt şi, chiar înfrânt de viaţă, a câştigat cel mai important pariu: este încă îndrăgit de generaţiile prezentului.
„Weekend Adevărul“: Cum au reacţionat urmaşii Radei Moldovan la biografia despre Cristian Vasile? Au citit-o?
Andrei Ruse: Da şi au fost impresionaţi, am rămas buni prieteni. A contat enorm părerea lor. Chiar dacă uneori ficţiunea se întrepătrunde cu adevărul istoric, am vrut ca personajele şi datele să fie cât mai aproape de realitate. Pentru că de poveşti şi legende, mi-au spus, se săturaseră până peste cap. Fuseseră extrem de afectaţi când au văzut că, într-un film regizat de Sergiu Nicolaescu, Rada Moldovan fusese transformată într-un fel de Zarază prostituată de lux. În opinia mea, este incalificabil să te joci cu imaginea unor oameni care chiar au existat şi au trecut prin multe, mai ales Rada, pentru puţin succes de can-can ieftin, de ultimă speţă. Eu fix asta n-am vrut să fac, ci să-l readuc în atenţie pe Cristian Vasile aşa cum a fost el. De aceea, cred că şi reacţiile urmaşilor lui au fost pozitive.
„Weekend Adevărul“: Ce v-a impresionat cel mai mult în dialogul cu cei care l-au cunoscut pe Cristian Vasile?
Andrei Ruse: Am fost emoţionat peste măsură când mă întrebau: „Dar de unde ştiai detaliul ăsta sau că avea acel tic verbal?“. Mă simţeam de parcă şi eu l-aş fi cunoscut cumva, şi poate că am şi făcut-o, într-un plan spiritual. Nu s-a lăsat păcălit nici de fascism, nici de comunism.
„Weekend Adevărul“: Ce v-a determinat să-i scrieţi povestea?
Andrei Ruse: Nu e vorba numai despre Cristian Vasile, ci de trioul pe care îl forma cu Ionel Fernic şi Ion Pribeagu, personaje pe care am vrut extrem de mult să le readuc în prim-plan. E povestea unei generaţii care a pierdut totul, prin schimbarea regimului politic. Iar „Zaraza“, dincolo de interpretul ei, mi s-a părut un simbol al faptului că arta depăşeşte orice bariere, inclusiv cele ale timpului şi ale nedreptăţii unui sistem politic. Cristian Vasile şi foarte mulţi dintre cântăreţii acelei epoci, cu mici excepţii, au fost îngropaţi de regimul comunist în uitare şi în mizerie. Cumva, povestea lui Cristian Vasile, ascensiunea lui fulminantă şi căderea la fel rapidă, a coincis şi cu înflorirea uneia dintre cele mai frumoase perioade ale României şi ale Bucureştiului – interbelicul.
„Weekend Adevărul“: Ce a însemnat Cristian Vasile pentru dumneavoastră?
Andrei ruse. Pentru mine, Cristian Vasile a fost un individ plin de calităţi, dar şi de o sumedenie de defecte. A făcut multe greşeli, inclusiv faptul că n-a rămas la Paris, din punctul meu de vedere, pentru care a suferit înzecit, dar dincolo de toate, a fost un profesionist desăvârşit. Cred că a fost primul star, dacă-l putem numi aşa, al interbelicului. Primul de mare anvergură. Acum nici nu ne putem imagina acel tip de succes, cu toată mass-media la dispoziţie. Şi cu cât creştea, voia şi mai tare să se perfecţioneze, asta m-a uluit. Nu s-a oprit nicio clipă din învăţat, lucru mai rar astăzi. În apogeul carierei sale, a plecat pe urmele tangoului, să-i caute rădăcinile pariziene, să stea de vorbă cu întemeietorii acestui gen. Cine ar mai face asta acum? Apoi, mai e şi poziţia lui în faţa instabilităţii politice a acelor timpuri. Cristian Vasile nu s-a lăsat păcălit de niciuna dintre marile tabere, nici de fascism, nici de comunism. A rămas drept în faţa amândurora, iar asta m-a atras mult la el.
„Weekend Adevărul“: I-aţi căutat mormântul fără nume şi l-aţi găsit. Cum aţi descrie acel moment? I-aţi făcut şi o promisiune: că nu veţi minţi nicio clipă cât de mult a iubit viaţa.
Andrei Ruse: Momentul descoperirii mormântului a fost şi punctul în care documentarea s-a terminat şi am început să scriu la carte ca nebunul – şi câte şase-opt ore pe zi, la foc continuu, vreo trei-patru luni. Am simţit atunci o conexiune foarte importantă cu Cristian Vasile. N-o pot explica. Simţeam, pur şi simplu, că nu o pot da în bară cu romanul, că efectiv sunt „vegheat“ în scrisul meu. I-am făcut şi o promisiune, pe care am scris-o şi la începutul cărţii, şi anume că nu voi minţi o clipă despre cum a fost el cu adevărat. A fost un moment foarte emoţionant, care m-a legat pentru totdeauna şi de oraşul în care se află mormântul, de Sibiu. Puţini dintre cei tineri ştiu cine a fost Cristian Vasile, judecând după muzicile pe care le ascultă azi. Ce e de făcut în această privinţă? Cred că romanul meu este exact o parte a acestui răspuns. Iată, câteva mii de persoane au aflat despre el şi muzica lui – şi chiar dacă, să zicem, muzica o mai ştiau de pe YouTube, o ascultă acum altfel. Acum îl şi văd pe interpret şi au o altă conexiune.
„Weekend Adevărul“: De ce e important să nu uităm cine a fost Cristian Vasile?
Andrei Ruse. Pentru că e un reper al istoriei noastre, nu doar muzicale. Avem o istorie recentă foarte întunecată şi cred că trebuie să săpăm adânc după modele şi să le punem apoi în lumină. Doar aşa putem ieşi din mocirla de azi.
„Weekend Adevărul“: În roman, Cristian Vasile e portretizat ca un erou, e idealizat, are multiple calităţi şi, aparent, niciun defect major. Asta e şi imaginea personală despre el? Un muzician şi un om fără cusur?
Andrei Ruse: Am tot auzit aceste lucruri şi recunosc că da, pe alocuri personajul meu e idealizat, romanul meu fiind oarecum o biografie romanţată. Dar cred că am păstrat şi multe dintre defectele lui: încăpăţânarea uneori prostească; faptul că era un cheltuitor excesiv; un petrecăreţ de neoprit, ceea ce i-a şi agravat starea de sănătate; ratările tuturor relaţiilor pe care le-a avut; încrederea oarbă pe care o avea în oameni nepotriviţi. Da, poate că aceste aspecte nu sunt aşa pregnante, dar sunt acolo. La fel, mi s-a mai spus că am idealizat interbelicul... Poate că am făcut-o în mare parte, dar nu sunt întru totul de acord. Sunt personaje care suferă exact din cauza problemelor grave ale ideologiilor politice de atunci, Pribeagu fiind cel mai bun exemplu. Cristian Vasile ajunge chiar la puşcărie câteva zile – putea să sfârşească rău atunci. Mai e şi dialogul cu Mircea Eliade, tocmai pentru a accentua viziunile epocii. Desigur, faptul că romanul se centrează pe Cristian Vasile şi, automat, pe viaţa scenelor de atunci şi a res- taurantelor, face ca aceste elemente să pară cumva de fundal. Dar nu le-am omis, ba chiar am capitole întregi unde am insistat pe nişte lucruri de tristă amintire.
„Weekend Adevărul“: Consideraţi că el a reuşit să se ridice deasupra acestor defecte?
Andrei Ruse: Cu siguranţă, da. Probabil, Cristian Vasile pare idealizat, pentru că aşa privesc eu oamenii, în genere. Sunt foarte înţelegător când vine vorba de anumite slăbiciuni. M-a interesat lupta lui dusă până la capăt şi faptul că, deşi aparent a pierdut, a câştigat pariul cu eternitatea. Pariul făcut cu Ionel Fernic şi Ion Prigeabu, când scria versurile „Zarazei“, dorind să păstreze titlul original şi exotic al tangoului argentinian, deşi în română „Zaraza“ nu însemna nimic, nu exista nici ca nume. Şi iată ce legende a născut, pe lângă piesa în sine.
