Despre Filip Brunea Fox, prințul reportajelor interbelice

(de la stânga la dreapta) poetul B.Fundoianu, graficianul I. Ross și F. Brunea în 1915

Marea gafă comisă împreună cu Ross în presa acelor ani
Filip Brunea Fox, prințul reportajelor interbelice

Despre un semi-eşec uşor comic îşi aminteşte de asemenea marele reporter. “Să nu crezi că n-am avut şi eşecuri. Cine nu are? Într-o dimineaţă, vine o ştire la redacţie, că în aceeaşi seară trebuie să sosească un mare personaj exotic într-o vizită în Bucureşti. Nici mai mult, nici mai puţin decât maharajaua de Kapurtala. Îmi trebuia un reportaj pentru provincie. Ediţia se încheia la prânz. Îi spun eu lui Ross, caricaturistul: Tu ştii cum e un maharajah? Şi el îmi răspunde: “Păi unul cu turban şi barbă”. “Bine, fă-l cel puţin în desen până diseară, când vom lua o poză. Să ilustrăm reportajul care apare acum la ediţia de provincie”. Zis şi făcut, Ross trage repede desenul, ediţia porneşte. Seara mă duc şi eu la gară. Lume multă…La un moment dat văd că din vagonul de lux coboară un admirabil personaj de lord, în jachetă, cu cravată, din aia bufantă, elegant, tânăr..Eu îmi zic: “Persoana trebuie să fie probabil din anturaj”. Îndărătul lui am văzut un om exact ca în desenul lui Ross: cu turban, cu barbă, cu un fel de fustanelă şi mi-am zis: “Dânsul trebuie să fie maharajahul!”. M-am apropiat, i-am pus vreo două-trei întrebări, omul nu mi-a răspuns. Şi-atunci cineva din oficialitate îmi şopteşte: “Păi maharajahul e domnul acesta!”. Şi-mi arată personajul elegant. Uite-aşa am păţit-o cu fantezia, pentru că n-am făcut ce trebuia să fac, un lucru elementar: să cercetez, să mă documentez. Uite-aşa am inventat un maharajah de operetă.” “Nu pot spune că nu m-am bucurat de calificative: “Asul”, “Prinţul” şi tot aşa…eu cred că un reporter cere să binemerite la titlul ăsta, trebuie să fie pretutindeni, să fie totdeauna în frunte, să se întreacă cu alţii sau să se întreacă pe sine. Şi asta până moare”.

Petre Stoica - Străzile lui Nichita

Petre Stoica și Nichita Stănescu 

Într-o vreme a boemiei sale fie voluntară, fie impusă de împrejurări neprielnice, Nichita şi-a avut adăpostul pe numeroase străzi bucureştene. Prietenii, puţini la început, cu toţi nababi ai sărăciei, îl găzduiau frăţeşte. Proaspătul absolvent al Facultăţii de filologie nu aducea cu sine nimbul gloriei(nici n-apucase să încredinţeze ceva tiparului), ci atributele unei minunate personalităţi umane: imaginaţie incandescentă, imensă generozitate, bună-cuviinţă, humor, inefabilul gesturilor, apetenţa farsei nesuparatoare. Aducea şi o neţărmuită dragoste pentru poezie, într-un moment când poezia era hingherită. Dintre străzile pe care pietonii îi puteau întâlni frecvent silueta de svelteţe regală şi chipul serafic, amintesc cinci: Gutemberg, Pictor Stahi, Bulevardul Republicii, Intrarea Spătarului, Nerva Traian. Aici trăiau în anonimat subsemnatul, Grigore Hagiu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu şi Nicolae Breban. În alt timp şi-n circumstanţe diferite, noi străzi ale Capitalei l-au adoptat sărutându-i umbra romantică - perimetre în care găsea găzduire la Aurel Covaci, Adrian Păunescu, Constantin Chiriţă, Gheorghe Tomozei şi Ion Drăgănoiu. Fiecare, în parte, îi oferă căldura prieteniei sfinte, ferindu-l totodată de belele în care dragul de Nini, teribil de nepractic, se vâra el însuşi. Autorul Necuvintelor a locuit şi-n multe alte case primitoare. Unele au fost cuibul său de înger, citadela sa de aur - menţionarea lor îi revine biografului de mâine.
Pe Gutemberg 16A, într-o mansardă să n-o doreşti nici duşmanului, Nichita şi-a petrecut veacul, lângă mine, doi ani, iar în idilica Băneasa, următoarea mea "reşedinţă", încă doi ani. Sunt locuri umile, unde cavalerul suavelor nepăsări zămislise o parte a poemelor alcătuind volumele Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor, primele trepte ce anunţau triumful, strălucitorul său triumf poetic. Gândurile, obsesiile mele, stăruie asupra chiţimiei din Gutemberg, străduţă somnoroasă, plasată la un pas de Teatrul Municipal. Ajungeai la ea căţărându-te "printr-un burlan de piatră", cum scrisese Fănuş Neagu, rătăcit cândva în acel iad. Hrana noastră cea de toate zilele şi nopţile era ceaiul negru şi amar, tutunul faliţilor. Uneori, duminicile dimineaţă, Nini pleca la Ploieşti revenind seara cu sufertaşul plin. Aducea, de regulă, găluşte, după care eu, nicidecum el, mă prăpădeam. Dar îndestulătoare. Un poem de-al său, publicat în Steaua, evocă ambianţa şi starea de spirit ce guvernau o existenţă precară, susţinută însă de măreţ idealism:

Pe strada Gutenberg într-o mansardă
Demult, beţiile cu ceaiuri negre
Făceau aldinele să ardă
Pe zidurile răzuite negre.
Mari hărţi de fum purtînd cocardă,
O lună strălucind din cercuri negre,
Noi doi visam o mare artă
Cu versuri albe versuri negre.
O inimă dinamitardă
Bătea-n ciolanele noi, negre
şi lungi, şi-n creştere bastarda
hrănite doar cu ceaiuri negre.
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă…

Iată-mă înfăţişând o fărâmă de amintire, cât bătaia de aripă a fluturelui, o simplă "respirare". Mi-e greu, mi-e imposibil să invoc fiinţa lui Nichita la timpul trecut. Bălaiul, adolescentul dintotdeauna, stă în faţa mea vorbind şi cântând şi vorbind, deşi în decembrie o mie nouăsute optzeci şi trei măreţia frigului l-a mutat definitiv pe strada aştrilor, în vecinătatea marilor. Şi, apoi, formulez firească întrebare: Ce se cuvine să spui întâi şi întâi despre o viaţă ca a să? Rânduri închinate poetului Nichita Stănescu aşterne uşor doar persoană care l-a cunoscut superficial. Fiecare zi în preajma acestui fantastic vrăjitor al verbului românesc, constituie un roman. Și ce roman? Aproape trei decenii desfăşurate sub constelaţia prieteniei(din care scad trei luni, aparţinând animozităţii), copleşesc. Ne-am îmbrăţişat prima dată în anul 1955, când mi-a cumpărat toate cărţile(se înţelege, pe datorie) pe care le expusesem spre vânzare în holul Universităţii. Curând ne-am înhămat la căruţa mizeriei, o rablă pe roţi cu hulube frânte-n hârtoapele cotidianului. Dar noi eram tineri şi puternici, ştiam zborul înălţimilor izbăvitoare. Am împărţit asemenea unor soldaţi hârşâiţi coaja de pâine şi ţigară, ne-am cocoloşit în prezenţa soţiilor drastice, am pus la cale șotii duioase, am închinat pahare, ne-am citit şi răscitit reciproc poemele. Sunând ceasuri faste, am străbătut meleaguri străine, singuri sau cu fraţii Anghel Dumbrăveanu şi Adam Puslojic, cu Nas Titi, admirabila noastră călăuză sufletească. Oare pe câte străzi ale ţării şi lumii ne-au răsunat paşii, cuvintele, râsul hohotitor? Traiectorii, itinerarii fascinante, imprimate puternic în letopiseţul aducerilor-aminte. Descătuşat de emoţiile prea vii, numai şi numai atunci voi încerca să adaug şi eu o pată de culoare, măcar una singură, portretului nichitian, care se cere împlinit pe măsura fiinţei sale nepierioare. 

Petre Stoica-Caligrafie şi culori, Editura Cartea Românească, 1984

Despre Sanda Țăranu

A fost crainică a Televiziunii Române timp de 40 de ani şi oamenii din faţa micilor ecrane au îndrăgit-o instantaneu, încă de la prima ei apariţie în faţa camerelor de filmat. Asta poate pentru că, în alb-negrul comunist, era printre puţinii apăruţi la televizor care aducea linişte, optimism, încredere.
Adevărul este că atâta încredere căpătaseră în ea (deși nu deținea nici o funcție importantă și nu putea schimba destine), încât îi trimiteau saci de scrisori și mii de gânduri de mulțumire, numai pentru faptul că făcea parte din viața lor. Ba, erau unii care veneau cu trenul tocmai din Țara Oașului, să aducă o bucățică de brânză dulce, o sticlă de palincă, smântână și un săculeț cu mere „doamnei de la București”.
Atât de mult o identificaseră cu însuși postul național de televiziune, că nu și-ar fi imaginat programele zilnice, unele nopți de Revelion, ori chiar emisiuni de muzică și divertisment (a prezentat o ediție a Festivalului Internațional „Cerbul de Aur”) fără prezența sa agreabilă și liniștitoare.
Și totuși, visul ei de adolescentă n-a fost îndreptat spre televiziune, ci spre teatru. De mică și-a dorit să fie actriță, să joace pe scenă și să fie aproape (la propriu) de cei care o privesc și o aplaudă.
Dar, cum se spune în popor, „nu e după cum vrea omul, ci după cum dă Domnul!” Astfel, după trei ani de Politehnică, Facultatea de Chimie Industrială, urmează cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, pe care îl absolvă în anul 1963.
Dar destinul n-o pregătește pentru scenă, ci pentru micul ecran. La repartiție, constată că nu este nici un loc pentru angajare la vreunul dintre teatrele bucureștene. Este repartizată la Craiova și, cum între timp se căsătorise cu renumitul tenor al „Generației de Aur” a Operetei, Nicolae Țăranu, se sfătuiește cu acestea și refuză repartiția.
Numai că, chiar în acea zi a refuzului, primește un telefon de la Radio (pe atunci radioul și televiziunea erau o singură entitate) și este rugată să se prezinte la vicepreședintele instituției, fără să i se spună de ce.
Merge a doua zi, poartă o discuție (aparent liberă) și la final este întrebată dacă nu vrea să fie crainică la Televiziune. Inițial refuză, însă este convinsă să accepte postul.
De aici mai departe, chiar dacă n-a apucat să joace vreodată într-o piesă de teatru (deși D.R. Popescu a scris o piesă chiar despre ea, care s-a numit „Sanda”), a ajuns să fie la fel de cunoscută și adulată aidoma celor mai mari actrițe de teatru și film de la noi.
Iar oamenii au iubit-o, au apreciat-o și-au stimat-o mai mult decât pe oricare alt angajat al Televiziunii, indiferent care ar fi fost menirea sa acolo.
După Revoluție, chiar dacă începe să se reformeze totul în jur (inclusiv postul național în esența lui), continuă să colaboreze cu TVR ca narator al emisiunii „Teleenciclopedia”, ca traducător și ca realizator al emisiunii „Un zâmbet pentru vârsta a treia”. Se retrage din proprie inițiativă, în anul 1998.
Momentan, doamna Sanda Țăranu se ocupă de gospodărie, gătește, citește și ascultă muzică, vegheată de dincolo de aștri de spiritul protector al soțului ei, plecat la ceruri la sfârșitul anului 2015.
Pe 7 februarie, cea mai iubită crainică, simbolul Televiziunii Române timp de patru decenii, împlinește 81 de ani. Să-i urăm multă sănătate, ani frumoși și liniștiți, bucurii și să-i mulțumim pentru momentele minunate dăruite și pentru faptul de a fi făcut parte din viața noastră într-o vreme când aveam atâta nevoie de prezența dumneaei senină și liniștitoare. La mulți ani, Sanda Țăranu!

sursa: http://miscareaderezistenta.ro/calendar/astazi-este-ziua-ta-sanda-taranu-51518.html?fbclid=IwAR2jh00QPfAY8xN8kls4c7qQOOxrnqPNTLiI8IQZvVtfOMwasxYOmpZEVFI

Ion Minulescu și Claudia Millian Minulescu

Ion Minulescu s-a născut la 6 ianuarie 1881, în centrul Bucureștiului, pe strada Covaci, numărul 15. Rămâne de mic orfan de tată și ceva mai târziu, mama sa, foarte tânără, Alexandrina Ciucă se recăsătorește cu Ion Constantinescu, ofițer de cavalerie, originar din zona Piteștiului.
În 1887, Minulescu începe cursul primar la Pitești, oraș în care va face și primele clase de liceu. Vacanțele le petrece la Slatina, la bunicii din partea mamei. În perioada cât a fost elev la Piteșți a publicat primele poezii în revistele Povestea vorbei și Foaia pentru toți, uneori sub pseudonimul Nirvan.
Bacalaureatul îl va lua la un pension particular din Bucureșți (Brânză și Arghirescu), în 1899, după care pleacă la Paris, pentru a urma studiile juridice. Va renunta însă la ele atras fiind mai curând de viața boemei artistice din capitala Franței. Fascinat de literatură simbolistă, citește cu pasiune poeți precum Baudelaire, Nerval, Verlaine, Rimbaud și mulți alții. Participă cu mult interes la reuniunile literare, organizate pe malurile Senei, în mijlocul confratilor simbolisti și a protipendadei timpului.
Revenit în țară, la sfârșitul anului 1904, cu mintea plină de literatura simbolistă pătrunde în lumea literară și devine prieten cu St. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Panait Cerna și alții. Ovid Densușianu îl invită la revista sa Viața Nouă, pentru a-și publica versurile și proza pe care le scrisese recent. În 1906, Ilarie Chendi va publica în revista sa Viața literară și artistică, unele dintre poeziile ce vor face parte din volumul Romanțe pentru mai târziu (1908).
În aceeași perioadă, poetul, în colaborare cu Dimitrie Anghel, traduce versuri din Albert Samain, Charles Guerin, H. Bataille etc. care sunt publicate în revista Sămănătorul. Iarna lui 1906-1907 îi găsește pe cei doi prieteni la Constanța, într-un cadru inedit, pe țărmul înghețat al Marii Negre, evocat mai apoi în unele dintre poeziile lor.
În primăvara lui 1907, Minulescu revine în Bucureșți și începe să frecventeze cenaclurile literare. Participă la „sâmbetele literare”, organizate de revista Convorbiri critice, a lui Mihail Dragomirescu, alături, printre alții, de Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu ori Mihail Sorbul. Aflat la Berlin, I.L.Caragiale îi remarcă una dintre poezii și-i scrie admirativ lui Mihail Dragomirescu cerându-i amănunte despre identitatea autorului ei.
La 20 martie 1908, Ion Minulescu înființează Revista celorlalți, de orientare simbolistă. Editorialele sale caustice cu titluri precum Aprindeți torțele, promovează o artă înnoitoare, antitradiționalistă.
Poetul începe să fie din ce în ce mai cunoscut și odată cu apritia volumului Romanțe pentru mai târziu, reputația sa este pe deplin stabilită. Producțiile lui literare sunt cerute tot mai mult de către editori.
Anul 1910 reprezintă momentul de răscruce al viețîi sale. În redacția revistei Viitorul o cunoaște pe viitoarea lui soție, poetă și pictoriță Claudia Milian, față de care va avea o mare pasiune. Amândoi erau plasați în aceeași parte a baricadei simboliste. Amândoi se completau, amândoi se respectau. Din păcate, așa cum s-a întâmplat și în alte cazuri de notorietate, posteritatea a abandonat-o pe Claudia în umbra maestrului, a idolului, socotind-o doar o muză literară. În realitate, importanța ei în lumea literară și culturală a vremii a fost cu mult mai mare.

Iubirea lor a avut un farmec aparte. Se simțeau făcuți unul pentru altul. Aveau puncte de vedere comune. Luptau împreună sub același stindard. Vor rămâne nedespărțiți toată viață. La 11 august 1911 s-a născut Mioara Laurenția, rodul iubirii lor.
În anul 1912, Minulescu scoate a doua revistă a sa, cu titlul Insula. Revista avea colaboratori de marcă, precum George Bacovia, Nicolae Davidescu, Eugeniu Ștefănescu și Claudia Millian.
La 11 aprilie 1914, Ion Minulescu și Claudia Milian se căsă­toresc oficial și în timpul războiului, se refugiază la Iași. Aici, făcând parte din redacția ziarului de front România, Minulescu scrie articole patriotice menținând vie flacăra speranței într-o pe­rioadă de încordări extreme și de mari incertitudini.
Revenit la Bucureșți, Minulescu publică în 1920 volumul Mășți de bronz și lampioane din porțelan. Peste un an, își face debutul ca autor dramatic. Piesa Pleacă berzele este pusă în scenă la Teatrul Național. Ceva mai târziu are un mare succes cu Manechinul sentimental, apoi cu Nevasta lui Moș Zaharia și Omul care trebuie să moară. Sălile de teatru deveniseră arhipline. Publicul era în delir. Apăruse un nou curent. Monotonia fusese sfărâmată.
Între anii 1922 și 1940, Ion Minulescu a deținut funcția de Director General în Ministerul Artelor și Cultelor.
După mai multe volume de poezii, publicate sau reeditate, tirajele au atins cifre de mii de exemplare. În urma succesului avut cu romanul Roșu, galben și albastru, Minulescu scoate pe piață, în 1928 primul sau roman autobiografic, purtând titlul Corigent la limba română. Tot în același an obține Premiul național de poezie.
În perioada următoare își diversifică producția scriitoricească. Alături de Tudor Mușatescu, Sica Alexandrescu și Nicușor Constantinescu, participă la perfectarea textului pentru spectacolul Miss Revista. Continuă să scrie poezii despre care voi face referire la final.
Printr-o stranie coincidență într-o zi aniversară a căsătoriei, la 11 aprilie în 1944 Ion Minulescu moare în urma unui stop cardiac, pe patul Spitalului Brâncovenesc, într-un București ruinat de bombardamentele aliaților. A fost înmormântat la cimitirul Bellu. Împlinise 63 de ani și mai avea multe de spus, fiind în culmea gloriei și a consacrării. Dispariția lui a lăsat un mare gol în literatură.

Claudia Millian, poetă simbolistă și pictoriță, cea care avea să devină soția lui Ion Minulescu, s-a născut la 21 februarie 1887, la Bucureșți. A fost fiica unui inginer petrolist și a unei învățătoare. Deși a urmat două facultăți, de Belle Arte și de Artă Dramatică, literatura a învins pictura și scena, profesoara de desen devenind poetă simbolistă. În noiembrie 1906 are loc debutul său literar, în ziarul ploieștean Lumina, cu poezia Din trecut. Publică, în continuare, volumele intitulate Garoafe roșîi și Cântări pentru pasărea albastră. S-a stins din viață la 21 septembrie 1961, la Bucureșți, în vârstă de 74 de ani. Este înmormântată alături de soțul ei la cimitirul Bellu.
După cum știm, geografia literaturii nu are în componență doar munți.Valoarea acestor vârfuri este pusă în lumină, atât de propria lor strălucire, cât și de configurația și proiecția celorlalte forme de relief din împrejurimi, unde se așază, de obicei scriitorii de fundal. Claudia Millian s-a postat la poalele unui astfel de pisc care îi era și partener de viață. Ea nu a scris mult, dar ne-a dezvăluit un timbru liric distinct și distins, bine echilibrat în contextul și cheia portativului poetic simbolist, sub al cărui steag s-a înrolat.
Poezia Ultimul cavaler evocă amintirea întâlnirii cu cel căruia îi va fi partener de viață: „Te-am regăsit Cavaler cu grai de mătase / La un bal într-o noapte de catifea / Când pe cer adormise ultima stea / Eram singuri în bal și lumea plecase / Eram singuri, vioara cânta pentru noi / și dansam o gavotă, când iute, când lin / Eu eram Visul, tu însuți Misterul / Păpuși ce le sparge necrutatorul destin.”
Timp de 34 de ani a suportat o fire clocotitoare, a supraviețuit alături de un temperament vulcanic. Boemă, decepțiile avute în tinerețe îl făcuseră pe soțul ei să fie neîncrezător în dragoste, deși fără gravitate, fără emoție, mai curând la nivel anecdotic. Iată, de exemplu, poezia Celei care minte, publicată în 1906: „Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine / Dar fiindcă azi mi te dai toată / Am să te iert / E vechi păcatul / și nu ești prima vinovată!…Deci nu-ți cer vorbe-mperecheate de sărutări, / Nu-ți cer să-mi spui / Nimic din tot ce-ai spus la alțîi / Ci tot ce n-ai spus nimănui.”
Peste ani însă, poezia Acuarelă, dedicată Claudiei Milian, descrie un peisaj urban slatinean unde imaginea cuplului este proiectată cu o blândă ironie în viitor, semn că poetul avea sentimentul unei relații durabile, pe viață: „în orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână / Un bătrân și o bătrână / Două jucării stricate / Merg țînându-se de mână.”
Poezia Romanță fără ecou ale cărei versuri au devenit un șlagăr extrem de popular acum câteva zeci de ani, sugerează fragilitatea și, în același timp, puritatea și prospețimea dragostei: „Iubire, bibelou de porțelan / Obiect cu existența efemeră / Te regăsesc pe-aceeași etajera / Pe care te-am lăsat acum un an / Îți mulțumesc! /…/ Iubire, bibelou de porțelan, / obiect de preț cu smalțul nepătat / Rămâi pe loc acolo unde ești / Să nu te miști / și dacă ne iubești / O, dacă ne iubești cu adevărat / Așteaptă-ne la fel încă un an / Un an măcar / Atât / Un singur an / Iubire, bibelou de porțelan.”
Claudia Millian și Ion Minulescu au fost două firi diferite. Ea era spirituală și toleranță, el era fermecător, teatral, boem, inegal și avea un temperament de o mare vitalitate. Doar dragostea care-i lega îi făcea să se armonizeze.
După moartea soțului, poeta spera ca gândurile ei să ajungă sus la cer, la Cavalerul cu grai de mătase pe care îl iubise o viață. „Poate că de pe pajiștea smălțuită a infinitului vei prinde cuvintele mele ca pe niște boabe de mei, pentru porumbeii cerului”.

sursa: https://paginiromanesti.ca/2008/03/15/iubiri-pasionale-10-claudia-millian-si-ion-minul/

Christian W. Schenk - Fazele interpretative poetice

FAZA I: DECODIFICAREA

1. Poezia trebuie citită până când se ajunge la înțelesul complet al textului.

2. Pentru poezii în limba română și străine mai ales la cele vechi: trebuie căutat fiecare cuvânt care nu este înțeles exact. (dacă este necesar, trebuie consultat un dicționar istoric, de arhaisme, neologisme sau de sinonime!) De exemplu, Dicționarul Shorter Oxford, Tiktin, DEX sau cel de sinonime).

3. Orice ambiguitate trebuie urmărită cu cea mai mare atenție.

4. Atenție la semnalele ironice!

5. Trebuie recunoscute și nu confundate declarațiile de opinii și expresiile sentimentelor ca atare.

FAZA II: ANALIZA

a) Structura exterioară a poemului

1. Există o formă clar definită? (Sonet, odă, imn, baladă, sextină, vilanela, cântec, zicală etc.)

2. Care este forma strofei? (metrica, numărul silabelor, strofa în sine, terține, particularități ale literaturilor individuale: strofă spenseriană, quatrainiană, sestetă etc.)

3. Ce formă de vers? (metrica și numărul ei de înălțări, versul gol (sau liber), alexandrin, cuplet, eroic etc.)

4. Ce schemă de rimă? (Rima îmbrățișată, încrucișată, rima înlănțuită sau monorimă, vers alb etc.)

5. Ce fel de rimă? (perfectă - imperfectă, masculină - feminină, rimă dublă, rimă divizată, rime agitare etc.)

b) Textura poeziei

1. Cum este formalizat textul? (Contur exterior)

2. Ce se repetă? (piciorul metric, sunetele (și onomatopeele), cuvinte, semnificații, aliterarații, rimă finală, rimă interioară, paralelisme etc.)

3. Cum variază repetarea?
La nivelul:
...  fonemului: cea mai mică unitate de sunet semnificativă): rima, asonanța
... morfemei: cea mai mică unitate semnificativă, de exemplu, "lungă", "scurtă"): Polyptotone, figura etimologică
... sememului: cea mai mică unitate de sens comun, de exemplu cuvintele de bază): sinonim, hendiadyoin,
Metafora, tautologia, pleonasmul, perifraza
... a sintagmei: secvența segmentată a expresiilor lingvistice, de exemplu, propoziții principale, secundare etc.): inversare,
chiasmul

c) mijloacele de exprimare ale poemului

1. Mijloace de exprimare melopoetice (orientate către sunet) (culori tonale, melodie, ritm, onomatopee)

2. Mijloace de exprimare fonopoetice (orientate spre imagine și concepte) (imagine, comparație, metaforă, metonimie, catacheză, oximoron, sinestezie, alegorie, simbol, concepție)

3. Mijloace de exprimare logopoetice (orientate pe sens și argumentative) (antiteză, climax, anticlimax, bathos [engleză], paradox, evocare etc.)

4. Dispozitive stilistice distincte (parataxe, hipotaxe, asinton, polisindeton, elipsă, zeugma, anacolut, inversare, paralelism, chiasmul, antiteză, litote, meioză, eufemism, hiperbolă)

5. Atitudinea stilului:

Emfază: liric, empatic, patetic, entuziast

Neutru: obiectiv, reflectiv, didactic

Distanțat: critic, disprețuitor, ironic, sarcastic

6. Efectul intenționat:

Emotiv: divertisment, adâncime

Cognitiv: înțelegere, claritate

Practic: afect, acuitate

FAZA III: INTERPRETARE

1. Ce vrea să exprime poezia? Care este scopul, mesajul sau centrul meditativ?
2. Cum se dezvoltă spre punctul țintă?
3. Cum se realizează formal dezvoltarea interioară prin mijloacele de exprimare și structura exterioară?
4. Poate fi clar formulat centrul meditativ sau este ambiguu?
5. Ambiguitatea dă poemului un sens mai bogat sau face ca centrul meditativ să fie neclar?
6. Din ce stare de conștiință istorică poate fi înțeles centrul meditativ-liric?
7. Care este tradiția literară a poemului?

FAZA IV: EVALUARE

1. Poezia este complet formată sau există capete libere?
2. Este coerentă sau se exprimă altfel decât cum este?
3. Este originală sau epigonală?
4. Pare autentică sau artizanală?
5. Este bogată sau săracă în experiența interioară?
6. Stă forma ferm pe substanță sau specifică mai mult decât ceea ce se află în spatele ei (kitsch estetic)?
7. Experiența proiectată este complet controlată de formă sau se arată în interior „goală” (kitsch sentimental)?

Câteva trucuri de interpretare

a) Poezia trebuie luată ca ceea ce este:

Trebuie avut grijă a nu se îndrepta către o afirmație anticipată în grabă. Conținutul unei propoziții (științifice sau filozofice) este ceea ce s-a spus în poezie; conținutul unei propoziții poetice este rostirea celor spuse.

b) Intrarea prin punctul de pauză:

Căutați o neregularitate, un punct neclar sau iritant și întrebați despre funcția sau sensul acesteia (expresionism, simbolism, metaforă) .

c) „Ex statu nascendi”: (în devenire, în procesul de a deveni)

Trebuie încercată orice posibilitate imaginar-lingvistică aleasă de poet.

d) Compararea a două poezii cu același motiv:

Trebuie exersată interpretarea plasând poezii cu același motiv unul lângă altul (prin comparație) examinând diferențele acestora.

e) Pornind de la efect:

Dacă vă simțiți atras afectiv de o poezie, ar trebui să vă întrebați mai întâi despre cauza acestei afectivități.

f) A se obișnui cu poezia:

Poeziile mari împiedică adesea înțelegerea rapidă. În loc să se „lucreze” direct la ele, ar trebui a se obișnui citindu-le pe o perioadă mai lungă de timp.

g) Opțiunea „heterodidactică”:

Întreabă-te la ce ai atrage atenția altcuiva, astfel încât el sau ea să înțeleagă mai bine poezia.

General:
Poemele nu au fost și nu sunt scrise pentru cărturarii literari care să-și testeze spiritul, ci să-i mulțumească pe cititori. Oricine vorbește despre poezie fără să-i poată da adevărata valoare (sau non-valoare, cu argumente) vorbește ca un orb despre pictură.
_____________________________

(Prima încercare de traducere în limba română a introducerii lucrării mele "Poetologie" (Poetică) din limba germană, capitolul I. A mi se ierta greșelile inevitabile la prima versiune de traducere).
CWS

Palaghia Eduard Filip - Mărturii de la Revoluție

Nu știu când au trecut 25 de ani de la Momentul decembrie 1989. Probabil că au trecut într-o cadență pe care doar eu o resimt ca fiind atipică. Cred însă că rememorarea unor momente de viață, cu bune, cu rele, e necesară. Fie și pentru posteritate. Deci ... începutul lui decembrie 1989

17 decembrie – exilat într- o cămăruță „de studiu - ca orice elev promițător al vremurilor respective. Ascultam Radio Europa Liberă. La un radio cu ochi magic. Acela verde, care își schimbă compoziția și textura în răstimp de două minute, oferindu-ți, după încălzirea lămpilor ce îi compuneau mecansimul recepției, un sunet relativ bun. Lumea de atunci? Sinistră! Gri, de-a dreptul cenușie. Chiar având un relativ confort economic resimțeam cu acuitate lipsa libertății cuvântului. Dar ce bucurie! Sunt pentru mine substantive comune ale devenirii – Emil Hurezeanu, Nestor Rateș, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Max Banus, Ioana Măgura Bernard, Noel Bernard (pe care îl asociam intuitiv cu Crăciunul din cauza rezonanței franceze a numelui)... Stăteam la etajul 5 al unui bloc de pe șoseaua Colentina și, când am auzit înregistrarea live a măcelului de la Timișoara, am simțit nevoia să aprind o lumânare la fereastra ce dădea spre stradă. Poate fiul meu, născut după 2000 ar întreba : „ unde ai găsit o lumânare?”. Erau lângă mine! Era sursă de lumină a generației mele. Mai ales seara după ora 20.00 când lumina se stingea în fiecare cartier al Bucureștilor.
Între blocul meu și blocul de vis-a-vis era Biserica Sfântul Dumitru. Am aprins lumnarea și am stat pe gânduri, cu lacrimi șiroind pe obraji. Și... Minune ! Departe, la 150 de m peste blocul meu, peste curtea bisericii, au apărut la geamuri zeci de alte lumânări, ca o speranța mută a comuniunii de gânduri și de Speranță. După o oră a venit tata.... mi-a zis simpu : „cred că ai înnebunit!” . A stins lumânările și a plecat. Am privit și celalalte lumânări stingându-se și am zâmbit lăcrimând. Cu speranță. Cumva, cu certitudini!
21 decembrie – La bunici. În același bloc, privind la un TV color Adunarea Populară convocată de Ceaușescu ( culmea, lucid politic pentru un tânăr de vârstă mea, spre deosebire de mulți tineri de azi ! Și pentru asta vă mulțumesc din nou vouă, substantivelor comune ale adolescenței mele - Emil Hurezeanu, Nestor Rateș, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Max Banus, Ioana Măgura Bernard, Noel Bernard ). Eu, tata, bunicii paterni, un prieten. Imaginea se schimbă, se aud huiduielile din piață. Mă crispez pe scaun. Tata se trezește primul. Rostește sentința : „ Gata ! S-a terminat !” se îmbracă, iese pe ușă... Rămânem ceilalți! Eu...mă fofilez (știam deja cum să o fac, dar asta e altă poveste ce o voi scrie, poate cândva). „Mă duc să îmi fac lecțiile” . Întru în cămăruța mea, mă îmbrac repede și fug! Mă urc în troleibuzul 66 și o iau spre centru. Ajung la Rossetti. Șoferul vorbește cu un „tovarăș” în civil și ne comunică acru – aici întoarcem. Cobor! Cunosc străduțele, doar tata lucrează la Intercontinental! Câte iubiri fantaste de ale mele nu au mâncat cu mine o savarină și n-au băut un Pepsi în acest „sanctuar” al Bucureștilor! O iau pe Arghezi, ajung pe Batiștei, ajung pe esplanada Teatrului Național. Ora 15.00. Stau pe margine. Lume multă! Mai multă pe margine decât pe carosabilul pe care trece în viteză, aproape călcând câțiva oameni, un TAB. Și trec 20 de minute memorabile, acele minute în care are loc „procesul de conștiință”- pur, simplu, ca în critica rațiunii pure a lui Kant. Nu mă alătur. Nu cunosc pe nimeni. Inima mea vibrează. Și deodată... aud : „Pală, hai cu noi !” Privesc în fața mea – un coleg de Liceu – George Năstase. Mă strigă: Hai! Și cobor de pe margine și intru între cei de pe carosabil ( în 1990 George a plecat din țară – se oferise să depună marturile la comisia pentru anchetarea evenimentelor de atunci și primea telefoane de amenințare. Nu știu unde e acum....ultima dată era în Germania... Dacă vede postarea asta poate își aduce și el aminte !) . Numărul celor din Piața Universități era de ordinul sutelor. De ordinul miilor era numărul celor de pe margine. Ce țin mine ... Adrenalina momentului, conștientizarea finalului social al vieții mele de licean în clasa a XII-lea la Liceul Sanitar Bucureșți, de 18 ani și 2 luni în eventualitatea în care Revoluția ar fi eșuat. Manifeste scrise cu ruj de buze - „nu plecați acasă”- fiindcă se lăsa întunericul. Momentele în care toți cei din Piață am îngenuncheat și am rostit cu lacrimi curgând pe obraji „Tatăl nostru, Care ești în Ceruri....” . Clipa când lângă noi a apărut un bătrân care se sprijinea în două bastoane și a îngenuncheat plângând și spunând – nu credeam să trăiesc aceste vremuri, am stat la Canal 13 ani! Barajul de pe Onești care a împins oamenii spre Piață. Cordonul de trupe USLA care bloca ieșirea pe Batiștei, format din oameni de aproximativ 30 de ani a căror față era imobilă și fără expresie. Cărora cei din Piață le agățau garoafe de țevile automatelor AKM.
Imaginea incredibilă a unei fete care și-a recunoscut un frate în trupele USLA din cordon și care îl ruga să lase arma de o parte și să se alăture manifestanților și Lacrimile care curgeau pe chipul fratelui, pe chipul lui antrenat, fără expresie privind în gol. Imaginea câtorva trupuri întinse pe strada Batiștei în spatele cordonului.
Se însera. Atunci am văzut în mulțime două persoane cu aptitudini de lider – pe un oarecare Dincă – n-am auzit nimic din ceea ce vorbea, fiindcă cei din jurul meu tocmai rupeau și incendiau un steag al Partidului comunist. Și apoi pe Cazimir Ionescu, care a luat o masă de metal de la Dunărea și a strigat răgușit : „Fraților, să ne organizăm !”. Apoi au răpăit automatele. Probabil foc de avertisment. Și toată lumea s-a împrăștiat. Eu am ajuns pe burtă în fața „self-ului”de la Inter. Nu auzisem niciodată cum sună o armă automată. Și m-am rătăcit de prietenii din Piață. Poate că asta a fost șansa mea. Când m-am ridicat, terorizat de sunetul de război al AKM urilor m-a prins o mână de umăr. Era Nea Jean Polizache, cascador din trupa lui Sobi Cech , devenit portar la Inter, care mi-a zis – „ce cauți aici, futu-ți maiul mă'ții ?”M-a scos prin cordonul de trupe care împrejumuiau zona și mi-a zis zâmbind „marș acasă !”. Am fugit mâncând pământul, în timp ce auzeam o nouă rafală de armă automată... și parcă auzeam și noaptea care se lăsase. George avea să scape – și la Dalles ,și la Arhitectură... și apoi avea să fugă în Germania, sătul și cred eu terorizat de amenințări.
Am prins un tramvai 21 din mers la Republicii cu Carol. Deja se vedeau gloanțe trăsoare și se auzea vacarmul de război. Cineva întreba în tramvai ce se întâmplă. I-am arătat câteva manifeste scrise cu ruj de buze și o bucată ruptă din steagul partidului. Am zis : „putem fi liberi” și am văzut cum din spatele tramvaiului se indreaptau spre mine doi „domni” ... am avut intuiția de a sări din tramvai ( mergeau pe atunci cu ușile deschise) la intersecția Moșilor cu Eminescu. Am intrat gâfâind în casă, m-am detestat pentru lașitate și am plâns privind gloanțele trăsoare pe cerul Bucureștilor.

PS – Pe 22 decembrie nu am putut pleca. Am urmărit de la balcon coloanele de muncitori de la Aversa la ora 07.00 plecând spre centrul orașului. Cei din casă îmi ascunseseră toate încălțărille. Am fugit de acasă pe 23 decembrie și am revenit după 02 ianuarie, dar asta e o altă poveste. E deja antiteză – ridicolul care legitimează sublimul.

Palaghia Eduard Filip

Petre Stoica - Cum am devenit prieten cu Nichita Stănescu

Cum am devenit prieten cu Nichita Stănescu. Fragment dintr-un interviu luat de Ciprian Marinescu poetului Petre Stoica, rev. Orizont, februarie 2006

'El era cu vreun an sau doi mai mic decât mine. Eu terminasem facultatea, eram proaspăt căsătorit, în derivă financiară, nu aveam bani. Şi mi-am propus să-mi vând cărţile. Le-am dus la facultate, le-am pus pe banca de marmură şi am văzut venind spre mine un băiat foarte frumos. M-a întrebat cât costă cărţile. S-a oferit să le cumperepe pe toate. "Am dat lovitura", mă gândeam. Numai că nu avea bani la el. M-a lovit în moalele capului. Într-adevăr, mi-a dat banii ulterior, dar a survenit un gol de vreo patru-cinci luni şi ne-am întâlnit ducându-ne la imprimerii: era cu logodnica lui de-atunci, Doina Ciurea. Am mers undeva să bem, ne-am înţeles să ne vedem mâine. A venit, a doua zi, cu Matei Călinescu, mentorul lui - el l-a pregătit pe Nichita, care nu citea, dar avea o capacitate extraordinară de a asimila, în sensul că putea să vorbească despre o carte fără s-o fi pătruns, căci nu l-am văzut, doi ani cât am împărţit acelaşi pat, să citească una. Aşa ne-am cunoscut. El n-avea unde să doarmă - niciodată n-a avut locuinţă, până spre sfârşitul vieţii. Soţia mea nu mai putea locui în condiţii grele şi s-a dus la Craiova, fiindcă era însărcinată. Aşa că el s-a mutat la mine. A fost o perioada de vis, cu toate discuţiile pe care le purtam.
În privinţa scrisului, Nichita a avut o evoluţie fantastică, scria foarte greu la începuturi, ca mai apoi, spre bătrâneţe, să dicteze poeziile. Pe de altă parte, nici un şpriţ nu putea bea, vărsa imediat, ca să devină, dintr-o dată - probabil din cauza lui Nicolae Velea - mare băutor de votcă. Nichita mai era şi un om care dispărea: câte două luni nu ştiai unde era. Prin acea periodă, mă împrietenisem foarte tare cu Alin Gheorghiu (pictorul Ion Gheorghiu). Eram confidentul lui, singurul care avea permisiunea să între în atelier la el când avea model. Şi-l înjura tot timpul pe Nichita Stănescu - era perioada de vârf a prieteniei mele cu Nichita. Vreun an am dus muncă de lămurire cu Alin Gheorghiu, până a acceptat să vin la atelier cu amicul meu. S-a produs spontan o prietenie. Abia apoi Alin mi-a spus care e motivul supărării sale pe Nichita. Soţia sa, graficiană de prima mână (Anamaria Smigelschi), i-a făcut coperta pentru O VIZIUNE A SENTIMENTELOR. Nichita i-a dat telefon să-i mulţumească şi a invitat-o la Athenee Palace. Ea l-a întrebat dacă poate veni cu logodnicul ei, iar Nichita s-a dezumflat şi i-a zis "da"; deşi ea a venit, el nu s-a mai dus. Îţi dai seama ce afront?
Dar toate fiind de-acum rezolvate, megeam des pe la atelier. La un moment dat, Alin ne anunţă că îşi inaugurează casa, o vilă - el câstiga bani foarte buni, cumpărau străinii de la el tablouri, plus ea, care era graficiana numărul unu - şi ne-a somat să apărem la ora opt, pentru că tot atunci vin şi demnitarii - era deja prieten cu Maurer etc. Acest Alin era foarte generos, bun camarad de-altfel, dar puţin megaloman. Ne gândeam ce să facem noi până la opt. Am hotărât să mergem la Bordei, fiindcă acolo nu e votcă, decât vin şi nu ne îmbătăm. Măi, şi era un vin, domnule, de te trăsnea - foarte puternic, foarte tare. Pe la ora şapte a apărut soţia lui Grigore Hagiu, care umbla prin toate birturile, şi ea invitată, împreună cu soţul, şi-am mai băut, deşi eram deja pişcaţi. La ora opt, ne dăm seama c-am întârziat şi luăm un taxi. Ne gândeam pe drum ce cadou să-i ducem. Aveam bani mulţi, pentru că încasaserăm sâmbătă. Nu ştiam încă cine-i acolo"...


",,,Era prin februarie, cu zăpadă cum e acuma, dar îngheţată. Si rupe Nichita o cracă din pom şi ia o cărămidă de pe gard. Deschide uşa, trage craca aia, se umple de zăpadă. Când mă uit în sus... toţi la negru îmbrăcaţi. Lasă Nichita craca, pune cărămida jos şi, fiindcă nu ni se dau scaune, ne aşezăm pe trepte. ""Noi nu primim nimic de băut?", mi-am permis eu, fiind cum ar veni, de-al casei. Ei urmăreau un film, pe atunci. Televizoarele erau rarităţi, iar ei urmăreau un documentar despre Jaques Prevert. De la o discuţie despre Jaques Prevert s-a ajuns la ceartă, Nichita a fost dat afară din casă, iar eu l-am însoţit. M-a pus în faţa casei să jur pe copil, pe nevastă, că nu mai întru niciodată acolo, ceea ce eu am şi făcut, beat fiind. Dimineaţă la ora şapte - Alin ăsta avea disciplina muncii, nu conta c-a băut sau nu, c-a dormit că n-a dormit, el era în faţa şevaletului, că lucra, că nu lucra - mă sună şi zice : "Petre..."... probabil voind să-mi explice, vocea era foarte normală. Eu pun receptorul jos. Peste două sau trei săptămâni plec la Berlin - aveam bursa aceea de şase luni - şi mă-ntorc. Şi vine Eugen Simion şi-mi spune: "Am auzit că ai o colecţie de tablouri Alin Gheorghiu, suntem vecini de bloc, aş putea să vin să le văd?" "Cu mare plăcere" zic, "dar când l-ai cunoscut pe Alin Gheorghiu?" "La un chef cu Nichita Stănescu." Poftim?! ... "Măi Nichita", mă gândeam, "păi nu te prind eu acuma?"
S-a pornit în acea perioadă şi nebunia lui şi începuse să fie urât de colegi. L-am prins. "Ce-ai făcut, măi? Ai uitat ce s-a întâmplat, când m-ai pus acolo, în genunchi, să jur şi tu chefuieşti după aia cu..." Şi mă ia: "Domnule, ai fost în Nemţia şi ai uitat de bunurile obiceiuri balcanice". "Nichita, dacă nu repari toată treaba asta, te distrug. În 24 de ore trebuie să faci ceva". Seara, stau cu Dinu Flămând, să dau un interviu pentru "Amfiteatru". Deci se crease o animozitate teribilă împotriva sa. Într-o seară, însă, îl văd singur la masă, trist. Vocile mele sentimentale spuneau să mă duc eu la Nichita; totuşi, după atâţia ani, e păcat să... Am flămânzit zile-n şir, am adunat chiştoace pe stradă... Oh, el fericit, comandă imediat şampanie, votcă, tot ce vrei, pupi-pupi, dar... pregătea deja cuţitul. Vine un debutant la masa noastră să ne salute, unul din provincie. "Ia loc", îl invită. Toarnă imediat în pahare şi-i spune: "Ştii cu cine stai la masă? Dar mai ştii că Petre Stoica este un ordinar? Când am auzit asta, am crezut că înnebunesc. Nichita, Nichita... Asta a fost lovitura! Nu mi-am revenit. I-am dat telefon lui Breban - pe vremea aia eram în relaţii foarte bune. Am stat până dimineaţă, bând o sticlă. "Tu nu ştii cum e Nichita? Şi mie ce mi-a făcut..."Numai despre asta am discutat cu el. Din clipa aceea am rupt-o. Ne salutam în continuare de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, dar nu intram în casa lui, nu mai povesteam intimităţi. Lumea nici bani nu mai vroia să-i dea - pentru că avea o datorie foarte mare. Şi parcă văd, stăteam pe o canapea, avea picioarele umflate, săracul, şi m-a întrebat - a fost ultima discuţie pe care am purtat-o cu el şi pe care am regretat-o enorm după aceea: "ţie ţi-e frică de moarte?"Şi-atunci am fost de o răutate teribilă, am zis "Nu"... Pentru că el avea o vorbă, "Sunt puternic ca un tanc sovietic". "păi nu eşti tanc sovietic?"