Cornelia Holman - Am tăcut

Astăzi am ieșit puțin pe afară. Soare, frumos, cald... Destulă lume, nu ca de obicei, dar viața își urmează cursul firesc. Am dorit sà intru să fac ceva cumpărături. Am renunțat. Port toată răbdarea lumii, dar nu am răbdare. Nu erau cozi, dar nu intra decât o singură persoană. Și nici nu erau mulți, dacă erau zece. Așa că am zis pas. Dar, ciudat, majoritatea celor care stăteau la rând cu câte două cărucioare erau... bătrâni. Cu siguranță nu făceau atâtea cumpărături pentru ei. I-am privit. Nu erau supărați sau blazați, dimpotrivă, încercau să se miște cât puteau de repede printre toate cumpărăturile, atât cât puteau. Trist... 

Cum am renunțat la cumpărături, mi-am amintit de cineva care stă la două blocuri de mine. În vârstă, dar os dur, cum se spune pe aici. Nu am sunat să-mi anunț vizita . Cum am intrat, o ploaie de întrebări: stau bine, mă simt bine?... și spunându-i că am ieșit să cumpăr o pâine că se terminase, repede a zis cu reproș: De ce nu ai spus? Îți cumpăram eu.  Am înlemnit. Pentru o secundă, m-au lovit cuvintele. Am ridicat uimită privirea, întâlnindu-i privirea. Aproape că avea lacrimi, ochii îi jucau într-o oarecare fericire și bucurie. Carantina a închis sau a limitat doar străzile, însă nu și căile inimilor. M-a întrebat dacă mă grăbesc sau rămân două minute, că-mi face o cafea. Am rămas. Nu știa ce să-mi ofere mai repede. Am discutat (că tot era la televizor un documentar) despre vechea arhitectură, piramide, ozn-uri. Dar între timp se tot fâțâia și așează pe masă o punguță, era plină cu dulciuri. „Să știi că sunt făcute de mine, să nu mă plictisesc, să ai și tu ... iar dacă ai nevoie de ceva, spune-mi mie, mă duc eu și-ți cumpăr”.

Mi-a fost rușine, cumplit de rușine.  Rușine pentru toți 

Și totuși, era frumos. S-a vindecat sau s-a deschis o nouă rană în inima mea?...

Am tăcut... lovită.

Cornelia Holman, Italia

21.03.2020

Ovidiu Constantin Cornilă - Asasinii de cuvinte

Toată lumea scrie. Sau are impresia că scrie. Aș îndrăzni să înlocuiesc cuvântul de început – religia, din celebrul vers al lui Eminescu: ,,Religia – o frază de dânșii inventată”, cu literatura…
Classic never dies (clasicul nu moare niciodată) are rezonanță de film sau poate de reclamă de Armani, dar poate servi foarte bine și ca model pentru contemporaneitatea noastră literară. O tempora, o mores, se lamentau latinii. Presupun că această nostalgie îi bântuie încă la porțile minții pe câțiva dintre noi, cei care știm că Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Nichita Stănescu sau George Călinescu au fost irepetibili nu doar pentru ce au scris, ci pentru modul unic în care au făcut-o. Scriitori și poeți de referință, oameni cu multă știință de carte, cu plăcere incurabilă și cu totală dedicație în slujba creației, așa încât muzelor le era drag să îi viziteze. Probabil de asta le-au dăruit cele mai bune idei cu care aceștia au știut imediat ce să facă. Cu alte cuvinte, timpul, cel care de multe ori își dă sieși timp, după cum spune un vechi proverb spaniol, iartă sau nu. Stabilește noi granițe. Ridică ziduri valorice impenetrabile, dacă are de unde și cu ce. Creează repere pentru posteritate. Așa cum, de altfel, trebuie să fie normal.
Între timp, lumea s-a schimbat. Societatea s-a schimbat și ea. Valorile trecutului sunt abandonate în sertarul fără fund al ignoranței. Încet-încet, lumea descoperă că e mult mai simplu să aprinzi lumina din cameră sau să deschizi poarta garajului cu o telecomandă. E mai puțin de mers. Cărțile, bunăoară, cândva purtate de nenumărați cititori care mituiau bibliotecarele de la bibliotecile municipale sau județene cu câte un carton de prăjituri sau cu câte un pachet de Kent pentru a sări coada și a obține mult râvnitul volum de poezie sau proză, acum au format electronic… Le poți găsi pe aproape orice site specializat. Tot felul de cărți. Un munte de cărți. Mulți oameni, multe cărți. Pur fenomen de globalizare…
Pe urmă, rețelele sociale. Cele ajutătoare și mediatoare de distanțele între oameni. Un cuțit cu două tăișuri. Orice uz abuziv dă dependență, distruge identitatea, fabrică orgolii deșarte pe bandă rulantă. Lumea este cuplată într-o priză existențială care seamănă mai mult a goană spre nimic decât a viață trăită. Violența, sexul, nesimțirea și libertatea necontrolată sunt noii stăpâni ai umanității. Cei care încă au puterea să creadă în valoare nu au curajul să o spună cu voce tare, de frică sau de rușine. Sau de amândouă.
Cam aceleași obiceiuri urâte sunt aduse și în literatură. În mare parte. Creațiile sună mecanic, sunt violente, vorbesc despre orice fără nicio perdea. Cuvintele sunt mai mult grohăite, amestecate și ,,încifrate” în tot felul de imagini porno sau fantasmagorii cu iz narcotic, în poezii kilometrice, fără nicio noimă sau expresivitate artistică. Blasfemii menite a fi excremente, pardon, experimente… Afirma cândva academicianul Alexandru Balaci că aceste pseudovalori care violează și violentează cuvântul nu sunt altceva decât niște experimente care trăiesc atât cât poate trăi un experiment. Ce definiție diplomatică a eșecului, din păcate, promovat din ce în ce mai des!
Este absolut anormal ca în literatura de azi să scrii romantic, echitabil și valoros în același timp (cu mici excepții, desigur), să creezi lumi și sentimente noi. Sentimentele s-au mecanizat și ele, dau mai bine în formă de emoticoane pe WhatsApp sau Mess decât descrise sugestiv într-un capitol al unui roman sau într-un simplu vers. Sau probabil că nu mai este timp pentru așa-zișii ,,consumatori de frumos” să poarte o luptă de înțelegere și de asimilare cu ei înșiși. Cine știe, poate că literatura este încă aptă să ofere și explicații sau răspunsuri la întrebări, după cum obișnuia să facă în trecut.
Ce are, în schimb, trecere este tupeul. Amestecat cu lipsa de originalitate, prostia, sexul și obsesia de Dumnezeu a propriei persoane dau naștere unui cancer al spiritului. Mai de curând, epigonul X, poetesă din capitală, invitată la Botoșani cu ocazia festivalului Eminescu, a început să înșire cu patos dement o poezie cu vizibilă tentă pornografică. Într-un loc sfânt pentru literatura noastră, dezmățul a biciuit auzul și sufletul asistenților la mai sus amintita manifestare. Ca să nu mai pomenesc de mulți dintre poeții și prozatorii de după anii ”70 până în prezent care au păcătuit și ei porcește, că doar e la modă.
Întrebarea mea este: Chiar s-au sfârșit toate lucrurile frumoase de pe lumea asta? Nu mai există nimic interesant, emotiv și unic în mintea umană care să atragă atenția? Ce păcat e că mulți intră în casa sufletului cu bocancii plini de noroi și uită că la ușă este obligatoriu să se șteargă pe picioare…
Est modus in rebus, spuneau strămoșii noștri romani cândva. Și aveau mare dreptate. Numai că, din păcate, natura, iubirea sau frământările interioare de odinioară au fost înlocuite cu tematici mai degrabă potrivite pentru o ședință cu psihiatrul sau cu popa: divorțul, drogurile, limbajul licențios, incestul, iluziile bolnave care par mai degrabă ,,versuri” compuse de raperii de la Paraziții decât creație artistică. Nu spun că aceste aspecte nu ar fi importante sau măcar demne de luat în seamă, dar nu în literatură. Și Rebreanu a creat scene erotice în Ion sau în Ciuleandra. Nu mai vorbim despre Eminescu, Stănescu, Blaga și mulți alții. Imagini sublime, înălțătoare și de geniu. Doar că ei nu și-au bătut joc de cuvinte, nu le-au asasinat. Au fost prea mari și prea talentați. Ei au fost și vor dăinui în calitate de creatori de stiluri, nu de mizerii și vome spirituale.
Marea problemă a literaturii din ziua de azi este că aprobă cu nonșalanță aproape orice publicație, indiferent de aspectul abordat, de stil sau de calitate. Toată lumea se simte inspirată și scrie. Compune cu debit torențial. Nu degeaba se spune că românul s-a născut poet. Mulți o iau prea în serios și, ce e mai grav, este că li se dă apă la moară. Cât timp se finanțează, fiecare este liber să își găsească o editură și să lanseze o carte. Doar ne aflăm în plină eră consumistă… Este perfect legal să se scuipe și să se arunce cu cuvinte într-un loc unde ele ar trebui să însemne cu totul altceva. Respectul pentru exprimare și comunicare în genere se pierde pe zi ce trece. Așa-numitei literaturi moderne îi lipsesc dinamismul echilibrat, senzualitatea și forța trăirii. În schimb, vrea și reușește într-o oarecare măsură să șocheze prin opacitate, arid și prost gust. De multe ori, citind sau ascultând creațiile noilor eroi ai întinsei grădini literare contemporane (pe la unele dintre evenimentele unde sunt invitat), am impresia și convingerea în același timp că arta scrierii sufletului începe să semene din ce în ce mai mult cu o dare de seamă contabilă și plină de mărturisiri execrabile: am mers pe strada Y și m-am transformat într-o cutie cu chibrituri (30 de procente), ziua se scaldă în rahatul ei de 24 de ore (încă 20 de procente), după ce ajung acasă de la înmormântare, cei doi fac sex nebun (50 de alte procente) etc. Desigur, lipsa creativității automatizează discursul. Iar acest fapt provine din dezinteresul pentru lectură. Este mult mai simplu să se afle știrile gata servite de pe net sau de la Digi Tv, să se trăiască fără griji și fără eforturi. La ce bun să citești o carte recomandată? La ce bun să se gândească?
Cert este că puțini dintre scriitorii tineri și nu numai ei înțeleg ce înseamnă să creezi cu adevărat, să-ți asculți sufletul, nu realitatea bolnavă din el, să te menții vertical în fața propriei tale identități. Spunea Hemingway: ,,Nu există nimic special în a scrie. Tot ceea ce trebuie să faci este să te așezi la mașina de scris și să sângerezi.” Cât de simplu de spus… Dar de realizat?
Scriitorii au uitat să viseze, dau naștere unor adunături de cuvinte goale, rigide. Au îmbătrânit. ,,Nu este adevărat că oamenii nu își mai urmăresc visurile pe măsură ce îmbătrânesc, ci îmbătrânesc pentru că nu își mai urmează visurile.” Avea perfectă dreptate Gabriel García Márquez când afirma această frază manifest.
Așadar, ce lipsește din ecuație? ne putem întreba. Care ar fi ingredientul magic responsabil de revitalizarea și recrearea spiritualității scrisului nostru?
Probabil că mai mult bun-simț și sentiment, sau așa cum spunea Gogol, baza oricărui cuvânt, lacrima. Dacă nimic nu ne salvează de la moarte, măcar verbul a simți să ne salveze de viață…

Ovidiu Constantin Cornilă

Despre Filip Brunea Fox, prințul reportajelor interbelice

(de la stânga la dreapta) poetul B.Fundoianu, graficianul I. Ross și F. Brunea în 1915

Marea gafă comisă împreună cu Ross în presa acelor ani
Filip Brunea Fox, prințul reportajelor interbelice

Despre un semi-eşec uşor comic îşi aminteşte de asemenea marele reporter. “Să nu crezi că n-am avut şi eşecuri. Cine nu are? Într-o dimineaţă, vine o ştire la redacţie, că în aceeaşi seară trebuie să sosească un mare personaj exotic într-o vizită în Bucureşti. Nici mai mult, nici mai puţin decât maharajaua de Kapurtala. Îmi trebuia un reportaj pentru provincie. Ediţia se încheia la prânz. Îi spun eu lui Ross, caricaturistul: Tu ştii cum e un maharajah? Şi el îmi răspunde: “Păi unul cu turban şi barbă”. “Bine, fă-l cel puţin în desen până diseară, când vom lua o poză. Să ilustrăm reportajul care apare acum la ediţia de provincie”. Zis şi făcut, Ross trage repede desenul, ediţia porneşte. Seara mă duc şi eu la gară. Lume multă…La un moment dat văd că din vagonul de lux coboară un admirabil personaj de lord, în jachetă, cu cravată, din aia bufantă, elegant, tânăr..Eu îmi zic: “Persoana trebuie să fie probabil din anturaj”. Îndărătul lui am văzut un om exact ca în desenul lui Ross: cu turban, cu barbă, cu un fel de fustanelă şi mi-am zis: “Dânsul trebuie să fie maharajahul!”. M-am apropiat, i-am pus vreo două-trei întrebări, omul nu mi-a răspuns. Şi-atunci cineva din oficialitate îmi şopteşte: “Păi maharajahul e domnul acesta!”. Şi-mi arată personajul elegant. Uite-aşa am păţit-o cu fantezia, pentru că n-am făcut ce trebuia să fac, un lucru elementar: să cercetez, să mă documentez. Uite-aşa am inventat un maharajah de operetă.” “Nu pot spune că nu m-am bucurat de calificative: “Asul”, “Prinţul” şi tot aşa…eu cred că un reporter cere să binemerite la titlul ăsta, trebuie să fie pretutindeni, să fie totdeauna în frunte, să se întreacă cu alţii sau să se întreacă pe sine. Şi asta până moare”.

Petre Stoica - Străzile lui Nichita

Petre Stoica și Nichita Stănescu 

Într-o vreme a boemiei sale fie voluntară, fie impusă de împrejurări neprielnice, Nichita şi-a avut adăpostul pe numeroase străzi bucureştene. Prietenii, puţini la început, cu toţi nababi ai sărăciei, îl găzduiau frăţeşte. Proaspătul absolvent al Facultăţii de filologie nu aducea cu sine nimbul gloriei(nici n-apucase să încredinţeze ceva tiparului), ci atributele unei minunate personalităţi umane: imaginaţie incandescentă, imensă generozitate, bună-cuviinţă, humor, inefabilul gesturilor, apetenţa farsei nesuparatoare. Aducea şi o neţărmuită dragoste pentru poezie, într-un moment când poezia era hingherită. Dintre străzile pe care pietonii îi puteau întâlni frecvent silueta de svelteţe regală şi chipul serafic, amintesc cinci: Gutemberg, Pictor Stahi, Bulevardul Republicii, Intrarea Spătarului, Nerva Traian. Aici trăiau în anonimat subsemnatul, Grigore Hagiu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu şi Nicolae Breban. În alt timp şi-n circumstanţe diferite, noi străzi ale Capitalei l-au adoptat sărutându-i umbra romantică - perimetre în care găsea găzduire la Aurel Covaci, Adrian Păunescu, Constantin Chiriţă, Gheorghe Tomozei şi Ion Drăgănoiu. Fiecare, în parte, îi oferă căldura prieteniei sfinte, ferindu-l totodată de belele în care dragul de Nini, teribil de nepractic, se vâra el însuşi. Autorul Necuvintelor a locuit şi-n multe alte case primitoare. Unele au fost cuibul său de înger, citadela sa de aur - menţionarea lor îi revine biografului de mâine.
Pe Gutemberg 16A, într-o mansardă să n-o doreşti nici duşmanului, Nichita şi-a petrecut veacul, lângă mine, doi ani, iar în idilica Băneasa, următoarea mea "reşedinţă", încă doi ani. Sunt locuri umile, unde cavalerul suavelor nepăsări zămislise o parte a poemelor alcătuind volumele Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor, primele trepte ce anunţau triumful, strălucitorul său triumf poetic. Gândurile, obsesiile mele, stăruie asupra chiţimiei din Gutemberg, străduţă somnoroasă, plasată la un pas de Teatrul Municipal. Ajungeai la ea căţărându-te "printr-un burlan de piatră", cum scrisese Fănuş Neagu, rătăcit cândva în acel iad. Hrana noastră cea de toate zilele şi nopţile era ceaiul negru şi amar, tutunul faliţilor. Uneori, duminicile dimineaţă, Nini pleca la Ploieşti revenind seara cu sufertaşul plin. Aducea, de regulă, găluşte, după care eu, nicidecum el, mă prăpădeam. Dar îndestulătoare. Un poem de-al său, publicat în Steaua, evocă ambianţa şi starea de spirit ce guvernau o existenţă precară, susţinută însă de măreţ idealism:

Pe strada Gutenberg într-o mansardă
Demult, beţiile cu ceaiuri negre
Făceau aldinele să ardă
Pe zidurile răzuite negre.
Mari hărţi de fum purtînd cocardă,
O lună strălucind din cercuri negre,
Noi doi visam o mare artă
Cu versuri albe versuri negre.
O inimă dinamitardă
Bătea-n ciolanele noi, negre
şi lungi, şi-n creştere bastarda
hrănite doar cu ceaiuri negre.
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă…

Iată-mă înfăţişând o fărâmă de amintire, cât bătaia de aripă a fluturelui, o simplă "respirare". Mi-e greu, mi-e imposibil să invoc fiinţa lui Nichita la timpul trecut. Bălaiul, adolescentul dintotdeauna, stă în faţa mea vorbind şi cântând şi vorbind, deşi în decembrie o mie nouăsute optzeci şi trei măreţia frigului l-a mutat definitiv pe strada aştrilor, în vecinătatea marilor. Şi, apoi, formulez firească întrebare: Ce se cuvine să spui întâi şi întâi despre o viaţă ca a să? Rânduri închinate poetului Nichita Stănescu aşterne uşor doar persoană care l-a cunoscut superficial. Fiecare zi în preajma acestui fantastic vrăjitor al verbului românesc, constituie un roman. Și ce roman? Aproape trei decenii desfăşurate sub constelaţia prieteniei(din care scad trei luni, aparţinând animozităţii), copleşesc. Ne-am îmbrăţişat prima dată în anul 1955, când mi-a cumpărat toate cărţile(se înţelege, pe datorie) pe care le expusesem spre vânzare în holul Universităţii. Curând ne-am înhămat la căruţa mizeriei, o rablă pe roţi cu hulube frânte-n hârtoapele cotidianului. Dar noi eram tineri şi puternici, ştiam zborul înălţimilor izbăvitoare. Am împărţit asemenea unor soldaţi hârşâiţi coaja de pâine şi ţigară, ne-am cocoloşit în prezenţa soţiilor drastice, am pus la cale șotii duioase, am închinat pahare, ne-am citit şi răscitit reciproc poemele. Sunând ceasuri faste, am străbătut meleaguri străine, singuri sau cu fraţii Anghel Dumbrăveanu şi Adam Puslojic, cu Nas Titi, admirabila noastră călăuză sufletească. Oare pe câte străzi ale ţării şi lumii ne-au răsunat paşii, cuvintele, râsul hohotitor? Traiectorii, itinerarii fascinante, imprimate puternic în letopiseţul aducerilor-aminte. Descătuşat de emoţiile prea vii, numai şi numai atunci voi încerca să adaug şi eu o pată de culoare, măcar una singură, portretului nichitian, care se cere împlinit pe măsura fiinţei sale nepierioare. 

Petre Stoica-Caligrafie şi culori, Editura Cartea Românească, 1984

Despre Sanda Țăranu

A fost crainică a Televiziunii Române timp de 40 de ani şi oamenii din faţa micilor ecrane au îndrăgit-o instantaneu, încă de la prima ei apariţie în faţa camerelor de filmat. Asta poate pentru că, în alb-negrul comunist, era printre puţinii apăruţi la televizor care aducea linişte, optimism, încredere.
Adevărul este că atâta încredere căpătaseră în ea (deși nu deținea nici o funcție importantă și nu putea schimba destine), încât îi trimiteau saci de scrisori și mii de gânduri de mulțumire, numai pentru faptul că făcea parte din viața lor. Ba, erau unii care veneau cu trenul tocmai din Țara Oașului, să aducă o bucățică de brânză dulce, o sticlă de palincă, smântână și un săculeț cu mere „doamnei de la București”.
Atât de mult o identificaseră cu însuși postul național de televiziune, că nu și-ar fi imaginat programele zilnice, unele nopți de Revelion, ori chiar emisiuni de muzică și divertisment (a prezentat o ediție a Festivalului Internațional „Cerbul de Aur”) fără prezența sa agreabilă și liniștitoare.
Și totuși, visul ei de adolescentă n-a fost îndreptat spre televiziune, ci spre teatru. De mică și-a dorit să fie actriță, să joace pe scenă și să fie aproape (la propriu) de cei care o privesc și o aplaudă.
Dar, cum se spune în popor, „nu e după cum vrea omul, ci după cum dă Domnul!” Astfel, după trei ani de Politehnică, Facultatea de Chimie Industrială, urmează cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, pe care îl absolvă în anul 1963.
Dar destinul n-o pregătește pentru scenă, ci pentru micul ecran. La repartiție, constată că nu este nici un loc pentru angajare la vreunul dintre teatrele bucureștene. Este repartizată la Craiova și, cum între timp se căsătorise cu renumitul tenor al „Generației de Aur” a Operetei, Nicolae Țăranu, se sfătuiește cu acestea și refuză repartiția.
Numai că, chiar în acea zi a refuzului, primește un telefon de la Radio (pe atunci radioul și televiziunea erau o singură entitate) și este rugată să se prezinte la vicepreședintele instituției, fără să i se spună de ce.
Merge a doua zi, poartă o discuție (aparent liberă) și la final este întrebată dacă nu vrea să fie crainică la Televiziune. Inițial refuză, însă este convinsă să accepte postul.
De aici mai departe, chiar dacă n-a apucat să joace vreodată într-o piesă de teatru (deși D.R. Popescu a scris o piesă chiar despre ea, care s-a numit „Sanda”), a ajuns să fie la fel de cunoscută și adulată aidoma celor mai mari actrițe de teatru și film de la noi.
Iar oamenii au iubit-o, au apreciat-o și-au stimat-o mai mult decât pe oricare alt angajat al Televiziunii, indiferent care ar fi fost menirea sa acolo.
După Revoluție, chiar dacă începe să se reformeze totul în jur (inclusiv postul național în esența lui), continuă să colaboreze cu TVR ca narator al emisiunii „Teleenciclopedia”, ca traducător și ca realizator al emisiunii „Un zâmbet pentru vârsta a treia”. Se retrage din proprie inițiativă, în anul 1998.
Momentan, doamna Sanda Țăranu se ocupă de gospodărie, gătește, citește și ascultă muzică, vegheată de dincolo de aștri de spiritul protector al soțului ei, plecat la ceruri la sfârșitul anului 2015.
Pe 7 februarie, cea mai iubită crainică, simbolul Televiziunii Române timp de patru decenii, împlinește 81 de ani. Să-i urăm multă sănătate, ani frumoși și liniștiți, bucurii și să-i mulțumim pentru momentele minunate dăruite și pentru faptul de a fi făcut parte din viața noastră într-o vreme când aveam atâta nevoie de prezența dumneaei senină și liniștitoare. La mulți ani, Sanda Țăranu!

sursa: http://miscareaderezistenta.ro/calendar/astazi-este-ziua-ta-sanda-taranu-51518.html?fbclid=IwAR2jh00QPfAY8xN8kls4c7qQOOxrnqPNTLiI8IQZvVtfOMwasxYOmpZEVFI

Ion Minulescu și Claudia Millian Minulescu

Ion Minulescu s-a născut la 6 ianuarie 1881, în centrul Bucureștiului, pe strada Covaci, numărul 15. Rămâne de mic orfan de tată și ceva mai târziu, mama sa, foarte tânără, Alexandrina Ciucă se recăsătorește cu Ion Constantinescu, ofițer de cavalerie, originar din zona Piteștiului.
În 1887, Minulescu începe cursul primar la Pitești, oraș în care va face și primele clase de liceu. Vacanțele le petrece la Slatina, la bunicii din partea mamei. În perioada cât a fost elev la Piteșți a publicat primele poezii în revistele Povestea vorbei și Foaia pentru toți, uneori sub pseudonimul Nirvan.
Bacalaureatul îl va lua la un pension particular din Bucureșți (Brânză și Arghirescu), în 1899, după care pleacă la Paris, pentru a urma studiile juridice. Va renunta însă la ele atras fiind mai curând de viața boemei artistice din capitala Franței. Fascinat de literatură simbolistă, citește cu pasiune poeți precum Baudelaire, Nerval, Verlaine, Rimbaud și mulți alții. Participă cu mult interes la reuniunile literare, organizate pe malurile Senei, în mijlocul confratilor simbolisti și a protipendadei timpului.
Revenit în țară, la sfârșitul anului 1904, cu mintea plină de literatura simbolistă pătrunde în lumea literară și devine prieten cu St. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Panait Cerna și alții. Ovid Densușianu îl invită la revista sa Viața Nouă, pentru a-și publica versurile și proza pe care le scrisese recent. În 1906, Ilarie Chendi va publica în revista sa Viața literară și artistică, unele dintre poeziile ce vor face parte din volumul Romanțe pentru mai târziu (1908).
În aceeași perioadă, poetul, în colaborare cu Dimitrie Anghel, traduce versuri din Albert Samain, Charles Guerin, H. Bataille etc. care sunt publicate în revista Sămănătorul. Iarna lui 1906-1907 îi găsește pe cei doi prieteni la Constanța, într-un cadru inedit, pe țărmul înghețat al Marii Negre, evocat mai apoi în unele dintre poeziile lor.
În primăvara lui 1907, Minulescu revine în Bucureșți și începe să frecventeze cenaclurile literare. Participă la „sâmbetele literare”, organizate de revista Convorbiri critice, a lui Mihail Dragomirescu, alături, printre alții, de Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu ori Mihail Sorbul. Aflat la Berlin, I.L.Caragiale îi remarcă una dintre poezii și-i scrie admirativ lui Mihail Dragomirescu cerându-i amănunte despre identitatea autorului ei.
La 20 martie 1908, Ion Minulescu înființează Revista celorlalți, de orientare simbolistă. Editorialele sale caustice cu titluri precum Aprindeți torțele, promovează o artă înnoitoare, antitradiționalistă.
Poetul începe să fie din ce în ce mai cunoscut și odată cu apritia volumului Romanțe pentru mai târziu, reputația sa este pe deplin stabilită. Producțiile lui literare sunt cerute tot mai mult de către editori.
Anul 1910 reprezintă momentul de răscruce al viețîi sale. În redacția revistei Viitorul o cunoaște pe viitoarea lui soție, poetă și pictoriță Claudia Milian, față de care va avea o mare pasiune. Amândoi erau plasați în aceeași parte a baricadei simboliste. Amândoi se completau, amândoi se respectau. Din păcate, așa cum s-a întâmplat și în alte cazuri de notorietate, posteritatea a abandonat-o pe Claudia în umbra maestrului, a idolului, socotind-o doar o muză literară. În realitate, importanța ei în lumea literară și culturală a vremii a fost cu mult mai mare.

Iubirea lor a avut un farmec aparte. Se simțeau făcuți unul pentru altul. Aveau puncte de vedere comune. Luptau împreună sub același stindard. Vor rămâne nedespărțiți toată viață. La 11 august 1911 s-a născut Mioara Laurenția, rodul iubirii lor.
În anul 1912, Minulescu scoate a doua revistă a sa, cu titlul Insula. Revista avea colaboratori de marcă, precum George Bacovia, Nicolae Davidescu, Eugeniu Ștefănescu și Claudia Millian.
La 11 aprilie 1914, Ion Minulescu și Claudia Milian se căsă­toresc oficial și în timpul războiului, se refugiază la Iași. Aici, făcând parte din redacția ziarului de front România, Minulescu scrie articole patriotice menținând vie flacăra speranței într-o pe­rioadă de încordări extreme și de mari incertitudini.
Revenit la Bucureșți, Minulescu publică în 1920 volumul Mășți de bronz și lampioane din porțelan. Peste un an, își face debutul ca autor dramatic. Piesa Pleacă berzele este pusă în scenă la Teatrul Național. Ceva mai târziu are un mare succes cu Manechinul sentimental, apoi cu Nevasta lui Moș Zaharia și Omul care trebuie să moară. Sălile de teatru deveniseră arhipline. Publicul era în delir. Apăruse un nou curent. Monotonia fusese sfărâmată.
Între anii 1922 și 1940, Ion Minulescu a deținut funcția de Director General în Ministerul Artelor și Cultelor.
După mai multe volume de poezii, publicate sau reeditate, tirajele au atins cifre de mii de exemplare. În urma succesului avut cu romanul Roșu, galben și albastru, Minulescu scoate pe piață, în 1928 primul sau roman autobiografic, purtând titlul Corigent la limba română. Tot în același an obține Premiul național de poezie.
În perioada următoare își diversifică producția scriitoricească. Alături de Tudor Mușatescu, Sica Alexandrescu și Nicușor Constantinescu, participă la perfectarea textului pentru spectacolul Miss Revista. Continuă să scrie poezii despre care voi face referire la final.
Printr-o stranie coincidență într-o zi aniversară a căsătoriei, la 11 aprilie în 1944 Ion Minulescu moare în urma unui stop cardiac, pe patul Spitalului Brâncovenesc, într-un București ruinat de bombardamentele aliaților. A fost înmormântat la cimitirul Bellu. Împlinise 63 de ani și mai avea multe de spus, fiind în culmea gloriei și a consacrării. Dispariția lui a lăsat un mare gol în literatură.

Claudia Millian, poetă simbolistă și pictoriță, cea care avea să devină soția lui Ion Minulescu, s-a născut la 21 februarie 1887, la Bucureșți. A fost fiica unui inginer petrolist și a unei învățătoare. Deși a urmat două facultăți, de Belle Arte și de Artă Dramatică, literatura a învins pictura și scena, profesoara de desen devenind poetă simbolistă. În noiembrie 1906 are loc debutul său literar, în ziarul ploieștean Lumina, cu poezia Din trecut. Publică, în continuare, volumele intitulate Garoafe roșîi și Cântări pentru pasărea albastră. S-a stins din viață la 21 septembrie 1961, la Bucureșți, în vârstă de 74 de ani. Este înmormântată alături de soțul ei la cimitirul Bellu.
După cum știm, geografia literaturii nu are în componență doar munți.Valoarea acestor vârfuri este pusă în lumină, atât de propria lor strălucire, cât și de configurația și proiecția celorlalte forme de relief din împrejurimi, unde se așază, de obicei scriitorii de fundal. Claudia Millian s-a postat la poalele unui astfel de pisc care îi era și partener de viață. Ea nu a scris mult, dar ne-a dezvăluit un timbru liric distinct și distins, bine echilibrat în contextul și cheia portativului poetic simbolist, sub al cărui steag s-a înrolat.
Poezia Ultimul cavaler evocă amintirea întâlnirii cu cel căruia îi va fi partener de viață: „Te-am regăsit Cavaler cu grai de mătase / La un bal într-o noapte de catifea / Când pe cer adormise ultima stea / Eram singuri în bal și lumea plecase / Eram singuri, vioara cânta pentru noi / și dansam o gavotă, când iute, când lin / Eu eram Visul, tu însuți Misterul / Păpuși ce le sparge necrutatorul destin.”
Timp de 34 de ani a suportat o fire clocotitoare, a supraviețuit alături de un temperament vulcanic. Boemă, decepțiile avute în tinerețe îl făcuseră pe soțul ei să fie neîncrezător în dragoste, deși fără gravitate, fără emoție, mai curând la nivel anecdotic. Iată, de exemplu, poezia Celei care minte, publicată în 1906: „Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine / Dar fiindcă azi mi te dai toată / Am să te iert / E vechi păcatul / și nu ești prima vinovată!…Deci nu-ți cer vorbe-mperecheate de sărutări, / Nu-ți cer să-mi spui / Nimic din tot ce-ai spus la alțîi / Ci tot ce n-ai spus nimănui.”
Peste ani însă, poezia Acuarelă, dedicată Claudiei Milian, descrie un peisaj urban slatinean unde imaginea cuplului este proiectată cu o blândă ironie în viitor, semn că poetul avea sentimentul unei relații durabile, pe viață: „în orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână / Un bătrân și o bătrână / Două jucării stricate / Merg țînându-se de mână.”
Poezia Romanță fără ecou ale cărei versuri au devenit un șlagăr extrem de popular acum câteva zeci de ani, sugerează fragilitatea și, în același timp, puritatea și prospețimea dragostei: „Iubire, bibelou de porțelan / Obiect cu existența efemeră / Te regăsesc pe-aceeași etajera / Pe care te-am lăsat acum un an / Îți mulțumesc! /…/ Iubire, bibelou de porțelan, / obiect de preț cu smalțul nepătat / Rămâi pe loc acolo unde ești / Să nu te miști / și dacă ne iubești / O, dacă ne iubești cu adevărat / Așteaptă-ne la fel încă un an / Un an măcar / Atât / Un singur an / Iubire, bibelou de porțelan.”
Claudia Millian și Ion Minulescu au fost două firi diferite. Ea era spirituală și toleranță, el era fermecător, teatral, boem, inegal și avea un temperament de o mare vitalitate. Doar dragostea care-i lega îi făcea să se armonizeze.
După moartea soțului, poeta spera ca gândurile ei să ajungă sus la cer, la Cavalerul cu grai de mătase pe care îl iubise o viață. „Poate că de pe pajiștea smălțuită a infinitului vei prinde cuvintele mele ca pe niște boabe de mei, pentru porumbeii cerului”.

sursa: https://paginiromanesti.ca/2008/03/15/iubiri-pasionale-10-claudia-millian-si-ion-minul/

Christian W. Schenk - Fazele interpretative poetice

FAZA I: DECODIFICAREA

1. Poezia trebuie citită până când se ajunge la înțelesul complet al textului.

2. Pentru poezii în limba română și străine mai ales la cele vechi: trebuie căutat fiecare cuvânt care nu este înțeles exact. (dacă este necesar, trebuie consultat un dicționar istoric, de arhaisme, neologisme sau de sinonime!) De exemplu, Dicționarul Shorter Oxford, Tiktin, DEX sau cel de sinonime).

3. Orice ambiguitate trebuie urmărită cu cea mai mare atenție.

4. Atenție la semnalele ironice!

5. Trebuie recunoscute și nu confundate declarațiile de opinii și expresiile sentimentelor ca atare.

FAZA II: ANALIZA

a) Structura exterioară a poemului

1. Există o formă clar definită? (Sonet, odă, imn, baladă, sextină, vilanela, cântec, zicală etc.)

2. Care este forma strofei? (metrica, numărul silabelor, strofa în sine, terține, particularități ale literaturilor individuale: strofă spenseriană, quatrainiană, sestetă etc.)

3. Ce formă de vers? (metrica și numărul ei de înălțări, versul gol (sau liber), alexandrin, cuplet, eroic etc.)

4. Ce schemă de rimă? (Rima îmbrățișată, încrucișată, rima înlănțuită sau monorimă, vers alb etc.)

5. Ce fel de rimă? (perfectă - imperfectă, masculină - feminină, rimă dublă, rimă divizată, rime agitare etc.)

b) Textura poeziei

1. Cum este formalizat textul? (Contur exterior)

2. Ce se repetă? (piciorul metric, sunetele (și onomatopeele), cuvinte, semnificații, aliterarații, rimă finală, rimă interioară, paralelisme etc.)

3. Cum variază repetarea?
La nivelul:
...  fonemului: cea mai mică unitate de sunet semnificativă): rima, asonanța
... morfemei: cea mai mică unitate semnificativă, de exemplu, "lungă", "scurtă"): Polyptotone, figura etimologică
... sememului: cea mai mică unitate de sens comun, de exemplu cuvintele de bază): sinonim, hendiadyoin,
Metafora, tautologia, pleonasmul, perifraza
... a sintagmei: secvența segmentată a expresiilor lingvistice, de exemplu, propoziții principale, secundare etc.): inversare,
chiasmul

c) mijloacele de exprimare ale poemului

1. Mijloace de exprimare melopoetice (orientate către sunet) (culori tonale, melodie, ritm, onomatopee)

2. Mijloace de exprimare fonopoetice (orientate spre imagine și concepte) (imagine, comparație, metaforă, metonimie, catacheză, oximoron, sinestezie, alegorie, simbol, concepție)

3. Mijloace de exprimare logopoetice (orientate pe sens și argumentative) (antiteză, climax, anticlimax, bathos [engleză], paradox, evocare etc.)

4. Dispozitive stilistice distincte (parataxe, hipotaxe, asinton, polisindeton, elipsă, zeugma, anacolut, inversare, paralelism, chiasmul, antiteză, litote, meioză, eufemism, hiperbolă)

5. Atitudinea stilului:

Emfază: liric, empatic, patetic, entuziast

Neutru: obiectiv, reflectiv, didactic

Distanțat: critic, disprețuitor, ironic, sarcastic

6. Efectul intenționat:

Emotiv: divertisment, adâncime

Cognitiv: înțelegere, claritate

Practic: afect, acuitate

FAZA III: INTERPRETARE

1. Ce vrea să exprime poezia? Care este scopul, mesajul sau centrul meditativ?
2. Cum se dezvoltă spre punctul țintă?
3. Cum se realizează formal dezvoltarea interioară prin mijloacele de exprimare și structura exterioară?
4. Poate fi clar formulat centrul meditativ sau este ambiguu?
5. Ambiguitatea dă poemului un sens mai bogat sau face ca centrul meditativ să fie neclar?
6. Din ce stare de conștiință istorică poate fi înțeles centrul meditativ-liric?
7. Care este tradiția literară a poemului?

FAZA IV: EVALUARE

1. Poezia este complet formată sau există capete libere?
2. Este coerentă sau se exprimă altfel decât cum este?
3. Este originală sau epigonală?
4. Pare autentică sau artizanală?
5. Este bogată sau săracă în experiența interioară?
6. Stă forma ferm pe substanță sau specifică mai mult decât ceea ce se află în spatele ei (kitsch estetic)?
7. Experiența proiectată este complet controlată de formă sau se arată în interior „goală” (kitsch sentimental)?

Câteva trucuri de interpretare

a) Poezia trebuie luată ca ceea ce este:

Trebuie avut grijă a nu se îndrepta către o afirmație anticipată în grabă. Conținutul unei propoziții (științifice sau filozofice) este ceea ce s-a spus în poezie; conținutul unei propoziții poetice este rostirea celor spuse.

b) Intrarea prin punctul de pauză:

Căutați o neregularitate, un punct neclar sau iritant și întrebați despre funcția sau sensul acesteia (expresionism, simbolism, metaforă) .

c) „Ex statu nascendi”: (în devenire, în procesul de a deveni)

Trebuie încercată orice posibilitate imaginar-lingvistică aleasă de poet.

d) Compararea a două poezii cu același motiv:

Trebuie exersată interpretarea plasând poezii cu același motiv unul lângă altul (prin comparație) examinând diferențele acestora.

e) Pornind de la efect:

Dacă vă simțiți atras afectiv de o poezie, ar trebui să vă întrebați mai întâi despre cauza acestei afectivități.

f) A se obișnui cu poezia:

Poeziile mari împiedică adesea înțelegerea rapidă. În loc să se „lucreze” direct la ele, ar trebui a se obișnui citindu-le pe o perioadă mai lungă de timp.

g) Opțiunea „heterodidactică”:

Întreabă-te la ce ai atrage atenția altcuiva, astfel încât el sau ea să înțeleagă mai bine poezia.

General:
Poemele nu au fost și nu sunt scrise pentru cărturarii literari care să-și testeze spiritul, ci să-i mulțumească pe cititori. Oricine vorbește despre poezie fără să-i poată da adevărata valoare (sau non-valoare, cu argumente) vorbește ca un orb despre pictură.
_____________________________

(Prima încercare de traducere în limba română a introducerii lucrării mele "Poetologie" (Poetică) din limba germană, capitolul I. A mi se ierta greșelile inevitabile la prima versiune de traducere).
CWS