De ce Freddie Mercury și-a numit piesa BOHEMIAN RHAPSODY

De ce durează fix 5 minute și 55 de secunde? Despre ce este cu adevarat aceasta melodie?
Filmul a avut premiera pe 31 octombrie deoarece single-ul a fost auzit prima dată pe 31 octombrie 1975. Este intitulat pentru că „Rapsodia” este o piesă muzicală complexa , compusă în diferite părți și subiecte unde se pare că nicăieri nu are legătură cu celălalt. Cuvântul „rapsodia” vine din greacă și înseamnă „asamblarea părților unui cântec. „Cuvântul „boem” se referă la o regiune din Republica Cehă numită Boemia, unde s-a născut Fausto, protagonistul operei care îi poartă numele scrisă de dramaturgul și romancierul Goethe. În opera lui Goethe, Fausto era un bătrân foarte inteligent care știa totul, mai puțin misterul vieții. Când nu o înțelege, decide să se otrăvească.
Chiar în acel moment clopotele bisericii bat și el iese în stradă. Înapoi în camera lui, găsește un câine. Animalul se transformă într-un fel de om. Totul se rezumă la diavolul Mefisto. Acesta, îi promite lui Fausto că va trăi o viață plină și nu va fi făcut de rușine în schimbul sufletului său. Fausto intră, întinerește și devine arogant. Face cunoștință cu Gretchen viitoarea sa soție . Soția și fiul său au murit. Fausto călătorește prin timp și spațiu și se simte puternic. Să îmbătrânești din nou mă simt din nou mizerabil. Pentru că nu a încălcat legământul cu diavolul, îngerii se ceartă pe sufletul său. Această lucrare este esențială pentru înțelegerea Bohemian Rhapsody.
Melodia vorbește despre însuși Freddie Mercury. Fiind o rapsodie întâlnim 7 părți diferite:
Primul și al doilea act A capelă.
Al treilea act din Balada.
Al 4-lea act solo la chitară
Al 5-lea act de operă.
Al 6-lea act rock.
Actul 7-a "coda" actul final
Cântecul vorbește despre un băiat sărac care se întreabă dacă viața asta este reală sau este imaginația lui distorsionată trăind o altă realitate. El spune că, chiar dacă va înceta să trăiască, vântul va continua să bată fără existența lui. Așa că fă un pact cu diavolul și vinde-i sufletul.
Când a luat această decizie, fuge să-i spună mamei sale și îi spune...
"Mamă, tocmai am omorât un om, i-am pus un pistol la tâmplă și acum e mort. ” Mi-am aruncat viața la gunoi. Dacă nu mă întorc mâine mergi mai departe ca și cum nimic nu mai contează... „Acel om care ucide este el însuși, Freddie Mercury însuși. ”
Dacă nu reușește să împlinească legământul cu diavolul, va muri imediat. Își ia rămas bun de la cei dragi, iar mama lui izbucnește în lacrimi, lacrimi și plânsete disperate care vin din notele de chitară ale lui Brian May. Freddie, speriat strigă „Mamă, nu vreau să mor” Freddie se află într-un plan astral unde se vede: „Văd o mică siluetă a unui bărbat” (vezi o mică siluetă de bărbat).. "Scaramouche, ai de gând să ai o luptă/luptă? "
Scaramouche este „scaramuza” o dispută între armate cu călăreți (4 călăreți de cai ai Apocalipsei răului luptă împotriva forțelor binelui pentru sufletul lui Freddie) și continuă să spună „Tunetul și fulgerul mă înspăimântă foarte foarte tare” (adevărat o s și fulgerele mă sperie prea tare). Această frază apare în Biblie, exact în Iov 37 când spune.. „tunetele și fulgerele mă înspăimântă: inima îmi bate în piept” Mama lui văzându-l atât de speriat de decizia luată de fiul ei, pledează să-l salveze de pactul cu Mefisto. "E doar un copil sărac... „Iartă-ți viața de această monstruozitate. Ce vine ușor, ușor pleacă, îl lași să plece? „S-au auzit cererile Lui și îngerii coboară să lupte împotriva forțelor răului. „Bismillah (cuvânt arab care înseamnă „În numele lui Dumnezeu”) este primul cuvânt care apare în cartea sfântă a musulmanilor, Coranul. Așa că Dumnezeu însuși apare și strigă: nu te vom părăsi, lasă-l să plece. "
În fața unei astfel de confruntări între forțele binelui și răului, Freddie se teme pentru viața mamei sale și îi spune „Mama mia, mama mia lasă-mă să plec” (mamă, lasă-mă). Se întorc urlând din cer că nu-l vor părăsi, iar Freddie strigă „nu, nu, nu, nu” și spune „Belceb ú (Domnul Întunericului) poate a pus un diavol cu mama ta. "Freddie aduce un omagiu lui Wolfgang Amadeus Mozart și Johann Sebastian Bach când cântă... „Figaro, Magnifico” referindu-se la „Le Figaro” al lui Mozart, considerată cea mai mare operă din toate timpurile, și „Magnificat” al lui Bach. Termină partea de opera și rupe partea de rock. Diavolul, mânios și trădat de Freddie prin neîmplinirea legământului, îi spune „Crezi că mă poți insulta în acest fel? Crezi că poți veni la mine și apoi să mă abandonezi? Crezi că mă poți iubi și să mă lași să mor? "
Este înfricoșător cum Domnul răului se simte neputincios în fața unei ființe umane, înainte de pocăință și iubire. Pierduta bătălia, diavolul pleacă și ajunge în actul final sau "coda" unde Freddie este liber și acel sentiment îl consolează. Gongul care închide melodia sună. Gongul este un instrument folosit în China și în Asia de Est îndepărtată pentru a vindeca oamenii aflați sub efectele spiritelor rele.
5:55 minute e greu. Lui Freddie i-a plăcut astrologia și 555 în numerologie este asociată cu moartea, nu fizică, ci spirituală, sfârșitul unui lucru în care îngerii te vor păzi. 555 este legat de Dumnezeu și divinul, un sfârșit care va începe o nouă fază.
Și cântecul cântă ajunul Sfinților pentru prima dată. Un festival numit „Samhain” Celtic pentru a sărbători tranziția și deschiderea către o altă lume.
Celtii credeau că lumea celor vii și a celor morți era aproape unită, iar în ziua celor decedați ambele lumi s-au unit permițând spiritelor să se mute pe partea cealaltă. Nimic din Bohemian Rhapsody nu este ocazional.
Totul este foarte măsurat, lucrat și are un înțeles care transcende dincolo de doar un simplu cântec. A fost votat la nivel global ca fiind cel mai grozav cântec al tuturor timpurilor.
Acest subiect implica o schimbare radicală în Queen ca și cum ar fi făcut de fapt un pact cu diavolul, le-ar fi schimbat viața pentru totdeauna și i-ar fi făcut nemuritori.

[Scris de Jorge Palazón, Madrid, Spania]

Despre Paul Celan și ultimele sale clipe

Cine era necunoscutul al cărui trup Sena l-a purtat în aval, autoritățile găsindu-l la zece kilometri de Paris, pe 1 mai 1970? Cine era bărbatul de nici cincizeci de ani, cetățean francez, în buzunarele căruia se aflau două bilete nefolosite la un spectacol după „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett? Cum ar suna, pe scurt, povestea lui, dacă am da timpul înapoi?

Iată-l îndreptându-se spre Mont Mirabeau pe acest bărbat arătos, căruia nu-i mai place de ani buni să trăiască. Iată-l pe poetul care-și ascunsese moartea în versuri și care, alegându-și astfel sfârșitul, intra în galeria sinucigașilor postHolocaust precum Jerzy Kosinski, Tadeusz Borowski și Primo Levi.

Rămâne departe de noi, nu îl putem vedea în ziua aceea de luni, 20 aprilie 1970, cum urcă pe Pont Mirabeau, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai lung și cel mai înalt pod din Paris. Cum este această ultimă zi, sau noapte, căci nu se știe exact? Un calvar, ne putem imagina, un calvar pe care Paul Celan nu mai vrea să-l trăiască. Nimic nu e cum, când și unde trebuie în viața omului. Iar după Holocaust filosofia nu mai e de niciun ajutor. Ce s-a petrecut în interiorul acestei ființe dornice de neant în ultimele 24 de ore poate că e anticipat în poezia lui. Noi nu putem decât să ne întoarcem în timp și să încercăm o schiță de portret în care nu e loc de detalii.

Pe numele său adevărat Paul Antschel, se naște în 1920 într-o familie de evrei, la Cernăuți. Acasă se vorbea germană, dar și română, ucraineană sau idiș. Primii optsprezece ani din viața viitorului poet au ritmul vieții din vechiul oraș al Imperiului Austro-Ungar. După 1900, grație legăturilor strânse cu Viena, la Cernăuți se trăise ca într-o metropolă. Comerțul mergea strună, gazetele aduceau mereu vești, se tipăreau cărți în mai multe limbri, teatrele propuneau spectacole, școlile de diferite feluri se îngrijeau de viitor. Dar istoriei nu-i place liniștea și tulbură mai mereu valurile. Așa că trimite imediat nori de furtună.

În 1938, Paul Antschel merge în Franța, la Tours, să studieze medicina, pentru că numerus clausus îi obligă pe evrei să plece în străinătate. Este anul în care face cunoștință cu Parisul, unde rămâne la un unchi din partea tatălui, vizitează orașul și câteva muzee, vede câteva spectacole de teatru care rămân istorie. Peste un an, în vacanță, se întoarce în orașul natal din Bucovina, anexat la Rusia din 1940, dar, din cauza evenimentelor, nu mai poate reveni în Franța. Istoria e hotărâtă, se grăbește să-și urmeze planul ei pentru milioane de suflete care așteaptă înfrigurate o soluție.

Pe marginea prăpastiei, cu moartea bătându-i pe umăr, poetul obsedat de neant și de absurdul existențial petrece anii de război aproape de moarte. Ea îl cruță, dar nu îi cruță pe cei dragi, iar moartea lor atârnă greu în destinul lui Paul Celan. De fapt, va atârna decisiv într-o balanță care nu se va mai echilibra niciodată. După ce e deportată într-un lagăr de concentrare, mama lui este ucisă de naziști, tatăl moare de tifos, iar el e trimis, în 1943, într-un lagăr de muncă forțată din Moldova.

Tânărul atras de poezia suprarealistă, care face traduceri și scrie eseuri, înțelege repede că vor veni la putere comuniștii și caută scăpare. Ca să poată scrie, Paul Antschel trebuie să devină Paul Celan. Dacă identitatea sa se schimbă sau în ce sens se schimbă poezia lui, care trimite neîncetat la Biblie, la Psalmi, la Shakespeare, la Hölderlin și Büchner, se va putea spune mai târziu. La asta vor reflecta psihanaliștii atrași de lumea lui cenușie, în care rar se arată lumina. După ce traduce și editează cărți la București, trăiește un an la Viena și, într-o zi de vară, pe 13 iulie 1948, ajunge la Parisul pe care nu-l va mai părăsi decât atunci când va părăsi viața.

1948 este un an capital în destinul lui Paul Celan. Acum începe cu adevărat capitolul parizian, la un hotel, poetul trăind din traduceri. Își petrece zilele și nopțile în compania scrierilor lui William Shakespeare, Fernando Pessoa, André Breton, Paul Valéry, Emil Cioran etc., protagonist al unui exil în care rar există zile senine.

Cum să mai poți scrie poezie după Auschwitz, se întreba Theodor W. Adorno, cum să nu fie asta o barbarie? Așadar, scriind poezie după Auschwitz, Paul Celan este un bărbat care se luptă în fiecare zi să mai trăiască. Anul 1948 este și anul în care apare Todesfuge, cel mai cunoscut poem al său și una dintre scrierile fundamentale pentru poezia modernă postbelică. În volumul intitulat Paul Celan și „meridianul” său. Repere vechi și noi pe un atlas central-european, Andrei Corbea explică momentul: „Apariția în 1947 în «Contemporanul», în versiune românească, a Tangoului morții, publicat în germană abia un an mai târziu, în placheta vieneză Der Sand aus den Urnen, simbolizează momentul de vârf al popasului bucureștean și al celui «în limba română» al poetului ce doar de aici încolo se va numi Paul Celan; el anunța și o despărțire, căci numai câteva săptămâni după aceea semnătura revenea în «Agora» lui Ion Caraion sub primele sale poeme germane tipărite de el vreodată (…), iar «Revista lierară» semnala «pozitiv» publicarea «în traducere» a «poetului german Paul Celan». Opțiunea fusese, așadar, făcută, iar aventuroasa trecere a frontierei și a Cortinei de Fier spre Occident, cu scurtul intermezzo vienez și stabilirea la Paris, este la rândul ei încărcată de simbolul «alegerii» limbilor. Limba română devine brusc una pasivă, iar locul ei în comunicarea curentă îl ia franceza (…). Românește va mai vorbi rareori, poate cu Cioran, cu Gherasim Luca sau cu alți exilați și, din când în când cu vizitatori de la București, pe care îi va întâlni după 1964 (…)”

Nu doar un an al despărțirii, ci și un an al descoperirii, 1948 îl pune pe tânărul de 27 de ani care și-a pierdut părinții în Holocaust și a fugit de la București la Viena, prin Budapesta, față în față cu tânăra Ingeborg Bachmann, psionată de filosofie, care-și scrie doctoratul despre Martin Heidegger. În capitala Austriei începe contrarianta lor poveste de dragoste, nu suficient de puternică încât să dărâme ziduri, nu suficient de excentrică încât să convingă cercurile suprarealiste, dar suficient de reală încât să lase în urmă scrisori și o mulțime de întrebări. Publicate mai târziu în Franța, aceste mărturii spectaculoase și dureroase se pot citi acum și în română, în volumul „Timp al inimii”, care cuprinde și corespondența dintre Paul Celan și scriitorul Max Frisch, publicat la Editura Art.

Anii parizieni sunt însă și ani de construcție. Exilatul care descoperă, de exemplu, Cartierul Latin, tărâm prin excelență al exilaților, o cunoaște în 1951 pe Gisèle de Lestrange, o aristocrată catolică, pictoriță, pe care un an mai târziu o ia de soție și cu care își construiește o viață de familie. Imperfectă, e drept, dar ca orice altă viață de familie. Împreună, au doi fii, dintre care trăiește doar al doilea, Eric, viitor artist de circ. În 1955, Paul Celan primește cetățenia franceză, apoi începe să susțină cursuri la L’École Normale Supérieur, unde există și astăzi o sală care îi poartă numele, alături de Sala „Samuel Beckett”, și la l’Institut d’Études germaniques.

Capitolul parizian este unul complicat. Cu doi ani în urmă, în viața poetului se declanșase un război urât, care nu va rămâne fără consecințe asupra stării sale: campania de calomnii declanșată împotriva lui de văduva lui Ivan Goll, care îl acuza că a plagiat scrieri ale soțului ei, campanie care va continua cu îndârjire ani în șir și care va contribui semnificativ la șubrezirea stării de spirit a poetului, care, deși nu prea mai iese decât în Germania, din când în când, pentru lecturi publice, continuă să scrie poezie și să corespondeze cu Ingeborg Bachmann.

Fragilizarea lui este, de fapt, continuă. Crizele de delir sunt din ce în ce mai dese, astfel încât în 1965-1966 Paul Celan ajunge într-un spital de psihiatrie. Nu trece mult și ele se agravează. Nu trece mult și are loc o tentativă de a-și ucide soția. Timpul se grăbește, lucrurile o iau razna. Sindrom posttraumatic legat de Șoah, spun psihiatrii, plus o depresie gravă.

În 1967, după ce se separă de soție, în urma unui episod sever, locuiește într-un mic studio de pe Rue Tournefort, unde reușește să scrie în continuare poezie, iar în noiembrie 1969 undeva pe Bulevardul Emile Zola, dar e un loc unde nu se instalează cu adevărat, un loc de trecere, un loc care nu îi aparține și căruia el nu îi aparține nicidecum.

Moartea pândește peste tot, poezia lui absoarbe, iar ființa lui e absorbită de ea. Moartea a fost în trecutul lui, este în prezent și va fi, fără îndoială, și în viitor, îl așteaptă acolo, într-o formă pe care nu o vede nici măcar el. De-acum, rațiunea a ieșit din scenă și l-a lăsat pe poet să cutreie orașul atâtor exilați, celebri și anonimi, și să se oprească în dreptul unui pod. Din câte se pare, Pont Mirabeau, în 20 aprilie 1970, locul din care a privit ultima dată orașul acesta în care și-a dorit atât să ajungă. Acolo, într-o zi de primăvară, aproape de locuința sa, s-au sfârșit capitolul parizian și viața însăși. Acum, măcar la cincizeci de ani de la moartea lui, poate că poemele, eseurile și scrisorile lui ar trebui citite de cât mai mulți. Ar fi cea mai bună cale de a ne apropia de necunoscutul care s-a oprit ultima dată pe Pont Mirabeau.

Un articol de Monica Andronescu

sursa https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-paul-celan-poetul-care-s-a-aruncat-in-sena/

Povestea Castelului Calendar din Zau de Câmpie

Moşia din Zău de Câmpie a intrat în posesia familiei Ugron în a doua jumătate a secolului 18., prin căsătoria lui István Ugron cu baronesa Anna Bánffy. Posesiunea din Zau a făcut parte din zestrea baronesei, astfel că soţii s-au stabilit pe moşie şi au fondat „ramura din Zău de Câmpie” a familiei nobiliare Ugron. Moşia a intrat pe rând în posesia succesorilor, iar în anii 1860 Sándor Ugron (1826–1901) s-a instalat în moşie împreună cu soţia sa, Rozália Kendeffy din Râu de Mori (1836–1898). Dintre cei patru copii ai cuplului, Miklós (1858–1899) a fost moştenitorul averii, dar după moartea lui prematură, fratele său István a primit moşia. Pe vremea respectivă István Ugron a fost angajat ca și consul în Tbilisi, iar pe domeniul din Zău a existat un conac vechi, o casă de oaspeţi, un parc şi o criptă familială. Ugron a iniţiat construirea unui nou castel în 1908, la 9 ani după ce a moştenit proprietatea.

Construit pe un deal de lângă localitatea Zău de Câmpie, în anul 1911, Castelul-Calendar nu este doar o legendă.  Vechile înscrisuri spun că acest castel a fost contruit între 1909 şi 1911 sau 1912 de către baronul Istvan Ugron. La prima vedere nimic deosebit, însă ciudăţenia apare la o privire mai atentă. Castelul are 4 turnuri, 7 terase, 12 intrări, 52 de camere, 365 de ferestre. Toate îmbină perfect durata timpului „închis” între cărămizi şi mortar. Cele 4 turnuri semnifică cele 4 anotimpuri, cele 7 terase sunt cele 7 zile ale săptămânii, cele 12 intrări reprezintă cele 12 luni ale anului, cele 52 de camere amintesc de cele 52 de săptămâni dintr-un an, iar cele 365 de ferestre simbolizează cele 365 de zile ale anului.

Istvan Ugron

Lucrările de execuţie ale castelului au fost demarate în 1908, în lipsa lui Ugron. Supravegherea execuţiei a fost asigurată de un inginer clujean, György Koncz, căruia i-a fost atribuit greşit şi elaborarea proiectelor de construcţii de către o revistă de specialitate din epocă (Vállalkozók Lapja). Execuţia lucrărilor i-a revenit antreprenorului Dániel Handler: el a administrat suma pentru construcţie (mai mult de 160.000 de coroane) şi el a subcontractat anumite lucrări unor specialişti. Cei mai importanţi meşteri, care au participat la lucrările edificiului, au fost István Németh (cioplirea blazonului de pe faţadă), Imre Kapcza (scara în spirală) şi sculptorul Lajos Brósz.
Castelul are planul în formă de L, o lungime de 50 de metri.

Istvan Ugron, pe atunci ambasadorul Austro-Ungariei în Rusia,  a cerut să fie ridicat ca mărturie a iubirii veşnice pe care o purta pentru una dintre fiicele ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Legendele vechi spun despre baronul Ugron că a fost ambasadorul Imperiului Austro-Ungar la curtea ţarului Rusiei. Aici, baronul s-a îndrăgostit de una din fiicele ţarului, şi anume de ducesa Olga Romanov. 

ducesa Olga Romanov

Ducesa l-ar fi acceptat, dar pretențiile ei au fost mult prea mari. Aceasta i-a cerut baronului să paveze drumul către castel cu bani de aur. Și baronul s-a apucat de treabă. Ambasadorul îndrăgostit a dat poruncă muncitorilor pentru a-i îndeplini hatârul iubitei. Doar că pe la jumătatea drumului prințesa a cerut ca banii de aur să fie puși în cant, pentru ca nimeni să nu pășească pe coroana împăratului, potrivit acesteia reprezenta o lipsă de respect și loialitate față de împărat. Ugron a dat din nou poruncă pentru refacerea drumului, doar că de data aceasta nu i-au ajuns banii pentru întreaga porțiune de drum. Văzându-se neputincios și incapabil să îndeplinească cerințele femeii iubite, baronul Istvan Ugron a încetat o vreme să îi mai facă curte prințesei. Baronul a rămas fără bani.

Familia ţaristă a fost detronată în 1917 de revoluţia bolşevică, iar din ordinul lui Lenin toţi membrii familiei imperiale au fost executaţi. Vestea a venit ca un trăsnet în castelul de la Zau al baronului, care, după acest tragic eveniment s-a retras definitiv din viaţa publică. Veşnic neconsolat, baronul a trecut în nefiinţă în 1945 la Turda, nu înainte de a dona măreaţa construcţie, în care urma să îşi petreacă restul zilelor cu frumoasa prinţesă din Rusia. Castelul a fost dat uitării.

La parter, fostele încăperi reprezentative sunt grupate în jurul holului mare central, care cuprinde şi scara principală. Ca plan, în stânga holului erau Salonul Oriental, Salonul de turn hexagonal, sufrageria şi un salon mic; în spatele holului era un bufet; în dreapta erau: Salonul de Pipe, încăperea turnului rotund. În aripa mai scurtă, perpendiculară, au fost amenajate sala de luat micul dejun şi camere de dormit. La etaj s-au construit camere numai în partea din stânga holului, aici fiind înşirate camerele de oaspeţi, un salon pentru oaspeţi şi camera învăţătorului, iar în turnul mic circular a fost plasat grupul sanitar pentru oaspeţi.
Din amenajarea interioară iniţială au rămas numai câteva uşi neogotice şi structura holului central, conceput într-un stil eclectic, care îmbină elemente decorative preponderent neoromanice şi neogotice.
István Ugron a avut o mare pasiune: aceea de a colecţiona tablouri şi alte opere de artă. Avea o colecţie de piese cumpărate în timpul misiunilor sale diplomatice şi a excursiilor sale în străinătate: operele unor pictori contemporani polonezi, sârbi şi orientali, dar şi preţioase obiecte de artă, covoare orientale şi arme. Toate acestea, împreună cu mobilierul, au fost risipite după naţionalizare.
După însemnările proprietarului, construcţia s-a avansat cu greu, castelul fiind finalizat doar în anul 1912, dar mobilierul a fost executat în 1918. 

Masa cu două scaune și dulapul-vitrină, singurele piese de mobilier din Castelul-calendar, care au scăpat de distrugere, se află la Muzeul de Istorie din Turda

Bătrânul Ugron a cedat castelul în 1925 lui István Bánffy, fiul lui János Bánffy, rezervând pentru sine numai câteva camere. István Ugron a locuit mai degrabă la Cluj, unde în 1948 a şi murit într-un azil de bătrâni. Peste un an proprietatea din Zau de Câmpie a fost naţionalizată, iar piesele de mobilier au fost luate de oficiali. Până în 1954 în castel a funcţionat un centru de colectare de cereale, apoi între 1954–1959 şcoala locală cu clasele VI–VII., iar între 1959–1962 şcoală profesională agricolă. În 1963 castelul a fost transformat în centru de plasament pentru copii, administrat de Consiliul Judeţean Mureş. În iulie 2012 centrul a fost desfiinţat şi încă nu se ştie viitoarea funcţie a clădirii golite.

Timp de trei ani oamenii locului au fost obligaţi să muncească acolo, gratuit, cu uneltele şi cu animalele lor. Castelul de la Zău de Câmpie nu a fost vizitat foarte des de baron. Cu toate acestea a fost ridicat din ambiţia lui de a construi o reşedinţă de vară cu totul şi cu totul deosebită, diferită de orice altă reşedinţă. În perioada comunismului a fost preluat de stat şi a primit mai multe destinaţii în timp. Mobilierul a fost confiscat de conducerea comunistă şi transferat la Turda, unde era pe atunci centrul de judeţ.

În anul 1925, Ugron a cedat castelul lui István Bánffy, rezervând pentru sine numai câteva camere, iar ulterior, în anul 1948 baronul avea să moară la Cluj, într-un azil de bătrâni. După un an, în 1949, proprietatea a fost naţionalizată, iar piesele de mobilier au fost luate de oficiali. Până în 1954 în castel a funcţionat un centru de colectare de cereale, apoi între 1954–1959 şcoala locală cu clasele VI–VII., iar între 1959–1962 şcoală profesională agricolă. În 1963 castelul a fost transformat în centru de plasament pentru copii, administrat de Consiliul Judeţean Mureş.

Din păcate, starea construcţiei se agravează însă pe zi ce trece.

sursa https://coltisorderomania.ro/2021/04/10/ati-auzit-de-castelul-calendar-din-transilvania/

Palatul Baroc din Oradea

În 1692, după ce administraţia otomană a fost izgonită din Oradea, catolicismul a pus din nou stăpânire pe judeţ, deşi la acel moment lipseau construcţiile tipice instituţiilor ecleziastice. În următorul secol s-au ridicat mai multe biserici, însă niciuna nu a fost considerată destul de reprezentativă, încât să îndeplinească atributele necesare unei catedrale. 

Prin urmare, episcopul Forgacs Pal, la 1 mai 1752, a dispus ridicarea unei catedrale după planurile arhitectului Giovanni Battista Rica, Basilica Romano-Catolică. Următorul episcop, Patachich Adam, a considerat foarte importantă realizarea unei reşedinţe episcopale în imediata apropiere a catedralei. 

„La palatul episcopal piatra de temelie a fost pusă la 23 mai 1762, arhitectul noii clădiri fiind Franz Hillebrandt iar conducătorul lucrărilor, Johann Michael Neumann”, notează Liviu Borcea, în „Memoria Caselor”. 

Patru ani mai târziu, lucrarea era aproape gata, rămânând de terminat lucrările interioare. Capela era finalizată în luna septembrie a anului 1776, fiind pictată în frescă de către Johann Nepomuk. Fresca se axează pe tema penitenţei, a suferinţei ca modalitate de a experimenta graţia divină. Sala festivă a fost decorată mai târziu, în 1879, de către pictorul Franz Storno.  

Planul construcţiei ilustrează inspiraţia franceză prin forma de “U”. Parterul are ferestrele terminate în segment de arc, fiind tratat ca un soclu pentru etajele unite prin pilaştri. Ferestrele de la etajul întâi sunt prevăzute cu coronamente în segment de cerc sau în formă de acoladă, având în interiorul lunetei busturi figurative realizate din stuc. Ferestrele de la etajul al doilea sunt ovale şi sunt încoronate de scoici realizate din stuc. La potenţarea motivului central al faţadei contribuie şi rotunjirea expresivă a colţurilor rezalitului şi acoperişul dublu. 

Palatul păstrează vestigii ale lumii baroce, printre care pictura capelei, sobele de faianţă în stil baroc şi rococo, decorate fantezist. Potrivit celor menţionate de Peter I. Zoltan în „Clădirile monument istoric al Oradei”, edificiul reflectă trăsăturile arhitecturii baroce din sudul Germaniei. 

Cele mai multe analogii trimit la reşedinţa episcopală din Wurzburg, creaţie a lui Johann Balthansan Neumann, la ridicarea căreia asistase şi Franz Anton Hillebrandt. Cele două clădiri au în comun atât planul în formă de “U”, cât şi elementele de décor şi forma mansardei. În spaţiul Ungariei, clădirea are analogii cu palatele Feltolgy şi Bukkosd. 

„Palatul Episcopal este cea mai grandioasă operă a lui Hillebrandt şi îl reprezintă în totalitate”, scrie Peter I. Zoltan. 

În timpul perioadei 1945-1989, clădirea a fost folosită mai întâi ca azil pentru revoluţionarii comunişti greci refugiaţi în România. În 1970 edificiul a fost trecut în proprietatea statului şi renovat în urma deteriorărilor produse de refugiaţi, găzduind apoi colecţiile Muzeului Ţării Crişurilor. 

După un controversat proces de revendicare, dreptul de proprietate asupra palatului a fost recunoscut vechiului proprietar, clădirea fiind restituită catolicilor.

sursa https://adevarul.ro/locale/oradea/secretele-palatului-baroc-oradea-cladirea-365-ferestre-zi-anului-1_5649d01b7d919ed50e47ca0a/index.html

http://www.voyagetube.com/unitate-obiective.php?id=190

Întâlnirea micului pianist Corneliu Gheorghiu cu marele Enescu

După aproape un secol, Botoșanii nu mai au aproape nimic din gloria orașului de odinioară. Parfumul fostelor grădini ce concurau cu cele ale marilor capitale europene, casele modelate în linii arhitectonice care mai păstrează și astăzi, chiar în ruină fiind, parfumul de epocă, oamenii pentru care arta însemna mai mult decât colecții de fotografii lângă monumente suferinde...

1931 a fost Anul Enescu, în care marele compozitor rotunjea o jumătate de secol. Sărbătorit în întreaga lume, aniversarea maestrului nu putea fi ignorată de către botoșăneni.
Nu era prima dată când George Enescu revenea pe pământul natal spre a concerta. Avea doar 13 ani când a cântat în sala Liceului Laurian, în cadrul unui recital de caritate pentru spitalul de copii din oraș.

Revine la Botoșani în martie 1912, în debutul unei serii de concerte incluse în turnee naționale. În noiembrie 1914 cântă la Dorohoi, de asemenea în cadrul unor concerte caritabile ale Crucii Roșii. Susține mai multe concerte pentru răniții de război (februarie 1915 - Botoșani, mai 1917 - Dorohoi şi Botoşani).
Și se întoarce constant: aprilie 1921 - Botoșani, aprilie 1923 - Dorohoi și Botoșani, mai 1923 - Botoșani, martie 1927 - Dorohoi și Botoșani, aprilie 1929 - Botoșani, mai 1929 - Dorohoi, noiembrie - 1931 Dorohoi și Botoșani, noiembrie 1936 - Botoșani, noiembrie 1937 - Botoșani.

Enescu era admirat, iubit, aplaudat, adulat la Botoșani. Semnificative sunt cuvintele profesorului de muzică Mihai Grigore Posluşnicu, care scria în paginile „Informatorului” din 25 aprilie 1931:
„Gândul românesc se îndreaptă, cu deplină admiraţie, cătră desăvârşita artă, trecută, de mult, în domeniul musicei universale, a lui George Enescu. Trebue să mărturisim de la ’nceput, după cum spune emeritul critic musical Emanoil Ciomac, că geniul lui Enescu ne desarmează şi, de câte-ori vorbim de el, riscăm să cădem iarăşi în laude, cari pot părea, dela o vreme, banale”.

Enescu 50 de ani: Concertul din 13 noiembrie

George Enescu împlinea 50 de ani, iar botoșănenii aveau să îl sărbătorească în mare fast și admirație.
Cu doar o zi înainte, pe 12 noiembrie, Enescu primise aplauze la Dorohoi. Marele muzician se afla într-un tur care începuse la Giurgiu, pe 22 octombrie. De la Botoșani, Enescu a trecut Prutul către Chișinău, apoi a concertat în Iași, Timișoara, Oradea, Cluj, până la Sighișoara. Nu putem trece cu vederea că marele Enescu susținea aceste evenimente în scop caritabil, după cum aflăm și din procesul-verbal al ședinței Comisiei Interimare a județului Dorohoi, în care s-a stabilit sărbătorirea lui George Enescu, cu ocazia împlinirii a 50 de ani (cf. ”Memoria Arhivelor botoșănene. George Enescu”, Muzeul Județean Botoșani, 2016):

”Dl Prefect Eduard Bubure pune chestiunea asupra marelui artist Gh. Enescu, ca fiu al acestui județ, care a împlinit etatea de 50 de ani, și de datoria cetățenilor și a întregii populațiuni a județului este de a sărbători pe marele artist, care a dus faima neamului românesc și peste Ocean și, după cum s-a hotărât de un Comitet din orașul Dorohoi ca în ziua de 12 noiembrie curent, când marele artist urmează a da un concert în orașul nostru în scop filantropic, marele artist să fie sărbătorit cu ocazia împlinirii a 50 de ani, și cum se cer unele cheltuieli, propune a se deschide un credit extraordinar din bugetul acestui județ pe anul curent, în sumă de 10.000 de lei”.
Concertul de la Botoșani era anunțat în presa botoșăneană, care consemna faptul că:

„la 13 noiembrie, marele George Enescu va da un singur concert la Teatrul „Eminescu”. Biletele s-au pus în vânzare. Nu ne îndoim de călduroasa primire ce botoşănenii vor şti să o facă maestrului Enescu, pe care întreaga lume îl sărbătoreşte cu ocazia aniversării sale de 50 de ani”.

Iar așteptările au fost pe măsura celebrității și a talentului celui ce devenise deja cel mai mare muzician al țării.
Dintr-un alt număr al ziarului „Informatorul” aflăm că:

“o sală aproape plină a aplaudat cu frenezie copiosul program executat de Enescu, acompaniat la piano de N. Caravia. Aplauzele şi entuziasmul publicului au făcut pe maestru să cânte o bucată peste program. La ora 12, în sala Primăriei a avut loc banchetul oferit de Primărie, la care, d. primar Missir a rostit cuvinte de omagiu şi recunoştinţă din partea botoşănenilor pentru marele Enescu, la împlinirea a 50 de ani de viață. Maestrul Enescu a locuit, ca întotdeauna când vine la Botoşani, la dl. Ciomac”.

În acei ani, în Botoșaniul interbelic trăia și Corneliu Gheorghiu, fiul farmacistului Gheorghiu. Intuindu-i talentul, părinții l-au încredințat spre șlefuire profesoarei Marița Goilav, fostă elevă a lui George Enescu. La 6 ani, copilul Corneliu susținuse primul concert pe scena Teatrului Mihai Eminescu, un eveniment despre care presa vremii scrisese elogios. Cezar Crețeanu consemna în ”Știrea” o recenzie despre copilul-minune, însă visul copilului depășea cu mult notorietatea locală, chiar dacă Botoșanii erau atunci un oraș care mustea de cultură și de genii.
Și ca să ne facem o idee despre Botoșanii acelor ani, ne întoarcem la o mărturisire pe care o face – în ultimii ani ai vieții - însuși Corneliu Gheorghiu:

“Botoșanii anilor 30 însemnau pentru mine o intelectualitate culturală de înalt nivel: la o populație de 33.0000 de locuitori aveam familii unde se făcea muzică de cameră. Aveam Teatrul Eminescu (copie a lui Burgtheater – Viena) unde se produceau ansambluri serioase și distractive (Constantin Tănase), Cinema Popovici, aveam mari personalități: Enescu, Iorga, poeți: Pillat, Artur Enășescu, scriitori (Tiberiu Crudu), ziariști (Cezar Rețeanu, cu prima recenzie în “Știrea” despre „copilul minune”), erau chiar trei ziare, profesori renumiți: Iacobeanu (Franceză), Poslușnicu (Muzică: Istoria Muzicii la Români), Blebea (Matemateci), prof. Gheorghiu (Istorie). Corul excelent al Liceului Laurian, condus de Poslușnicu, ne vizita casele de Crăciun (făcea parte din el și fratele meu, care lua lecții de vioară cu prof. Poch)”.

Întâlnirea micului pianist cu marele Enescu

1931, noiembrie. Se duce vestea că George Enescu va susține la Botoșani un concert. Marița Goilav, profitând poate și de relația cu fostul său profesor, îl roagă pe compozitor să îl asculte pe micul artist.

Enescu, asaltat de ”copiii-minune”, nu privește cu mare încredere această cerere, însă din respect pentru eleva sa de odinioară acceptă să îl asculte pe copil doar 10 minute și doar compoziții proprii.

Elevul minune i-a cântat lui George Enescu, dar nu 10 minute, ci o oră și jumătate! Nouă valsuri compoziții proprii, două fantezii, un Andante Cantabile. Enescu se minuna de ceea ce auzea, pentru că nimeni nu îl învățase pe copilul de numai 7 ani să compună.

Uimit de talentul copilului, George Enescu le recomandă părinților să îl ducă pe micul Corneliu la Paris. Farmacistul Gheorghiu nu își permitea Parisul, dar l-a dus pe Corneliu la București. Dovada că Enescu intuise geniul copilului s-a adeverit: la numai 9 ani, Corneliu Gheorghiu este admis la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică. Legăturile nevăzute se îmbină în chip minunat. La București, Corneliu Gheorghiu îl întâlnește pe finul lui George Enescu,  Dinu Lipatti, între cei doi întremându-se o minunată prietenie.

Corneliu Gheorghiu a devenit la rândul său un pianist recunoscut în țară și în străinătate. S-a stins pe 8 octombrie 2019, la Bruxelles, la vârsta de 95 de ani.

Astăzi, la 90 de ani de la acel concert aniversar, Botoșaniul își plânge propria neputință. Teatrul pe scena căruia a cântat Enescu, locul în care au răsunat aplauzele pentru zeci și zeci de mari artiști, zace astăzi în ruină. Actorii se nevoiesc într-o spațiu impropriu actului teatral, artiștii Filarmonicii își risipesc muzica pe o scenă improvizată și departe de idealul simfonic al unei orchestre. Cinematograful pedalează între instituții, împărțit administrativ și despărțit de publicul său.
Războaiele, comunismul, nici măcar atât de clamata pandemie nu au distrus mai mult decât au făcut-o indiferența și nepăsarea, lipsa viziunii culturale postdecembriste fiind de departe un fenomen care nu pare să dispară prea curând în Orașul Geniilor.

sursa: https://www.botosaneanul.ro/Botosanii-de-altadata/cum-il-sarbatoreau-botosanenii-pe-enescu-acum-90-de-ani-o-intalnire-emotionanta-intre-un-copil-si-un-geniu-al-muzicii-foto-/

Despre Traian Vuia

Traian Vuia s-a născut în 1872 în satul Surducu Mic, în Timiș, părinții săi fiind preotul Simion Popescu și Ana Vuia. Copilul a urmat Liceul Romano-Catolic din Lugoj, iar după bacalaureat s-a înscris la Facultatea Politehnică din Budapesta, la secția mecanică, dar, neavând suficienți bani, a reunuțat și s-a orientat spre Drept.

Tânărul își ia doctoratul în științe juridice pe 6 mai 1901, apoi se întoarce la Lugoj, unde începe să lucreze la construirea primului aparat de zbor pe care-l numește aeroplan-automobil. Renunță, însă, din cauza lipsurilor financiare, și pleacă la Paris în iulie 1902, în speranța că va găsi pe cineva interesat să-i finanțeze proiectul.

Prima intrevedere o are cu Victor Tatin, cel care construise în 1879 un model experimental de aeroplan. Acesta pare interesat de proiect, dar încearcă să-l convingă pe Vuia că-i lipsește un motor adecvat și aparatul, așa cum era proiectat, va fi instabil. În 1903 tânărul Vuia trimite proiectul și Academiei de Științe de la Paris, explicând ideea sa de a zbura cu un aparat mai greu decât aerul și procedura de decolare, dar Academia îi respinge proiectul spunând că e utopic.
El nu renunță însă la proiect și primește un brevet, în august 1903, pentru “aeroplanul automobil”. În toamna lui 1904 începe să-și construiască un motor, tot o invenție personală, și obține un brevet pentru această invenție în Marea Britanie. Acesta va fi primul său avion, Vuia I.

Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată: după o accelerare pe o distanță de 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru, pe o distanță de 12 m, după care paletele elicei s-au oprit, iar avionul a aterizat.

Ziarele din Franța, Statele Unite și Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare.

În perioada Primului Război Mondial, Traian Vuia a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de invenţii, timp în care a redactat mai multe manifeste de încurajare destinate soldaţilor de naţionalitate română, cehă, slovacă, sârbă care luptau în rândul armatei austro-ungare.

În primăvara anului 1918, a fost unul dintre iniţiatorii Comitetului Naţional Român din Transilvania, militând pentru unirea Ardealului cu România, iar în preioada interbelică va călători în România de două ori, în 1932 şi 1934.

Din 1921 până în 1946 inventatorul român locuiește în Garches, la 11 kilometri de Paris, la Vila Regina, dar în ultimii ani, activitatea sa intrase intr-un con de umbră, este aproape uitat de foștii colaboratori, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial va suferi multe privațiuni. Sunt, totuși, alături de el câțiva vechi prieteni și admiratori români.

Scriitorul Victor Eftimiu va povesti despre ultima sa întâlnire cu Vuia: “Când l-am văzut ultima oară la Garches, lângă Paris, Traian Vuia era paralizat, vorbea greu, dar își arăta gratitudinea față de cei care l-au sprijinit, printre care și vecinul său, moldoveanul Petru Ciolan. Ciolan l-a îngrijit până în ultimele-i clipe, cu inimă românească și devotament filial. La Garches, în preajma lui Vuia, l-am mai întâlnit și pe Ion Tișca, de prin părțile Brașovului, plecat din țară încă din 1900 și ajuns mare industriaș prin Franța. Tișca a subvenționat cu fonduri importante mișcarea de rezistență a românilor în timpul ultimului război. Când Vuia, bolnav, în neputința de a mai lucra și a-și respecta contractele, se simțea îngrijorat de bunul său renume față de asociații lui financiari, Ion Tișca l-a liniștit spunându-i să n-aibă nicio grijă că îi va plăti el toate datoriile. Și, într-adevăr, așa a făcut. Până la reîntoarcerea în țară a inventatorului, bunul transilvănean i-a servit, lunar, zece mii de franci.”

 

Petru Groza, șeful guvernului comunist, a fost cel care a făcut demersurile pentru repatrierea bătrânului Vuia. Cei doi se cunoscuseră la Paris, în mansarda din Faubourg Montmartre a inginerului român, în timpul unei vacanțe pe care Groza, care era student la Berlin, a făcut-o în Franța.

Ajuns la București, va primi o rentă viageră din partea statului pentru contribuția adusă aerodinamicii mondiale și va fi cazat o vreme la Athenee Palace pentru că nu avea nicio proprietate în România. Apoi i s-a găsit o locuință și i-a fost alocată o menajeră pentru că starea sa de sănătate era grav deteriorată. Nu după multă vreme, pe 3 septembrie 1950, Traian Vuia a murit la București, fiind înmormântat la cimitirul Bellu.

sursa: https://dosaresecrete.ro/traian-vuia-ajutat-la-batranete-de-compatriotii-sai/