Istoria clădirii în care s-a semnat actul Unirii, indiferența autorităților, lucruri mai puțin știute despre Mica Unire

Hotel Concordia 2018

La lumina zilei, strada Smârdan din Centrul Vechi al Bucureștiului n-are cu ce să-și acopere hidoșeniile: un covor roșu murdar ar trebui să îmbie trecătorul la „Girls Live Nude”, iar o construcție strâmbă din sticlă se dă cafenea de lux. Fete înfrigurate le cer trecătorilor să se oprească pentru băuturi calde, dar pe lângă ele trec mai ales oameni bosumflați care cară cutii. 

La numărul 39 e o clădire ascunsă sub un cearșaf alb pe care-s desenate contururi de ferestre și de uși. Învelișul se despică deasupra intrării, acolo unde scrie mare „Hotel Concordia”. Prin crăpătura porții se vede un gang întunecat, plin de gunoaie.

 
La Hotelul Concordia din Centrul Vechi s-a decis alegerea lui Cuza ca domn al Țării Românești. Clădirea, monument istoric, azi în paragină,  a găzduit istorica întâlnire politică din apartamentul 5, de la etajul 1, întâlnire care a avut loc în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, în care s-a hotărât Unirea Principatelor Române prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza drept domn al țării Românești, după ce fusese ales domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859.  Tot ce mai aminteşte de istorie şi de însemnătatea naţională este placa de marmură de la intrarea în gang: „În această clădire se afla în anii Unirii Ţărilor Române Hotelul Concordia…”.

Hotelul, ridicat în 1852, avea 90 de camere, un restaurant luxos, cafenea și sală de biliard și a devenit loc de întâlnire pentru elitele vremii. „Preţul unei camere era de 3-8 franci pe zi. În interior se afla un restaurant cu bucătărie germană, o cafenea şi o sală de biliard”, aşa cum nota Constantin Bacalbaşa în „Bucureştii de altădată (vol. I)”.
Scriitorul povesteşte când a ajuns prima dată în Bucureşti: „Am tras la Hotelul Concordia-veche, de pe strada Germană, astăzi strada Smârdan. Era pe seară. Am prânzit la restaurantul hotelului iar a doua zi dimineaţă am dejunat la birtul lui Hristodor, cel dintâi birt din Bucureşti pentru bucătăria zisă orientală”.
Clienţii obişnuiţi erau străinii care doreau condiţii diferite de cele oferite de hanurile bucureştene din zonă.

„La cafeneaua Brenner, la 1854, Tolstoi era un client obişnuit. La vremea aceea, Hotel Concordia era cel mai european hotel din Bucureşti, înainte de Hotel de Bulevard. Veneau aici cei occidentalizaţi, paşoptiştii, cei care regăseau aici serviciile de lux de la Viena. În curtea interioară erau mese, un restaurant. Constantin Dobrogeanu Gherea s-a ascuns aici de ruşi şi a vrut să facă o spălătorie”, spunea, într-o discuţie publică din 2013, scriitorul Stelian Tănase.

În deceniile de după Unire, două incendii au înghițit clădirea, însă proprietarii au refăcut-o. Începutul distrugerii vizibile azi se află în perioada comunistă, când a fost preluat de ICRAL (Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă) și modificat după bunul plac al noilor chiriași.

După 1989, clădirea a fost câștigată în instanță de către un cetățean străin și vândută în 2003 către o firmă românească. Clădirea „este exploatată de firma Ro Naturstein, compania care o deține în proprietate, alături de alte 50 de imobile pe care le are în tot Bucureștiul. Împreună cu acestea, formează un conglomerat imobiliar a cărui valoare contabilă era estimată, la finele lui 2011, la aproximativ 1,14 miliarde de lei (aprox. 250 de milioane de euro)”, arăta o investigație Rise Project.

Zece ani mai târziu, Sorin Oprescu - primar general la acea vreme - , promitea că hotelul va fi refăcut cu ajutorul de la primărie.
Preşedintele filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor, Șerban Sturdza, a atras atenția din nou asupra stării în care continuă să se afle clădirea, în timp ce an de an politicienii „se bâțâie în Hora Unirii în fața televiziunilor”. Într-una dintre pozele publicate pe contul său de Facebook acum doi ani, arhitectul ține o pancartă pe care scrie „Rușine”. 

„RUŞINE! Sărbătorim un secol de la Unirea României în acelaşi mod păgubos care a ajuns să ne caracterizeze: de ochii lumii şi de dragul burţii. În fiecare an, în 24 ianuarie, cei care s-au nimerit a fi aleşi în conducerea ţării, s-au năpustit la Iaşi să se bâţâie în Hora Unirii în faţa televiziunilor. Anul ăsta, au declarat Ziua Unirii zi nelucrătoare pentru ogoirea votanţilor. Clădirea din Bucureşti în care s-a făcut Unirea dintre Moldova şi Ţara Românească, stă, însă, să se dărâme de ani buni. Aceiaşi aleşi care se dănţuie la Iaşi, nu dau două parale pe ea. Ca pe mai nimic din ce înseamnă Patrimoniu. RUŞINE!
Poporului nu îi pasă. Decât de faptul că nu trebuie să meargă la serviciu de ziua Micii Uniri. Iar fericirea lui e deplină dacă pică de-o sarma şi-o ţuiculiţă la festivităţi. În cursul unui an, bucureştenii adunaţi de pretutindeni trec în şuvoaie pe strada Smârdan din centrul Bucureştilor pe lângă o clădire care stă să cadă. Şi în care acum 159 de ani li s-a scris istoria. Şi li s-a hotărât viitorul. Şi, nu-i aşa, dacă treaba s-a făcut, cui îi mai trebuie clădirea?! Poa' s-o dea jos. RUŞINE!
Arhitecţilor, istoricilor şi minorităţii intelectuale care a rămas conştientă li se adumbreşte uşor fruntea când trec pe lângă fostul hotel Concordia. Însă foarte puţin. Şi le trece repede. RUŞINE!
Cuza Doamne, Kogălniceanu, spuneţi-le şi celorlalţi că noi, românii, nu v-am meritat. RUŞINE, ROMÂNIA!”.a scris Sturdza.

7 lucruri mai puțin știute despre Mica Unire, explicate de istoricul Alin Ciupală

1. Dincolo de etnie și limbă, până la momentul Unirii sunt puține afinități între Moldova și Muntenia. „De fapt, sunt două lumi care trăiesc destul de separat: vorbim de tradiții diferite, vorbim de teritorii între care nu au existat atât de numeroase contacte pe cât ne place nouă să credem. Se călătorea foarte puțin dintr-un Principat în altul. Și aș îndrăzni să spun că, pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, boierii moldoveni sau boierii munteni călătoreau mai des spre Occident decât la Iași sau la București”, spune istoricul. Idealul Unirii n-avea ecouri în rândurile oamenilor de rând, mai ales în lumea rurală, deși propaganda folosită de Alexandru Ioan Cuza după lovitura de stat din mai 1864 făcea adesea referire la atașamentul țărănimii față de proiectul unionist: „Moș Ion Roată e foarte prezent în această propagandă oficială. Dar Moș Ion Roată - chiar dacă e un personaj real - nu reprezintă decât una dintre ideile propagandei regimului.”

2. Francezii nu sprijină Unirea Principatelor pentru că le sunt simpatici românii sau pentru că se consideră frați întru latinitate, ci pentru că au interese strategice în zonă. Napoleon al III-lea se raportează la problema Unirii „exclusiv din punct de vedere al intereselor Franței ca mare putere în Europa”, explică Alin Ciupală. În scrisorile trimise de C.A. Rosetti din exil, acesta le atrage atenția tovarășilor de luptă pașoptiști în legătură cu negocierile purtate de Napoleon al III-lea cu Viena: el propune să cedeze Principatele austriecilor, în schimbul provinciilor italiene deținute de Habsburgi, Lombardia și Veneto. Când e refuzat, conducătorul Franței își schimbă planul și decide să folosească Principatele pentru a declanșa o nouă Revoluție maghiară care să destabilizeze Imperiul Habsburgic. „De altfel, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a încercat punerea în practică a acestui plan: vase italiene vor aduce la Galați și la Brăila arme franceze, pe care românii trebuiau să le treacă munții în Transilvania, maghiarilor. Numai că diplomația rusă va devoala acest plan. Izbucnește un mare scandal diplomatic și, în cele din urmă, vasele trimise de Napoleon al III-lea sunt obligate să se retragă cu tot cu arme”, spune istoricul.

3. Unirea nu e doar visul pașoptiștilor, ci și rezultatul unui joc între marile Puteri. Treaba e încurcată, iar Alin Ciupală dă un exemplu lămuritor: „Austria se opune Unirii pentru că ideea e susținută de Franța, iar Prusia susține ideea Unirii pentru că în felul acesta se opune Austriei.”

4. Alegerea capitalei e un subiect sensibil, pentru că tentația de a stabili capitala la Iași e foarte mare. Asta mai ales dacă avem în vedere că Alexandru Ioan Cuza e legat personal de Iași și Moldova. „Numai că Iașul e prea aproape de granița cu Imperiul Rus, iar înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei, consfințită de Tratatul de Pace de la Paris, nu putea rămâne o realitate europeană permanentă. Dimpotrivă, Rusia a început să pregătească revanșa imediat după încheierea Tratatului de Pace de la Paris. În condițiile acestea, Bucureștiul era un oraș mai protejat. În plus, era mai aproape de Dunăre, adică de puterea suzerană, care avea tot interesul să sprijine la nevoie acest tânăr stat. Acestea au fost considerentele care au determinat alegerea capitalei la București, sunt mai degrabă de natură strategică, politică și militară”, spune Ciupală. O facțiune a marii boierimi moldovene nu s-a împăcat niciodată cu faptul că centrul de greutate al noului stat este la București și nu la Iași, însă această facțiune nu va putea să încline vreodată balanța spre o sciziune.

5. La momentul alegerii, Alexandru Ioan Cuza pare un personaj fără anvergură și așa devine o opțiune acceptabilă pentru toți. Provine din rândul boierimii de țară: tatăl său, Iancu Cuza, fusese sameș în județul Fălciu; mama sa, Sultana Cozadini, era o grecoaică fanariotă adusă în suita ultimului domn fanariot al Moldovei și căsătorită aici fără zestre pentru a scăpa de mănăstire. Faptul că Alexandru Ioan Cuza era pe jumătate grec va fi trecut adesea sub tăcere de biografii săi, pentru că nu rezona cu ideea de românitate. Căsătoria cu Elena, fiica boierului Iordache Rosetti, îi aduce lui Cuza protecția unei familii puternice în Moldova. „Cu certitudine, Alexandru Ioan Cuza a fost subestimat, pentru că foarte mulți dintre membrii adunării elective de la Iași au crezut că, votându-l, vor putea să conducă ei în spatele unui om cunoscut pentru viața aventuroasă pe care o avusese până în acel moment. La București deja nu se mai punea problema alegerii altcuiva decât la Iași”, spune istoricul.

6. Cuza conduce Principatele Unite ca un „despot luminat” într-o epocă în care despotismul luminat e depășit și se izolează. „Monstruoasa coaliție” - numită astfel de ziarele loiale domnitorului, singurele care treceau de cenzură - grupează de fapt personalități politice care doresc o liberalizare veritabilă a regimului politic din Principatele Unite. Însă realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza sunt foarte mari: „de la Legea instrucțiunii publice până la introducerea codurilor de legi, de la reforma administrativă până la reforma agrară, secularizarea averilor mănăstirilor închinate - toate sunt opere foarte importante, care pun bazele unor instituții de tip modern. Problema era că aceste instituții nu funcționează pe baza unor principii de tip modern, pe baza unei ideologii de tip liberal, ci sunt puse în mișcare de voința domnitorului, și asta era prea puțin.”

7. Pe termen scurt și mediu, reforma agrară nu ține cont de interesele omului simplu și are rezultate catastrofale. „Alexandru Ioan Cuza le-a dat pământ țăranilor pentru că, transformându-i în proprietari, i-a transformat în plătitori de impozite. Numai că țăranii, în cele mai multe cazuri, nu au capacitatea materială de a lucra în mod eficient pământurile pe care le-au primit. În aceste condiții, țăranul este pus într-o situație extrem de dificilă: el trebuie să plătească statului un impozit în bani, dar n-are capacitatea de a-i obține. Țăranul nu poate să facă față acestei presiuni teribile. Și avem la dispoziție date statistice care ne arată că, de exemplu, șeptelul s-a înjumătățit sau că în anumite părți ale Principatelor Unite aproape că izbucnește foametea. Au fost și câțiva ani neprielnici agriculturii din cauze climatice.”

sursa: https://www.scena9.ro/article/ce-a-ramas-dupa-mica-unire-7-lucruri-mai-putin-stiute-de-atunci

https://www.news.ro/cultura-media/istoria-unei-cladiri-care-moare-hotel-concordia-simbolul-nasterii-romaniei-moderne-primul-loc-din-bucuresti-vizitat-de-bacalbasa-si-preferat-de-tolstoi-1922400024002018010717641796

„Focul cel mare" din martie 1847, cum a fost reconstruit Bucureștiul

“Marele Foc”, acuarelă de Mustacoff

Cel mai mare incendiu din istoria modernă a Capitalei a izbucnit la 23 martie 1847, chiar de Paşte. Oficial, flăcările au ucis 15 oameni, alţi zeci au suferit arsuri, iar aproape 2.000 de clădiri au fost făcute scrum. Joaca unui băieţel cu un pistol a provocat un adevărat dezastru:aproape 2.000 de clădiri şi 12 biserici au fost mistuite de flăcări!

Focul a izbucnit „la un ceas după amiază”, de la casa clucereseii Zoiţa Drugăneasca, de lângă metohul Episcopiei Buzăului de la Biserica. Sf. Dimitrie.Costache Băiatul în vârstă de 11 ani al cluceresei (mare dregător) Zinca Drugănescu, făcut cu Filipescu, care divorțase cu mult timp în urmă de ea, a vrut cu tot dinadinsul în acea zi să „pocnească artificii”.
Copilul ar fi descărcat un pistol spre podul plin cu fân al şopronului. Apoi a intervenit vântul. În doar câteva clipe, focul a început să se extindă spre Est, ajungând să pârjolească 20% din București.

O țigancă ar fi prevestit la nașterea lui Costache că acesta avea să își lege numele de o mare nenorocire.
Copilul a avut un destin tragic. El a mai trăit doar trei ani, după care a murit răpus de ftizie (tuberculoză pulmonară, n.r.), de care era tratat într-un sanatoriu din Genova, așa cum i se cădea unei familii bogate ca cea a Drugăneștilor. 

„Sprijinit de suflarea furtunoasă a austrului", incendiul s-a întins repede, cuprinzînd o zonă triunghiulară cu vârful în casa amintită şi o latură pe direcţia Curţii Vechi şi a Puşcăriei, iar alta a străzilor ce urcau spre Lipscani, Hanul şi Mănăstirea Sf. Gheorghe şi mai departe. In această rază focul a ars mahalale pînă la marginea oraşului, aici casele fiind răsfirate prin curţi întinse, incendiul nu s-a mai putut propaga cu aceiaşi înlesnire ca în centrul comercial al oraşului. unde prăvăliile şi casele erau foarte înghesuite. ln linii mari, au ars atunci: mahalaua Sf. Dimitrie, de la biserică la vale, uliţa Franţuzească pe partea stângă (azi strada 30 Decembrie), uliţa Nemţească, (str. Smârdan), uliţa Şelarilor, Puşcăria (Piaţa de Flori), Lipscăniilor de la Picollo încolo, Marchitaniilor, Hanul lui Zamfir (pe Bulevardul 1848, cam în dosul Bisericii Sf. Ilie Kalenderu) Bogasieriile, Braşoveniile, uliţa Bărăţiei cu biserica, a Zarzavagiilor, Hanul lui Papazoglu (în dosul Bărăţiei), Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Tîrgul Cucului, Pescăriile vechi cu cavafiile noi, mahalaua Stelei, a Udricanilor, a Sf. Vineri, a Lucacilor, a Sf. Ştefan şi altele".

Distrugerea întregului oraş a fost însă împiedicată prin acţiunea energică a pompierilor, ajutaţi de soldaţii din garnizoana oraşului. In primele zile, la 25-26 martie, se credea că au ars 13 biserici şi 1798 de case, între acestea fiind socotite şi hanurile, fiecare luate drept o unitate. Aceste cifre s-au dovedit inexacte, fiind exagerate, dar numărul victimelor omeneşti care în primul moment au fost anunţate ca fiind 13, s-au găsit a fi mai' tîrziu 15. După datele oficiale, suprafaţa oraşului bîntuită de foc a fost de 158730 klafteri (stînjeni) pătraţi, însumînd un număr de 1850 clădiri.

Victimele incendiului au fost: la biserica Stelei, 4 victime  (Agatia sora arhiereului Constantin şi Maria soţia lui Haralambie cu 2 copii); La Hanul Papazoglu, 4 victime (Dragomanul Balotă, Ana văduvă greacă, o nepoată de 8 ani Irina. un grec Dumitru venit din Grecia după milă), la Sf. Gheorghe Vechiul o victimă (Ioana preoteasa); în pivniţa lui Stan Cîrciumarul, o victimă (calfa de pantofari Ioan), în mahalaua Lucaci, 4 victime (Catinca bucătăreasa, o femeie necunoscută, Manda, femeie în casă la pitarul Ogrădeanu şi llinca fata Despii, văduva); în mahalaua Ceauş Radu, o victimă (Stan cîrciumarul).

Inainte ca oficialităţile să procedeze la măsuri de ajutorare a sinistraţilor, aceştia au pornit la reconstruirea locuinţelor şi a prăvălioarelor distruse. Reflectarea acestei iniţiative o găsim în ofisul domnesc din 26 martie, prin care se încearcă oprirea speculei asupra materialelor de construcţie. Totodată, s-au luat măsuri şi pentru împiedicarea speculei asupra alimentelor, în special în ceea ce priveşte mălaiul şi pîinea. In sfîrşit, a trebuit să se vină efectiv şi substanţial în ajutorul sinistraţilor. Erau necesare sume enorme şi sub presiunea nevoilor s-a procedat cu oarecare energie, domnitorul Gheorghe Bibescu însuşi înscriindu-se cu 6000 galbeni în fruntea unei liste de subscripţie la care a fost chemată să se alăture toată populaţia ţării. Deosebit, au fost obligate să contribuie şi autorităţile. Astfel, Mitropolia cu episcopiile sale trebuia să dea un sfert din venitul pe an, adică 500 000 lei; Casa centrală venea cu tot disponibilul pe anul in curs în valoare de 220 000 lei. Mănăstirile închinate aduceau 700 000 lei; Casa visteriei, din paragraful rezervei; 300 000 lei; funcţionărimea şi militarii contribuiau cu leafa pe o lună (de la 300 lei în sus) ceea ce revenea la 300 000 lei; în sfîrşit, din rezerva caselor maghistraturilor (primăriilor) se mai adunau 180 000 lei; în total 2 200 000 lei. 

Proporţiile nenorocirii căzute asupra oraşului Bucureşti au determinat un curent de ajutorare şi din afara graniţelor. Curtea de la Petersburg, cea de la Viena şi de la Stambul, spre a-şi întări influenţa politică în ţara noastră, neguţătorimea din Lipsca (prin bancherii Sina, Rotschild şi alţii) şi de la Braşov, a căror interese economice erau strîns legate de buna desfăşurare a comerţului bucureştean, au trimis îndată sume însemnate. 

Un gest de admirabil patriotism şi de sentiment frăţesc a fost acela al moldovenilor, care, prin Vasile Alecsandri, au contribuit în mod substanţial 13 la ajutorarea celor loviţi atît de greu; moldovenii şi-au dovedit solidaritatea cu locuitorii oraşului Bucureşti, care nu mult după aceia avea să devină capitală a ţării unite. 
Dar contribuţii importante au venit şi din partea locuitorilor Capitalei însăşi, din cartierele cruţate (in total 276 357 lei, 20 parale, din care 31 500 fuseseră subcrişi de Miloş Obrenovici, primul pe listă), precum şi din judeţele ţării. Pentru a veni în ajutorul sinistraţilor şi pentru a se asigura reluarea activităţii normale a comerţului bucureştean, autorităţile au recurs la înfiinţarea unei comisii compuse din neguţători, care avea misiunea de a împărţi ajutoarele provenite din subscripţii publice din interior şi din afară, precum şi din contribuţii obligatorii puse asupra lefilor funcţionarilor, veniturilor bisericeşti etc. 

Rostul comisiei era de a aduna „ştiinţele cele mai temeinice şi nepărtinitoare" pentru a se lua „măsurile de mîngîiere ce putinţa va arăta". In mod efectiv însă, lucrările sînt semnate de Ion Otetelişanu, Mihai Califarov şi Lazăr Kalenderoglu. Această comisie a procedat la întocmirea unor catagrafii pe mahalale şi care cuprindeau numele proprietarilor şi al chiriaşilor, felul caselor arse (mari, mici, prăvălii cu un cat deasupra etc.), îndeletnicirea sinistratului, valoarea imobilului ars, valoarea lucrurilor dinlăuntru arse, greutăţile sinistratului, situarea lui in treapta 1-3 de nenorocire şi suma cu care se ajutora. Procedeul de ajutorare era următorul: se adunau informaţii asupra sinistratului şi a pagubelor avute, se apreciau greutăţile lui familiare sau profesionale şi era trecut într-una din cele „trei trepte de nenorocire", după care i se fixa ajutorul. Cu un „bilet" eliberat de comisie, sinistratul se prezenta la Visterie de unde încasa suma acordată. 

Rubricile nu sint strict respectate de toţi alcătuitorii catagrafiilor; le avem însă bine întocmite pe cele care privesc mahalalele comerciale, din care am putut trage concluziile documentare pe care le înfăţişăm. 

Astfel, din analizarea listei alcătuite la 26 iunie 1847 a celor 1559 de sinistraţi, cărora li s-a împărţit suma de 2 573 250 lei, constatăm că la împărţirea banilor, a prezidat spiritul de clasă. Cele mai importante ajutoare, acelea de 10 000 lei sînt atribuite unor boieri sau mari neguţători, ca: Anastase Polizu din mahalaua Sf. Nicolae Şelari, serdarul Atanasie Gazoti din Sf. Gheorghe Vechi, clucerul Andricu din Stelea, Enache Şalvaragiu şi Nicolae Ceauşescu din Vergu, Vasile Gheorghiu şi pitarul Nicolae Mustacov din Sf. Nicolae Şelari, Teohari Atanasiu, Chiriac Antoniu şi Petru Gheorghiu din mahalaua Ceauş Radu şi Iancu Bălăceanu din Sf. Gheorghe Nou; 90.00 lei capătă vicontele de Grammont din Răzvan, curtean a lui Bibescu, 8000 lei vameşul Iordache din Vergu, I. D. Nicolici din Răzvan, Elinea Păsculeasca din Sf. Gheorghe Vechi, Elenca Califarov, ruda acelui important membru al comisiei, Iosif Romanov din Sf. Gheorghe Nou etc. În schimb, sînt mulţi cei cu 100 şi 200 lei, pe care îi găsim prin mahalalele sărace (Sume infime în raport cu costul vieţii. căci numai o kilă de griu costa in iunie1848, 115 lei). 
La 3 mai 1847, Secretariatul Statului aproba raportul comisiei care întocmise catagrafia şi ordona visteriei să slobozească suma de 2 648 000 lei pe baza înfăţişării „biletelor" eliberate de comisie. Operaţia s-a executat, iar la 25 iulie comisia raporta domnitorului felul în care îşi îndeplinise sarcina.
Bineînţeles, conducerea statului era mulţumită de lucrările comisiei.
La 29 iunie 1847, prin ofisul nr. 424 21, Bibescu aducea mulţumiri comisiei pentru împărţirea sumelor, însărcinînd-o să urmeze mai departe cercetarea reclamaţiilor celor nemulţumiţi şi împărţirea prisosului de bani.
Prin alt ofis de peste cîteva luni 23 se dispunea să se mai împartă ,,bilcturi" asupra Visteriei pentru 490 430 lei rămaşi în casă, totalul banilor împărţiţi ridicîndu-se la 3 176 151 lei şi 10 parale.
După cum era de aşteptat, operaţiile comisiei nu au putut mulţumi, în special pe cei săraci. Jalbele individuale se aglomerau la palat şi erau trimise înapoi către comisie pentru cercetare.
Unii dintre micii meseriaşi, în general oameni săraci şi-au manifestat indignarea pentru felul cum se făcuseră repartizările (ca de pildă Petru săpunarul. trecut cu 300 lei, Bercu croitorul cu 200 lei, Maria văduva cu 100 lei, Solomon ceaprazarul cu 100 lei, Tudor pușcaşul cu 250 lei) refuzînd să vină ca să-şi ridice sumele atribuite.
Paralel cu acţiunea oficialităţilor româneşti, din diferite motive, au intervenit în acţiunea de ajutorare şi consulii străini aflaţi la Bucureşti. Astfel, Consulul general rus, dispunînd de o importantă sumă de bani, reprezentînd darul Curţii de la Petersburg pentru sinistraţii bucureşteni, precum şi rezultatul apelului pentru a se subscrie ajutoare în împărăţia vecină, a întreprins cercetări proprii şi a împărţit sumele adunate. Această acţiune era menită să întărească prestigiul Rusiei în Ţara Românească. 

Sumele totale împărţite pînă la 13 martie 1848 se urcau la. 236 800 lei. Consulul francez, de asemenea nemulţumit de felul cum s-au atrebuit ajutoarele unor protejaţi ai săi, a intervenit la domn şi a depus o listă de 12 persoane socotite de dînsul ca nedreptăţite şi pe care secretariatul statului a înaintat-o din înalt ordin comisiei. Operaţiile de ajutorare asupra cărora s-a revenit în mai multe rînduri, au continuat în tot cursul anului, la 29 noiembrie 1847 apărînd ultimele date comunicate publicului. 

Peste 5 luni, în aprilie 1848, comisia formată din Califarov, Gherasim şi Pancu raporta domnitorului Bibescu situaţia: 52 de păgubiţi tot nu se prezentaseră să-şi încaseze ajutoarele. In faţa acestei atitudini Bibescu pune o rezoluţie, la 17 aprilie 1848, prin care dă un ultim termen de 2 luni celor ce întîrziau să-şi valorifice drepturile. Socoteala definitivă a întrebuinţării banilor s-a dat într-un volum anume tipărit, din care rezultă că s-au ajutorat 2887 păgubiţi, cărora li s-a împărţit suma de 3 195 759 lei. Din sumele ce trebuia să le plătească, Mitropolia a reţinut pentru refacerea bisericelor incendiate: 12 000 lei pentru biserica Sf. Gheorghe Vechi, 8000 lei pentru biserica Vergului, 10 000 lei pentru biserica Lucaci, 6000 lei pentru biserica Sf. Ştefan, 8000 lei pentru Biserica Ceauş Radu şi 6000 lei pentru biserica Olteni. Visteria a mai eliberat din acest fond suma de 230 552 lei pentru despăgubirea expropriaţilor în vederea sistematizării părţilor din oraş distruse de foc. Numărul celor care au contribuit la ajutorarea sinistraţilor se ridica la 3 560 persoane, iar suma totală subscrisă era de 3 489 370 lei 23 parale, la care se adăugau 4 112 lei diferenţă de curs.

Din acelaşi fond s-au mai cheltuit pentru repararea azilului de la Sf. Vineri 9 000 lei, apoi s-au restituit unele sume, date bunăoară de ofiţeri şi cîrmuitorul de Prahova peste ce erau obligaţi. In sfîrşit, s-au ajutat şi victimele unui foc ce se întîmplase la Rîmnicu Vîlcea, cu 80 000 lei. 

Totuşi, au mai rămas cîţiva meseriaşi şi alţi oameni săraci care erau îndreptăţiţi să capete despăgubiri, dar nu s-au mai prezentat să-şi mai încaseze sumele, mult prea mici, ce li se repartizaseră, dînd acestui refuz caracterul unui protest împotriva spiritului părtinitor în care se făcuse împărţirea banilor. 

La sugestia unora dintre funcţionarii civili rămaşi în slujba statului din vremea administraţiei militare provizorii ruse, care au atras atenţia guvernului că nenorocirea focului era totuşi un prilej nimerit pentru a se schimba faţa acelei părţi din oraş, s-au luat măsuri importante pentru sistematizarea zonelor arse. Un rol însemnat în această acţiune de sistematizare l-a avut inginerul maior Rudolf Arthur von Borroczyn, şeful secţiei tehnice, care propune ca uliţele să rămînă cu aceeaşi direcţie, numai să se lărgească şi să se construiască pe lături în condiţiuni de siguranţă pentru viitor. Lui Borroczyn i se datoreşte înfiinţarea pieţii de pe locul fostei Puşcării şi trasarea celor cîteva străzi drepte de pe locul fostului Tîrg al Cucului care se deosebesc aşa de bine de acea veche mahala comercială. Pentru punerea în aplicare a măsurilor preconizate de comisie s-au. făcut schimbări de proporţii şi exproprieri.

De o importanţă deosebită pentru prevenirea incendiilor şi sistematizarea Capitalei este însă hotărîrea Sfatului orăşenesc, adoptată la sfîrşitul anului 1847, prin care oraşul s-a împărţit în trei ocoluri de trei „clasuri", fiecare cu alt regim de construcţii şi cu severe măsuri de pază contra incendiilor, în special în centrul oraşului (ocolui clasului I). Totuşi, măsuri eficiente în această privinţă nu se iau decît în deceniul al VI-lea al veacului al XIX-lea, cînd prefacerile şi modernizarea oraşului se accentuiază, în special după Unirea Principatelor Române.

 

Focul de la 23 martie 1847 a şters vechea înfăţişare a părţii centrale - meşteşugăreşti şi comerciale - a oraşului, moştenită din veacurile trecute. Nenorocirea aceasta a fost însă un prilej potrivit pentru negustorimea care se ridica tot mai puternică şi înţelegea să se afirme pentru a da oraşului o altă faţă, potrivită cu starea ei economică înfloritoare. Se cunoaşte din alte surse în ce timp scurt s-au refăcut casele de comerţ grav lovite, ce mers prosper au avut în anii următori. In locul centrului de dughene de lemn, întunecoase şi înghesuite, în locul bolţilor de hanuri s-au ridicat la fiecare pas casele negustoreşti clădite ca în Austria, cu prăvălii şi depozite jos şi cu locuinţe deasupra. Aspectul atîtora dintre străzile comerciale de pînă mai ieri a fost acela imprimat ·de refacerea de după „focul cel mare".

ANEXA SFATUL ORAŞENESC AL CAPITALEI BUCUREŞTI 

Nenorocita întimplare a focului de la 23 marile au silit pe Sfat a chibzui următoarele măsuri spre a se putea regularisi alinierea uliţelor cu scumpătate și a se lucra cu cerută temeinicie zidurile şi cu asigurare pe cît putiinţa va sta despre ferirea focului, să se împartă oraşul în trei ocoluri de trei clasuri. 

Ocolul clasului I. 

Din uliţa Mogoşoaiei în dreptul palatului tronului la dreapta, pe ulita ce coboară în vale pe din dosul bisericii Kreţulescului, socotindu-se amîndouă laturile dreapta şi stînga, drept în poarta clucerului Simion  Marcovici înainte pe dinaintea paharnicului Pencovici şi paharnicul Algiu pînă la podul de peste Dîmboviţa de lîngă batimentul fîntînilor şi apoi în josul Dîmboviţei pînă la podul de peste acest rîu de lingă casa Brîncovenească, înainte pînă în dreptul grădinei răposatului paharnic Constandin Bobescu prin uliţa ce de curînd se află deschisă în dreptul hanului Golescu, uliţa Caliţii şi de aici pe uliţa ce merge la Palatul de locuinţă înainte pe la Sfinta Ecaterina în uliţa cea mare la stînga pînă la casa lui Halfon şi apoi în dreapta pe la Beilic, Kreps berarul, general Mavro, la Piaţa Sfatului din dreapta bisericii Sf. Vineri pe la Stelea în Piaţa Mare în dreapta prăvăliei lui Mişu, proprietatea lui Gazoti şi de aici pe uliţă pînă la Sfinţi şi apoi pînă la Scaune, Sărăria veche, Carvasaraua Colțea, Hagi Moscu, clucerul Vasilache, Voinescul, boierii Corneşti, pe la casa logofătului Ioan Manu şi iarăşi la palatul tronului. 

Ocolul clasului al II-lea. 

Celelalte uliţi ce rămîn în ocolul II (vopseaua) roşie cu toată întinderea uliţelor celor mari şi anume Mogoşoaia, Tîrgul de Afară pînă la bariera de acum a Caliţiei şi Şerban Vodă, Podul de Pămînt pînă la barierele vechi, precum şi laturile uliţelor ce cade în linia ce desparte raioanele celeilalte văpseli de roşu, adică faţă uliţei ce se învecineşte cu vopseaua roşie. 

Ocolul clasului al III-lea. 

Toate mahalale ce rămîn în celalte vopseli. 

In ocolul întîiu orice zidire de case va face cu un cat sau două prăvălii - sau orice alte namestii, să fie de zid învelite cu olane sau fier, cu coame de zid despre vecini şi cu coşuri teminice, cu galerii şi balcoane de fier şi împrejmuirile curţilor de zid sau de fier fără a se mai ierta cîrpelile, învelişurile cu şindrilă sau la împrejmuire de uluci, să nu fie iertat a se mai afla în acest ocol de întiu clas, cherestegii şi oricîte se află astăzi, să se ridice soroc de un an. Asemenea să nu fie volnic în acest ocol de nimeni în prăvălia sa, sau între alte încăperi iarbă de puşcă pentru vînzare, volnicindu-se a o vinde numai în ocolul al II-lea şi acolo iarăşi fără de a ţine încătăţimi mari, ci atît mai precît ar trebui pentru alişveriş şi vînzare vremelnică, iar cătăţimi mai însemnătoare de vor fi avut să fie datori să le ţie şi să le păstreze sub desăvîrşită priveghere la locuri ferite în ocolul al III-iea. 

Să lipsească cu totul covăceriile, cazangeriile, fierăriile şi vărăriile, spirturile asemenea afară numai ca, cîrciumarii şi rachierii să poată ţinea în pivniţele prăvăliilor ce vor fi avînd două sau trei buţi de spirt pre cit le-ar fi de trebuinţă spre a sluji la al lor alişveriş fără de a fi volnici a avea întru acest ocol magazii de spirturi sau povarne pentru făcutul rachiului sau al spirtului, urmîndu-se pentru aceste din urmă temeiul statornicit mai dinainte de a fi adică volnici să şi le ţie şi să le aibă după modelul hotărîtei construcţii numai în ocolul al III-lea. 

În ocolul al II-lea să fie iertat a se face case şi prăvălii în paiente, însă după o construcţie solidă cu toată lemnăria să fie îngropată în zid. Să fie iertat a se face covăcerii, fierării, cazangerii, vărării, cherestegii, şi a se cîrpii vremelniceşte învelitorile de şindrilă şi împrejmuiri de scînduri şi uluci, iar toate ce se vor face din nou se va asemăna cu regulele Ocolului întîiu. 

In ocolul al III-lea să fie iertat a se face şi din nou învelişuri cu şindrilă, precum împrejmuiri de uluci şi scînduri, chipul construcţiei însă a tuturor zidirilor de case mari sau mici şi prăvălii cu desluşirile cerute pentru fiecare în parte lucrare, fiindcă această ramură se atinge de partea tehnică, săvîrşindu-se un proect statornicit la care se îndeletniceşte secsia tehnică a cinstitului Departament, se va obşti cu a doua spre ştiinţa tuturor de obşte. 

Aceste măsuri în urma jurnalului încheiat de sfat şi aprobat de Măria Sa Prea Înălţatul Domn se vor păzi cu nestrămutare de către toţi proprietarii după bileturile ce vor lua de la sfat avînd şi cunoştinţă că orice împotrivă lucrare nu se va putea ierta fiinţa ei. 

Iscălit mădulariile Sfatului."

sursa: -Bucuresti-Materiale-de-Istorie-si-Muzeografie-VII-1969, lucrare alcătuită de Florian Georgescu, profesor universitar, Director al Muzeului de Istorie si Arta al Municipiului Bucuresti, Director al Muzeului National de Istorie a Romaniei

Controversa din jurul morţii celebrului cascador Tudor Stavru, pierit în ruinele cutremurului din martie 1977

Cascadorul Tudor Stavru, extrem de apreciat în cinematografia românească, a fost una dintre victimele cutremurului din 4 martie 1977. Deşi a scăpat teafăr din teribilul seism, Stavru şi-a pierdut viaţa pe ruinele Bucureştilor, căutând supravieţuitori. 

Era cascadorul preferat al lui Sergiu Nicolaescu, cel care spunea despre Stavru că este cel mai bun din branşă. Tudor Stavru a evoluat la Bucureşti ca sportiv de performanţă la caiac-canoe, fiind legitimat la Clubul Dinamo. La mijlocul anilor ’60, regizorii Sergiu Nicolaescu şi Doru Năstase au constituit o grupă de cascadori din rândul sportivilor cu aptitudini acrobatice. Stavru a fost cooptat în echipă, devenind în scurt timp cel mai căutat cascador pentru filmele de succes ale lui Nicolaescu. În 22 producţii a jucat Tudor Stavru de-a lungul carierei sale întrerupte brutal. Filmografia cascadorului începe cu „Dacii“, film istoric lansat în anul 1967, şi continuă cu „Mihai Viteazul“ (1971), „Cu mâinile curate“ (1972), „Păcală“ (1974), „Un comisar acuză“ (1974), „Patima“ (1975), „Osânda“ (1976), „Războiul Independenţei“ sau „Buzduganul cu trei peceţi“, ambele apărute în 1977. „Evadarea“, ultimul film în care a putut fi văzut Tudor Stavru, a apărut postum, în 1979. În 6 dintre producţii, Stavru a condus echipa de cascadori. 

 Eroismul de la cutremur 

Când Bucureştiul a fost lovit de cutremurul din seara de 4 martie 1977, Tudor Stavru a fost printre primii care au dat curs impulsului de a merge să ajute echipele de intervenţie. Statura sa atletică, pregătirea fizică, curajul ieşit din comun au făcut ca presa vremii să descrie cu admiraţie ceea ce făcuse cascadorul: „Stavru pătrunde printre dărâmături scoţând molozul cu raniţa de la masca de gaze, dezmembrând o dormeză, bucată cu bucată, şi astfel salvează pe studenta Livia Negoescu, chiar în ziua în care împlinea 22 de ani... Stavru este primul care îi zice „La mulți ani”(Radu Târcop, ziarist). Lui Stavru Tudor cel puţin zece supravieţuitori îi pot spune după datina Dunării, ca nişte oameni scăpaţi de la înec - TATA“ (Corneliu Vadim Tudor, ziarist şi poet). 

Tudor Stavru a mers şi la ruinele blocului Nestor din centrul Capitalei, situat pe Calea Victoriei, aproape de Ateneul Român, acolo unde se ridică astăzi Hotelul Bucureşti. A urcat pe dărâmături până în vârf, acolo unde era un apartament care rezistase, nefiind total distrus. Era deja în coborâre când o grindă a cedat, iar cascadorul s-a prăbuşit de la etajul 8, spun unele mărturii, în timp ce alţi cascadori relatează că Stavru a vrut să treacă dintr-o cameră într-alta şi s-a sprijinit de un perete despărţitor, care a cedat, iar cascadorul s-a prăbuşit în gol. A murit la spital. 

 „Radio România şi-a întrerupt emisiunea anunţând cu o voce gravă şi plină de tristeţe: A plătit cu viaţa sub privirile încremenite ale celor de faţă, ce-l urmăreau pe neînfricatul cascador“, este consemnat pe blogul Cernavodei, citând cartea „Puntea dintre zări - Cernavoda, dragostea mea“, scrisă de Vasile Stavru Teodorof şi tipărită la Editura Dobrogea în 1996. 

Controversa jafului din ruine 

Cunoscuţii au respins vehement zvonul că în buzunarele lui Stavru au fost găsite bijuterii şi că el ar fi fost acolo la jefuit de prin ruine. „După ce câteva zile, presa a scris despre eroismul fabulos al cascadorului, în buzunarele lui au fost găsite piese din aur de prin apartamente. Spre uimirea mea, nimeni n-a scris în presă despre acest incident. Nimeni“, a relatat realizatorul TV Mihai Tatulici într-o emisiune din martie 2007, la care participau cascadori, foşti colegi de-ai lui Tudor Stavru. Ei au adăugat: „Se spunea că avea şi diamante în cizme. Dar cum poţi merge cu o pietricică în încălţăminte, n-are cum să meargă“. Moderatorul şi invitaţii au căzut de acord că a fost „mult folclor“ în acea perioadă, dând exemplu despre alte descoperiri surprinzătoare, cum ar fi sume uriaşe de bani, valută, arme etc. 

Alt cunoscut cascador, Sobi Cseh, a povestit episodul morţii lui Tudor Stavru, spunând că a fost o încercare de discreditare a cascadorului zvonul pus pe seama lui. „Pe Tudorel l-au discreditat - că aşa a vrut Securitatea - cum că s-ar fi dus să fure. Păi, este o tâmpenie! Eu eram cu microbuzul şi cu cascadorii, şi unde ne anunţau prin staţie că s-ar presupune că există supravieţuitori, acolo ne duceam! Eu i-am spus că acolo nu era niciunul viu! Unii spuneau să scoatem diverse lucruri, dar eu le-am spus că nu scoatem decât oameni. El s-a împrietenit cu generalul care comanda punctul ăla şi nu a venit cu noi. A rămas cu unul, Ispas Cornel. Găseau morţii şi îi puneau în stradă. I-am spus: „Băi, Tudorică, nu e meseria noastră! Noi căutăm oameni vii, să-i salvăm!”L-am avut pe unul, Pal, care a găsit o casetă cu bijuterii. L-au băgat într-un colţ şi i-au dat cu cizmele în burtă, ca să vomite şi să vadă dacă a înghiţit vreun inel sau altceva“, a declarat presei Sobi Cseh. 

 Înmormântat ca un erou 

 La înmormântarea lui Tudor Stavru, Cernavoda natală a fost inundată de tristeţe, dar şi de VIP-uri. Regizori, actori, cascadori şi sportivi, ziarişti şi activişti, localnici, l-au condus pe Tudor Stavru pe ultimul drum ca un erou. Sicriul său descoperit a fost dus pe umeri de colegii de filme printre care se remarcau Sergiu Nicolaescu şi Doru Năstase. 

„A căzut un vultur. Stavru pătrundea în sufletul omului, nu prin vorbă, ci prin faptă. A fost cel mai bun cascador, cu greu va putea fi înlocuit“, a spus Sergiu Nicolaescu. 

„Stavru murind a intrat direct în legendă. Numele său este nepieritor. Şi de câte ori îl voi auzi, mă voi ridica în picioare“, scria şi Eugen Barbu. 

 Tudor Stavru odihneşte în pământul Cernavodei, într-un monument funerar cu bust din bronz ridicat pentru cel mai cunoscut fiu al oraşului din domeniul cinematografiei. O stradă din Cernavodă poartă numele faimosului cascador Tudor Stavru.

sursa: https://adevarul.ro/locale/constanta/controversa-jurul-mortii-celebrului-cascador-tudor-stavru-pierit-ruinele-cutremurului-martie-1977-1_58b83a7c5ab6550cb8f78b58/index.html

Misterul doamnei cu umbrelă, cimitirul Bellu

Unii spun că un bucureștean foarte bogat și însurat s-a îndrăgostit nebunește de o fată frumoasă, pe care a luat-o ca guvernantă pentru copiii lui. Se şopteste numele lui George Assan, din familia proprietarului primei mori cu aburi din România sau chiar numele lui Carol al II-lea.
Soția, geloasă, a vrut să scape de ea punându-i otravă în mâncare și ucigând-o.
Răpus de durere, bărbatul a înmormântat-o undeva pe aleile din față, aproape de cavoul familiei, și a dat ordin maestrului Romanelli s-o sculpteze în mărime naturală.
Intervine din nou soția, care poruncește să fie scoasă de acolo și mutată tocmai în fundul cimitirului, să n-o vadă nimeni.

Adevărul:
În spatele uneia dintre cele mai frumoase sculpturi din Cimitirul Bellu, se ascunde povestea de dragoste dintre o guvernantă erudită din înalta societate belgiană şi un medic român pe nume Andrei Popovici (care este și el înmormântat undeva la intrarea în cimitir).
Pentru că îi murise soţia de tânără lăsând în urmă doi copiii orfani de mamă, medicul Popovici a căutat la Paris o guvernantă. Aşa a întâlnit-o pe frumoasa Katalina Boschott. Cei doi s-au îndrăgostit şi într-o vară şi-au luat o vacanţă în care să stea singuri.
În 1906, au mers împreună la Herculane, la băi. Aici Katalina s-a îmbolnăvit de peritonită. A fost transportată la spitalul din Herculane, dar nepricepearea unui medic a făcut ca aceasta să moară pe patul de operaţie.
Iubitul îndurerat a îngropat-o la Bellu, dar a ţinut secret povestea de dragoste. Asta explică şi de ce celebrul sculptor Raffaelo Romanelli, întrebat cine a comandat o asemenea statuie pentru o simplă guvernantă, a răspuns: „Un domn cu stare, dar care a dorit să rămână anonim”.
Sculptorul a terminat lucrarea înfăţişând-o pe Katalina în mărime naturală ţinând în mână o umbrelă (după o fotografie). Până nu demult pe peretele monumentului era scris cu litere de alamă următorul text în franceză: „Cet animal de médecin m’a tuée!” Herculesbad-Mehadia 11-12 Aout 1906 - în traducere: Acest animal de medic m-a ucis!. Probabil aceste vorbe reprezentau strigătul ei de moarte care i-a impresionat pe cei ce au vegheat la căpătâiul bolnavei și care l-au redat întocmai, ca o postumă denunțare publică în fața posterității a unui doctor socotit incapabil, neglijent sau imprudent.
În fața statuii era o băncuță de piatră, în prezent ea nu mai există.
Literele cu ultimele vorbe ale Katalinei au dispărut și ele, se spune că erau aurii…

Monumentul a fost restaurat recent.

sursa: http://vicentiu205.ro/boschott-katalina-doamna-cu-umbrela/

Hugo Mărăcineanu - Eminescu să ne judece

– Hugo MĂRĂCINEANU –

Să afle toți cei de față și toți cei ce vor veni că chiar de vor trece secoli, sufletul s-au ,,antica-mare’’ va chema etern la meditație pe cei ce vor, cei ce pot și știu.
Pe cei ce vor să afle cine suntem, ce unde venim și încotro ne este calea; pe cei ce pot să se lepede de ifose, nazuri, ură și de ,, glorie deșartă și postumă’’, de egoism și să se purifice în comuniunea creștin-românească; pe cei ce știu să lupte cu neliniștea, necunoașterea, cu nepătrunderea, cu suficiența și prostia mârlănesc-mahalagească ca să-l înțeleagă, trăiască și să-l ducă viitorimii aplicându-l.
Dar cei ce ,,obosiți pe nemuncite’’ dornici doar de ,, danț, tiutiun și marafeturi’’ îl declară cam desuet, cam prea lipsit de adâncimi absconse și nu-l au la ficații lor foarte moderni ori globali-europenizati.
După ce citiră 2-3 pagini din lirica iubirii, așa, cam pe deasupra, declară ritos că sunt cam siropoase, că pentru ei iubirea e ceva foarte tare, sexy, zgomotoasă, cool așa să știe toată lumea că ești ok, cât despre abisalitate, aceasta este în capul lor, în cultura lor și a celor ce ar trebui ( să fie lăsați ) să le-o impună.
Valorile naționale, cultura, n-am să accept niciodată să fie marfă pe taraba partidelor și în mintea strâmbă a vreunui ministru vremelnic și nici la cheremul celor cu caș la gură ce nu știu, vorba cronicarului ,, a ceti și scrie românește’’, pentru că valorile naționale, cultura română sunt obligatorii și de maximă exigență și calitate pentru orice suflet nativ al acestui pământ.
Parafrazând pe cronicar ,, că nu e altă și mai de preț zăbavă în viața omului decât cetitul cărților’’, decât adăparea la izvoarele sacre ale nației sale pentru împlinirea zborului spre alte culmi pe care să le urmeze și cei ce vor veni.
Eminescu ,, e cea mai de preț zăbavă’’ pentru sufletul de adolescent, pentru îndrăgostit, pentru român, pentru patriot, pentru reformatorul revoluționar, pentru neliniștitul om de știință care caută, pentru că știe, și așa ca și poetul ne duce pe ,, mișcătoarele cărări’’ pentru importanța căutării.
Și nu-i singurul îndemn, nu-i doar o cale la care să acceadă cei ,, obosiți pe nemuncite’’ de vor avea voință, de vor ști, de vor intui și vor putea să trăiască și să-și asume, nu din vorbe- trecând prin semantica lor- abisalitatea ce se răsfrânge în mii și mii de fațete (versuri, idei, sentimente) din opera eminesciană.
Arta, cultura, educația nu sunt pară mălăiață, nu sunt ,, muieți sînt posmagii’’, sunt maximum de potență la care poate accede spiritul uman în efemera noastră curgere diurnă.
,,Strângeți comori în inimă’’, vă sună cunoscut?
Fiul lui Dumnezeu ne arată calea spre divinitatea posibilă nouă!
Dacii trimeteau la Zamolxis pe cel mai pur, mai viteaz și mai bun, solul trimis puterii divine era purtătorul acestei maxime împliniri a spiritului uman, nu ce aclamăm noi azi, un bogat, un dur aspru și puternic (un tare și mare).
Lumea nu începe cu discursul politicianului și nici nu moare cu falimentul băncilor- lumea ta, a mea, lumea umană se naște în trăiri, în simțiri, în vibrațiile sufletului și piere odată cu fiecare din noi. Așa e lumea, așa a înțeles-o Eminescu, așa o simt și eu,că așa a ajuns la noi de la cei vechi.
Mă întreb dacă așa o sesizează doar cei aleși, elitele, ei, ceilalți, ce lume aclamă sau de la ce sursă își reclamă obârșia?
În mod cert, din ce știm, din ce vedem, de la niciuna. Că toți vin și curg cum îi duce matca ,, toți o apă și-un pământ’’ cum ar zice poetul. După cum vedeți mi-am vizualizat, pentru a câtă oară, călătoria în dincolo de semantica cuvintelor și purtat de sonorități, sugestii și de abisalitatea ce mă atrage până dincolo de marginile pieirii, spre nelimitele universului să mă descopăr și să-mi plâng efemeritatea biologică, limitele spre accederea către ceea ce bănuiesc că încă mai am de trăit din ce a spus lumii poetul nepereche.
Cuvintele lui care au devenit muzică, pentru mine devin culoare, tainele ,, mișcătoarelor cărări’’ devin abisuri de spirale galactice în încercarea de a defini – nesfârșirea, de a zidi clipa în vremelnicia eternității existenței umane și mă cufund în alte taine purtate de exploziile, ruperile, forțele compozițiilor centrifuge ce îl recrează pe neliniștitul ce vine să-i închine o lacrimă de recunoștiință, azi, acum și mereu.
Nu preiau, nu ilustrez, îmi descopăr trăirile, evadez din tridimensionalul banal ce ne coordonează și, eludând timpul meu, încerc să mă înscriu pe brațul spiralei galactice ca să hălăduiesc zidind luceferi, să ogoiesc suflete bolnave de dor, de doină, de iubire.
Artistul accede la o treaptă dincolo de biologic, trăiește ce altora le este imposibil, ori necunoscut, incredibil, visează la armonia unor unde-sentiment în concordanță cu armonice astral-universale, se desprinde de noi, dar nu ne uită ,,vino, eu sunt Luceafărul de sus’’, dar câți putem, câți suntem curați ori liberi în acest ,,veacul nostru și-l umplură saltimbancii și irozii’’. Și de ar fi numai ei cu hazul și ilaritatea lor, dar prostia și pretențiile tot mai murdare ne pun plumb în aripi și cântece funebre în auz.
Vreau să vă conving că el, artistul (pe care biologicul îl trădează) s-a desprins de sfera grea a limitelor noastre și ne-a dăruit lumina din lumina sa.
El a fost, este și va fi- este nemuritorul- ridicat prin jertfă de sine la scara la care noi, oamenii, nici cu gândul din vis nu cugetăm a voi, el învie și trăiește etern în noi.
Cât mai sunt îi aduc omagiu modesta mea vâlvătaie stârnită și întreținută de ramurile ce bat în geam, de floarea albastră, de legănatul codrului, de luciul lunii, de zmeul codrilor de aramă, de steaua care a răsărit și așa, șontâc șontâc, mă-nchin pe lângă plopii fără soț și-mi cânt doina care ne-a legănat nemurirea de neam peste veacul vecilor.
Eu m-am convins și vreau să-i conving și pe alții că ce a înnoit, descoperit și relevat Eminescu în secolul al XIX-lea este adevărul etern valabil, că geniul lui a găsit esențe perene ce oglindesc sufletul, permanenta iscodire și cumplita îndoială a minții umane și că mai ales a zugrăvit specificul național al duhului românesc.
Ne exprimă neliniștile și neputința între limitele biologicului, a rămânerii în materie, chiar dacă cu gândul străpungem până la începuturi, până la nașterea materiei din ,, palida lumina’’, ,, unde ajunge nu-i habar/ nici ochi spre a cunoaște/ și timpu-ncearcă în zadar/ din goluri a se naște. Unde ajunseseră fizicienii ce nu descoperiseră relația mișcare-spațiu-timp pe căile experimentului realist științific?!
Eminescu ajunge înaintea lor pe calea intuiției și introspecției metafizice să ia în stăpânire legi universale. Știa, ori simțea, și ce nu a știut?! Și doar pentru că Dumnezeu a hotărât să nu se piardă neamul din Grădina Maicii Domnului:/pe un picior de plai/ pe- o gură de rai/- în rușine și ocară și când eram mișeliți și amenințați în țara sugrumată sub poala a trei imperii cumplit de avide de cuceriri teritoriale, când eram sufocați de legile și cultura fanariotă, când scrisul, limba, muzica, teatrul, moda, mâncarea și chiar sclifoseala simandicoasă veneau de la Fanar, atunci Dumnezeu ne-a trimis pe maestrul limbii literar-cultă-unitară a unui popor așijderea, dar închinat unor puteri străine ,,ce-au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă’’.

Da, Eminescu, Eminovici, iar după unele documente numele vechilor strămoși era Emin, a cărui origine vine din Amin care în sumero-akkadiană înseamnă deținătorul celor șapte Taine, și prin transformări de pronunție și adaptări la graiuri locale Amin devine Emin, și apoi Eminovici cu terminația slavo-sârbă „ovici” care înseamnă „al lui”, preluată, imitată pe românește de „escu”, Mușatescu al lui Mușat, Ionescu al lui Ion și vom avea pe românește Eminescu deci Emin al lui Amin.
Da, stranie și aparent nefondată trimiterea către un areal cultural atât de îndepărtat în spațiu și timp spre limba sumeriană ce nici nu fusese descifrată în timpul vieții artistului, ba mai mult, după descoperirea în 1968 a tăblițelor de lut de la Tartaria ( lângă Cluj ) scrise în cuneiformă, misterul devine și mai de nepătruns.
Datate cu carbon radioactiv, tăblițele și-au dovedit vechimea, fiind cu mult mai mare decât estimaseră arheologii români și mai bătrâne decât orice scriere cuneiformă cunoscută până azi.
Împrăștiate prin marile muzee ale lumii, studiate permanent, ele devin treptat punte de legătură între diferitele alfabete și linii de exprimare grafică cunoscute ajunse la noi sub diferite nume de care astăzi simt că am tot dreptul să mă îndoiesc, alfabetul fenician, grec, roman.
Mă întreb dacă istoricii, arheologii, specialiștii, nu pricep ( ori nu vor să ne spună, că s-ar răsturna istoria) cine a fost mai întâi, oul sau găina, cum a ajuns o scriere să influențeze populația de la Tartaria, când cei cărora li se atribuie, sumerienii vor apărea abia peste 1700 de ani?!
N-ar fi mai logic să vorbim de migrația triburilor marelui Ra-Tla din zona carpato-caucaziană în mileniul cinci i.d.c. ce au dus cu ei scrierea de la Tartaria în periplul lor până în Abisinia de azi.
Nu este posibil. De ce?! Pe Argeș și în zilele noastre există un sat Ratla pe lângă Ștefănești, Verești. Nu e posibil, pentru că pleacă de aici de unde au plecat și au curs multe popoare din inima acestui teritoriu ce din Tainice motive nu a fost atins de ultima mare glaciațiune și a avut un avans de 10-15000 de ani față de lumea înconjurătoare.
Eminescu folosea cuvinte din sumeriană cu exact sensul ce le-a fost confirmat mai târziu, iar forța sa de penetrare în lumea veche depășește cu mult opacitatea unei pure inspirații artistice, este ca un fel de hipnoză regresivă prin care ne dezvăluie ceea ce știam, ce aveam în noi, dar nu ni-l conștientizam (e Taină, e misterul care ne face să pulsăm, să iubim, să ne asumăm ,,ziua’’ lui ) și nicidecum ( ori nu în mod decisiv ) tehnică, rimă, romantismul, măsurile, iambii și mă rog, tot ce-au mai născocit ,, cei ce lăudându-te pe tine se vor lustrui pe ei’’.
Apariția sa e providențială în momentul critic spre a ne salva de la pierderea limbii și deznaționalizarea prin dominarea supra-abuziva de peste o sută de ani a culturii, scrierii, artei, politicii, modei, obiceiurilor și racilelor otomano-fanariote a căror urme ne-au făcut de basm în toată Europa.
Eram pe punctul de a nu mai fi noi ( mai ales pe planul elitei și suprastructurii), cine nu știa grecește nu avea nici-o șansă de a evolua, de a cunoaște, de a se instrui și șlefui.
Timidele începuturi ale tipăriturilor noastre au fost sufocate de slova chirilică și greacă ,, că a scrie și ceti’’ erau menite doar preoților și notarilor, ori celor ce nu puneau mare preț pe acestea ori nu erau meniți spiritului.
Dar iată, cel ce își scrie tezele de doctorat în economie și filosofie în germană și franceză și le susține public în aceleași limbi, își scrie intreaga operă literară și publicistică doar în dulcele grai al limbii române- certă moștenitoare a arianei străvechi și vatra din care își trag seva și originea și alte graiuri, inclusiv latino-iliro-romagna. Poetul nu se avântă în germana studiată temeinic la Cernăuți și Viena, ori în franceza ce studiase în cursurile superioare și o vorbeau în casă și care l-ar fi făcut accesibil lumii largi, el șlefuiește și creează o limbă cultă, o curată unitate lingvistică și sonoră celor trei teritorii românești, impune doina, dorul, luceferii, luna, lacul și pe ,,lunga timpului cărare’’ dă cale liberă unui grai curat, neitalienizat, nelatinizat, nepurificat artificial, toarnă calea noastră de comunicare între noi și cu Dumnezeu ,, în formă nouă și înțeleaptă’’.
Nu. Nu este vorba de nașterea unei limbi comunitare a la Cervantes care adună aragoneză, castiliană, catalană, bască, și cataluna într-o limbă oficială căreia îi da ca abecedar ale lui romane cavalerești, nici de o ,,bătaie de Hernani’’ unde un Victor Hugo stabilește limba franceză comunitar-uzuală din gasconă, normandă, provensala și graiul parizian.
Curgerea lui Amin-Emin-Eminescu e atât de firească, atât de organic legată de noi, legată de sufletul nostru, că rapid și pe neobservate este însușită și asumată ca ceva vital, că dorul, doina, sunt trecute în cântec, nu trebuiesc explicate, nici traduse, nici impuse de școală, erau și și-au găsit strălucirea în opera maestrului, limba ne-o asumăm matern, odată cu nașterea, odată cu aerul și apa baștinei noastre- el ne-a redat graiul ce fusese sufocat, îmbâcsit de împrumuturi și de intervențîi arbitrare a unor binevoitori lingviști, atunci și după cum am trăit și mai apoi.
Poetul Ion Alexandru prezintă opera eminesciană unui profesor suedez de la catedra de limbi romanice de la Nuremberg, îi traduce în germană ( pe cât e posibil de tradus) și-i interpretează în spiritul său arzător temele fundamentale.
Este atât de impresionat profesorul încât cu ajutorul lui Ion Alexandru învață limba română și o învață atât de bine încât simte și folosește diferitele forme ale timpului trecut (forme extrem de greu de folosit și de simțit de nevorbitorii nativi ai limbii române). Ei bine, acest suedez, profesor de limbi romanice, declara la Radio România Actualități, pe românește în 1996 că Eminescu este cel mai mare poet filosof al secolului al XIX-lea, total necunoscut pentru că a scris în limba română, dar Doamne ce limbă minunată! De ce a scris Eminescu în românește- nu știa că aria de extindere se abătea pe germană, franceză, engleză?!
A scris pentru că asta i-a dat lui Dumnezeu, el a fost darul (dă, Doamne, să nu fie cel din urmă) pe care Tatăl l-a făcut fiilor români. Și de aceea, cum zicea genialul oltean Marin Sorescu, era o țară rotundă, cu munți, cu ape, cu câmpii mănoase și cu o mare albastră brăzdată de valuri albe și pentru că toate trebuie să poarte un nume (Dumnezeu l-a chemat pe Adam să rezidească lumea numind-o) atunci toate acestea le-am numit simplu, pe românește, Eminescu.
În ceea ce spunea profesorul suedez găsesc confirmarea că și alții au simțit că Eminescu este numele nostru, că a venit pentru noi, că l-am asimilat și ne-a asimilat până la contopire, că este stema culturii, a sufletului românesc în lume peste veacuri, că este permanent valabil.
N-am să mă hazardez cum fac ,,distinse doamne’’ ce n-au mai găsit nimic de cercetat și-au început a țese imagini cu de la sine pornire și să caute voințe fantasmagorice și tendințe ,,absconse’’ în opera artistului și pe care ,,istețimea’’lor ni le relevă și ne pun în contact cu marile ,,găselnițe’’.

Doar încerc, atât cât îmi este puterea și priceperea, și conștiincios pe ale ,,tremurătoarelor cărări’’ eminesciene,mă vor purta spre ceea ce susțin: că Eminescu este etern contemporan, este înainte-mergător, vizionar și, prin perenitatea operei sale, un izvor viu pentru toate timpurile. Ia auziți: ,, Ca să fii domn. se cade să-i iei adânc pe oameni/Atunci învie întrânșii pornirea dușmănoasă/tirania și ura botează-le virtuți/Numește erou pe-un gâde, ca fieru-i să-i ascuți’’. Ei, ce ziceți?! Așa au făcut – așa fac și azi cei cocoțați în carul istoriei.
Iată lupta de clasă, ura proletară, eroii de mucava, geniul carpatin și genialii oameni politici cu a lor lupta. Vă sună cunoscut?!
Mie da și mă doare, mă doare și aș fi vrut ca Eminescu să nu fi avut dreptate, să fi rămas el un domn, și cum zice Grigore Vieru ,,Eminescu să ne judece!’’. Că el e domn! Și ce înseamnă domn pe românește, doar noi, românii, știm.
,,Ai noștri tineri la Paris învață la gât cravatei cum să-i facă nodul/și vin apoi cu mintea lor de oaie creață de ne fericesc norodul’’. Nu, maestre, se pare că situația s-a mai elevat, ne vin cu mintea lor de oaie creață de ne măresc exodul, dar tot tu ai știut că „de la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a”.
Iată de ce cânta cu atâta patos și disperare Teodorovici ,, de avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece’’, da, frate, el are acest drept, și-a cucerit dreptul să ne judece cu dreapta judecată de de domn român.
În zilele noastre, ca să ne ,,lumineze’’ pe deplin, o doamnă plină de idei șarmante și profund cunoscătoare a dialecticii și materialismului însușit în lungi ședințe de învățământ politic, emana ideea abisală și absconsă asupra tristeții iremediabile a liricii eminesciene că ,, poetul era supărat, necăjit din cauza neșanselor sociale’’, adicătelea era supărat că nu-i și el prefect, nabab, senator, ministru, boier, burjui, ceva, acolo, de ochii lumii, ai saloanelor, ai cucoanelor, ai maidanelor.
Las pe mai departe să dovedesc că nu asta era lumea- tendința poetului- dar distinsa tovarășă profesoară la litere ( membră în comitete și comiții, cum ar zice nenea Iancu), ne explică fronda și adânc răscolitoarea răzbunare a maestrului pe prostie, pe cei ajunși ,,împliniți social’’ pe băgăcioși, pe fripturiști, găgăuți, grandomani, pe cei ce se cred că sunt ceea ce nu sunt.
Am să relatez ,,ca pe ulița mare’’, cum se exprimă nemuritorul humuleștean, întâmplarea de la Bolta Rece unde băiatul (chelnerul) aduce la masa lui Eminescu și Creangă încă o cană cu vin și-i dă poetului un bilețel ,,domnule Eminovici, sunt ministrul învățământului, Macovei, vrei mata să-i faci câteva versuri doamnei cu care șed la masă?’’
Eminescu era revizor școlar la Botoșani, dar lumea știa de Eminescu și Creangă- deci asta sună cam așa ,, măi, lăutare, mai cântă și pe aia, ori pe limba ălor de azi, măi, Adi Minunatu, mai zi-ne o manea!’’
Se știe că revizorul școlar Eminovici, subalternul ministrului Macovei, i-a răspuns prompt: ,, Tu, ministru Macovei/pup-o în cur pe dumneaei/și pe mine, dacă vrei!’’
Ah, Doamne, dar ce supărat era poetul pe neșansele sale sociale!
Ori atacurile virulente, acide când era redactor la ziarul Timpul, ziarul conservatorilor, erau de spaima neîmplinirilor sociale ?! Erau atacuri răzbunătoare?!
În Timpul își publica monumentalele articole de adevărat strateg politic și economic, și unde cel ce publica o jumătate de pagină, putea trăi liniștit el și familia sa o lună, Eminescu publica de la patru-cinci pagini în sus în fiecare număr. Pe el nu-l plăteau?!
Era atât de prins, de captivat de munca sa creatoare că nu-și permitea pauză de masă, venea băiatul cu coșul de la vreun restaurant și de multe ori pleca cu mâncarea neatinsă, mucegăită, înapoi. Pentru că el simțea nevoia acută de a interveni în hățișul politic european în apărarea neamului său, în lumea unor legități economice pentru proprietate și o viață mai bună, sugrumat în același timp de visul de ridicare a creaturii la nivelul demiurgului creator. Asta era lupta pentru oploșire socială?!
Își cumpăra jiletcă, cilindru, ghete și baston cu măciulie de argint, mănuși albe de piele de căprioară de la galeriile Lafayette și pornea să cucerească vreo demoazelă pe la balurile de care Bucurescii nu aveau lipsă. Au, cât costau ținutele acelea?! N-avea bani? Era numai supărat pe sărăcia sa?!
Odată reîntors la redacție, le arunca într-un colț uitând total de ele până ce într-un târziu vreun tipograf le valorifica în târg la taica Lazăr.
Maiorescu intuiește perfect că Eminescu ar fi fost tot Eminescu, indiferent de epocă, cadru social, șansă și neșansă pentru că geniul ,,nu exista’’ca persoană, fizic, el este creația sa, el n-are soartă, el și-o creează și se autodefinește într-o scurgere spațio-temporară pentru că așa i-a sortit lui Dumnezeu să existe. El rămâne pentru el, și implicit pentru noi, ,,scris’’ să nu facă parte din lumea anostă, nu o agrează, nu are nevoie de ranguri ,, căci efemere-s toate’’, deci este conștient de unicitatea și irepetabilitatea sa, conștient de menirea sa.
În lunile iulie și august când greii conservatorilor erau plezeristi, Timpul, organul partidului vuia de articolele clocotitoare ale ultra-exigentului redactor Eminovici.
Articolele ce puneau întrebări curților imperiale europene, dar mai ales curții de la Viena, unde era ambasador P.P. Carp și primea mustrări pentru articolele ce vizau puterea austro-ungară din Transilvania și Bucovina. Că acel Eminovici, de care serviciile imperiale secrete aveau vaste informații și în legătură cu societatea ,,Carpați’’ a românilor din Imperiul Habsburgic, tună și fulgeră în apărarea națiilor oprimate dintre fruntariile imperiului.
Așa că distinsul diplomat îi sugerează cu tact colegial lui Maiorescu să-l interneze pe Eminovici într-un institut de sănătate, că el a arătat Maiestăților Lor că articolele sunt scrise de un om cu mintea tulburată (sau ceva în sensul acesta). Vă sună cunoscut?! Cine spune adevărul e nebun. Cine vrea binele obștesc e nebun. Cine crede în steaua noastră, în Dumnezeu, e nebun, iată măsura colegialității partinice, nici Iuda n-ar fi fost în stare de ceva mai miselesc și mai brutal, cu atât mai mult că îi cunoșteau sensibilitatea exacerbată. Cu ajutorul doctorului Colțea îi pun un diagnostic de alienat și încep tratamentul cu mercur care este deosebit de toxic.
Cel ce călătorea în hăurile universului din care intuiește legile luminii ,, era pe când nu s-a zărit/azi o vedem și nu e’’, cel ce conștientizează esența și valoarea minții umane (,,tot universul e în degetul lui mic’’), cel ce ne-a redat demnitatea istorică și de neam, cel ce ne-a relevat unicitatea în conglomeratul etniilor era trimis într-un institut de sănătate. Pe românește, la balamuc, unde a fost și mai puternic intoxicat cu un tratament total greșit.
Dar el simțea că lumea meditației divine nu poate rămâne în chinga dorințelor umane prostești ,, Trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece” și întrezărește șansele de dincolo de realitate: „Un farmec trist și ne-nțeles/Puterea mea o leagă” și ne plânge neputința biologică de a penetra existența „Cu nimic nu m-am ales/Din viața mea întreagă’’. Vai, ce ranguri mai plângea poetul!?
O, Doamne, cât de nuli și de neîmpliniți rămânem noi toți, dacă el ce se putea dedubla, ce putea penetra în universuri necunoscute, cel ce trăia sufletul unui neam întreg, dacă el își plânge nu dureri imaginare, himerice, ci constatări ce veneau din vaste capacități pe care astăzi atât de absurd și ireal le numim paranormale, el cu câtă durere s-a confruntat?!
Trece de lumea muzelor, se coboară în arena cu fiarele dezlănțuite ale politicului, ale economiei, că în marea sa iubire și dorință arzătoare pentru neam și țară vroia să rezidească lumea pe calapodul aspirațiilor sale sublime, dar cât de îndurerat și supărat putea fi pe micimea oamenilor?! ,, Niște răi și niște fameni/i-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!’’
Da, am ieșit din contextul poeziei pentru că tot mai mult bănuiesc că artistul creează permanent sub o cheie a universalității ,, priceapă toți, ori cine poate’’, mă îndeamnă să cutez a trece dincolo de text și să-mi pun pe jar ,, nevoile și îndoiala’’ că altfel nici el n-ar fi descifrat cu atâta râvnă tot ce ne-a rămas în ,, slova veche și înțeleaptă’’.
Că iată avem ,,oameni de bine’’ înhăitați politic, decorați, ce vin să ne recitească opera eminesciană, să se lustruiască în umbra poetului și să ne propună cu nerușinare să ne lepădăm de Eminescu ca să ne modernizăm, că până nu-l aruncăm în ,,lada istoriei’’, cum se exprimă un ciudat, și pentru asta nici nu merită să-i pronunț numele, nu ne vom moderniza.
Deci, să ne lepădam duhul ,,limba veche și înțeleaptă’’, să-mi neg eternitatea și continuitatea spațio-temporală în cel mai vechi și nealterat spațiu umano-lingvistic, că să ce?!
Să ne neantizăm, să ne morfolim în magma uniformă a modernizaților, după cum am simțit pe pielea noastră în cursul istoriei, când mulți au vrut să ne ,,modernizeze’’ cu totul de pe harta lumii.
Și, întreb, ce folos de o modernitate (care, vedem cum a ucis specificitatea etnică și națională în lume și-n Europa ), la ce i-ar mai trebui unei nații modernizate, atât de scandalos adorată de unii, dacă s-ar pierde într-un ocean eterogen de uniformizare anostă și monotonă curgere fără sensuri ce îi vin din ontogeneza etnică, fără ținte ce strălucind să iște și să ne poarte pe ,,miscatoarele cărări’’ ce ni s-au menit de cel de sus.
Bine, dar sunt alții moderni! Că ăsta ar fi cursul normal al națiilor.
Să le fie de bine și să rămână în veci în modernitatea lor goală și rece, noi suntem, încă mai suntem un tot, o entitate spirituală, un neam, o limbă, o menire.
Încă din veacul al 19 lea poetul avertizează ,,Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară’’ și ne este atât de vie chemarea ,, zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă’’.
Și vorba plină de spaimă și patos a olteanului ,, olică, dar fuse orânduiala dreaptă, orânduiala fuse dreaptă’’, iar eu mă întreb cu tristețe dacă nu fuse, măcar acuma este, poetul ne face atenți că puterea Cezarului este în Taină, legată de mase. Eu am auzit- unii n-au auzit și se duseră la lada de gunoi istoriei, iar cei ce n-aud vor urma același drum, așa cum se exprimă poetul despre politică, politicienii și problemele economiei de parcă ar analiza problemele politicienilor ( stâlpi de cafenea) și economiei din vremea noastră.
Cine i-a studiat opera publicistică va recunoaște că toate câte le susține ori combate (mai ales racilele), le descoperim în politica și economia timpului nostru.
Ei, astea-s concluzii de poet, artistul are voie să se folosească de metafore- da, dar unii ca mine nu văd doar metafore, văd exemple din cruda realitate pe care o îndurăm.
Vedeți de ce ne trebuie modernitate, pentru că nu-l mai putem interna la balamuc, cât despre noi ceilalți, încă n-am început alt canal, alte mine de uraniu și nici Bumbești-Livezeni ori Agnita-Botorca nu se întrevăd, dar iată că s-a găsit ,,exodul’’ bun ,,prostitului popor’’.
Tot credeți că aceste idei, aceste realități au rămas valabile doar timpului său?! Că n-au penetrat peste secoli de neliniști?!
Eu nu zic nici da, nici ba, vă las să concluzionați și să vedeți că asemănarea este mai mult decât izbitoare, ,,copii săraci și sceptici ai plebei proletare’’ după ce au fost îndoctrinați și prostiți cu gândul că sunt proprietari, beneficiari și forță generatoare de bine, el, proletarul, iată-l aruncat, izolat, desconsiderat, umilit, exportat, neantizat ,,sceptic și singur’’ într-o lume de răi și fameni. S-a schimbat ceva?! Ce ziceți?! Unde-i modernitatea aia?!
Cineva zicea ,,Eminescu, ultimul mare romantic întârziat’’, da, romantic dar care mai spera, cucerit de propriile-i fantezii și rezolvări utopice - da, un vizionar pentru spirit, un deschizător de uși către cerurile ce țin de suflet, de viața detașată de suportul grosier al materiei!
El, un ezoteric ce trece prin experiențe metafizice din care,precum șamanii porniți să se contopească cu universul pentru a convorbi cu originea lucrurilor și să le regăsească curgerea firească în dincoacele nostru, el greșește crezând că și ceilalți pot, înțeleg să-l urmeze.
Din aceasta cred că îi vine formidabilul optimism răsărit atât de straniu din ruinele tristeții cu care combate soarta, moartea, banalul și mizeria ,, Ce e val, ca valul trece/Tu te-ntreabă și socoate/ Și rămâi la toate rece!’’
Și cât de adâncă simbioză între ale lui ,, sute de catarge care lasă malurile’’ și infinitele sugestii senzitive și filosofice ale liniilor paralele ce aparent și abuziv împotriva realității se întâlnesc la infinit, ce translație lină și plină de tâlcuri între „Porni Luceafărul,creșteau în cer a lui aripe’’ și nebunia explozivă a mișcării spiralate ori ondulatorie, esență a universului, a luminii, galaxiilor, atomilor, undelor, câmpurilor și culorilor în care cu nespusă bucurie, patimă și nesfârșit respect ni le-am apropiat și imaginat.
Da, îți trebuie ,,ochi spre a cunoaște’’ dar mai presus de toate, să te fi hrănit din taina lacului albastru, din freamăt de codru sub luciul lunii în sunetul de bucium al pădurii de argint vuind de tropotul inorogilor copilăriei atât de gingașă și fragedă ca să-i retrăiești traiectoria de fulger de luceafăr rătăcitor printre noi.
Artistul nu este o persoană- bădia Mihai era prietenul lui Nica Apetrii- artistul este opera sa, el n-are soartă ( pe el, norocul nu-l petrece ), el se crează se devine prin sine și har, prin sine și iubire de tot.
Eminescu n-a avut soartă, el, Eminovici, rătăcitorul codrilor de aramă, al trupelor de teatru, călătorul prin limba română, studentul entuziast al lui Aron Pumnul, cavalerul ce cânta ,,Dulce Românie’’, răzvrătitul și revizorul, prietenul lui Creangă, iubitul nemuritor al Veronicăi- n-a avut casă, n-a avut vatră, familie, n-a avut nimic al său, n-a avut sănătate, viață și nici moarte creștinească n-a avut.
,,Prietenii’’, camarazii de partid l-au trădat și l-au încarcerat la Mărcuța, l-au acuzat de plagiat și nenea Iancu ( grecul ) îl apăra.
Dar era și el om și suferea!
Da, era om și ne-a dovedit că se poate trăi dincolo de bariera trupului și a timpului, nu-s metafore gratuite, pentru că trădat de biologic, continuă să scrie , își părăsește timpul, se divide în universul românesc, îi controlează vitalitatea, arde cu fierul satirei și trece precum ADN-ul de la o generație la alta. N-a avut soartă, cum zic bătrânii noștrii, nici moarte creștinească n-a avut, nu se stinge lumina lină în lumină, se stinge în haosul și întunecarea totală a creierului,căci a cutezat să cuprindă în cuprinsul lui necuprinsul univers și să și-l asume ca un dat divin.
I s-a luat o mască, pentru posteritate, s-a încercat un studiu asupra creierului său, dar după cum știți, cumva ( nu are importantă cine, un neica nimeni ) îi uită creierul la soare pe pervazul ferestrei în luna iunie.
De cel ales de Dumnezeu s-au ocupat unii ce probabil au fost aleși de diavol și atunci și de atunci încontinuu după cum vom vedea!
A fost adus în panteonul spiritualității românești, cimitirul Bellu, dar și de aici mai departe va fi lovit mereu și mereu, probabil, pentru ca să i se creeze o soartă ca a noastră, ori pentru a ne avertiza.
Prin 1994, Primăria de sector vrea să recupereze, să restaureze un corp de clădire plasat pe latura unei curți uriașe a fostului Institut de Sănătate, Mărcuța, spitalul 9, ori, cum în amară șicană ne adresăm unii altora, șoseaua Mărcuța cu ,,plopii fără soț’’, a singurătății, a întunecării.
Un inginer constructor povestea în ianuarie 2014 că au intrat pe un hol lung și că unul din ultimii ,,sanitari’’ ce lucraseră acolo i-a spus că ultima celulă , pardon, cameră, pe dreapta, e cea în care s-a stins Eminescu și că de atunci nimeni nu a mai intrat acolo. ,,Și când ai intrat, ce ați găsit?’’, l-a întrebat un scriitor ce făcea pe reporterul. ,, O cameră întunecoasă, vopsită în verde cenușiu închis și toți pereții erau acoperiți de scris’’. ,, Și erau în ordine?’’. ,, Nu, erau împrăștiate peste tot și într-o dezordine fără sfârșit!’’
Doamne, ce a întrebat reporterul scriitor- dacă erau logice și ce i-a răspuns inginerul-constructor și doar atât?!
,, Și ce-ați făcut?’’ ,,Nimic, pentru că n-am avut ce face!’’ ,,N-ați anunțat, n-ați chemat?’’, ,, Ba da- dar timpul ne presa că trebuia musai să se extindă nu știu ce serviciu de la primărie, așa că am făcut igienizarea și restaurarea!’’
Deci, am tras cu bidineaua zugravului peste ultimele semne ale trecerii sale prin noi, i-am mai pus o cărămidă la altarul sorții muritoare.
Da, Eminescu nu a avut soartă nici după ce fizic dispăruse de mult și nici nu mai vreau să-mi aduc aminte de arderea Bibliotecii Centrale Studențești în 1989 și unde, nici în ziua de azi nu știm, câte manuscrise ale lui au pierit în flăcări ori poate le-om vedea la vânzare prin case de licitații?!
De aceea vă chem să ne miruim sufletele argintate de ,, lună, tu, regina nopții’’, să ne ogoim revolta, tristețea și neliniștea că ale lui ,, sute de catarge’’ au trecut mările, au depășit zările, iar dacă ,, stele bat în lac’’ descoperim lumina, culoarea și blândul înger ce vine să-l sărute pe cel ce arzând se oferă mulțimilor într-un prisoselnic dar de viață și de veșnică existență a duhului românesc!
Doar așa pot să concep, să creez, să vorbesc și să-l manifest pe cel ce ne-a rezidit și ne-a redat demnitatea istoriei și de neam, pe Amin Emin Eminescu,

eu, umilul în ale artei,
Hugo Mărăcineanu.

sursa https://orabrailei.wordpress.com/2020/11/17/remember-2014-eminescu-sa-ne-judece-cenaclu-si-vizionare/

Virgil DIACONU - Glorioleta poeziei lui Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu a publicat în luna septembrie a acestui an, la Editura Humanitas, cartea de versuri nu striga niciodată ajutor (cu „n” mic). Pe site-urile Humanitas, precum și ale câtorva librării și reviste de cultură, cartea beneficiază de o prezentare nesemnată, în care se afirmă că recentul volum „reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie. Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești.”

Raportată la cartea despre care vorbim, această critică este oarecum obiectivă, însă numai până la un punct, pentru că ea uită să spună tocmai ce este mai important, și anume faptul că așa-zisa „poezie genuină, imediată și emoțională” nu poate fi receptată nicidecum emoțional de către cititor, pentru că versurile lui M. Cărtărescu sunt lipsite pur și simplu de emoție, de vibrație și de imaginație poetică. Citirea recentei cărți a lui M. Cărtărescu este, cu excepția a două texte, o dezamăgire.

Și cu toate acestea, M. Cărtărescu se bucură de o intensă popularizare, făcută fie prin blogurile, interviurile la radio și interviurile la TV, fie prin editura care și-a pus sigla pe cartea sa de versuri, fie prin câteva mari librării, care, prezentând coperta cărții și același text critic, scris cel mai probabil de către Cărtărescu însuși, fac reclamă unei cărți de versuri modeste și contribuie, toate, la vânzarea ei. Suntem chiar anunțați că „Începând de astăzi, primele exemplare din noua carte a lui Mircea Cărtărescu, nu striga niciodată ajutor, sunt disponibile pe site-ul Libhumanitas.ro, cu livrare din 15 septembrie.” Așadar, nu pierdeți ocazia!
Pe de altă parte, înțelegem că nici librăriile, nici editura, nici revistele de cultură care afișează textul-reclamă nesemnat – din care tocmai am extras pasajul de mai sus – nu ne pot spune adevărul, și anume că versurile lui Cărtărescu sunt modeste, de vreme ce ele sunt angajate în reclama sau vânzarea cărții; și apoi, este greu să ne închipuim că aceste instituții de cultură sau de mediere a culturii au citit cartea, pentru ca în acest fel să fie lămurite cu privire la calitatea cărții pe care o promovează.
Cu o astfel de prezentare contrafăcută, o carte intră în lume! Ea intră în lume aranjată, parfumată, în haine de lux, ca să nu se vadă cum este ea în realitate, sub imaginea falsă, dar strălucitoare, ce i se fabrică. Aceasta este glorioleta cărților de versuri modeste semnate de către M. Cărtărescu. Cărți modest-mediocre, pe care promovarea asiduă le face să fie „mai puțin” mediocre și mai bine vândute.
În acest fel, autorul ne anunță că deja a reușit să vândă  2.000 de exemplare și mai trage un tiraj de 2.000 de exemplare, ca să nu se mai calce lumea în picioare pentru cartea sa de versuri.

O artă poetică precară

Dacă înainte de prezentul volum de versuri, M. Cărtărescu își crea textele poetice îndeosebi prin poetica influențelor literare, adică prin prelucrarea, rescrierea, reciclarea, pastișarea și/sau parodierea poeziei altor poeți, străini sau români, acum el abandonează cultura poetică și se întoarce la realitate, la existență.
Mai precis, M. Cărtărescu renunță la „sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie”, pe care o denunță chiar el în textul critic de mai sus, pentru a face loc elementelor negative, dramatice ale propriei existențe și ale lumii, așa încât stările pe care le exprimă acum versurile sale sunt îndeosebi cele chinuitoare, negative:

„un atac de panică / a fost îndelungata mea viață // 

ah, nu mai pot! / nu mai pot!” (p. 23)
„obidit / fără putere // victima / tuturor” (p. 30)
„sunt la pământ / nu mai văd nicio ieșire” (p. 44)
„mi-e foarte greu acum / foarte greu // 

sunt tare chinuit” (p. 45).
„la ce bun să mai văd? / la ce bun să mai aud?” (p. 105) 

O descurajare, o înfrângere pun stăpânire pe eul poetic, iar într-un asemenea cadru viziunile thanatice sunt la ele acasă: 

„nu-mi mai aștept decât propria moarte
nu mai vreau decât să plâng la căpătâiul meu 

singur acolo lângă patul meu de moarte 

lângă cadavrul care deodată apare acolo
cu fața și trupul meu” (p. 60). 

„arzi / așa trebuie / așa e bine”; „voi dispărea ars / nelăsând nicio urmă” (p. 36), spune M. Cărtărescu, deci extincția este tot ceea ce ar mai putea să își dorească! Versurile lui M. Cărtărescu sunt un fel de refuz al vieții, un fel de respingere a ei.
După cum se poate constata din toate exemplele de mai sus, ca și din multe altele, textele lui M. Cărtărescu exprimă o viziune realist-depresivă. Această viziune construiește, de fapt, arta poetică realist-depresivă, care configurează noua sa carte.
Viața lui M. Cărtărescu din volumul de versuri nu striga niciodată ajutor este într-o permanentă criză, într-o permanentă depresie, fără puncte de reper și de sprijin:
„lumea mea (...) 

e pe scaunul de tortură acum 

cu o pungă neagră pe cap cu membrele zdrobite 

și smulse/ cu sânge-mprejur/ peste tot//

ah viață a mea/ viață a mea-nsângerată 

viață distrusă/ viață ruinată” (p. 62) 

Depresia cutreieră aproape tot volumul. De fapt, majoritatea versurilor lui M. Cărtărescu sunt flash-uri ale depresiei sale, sunt străluminări ale beznei, sunt mărturisiri ale ei. Sunt apariții ale „demonului amiezii” (Andrew Solomon), ale demonului fiecărei clipe de suferință.
Firește, nu putem să reproșăm nimic viziunii depresive în sine a lui M. Cărtărescu. Dar întrebarea esențială care i se pune unei cărți depresive este aceea dacă versurile ei sunt sau nu sunt poezie. Să urmărim, așadar, calitatea versurilor depresive ale lui M. Cărtărescu.

„mă doare / mă doare insuportabil” (p. 68);
„mă doare foarte rău /
mai rău decât pot suporta” (p. 72);
„mă simt adesea / abandonat de tine // 

tu ești viața mea”; 

„sunt adesea frustrat / că nu mă iubești destul” //
„mă simt adesea uitat de tine” (p. 81). 

Așadar, „mă doare / mă doare insuportabil” (p. 68). „mă doare foarte rău / mai rău decât pot suporta” (p. 72). Vi se pare că aceste versuri transmit vreo emoție? Vă cuceresc ele prin ineditul lor poetic sau prin vibrația lor? 

Alte versuri, precum: „mă simt adesea / abandonat de tine // tu ești viața mea”; „sunt adesea frustrat / că nu mă iubești destul” // „mă simt adesea uitat de tine” (p. 81); „viață a mea / viață a mea / omoară-mă mai bine // viață a mea / omoară-mă mai bine” (p. 85) și multe altele, sunt de extracție pur manelistică. 

Cuvântul „simt” apare de patru ori în textul numit „mă simt adesea” (s.m.), iar manelisticul „tu ești viața mea” poate fi numărat de două ori. 

La colecția de stupizenii scrise în versuri de către M. Cărtărescu, „liderul generației poetice ‘80”, mai putem adăuga:
„aici îmi cresc unghiile / îmi crește părul // 

aici îmi crește pielea / umple tot pământul 

cu negii mei / cu alunițele mele” (p. 83)
„am fost foarte iubit / o vreme / apoi am fost părăsit// 

nu știu de ce m-a iubit / nu știu de ce m-a părăsit// 

când a venit mi-a luminat viața
când a plecat mi-a frânt gâtul” (p. 119)

Așadar, M. Cărtărescu, sau numai eul poetic cărtărescian, se alege cu gâtul rupt... Alteori, autorul este ispitit de o existență jegoasă, pe care ne-o împărtășește frust:
„beau din funduri de sticlă spartă 

mănânc din gunoaie
îmi fac nevoile pe unde apuc 

îmi văd jetul galben
cum udă pământul făcând spumă” (p. 113).

Dar să trecem mai departe de acest spectacol de menajerie poetică. Textul numit „fetița oierului” este o banalitate de la început și până la sfârșit:
„în ce clasă ești o întreb 

în clasa a șasea îmi spune
pot să-ți fac o poză / da” (p. 20).

Câtă poezie în toate citatele de mai sus! Câtă sensibilitate și imaginație poetică! „în ce clasă ești o întreb / în clasa a șasea îmi spune / pot să-ți fac o poză / da”. „mănânc din gunoaie / îmi fac nevoile pe unde apuc / îmi văd jetul galben / cum udă pământul făcând spumă”. 

 Iată o poezie care onorează Editura Humanitas, toate instituțiile de marketing cărtărescian, precum și tirajul de 2.000 de exemplare, sporit repede cu încă 2.000, pentru ca valoarea poeziei să se vadă mai bine. Ca și valoarea celor care apreciază o asemenea carte.

Iată o „poezie” care merită să ajungă în casele tuturor, ca o Biblie a poeziei! 

– „mă simt adesea / abandonat de tine// tu ești viața mea”; „sunt adesea frustrat / că nu mă iubești destul” // „mă simt adesea uitat de tine” (p. 81); „viață a mea/ viață a mea / omoară-mă mai bine // viață a mea / omoară-mă mai bine” (p. 85). 

 Emoționant! M. Cărtărescu revigorează universul manelistic și îl face să dea roade în „poezia” cultă. În curând este posibil să luăm Premiul Nobel pentru Poezie.

Expresii contorsionate, ilogice, eliptice

Deși scriitura lui M.C. este,  de regulă,  limpede, fără împiedicări semantice, deci transparentă la semnificația pe care o transmite, ea practică totuși uneori un limbaj obscur, fie pentru că folosește expresii încâlcite, greoaie, fie pentru că este eliptică, fie pentru că forțează logica limbajului.

Expresii contorsionate

Iată o expresie contorsionată: „și chiar și eu nu plâng” (p. 16). Nu era mai firesc să scrie „nici măcar eu nu plâng?”

Expresii ilogice

„îmi amintesc exact clipa asta 

exact zâmbetul tău din clipa asta 

exact cum mă privești în clipa asta 

îmi amintesc ce vei face
și profețesc ce-ai făcut” (p. 21)

Se observă că aici banalitățile se împletesc cu absurdul, pentru că noi nu putem afirma în clipa asta că ne amintim „exact clipa asta”, de vreme ce „exact clipa asta” nu a trecut încă, pentru ca în acest fel să ne-o putem aminti... Și tot așa, afirmația „îmi amintesc ce vei face” (s.m.) este și ea imposibilă, pentru că nu îmi pot aminti acum ceea ce vei face, ceea ce va fi... Cât despre afirmația „profețesc ce-ai făcut”, aceasta nu are niciun sens, pentru că oricum se știe ce ai făcut, iar profeția mea nu este, de fapt, profeție. M. Cărtărescu se joacă, forțează logica limbajului și în acest fel reușește să dizolve orice trăire/emoție.

Expresii eliptice

Într-un text, autorul își văduvește sintagmele „nu mai sper / nu mai cred / nu mai vreau” (p. 10) de orice obiect. Și le repetă de câteva ori în această formă de propoziții frânte. De aceea, ne întrebăm: Ce nu mai speri? Ce nu mai crezi? Ce nu mai vrei, domnule?

Tot eliptic este M.C. și atunci când ne oferă înșiruiri de construcții atributive fără obiect:
„prea mult / prea mult / prea deodată / 

prea confuz prea complicat // prea înșelător
prea din toate părțile / prea pe toate limbile / 

prea în toate vremile” (p. 86)

Dar ce anume este „prea mult”? Ce anume este „prea deodată, prea confuz, prea complicat, prea înșelător, prea din toate părțile, prea pe toate limbile, prea în toate vremile”? Ce anume? M.C. refuză să ne lămurească. Poate ceea ce se spune în strofa a treia – „scris / citit / văzut / auzit/ pipăit / gândit / răzgândit” – să fie răspunsul? Nu putem ști.

Și autorul continuă: „n-ar fi prea rău ca măcar tu”. Dar ce anume „n-ar fi prea rău ca măcar tu”? „măcar acum / măcar aici” (p. 43). Dar ce anume ar putea fi „măcar acum, măcar aici”, domnule? Fă-ne să înțelegem, nu te opri la jumătatea propoziției! „mă doare / mă doare insuportabil”, spune M.C. 

Dar ce anume îl „doare insuportabil” pe autor?
„nu există / nici mierle / nici pisici / nici viermi / nici oameni // exist eu / cu durerea mea” (p. 80). Durerea autorului e absolută, dar ce anume o provoacă? Și în ce constă această durere? Ce îl doare pe autor? Durerea lui M. Cărtărescu poate fi reală, însă din textele sale rezultă că ea este una abstractă.

Filozofie ieftină

Autorul experimentează și versul filozofard. Iată o mostră (monstră!):
„înainte de a fi / nu am fost 

după ce-am fost / nu voi mai fi// 

și nu sunt / în timp ce sunt// 

copil nesăbuit
mort fără să fi trăit / viu fără viață” (p. 96)

Trebuia, așadar, ca versul de regulă coerent să își găsească replica și în câteva nonsensuri existențiale și paradoxuri plasate în orizontul lui a fi.


Giumbușlucuri lingvistice

Iată și câteva jocuri lingvistice scrise în registru depresiv:
„descărnez descărnarea / și-apoi 

descărnarea descărnată
o descărnez din nou” (p. 48).

Vorba rapsodului popular:

Descărna-m-aș, dar n-am cui. Poate Cărtărescului...


Punctuația, ah!, punctuația!…

M. Cărtărescu scrie un vers liber care are foarte puține semne de punctuație. Sunt prezente totuși câteva semne de întrebare și de exclamare, ba apar chiar și câteva, foarte puține, virgule, însă niciun punct. Toate propozițiile acestui autor încep cu litere mici, majuscula fiind exclusă, chiar și pentru numele proprii – rilke, sapho, william carlos williams etc. În acest fel, M.C. ne transmite că versurile sale au o altă punctuație, o altă gramatică; sau o punctuație deviată, „specializată” pentru poezie; o punctuație născocită de el pentru propriul uz poetic. În această logică, de ce nu ar avea o altă punctuație și proza, și dramaturgia, pentru că și ele sunt creații literare?!

Poezia-praștie...

Observ că versurile lui M. Cărtărescu sunt extrem de scurte, ele fiind formate de multe ori din două-trei cuvinte și chiar dintr-un singur cuvânt. Dar autorul scrie în mod voit așa, pentru că el urmărește să își lungească pe cât posibil textul și să își înmulțească în acest fel paginile cărții. Aceasta este poezia-praștie, iar ea este salvatoare pentru Cărtărescu! Dacă versurile ar fi fost de lungime normală, 7-10 cuvinte, de exemplu, cartea autorului comentat ar fi fost mai subțire. Și implicit mai ieftină, iar câștigurile autorului și ale editurii s-ar fi subțiat și ele.

Multe dintre textele „poetice” semnate de M.C., cum ar fi, spre exemplu, cele numite „bine că nu mi-am dus”, „am”, „trei maci”, „vecina” etc., ilustrează gustul autorului lor pentru aspectele banale ale vieții și se concretizează ca scurte proze sau ca relatări din lumea imediată, lipsite de inedit, miracol, stranietate; sunt versuri incapabile să ne atingă emoțional, să ne uimească prin viziunea poetică sau să ne tulbure. Citind textele „poetice” ale lui Mircea Cărtărescu, tot aștepți, pagină cu pagină, să se întâmple ceva, să te surprindă sau uimească ceva, să te tulbure ceva... Dar nu se întâmplă nimic, pentru că enunțurile lui sunt vidate de trăire, uscate, plate. 

Salvarea „poeziei” lui M. Cărtărescu: marketingul, arta de a vinde chiar și produse mediocre

Lui Mircea Cărtărescu i s-a construit în timp o imagine artificială, falsă, de „mare poet”. Ca „poet”, el este în mod evident produsul criticii literare mincinoase sau generoase, dar și produsul unei politici de marketing literar, la care scriitorii de valoare nu prea au acces.
De exemplu, prezentările de până acum ale recentei cărți de versuri a lui M. Cărtărescu sunt numeroase. O întreagă industrie de marketing s-a pus în mișcare: editura, marile librării, radioul, televiziunea, revistele literare și de cultură, blogurile... Iată de pildă doar câteva dintre librăriile/site-urile online care prezintă și vând cartea lui M. Cărtărescu: libris.ro, librariadelfin.ro, libhumanitas.ro, clb.ro, librariabizantina.ro, bookhub.ro, cartepedia.ro, librarie.co, dol.ro, booknation.ro, artline.ro, cartidesuflet.ro, libraronline.ro, carturesti.ro, books.google.ro, librex.ro, m.emag.ro...
Toate aceste instituții fac reclamă și vând o carte de versuri modest-mediocră, pusă sub sigla Editurii Humanitas. Dar nu este marketingul soluția magică pentru a vinde chiar și produse minore?
Problema ilară de aici nu este aceea că, pur și simplu, se face reclamă unei cărți, ci aceea că volumul de versuri promovat cu atâta pompă este unul mediocru. Oare cei care îl publică îi citesc cărțile? 

Fabrica de scriitori

Cazul „poetului” M. Cărtărescu spune ceva despre instituțiile care apără literatura română. Sau care o clatină...

Mircea Cărtărescu nu ar fi cunoscut ca „poet”, dacă nu ar fi susținut de cârjele editurilor care îl publică, de cârjele criticii literare care îl „cronicizează” într-un mod neașteptat de generos, de cârjele premiilor literare pe care le primește, de cârjele librăriilor care îi vând cărțile, ale radioului care îi ia interviuri, ale televiziunii unde invitatul reușește să fie convingător în fața unei mase în general neinițiate în poezie, ale revistelor de cultură care îi fac reclamă. Toate aceste instituții de cultură nobile îi fabrică lui Mircea Cărtărescu o imagine strălucitoare și falsă de poet, când „poetul” este în realitate un producător de versuri modeste, fără viață, fără forță emoțională, fără imaginație. Există câțiva poeți care îi sunt superiori lui M. Cărtărescu și, în acest context, apare cu totul inexplicabil faptul că editurile și celelalte instituții de cultură aleg să promoveze totuși cu surle și tobe poeți minori...

Lipsa de orizont a literaturii române este determinată de faptul că sistemul nostru cultural-evaluator promovează prea mult scriitori/poeți mediocri. Credem în continuare în imagini false, contrafăcute, în fetișuri literare, iar nu în opere autentice. Dacă un poet minor se vinde bine prin mașinăria numită marketing literar, ce contează că el este minor și că există poeți mai buni decât el?

În acest fel, observăm că nu scriitorii în mod absolut slabi reprezintă pericolul unei literaturi, nu ei determină anonimatul literaturii noastre în lume, ci scriitorii căldicei- mediocri, care sunt promovați, împinși pe scena literară și betonați acolo de către unele instituții de cultură. Aceștia sunt prezentați drept scriitori autentici, uneori chiar drept mari scriitori.

Literatura înseamnă, desigur, mai mult decât această descurcăreală a scriitorului/poetului modest, mai mult decât acest marketing care poate vinde o carte minoră în tiraje succesive. Literatura înseamnă mai întâi operă de valoare, și abia apoi promovarea operei. Însă la noi este invers: mai întâi se promovează cartea minoră, uneori aflată în curs de apariție!, apoi, tocmai datorită acestei promovări intense și pline de „succes”, cartea începe să aibă valoare... Așa se face că, beneficiind de servicii culturale nemeritate, M. Cărtărescu chiar a ajuns să creadă că este poet. Dar sunt vreo 40 de ani de când el se încăpățânează să scrie „poezie”, deși a ratat-o de fiecare dată.

În acest moment, literatura română are destul de mulți scriitori modești. Dacă 50 dintre aceștia ar fi promovați atât de intens precum „poetul” Mircea Cărtărescu, atunci tocmai acești scriitori modești ar fi considerați marii scriitori ai clipei și în acest fel i s-ar fabrica literaturii contemporane o imagine falsă, pentru că vizibilizarea exagerată a minorităților literare ar pune în paranteză scriitorii cu adevărat valoroși. Dar cine ne poate asigura cu mâna pe inimă că acest lucru nu se întâmplă deja? Nu cred că M. Cărtărescu este atât de singur în glorioleta literară. Fabrica de scriitori „de valoare” numită marketing lucrează din plin. Literatura română este pe mâini bune!

P.S. Să citim declarația făcută de către levantin pe blogul său la 11 octombrie 2020:

„Sunt surprins și foarte mișcat de mesajele primite de la cititorii cărții mele de versuri, ca și de vânzările neobișnuite ale ei: deși a apărut pe 20 septembrie, «nu striga niciodată ajutor» a fost pe primul loc în vânzările din librăriile Humanitas în luna trecută, înaintea romanelor românești și străine și a tuturor celorlalte cărți. Nu e deloc o garanție de valoare, dar cred că e un semn că oamenii au așteptat o asemenea carte, că au găsit ceva în ea, că i-a interesat într-un fel. Lucru care mă bucură mult și pentru care le mulțumesc.” Vezi adresa https: //m. facebook. Com /story.php? storyfbid=3509347562420782&id=100000367191497

Să fie o glorie faptul că cea mai slabă carte a Editurii Humanitas editată în anul 2020 se vinde cel mai bine? Dar asta este o notă bună pentru marketingul făcut, care a reușit să vândă o carte atât de modestă, iar nu pentru valoarea ei! Pentru că așa cum recunoaște și autorul, vânzarea cărții sale „nu e deloc o garanție de valoare”...


Virgil DIACONU

George Topîrceanu - Liviu Rebreanu: Golanii

Nuvele şi schiţe
Subiectele schiţelor dlui Rebreanu sunt simple şi originale.

În prima bucată a volumului (Golanii), asistăm la zbuciumul unui „întreţinut” care şi-a făcut o carieră din josnicia lui şi care, ajungând în pragul bătrâneţii, se vede părăsit pentru întâia oară de amanta întâmplătoare care-l hrăneşte. Tot atât de impresionantă e criza sufletească prin care trece acest tip, ţesută din gelozie, tristeţă sfâşietoare şi spaimă pentru viitor, pe cât sunt de interesante viaţa pe care o duce şi „concepţia” lui asupra acestei vieţi. Căci tipul filozofează pe alocurea.
Cu această schiţă (ca şi cu alta, Culcuşul) dl Rebreanu ne duce într-un mediu neexplorat încă de prozatorii noştri. Întreţinuţii aceştia, de speţa cea mai de jos, ca Gonea Bobocel, alcătuiesc un fel de breaslă aparte, certată cu morala şi aproape întotdeauna şi cu legile societăţii. Pentru ei lumea e împărţită în „şmecheri” şi „fraieri”. Şmecherii sunt acei care au înţeles rostul acestei vieţi (!), au înţeles adică, din vreme, că trebuie să trăiască fără muncă pe spinarea altora, să tragă chiulul vieţii.
Iar „fraierii” sunt proştii de oameni cinstiţi, care muncesc şi care au adeseori parale, sunt gâştele de jumulit ale şmecherilor, cu ajutorul femeilor de stradă. Şmecherii cu cocotele duc un trai foarte pitoresc din punct de vedere literar şi cât se poate de straniu pentru înţelegerea noastră, a fraierilor, ca să zic aşa.
Legăturile lor s-ar părea că se întemeiază numai pe interes: bărbatul are nevoie de bani, iar femeia are întotdeauna nevoie de protecţie şi călăuzire în viaţă.
Totuşi, oricât de ciudat s-ar părea, cine cunoaşte lucrurile mai de aproape ştie că aceste soiuri de concubinaje au întotdeauna la baza lor şi un fel de dragoste sui generis, care se manifestează prin terorizare şi bătaie din partea bărbatului, frică şi supunere laşă din partea femeii. Margareta părăseşte pe Gonea când vede că n-o mai bate...
— „Nu mă mai baţi, tăticule... nu mă mai baţi!” suspină ea cu voce mustrătoare.
Bătaia e oarecum simbolul virilităţii şi al iubirii bărbatului, nu numai pentru Margareta, dar şi pentru altă eroină, cam de acelaşi fel, a autorului nostru. Didina din Culcuşul mănâncă bătaie cu un fel de voluptate sadică. Şi ce bătaie!
— „Omoară-mă, tăticule!... Aş vrea să mor de mâna ta!...” şopteşte ea, cu voce tremurătoare de plăcere. „Tăticul”, de rândul acesta, e un puşcăriaş respingător, care împreună cu alţi golani şi cu amanta lui îşi trece nopţile şi mare parte din zi în “culcuşul” de la „Trei gâşte”, adică în iarbă, sub un nuc pântecos, la marginea oraşului. Cântăreanu îl cheamă. El îşi bate amanta ca să-i dea bani, să joace în zaruri baboroasa cu tovarăşii lui. Dar Didina se încăpăţânează şi nu-i dă. Şi tocmai după ce Cântăreanu o lasă din bătaie, ostenit, o lasă lungită şi plină de sânge şi nu-i mai cere nimic, ea îi dă banii pe care-i ţinea ascunşi în ciorap. Iar târziu, când golanii adorm sub stele, în murmurul depărtat al oraşului, amanta şopteşte încă dulci cuvinte de dragoste, alipindu-se „ca un copilaş” de pieptul torturatorului ei...
Dar, cu celelalte bucăţi, dl Rebreanu ne scoate din lumea aceasta pitorească a golanilor.

În Dintele, ni se arată tot zbuciumul „dăscăliţei” Aglaia, când îşi pierde primul dinte şi vede că îmbătrâneşte. E o bucată remarcabilă prin puterea analizei şi prin semnificaţia ei.
Dintre celelalte, Proştii, Ocrotitorul şi Nevasta ni se par cele mai bune. Hora morţii, în care e vorba de doi rezervişti din Ardeal care se duc în război, e interesantă prin descrierea unei lupte cu muscalii şi prin surprinzătoarea justeţă a unor observaţii sufleteşti făcute cu acest prilej, căci pretutindeni autorul dovedeşte multă intuiţie în priceperea sufletelor.

Cartea dlui Rebreanu îţi lasă o impresie de copleşitoare tristeţă. Oameni, mediu, întâmplări, totul e de o tristeţă cenuşie, mohorâtă, definitivă. Şi pesimismul acestui scriitor ia forma literară a celui mai navrant realism. Ce poate fi mai trist, de pildă, decât zbuciumul zadarnic al omului care-şi dă seama deodată că îmbătrâneşte şi îşi plânge viaţa dusă? Iar dl Rebreanu, în cele două schiţe amintite, care au acest fond, oarecum predilect, nu ne cântă poezia melancolică a acestui sentiment, ci ne zugrăveşte tocmai reversul lui prozaic, real, incolor, de o amărăciune terasantă.
Stilul dlui Rebreanu e simplu şi uneori robust, potrivit cu subiectul. Dar dialogurile nu prea sunt fireşti, sună fals de multe ori. Autorul e mai tare când e descriptiv şi narativ. Se foloseşte însă prea des şi fără necesitate evidentă de unii termeni... cum să zicem? nici triviali, nici vulgari, ci pur şi simplu urâţi, urât-evocatori.

„Se zborşi la dânsa”, „se ropşti dânsul” (de ce nu „el”?), „să se hoalbe”, „se răpşti”, „lanurile gălbejite de soare” (de ce nu „îngălbenite”?), „o beteală de aur aprins se bălăbănea sub albastrul lăptos al cerului”, toate astea sunt expresii care-i strică pagini întregi de descrieri sugestive şi multe imagini în adevăr frumoase. De asemenea şi comparaţiile prea evocatoare în fiziologie nu ni se par potrivite, mai ales când sunt accentuate încă prin urâţenia cuvintelor: „capul i se înfierbântase ca un ibric în care clocoteşte ceva”, „i se părea că-i clocotesc creierii”, „doi dinţi afumaţi şi găunoşi”, „îşi frecă ochii până ce se roşiră ca două sfecle fierte” etc.

Încă o dată, nu e vorba de cuvinte tari, de expresii plebeiane — acestea erau chiar necesare pentru natura subiectelor dlui Rebreanu; e vorba de acele cuvinte, destul de comune, care înjosesc o frază, care nu spun nimic nou, putând fi înlocuite fără pagubă prin altele aproape corespunzătoare.
Am stăruit atâta asupra lor, fiind siguri că ele aduc prozei dlui Rebreanu o pagubă cu mult mai mare decât şi-ar putea-o închipui. Şi e păcat!

George Topîrcearnu