Dan Puric - Despre omul frumos (fragment)

Frumosul, pe care l-am învăţat până să ajung la frumuseţea Sfântului, a fost frumuseţea mamei, frumuseţea maternă, frumuseţea feminină care desmărgineşte bărbatul din stupiditate. Deci, după nouă luni de armată, arătam aşa, eram un stavrid. Şi după nouă luni, în unitatea aia militară unde şi musca zbura aşa, zuuum, zuuum, drept. Că era supraeducaţie. Adică era şcoală din aceea specială de castrare şi de imbecilizare totală a poporului român. Şi a venit inspecţie de la ministerul apărării naţionale cu vreo 10-15 generali, 300 de colonei, i-a băgat în casa de cultură, acolo, ştiţi ce însemna asta pentru un biet soldat? Copacul mai mişca, dar tu nu. Erai congelat de frică, aveai sentimentul că te-ai născut în poziţia de drepţi. Ei, atunci în clipa aia, a găsit mama să-şi viziteze copilul. Mama mea era femeia absolută, avea o feminitate puternică, moştenită de la bunica, care mă muta din şcoală în şcoală în fiecare an, de pe o hartă a ei unde încerca să găsească perfecţiunea în învăţământ. Şi astfel, Dan Puric a schimbat în opt ani douăsprezece şcoli. Cu aceeaşi grabă cu care traversam Bucureştiul în lung şi în lat ca să ajung la şcoală, mă îndreptam acum prin unitatea militară spre punctul control unde mă aştepta mama. Eram singura fiinţă din unitate care mai mişca, pentru că în rest toţi executau poziţia de drepţi, de la soldaţi la femeia de servici, până la copaci. — Soldat, prezintă-te, că a venit maică-ta să te vadă, dar nu poate să intre în unitate, schimbaţi acolo două vorbe şi marş înapoi pe sector. Marş, că noi eram ca nişte animale. Eu nici unui câine nu-i spun marş, dar aşa era şcoala de educaţie socialistă: ni se spunea marş şi răspundeam cu ordonaţi. Mama mea, care era o bombă din toate punctele de vedere, a vorbit cu plutonierul şi când m-a văzut şi aşa descompus de muncă şi de nu mai ştiu ce, a zis:

— Ăsta e copilul meu? Nenorocitule! 

Pac cu poşetă-n cap. Lui i-a căzut chipiul, nu-i venea să creadă! 

— N-aveţi voie… 

— Cum să nu intru, măi nenorocitule, mi l-aţi făcut în ultimul hal! Vi l-am dat gras şi mi l-aţi făcut schelet! Vino puiul mamii, şi m-a luat de mână. 

M-a şi umilit, că aveam 19 ani, soldatul ţării era puiul mamii. M-a nenorocit, domnule, era o catastrofă. Şi acela nu şi-a revenit, cu chipiul, plutonierul după ea prin curte. Aţi văzut o cloşcă care bate-n cap o gâscă? Pac, o poşetă în capul plutonierului. 

— Du-te de aici, pleacă nenorocitule, şi aşa cu poşeta în capul plutonierului, am ajuns la comandament, la statul major, acolo unde erau generalii comasaţi în biroul mare al comandantului. Şi când a ieşit în poartă, acolo, colonelul de serviciu a zis: 

— Ce se întâmplă? Staţi aici, nu vă mişcaţi. 

— Mă opreşti în uşă, sunt ţintă de artilerie? M-ai făcut ţintă de artilerie? a zis mama trăgându-i o poşetă în cap şi ăstuia. 

Mărăşeştiul feminin începuse, iar domnul colonel nu fusese antrenat să înfrunte un asemenea inamic. — Tovarăşe colonel, permiteţi-mi să raportez…, zic eu. 

— Ce să raportezi, dragă? a strigat mama deschizând uşa. 

Şi ce-mi văd ochii? La o hartă mare, cu becuri aprinse, în picioare, stăteau zece generali studiind strategia de atac a Pactului de la Varşovia. Asta a fost ultima imagine pe care am văzut-o. După o oră am fost chemat la comandant. Eu eram speriat de moarte şi-mi ziceam: Dumnezeule, dacă mă bagă ăştia la arest… Deci mă îndreptam spre uşa comandantului ca la eşafod. M-a chemat, colonelul mi-a spus: stai aici, şi-a apăsat pe butoane din acestea ultrasecrete… Ce erau pe atunci. S-a deschis uşa. Ce-am văzut era o imagine fabuloasă. Becurile erau stinse la hartă, generalii erau deschişi toţi la cravată, aşezaţi în jurul mamei, iar mama le ghicea la toţi în cafea. Era un moment genial. 

— Aveţi într-o mare adunare o vulpe care vă pândeşte…, zicea mama. 

Ăia erau terminaţi. 

— Vă cade la drum lung de seară o ghindă în aşternut… Vă rog să vă puneţi o dorinţă şi să apăsaţi pe fundul ceştii cu degetul mare. 

Ii vedeai cum se înmuiaseră toţi. Locotenent generalul o întrebă: 

— Unde? Aici? 

— Aici, îi zice mama. 

Şi îl vedeam pe general cum îşi trimite în fundul ceştii degetul cel mare, ca un obuz de artilerie. 

— Da, aşa, confirmă mama. 

Avea opt ceşti de cafele, deci statul major era în mâna ei, ăia transpiraţi, cu batiste, o înconjuraseră din toate părţile. Tratatul de la Varşovia devenise mama. Acolo să vedeţi ofensiva feminităţii. Tratatul era Atacul / Cafelei, atac erotic. 

— Doamnă, nu vă uitaţi şi în cafeaua mea? Întrebă un alt general. 

— Aşteptaţi vă rog!… Staţi cu degetul în sus!… ordonă mama cu autoritate. 

Toţi generalii stăteau cu degetu-n sus, de parcă luau direcţia vântului'.'Şi mă uitam, Doamne, câtă ordine masculină militară făcută pulbere, zob, de ceea ce dă Bunul Dumnezeu. Le vorbea despre dragoste şi cred că toţi erau nefericiţi de se băgaseră toţi în cafea – toate gradele şi carierele erau în ceaşca aia penibilă. Era o stupiditate. La un moment dat, mamei i-a căzut batista pe jos, ghicise deja la opt generali, şi toţi după batistă, vuum! Şi mama zice: 

— Vai, dragă, parcă voi toţi sunteţi Othello şi eu Desdemona. 

Deci asta este puterea feminităţii, când taina ei îngenunchează stupiditatea masculină. Aşa aş îngenunchea eu toate armatele lumii, vă daţi seama? Un cretinism mondial: Varşovia se bătea cu NATO. Acum este alt cretinism mondial, NATO se bate cu nu ştiu cine. Cât de stupidă este ordinea făcută de om şi cât de frumoasă este viaţa făcută de Dumnezeu! Mama apoi, ca o matroană romană, s-a întors către comandant şi a spus: 

— Eu vi l-am dat gras şi l-aţi făcut o aşchie!… E posibil, domnule general?! 

A doua zi s-au apucat să mă îngraşe ca pe un clapon. Era colosal! Dar nu asta a fost victoria. Victorie importantă a fost aceea a feminităţii asupra stupidităţii umane. Şi atunci am înţeles ce poate să facă o femeie. Nu numai un război în Troia, ci şi o pace cu Lumea. Tratatul de la Varşovia căzuse, iar NATO devenise inutil. Generalii dezertaseră pentru o cauză mult mai bună. Mama reuşise să-i dezarmeze prin dragoste.

Dan Puric, fragment din Despre omul frumos

Dan Puric - Despre omul frumos

Aveam doar șapte anișori, când bunicul meu îmi deschide într-o dimineață ușa și-mi spune disperat:
- Mă simt rău. Am să mor. Cheamă Salvarea!
Eram singur acasă. Disperat, m-am îmbrăcat la repezeală cu ce-am găsit.
- Ce să fac?, l-am întrebat disperat.
- Uite, îți dau o fisă, să dai un telefon. Du-te și cheamă Salvarea! Spune-le să vină repede, că mor!
Și astfel, m-am pomenit alergând cu pașii mei micuți prin ploaie, încercând să întrec moartea, care amenința viața bunicului meu, și să ajung Salvarea. Prin ploaia măruntă am văzut telefonul public prins de un perete. Era atârnat mult mai sus decât aș fi putut ajunge cu mâna. Am văzut două sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon și pe care m-am urcat, cu o dexteritate născută doar de groază. Țineam strâns între degete fisa de telefon, de parcă ar fi fost ultima picătură de viață a bunicui meu. Cu mâna tremurândă am format numărul de telefon.
- Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a răspuns o voce, rece, indiferentă. - Da, ce e?
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniți de urgență! Moare bunicul!
- Câți ani are bunicul?
- 76, zic, și telefonul s-a închis...
Abia atunci am auzit picăturile de ploaie. O singurătate cumplită m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormânt a Salvării. Am alergat înnebunit, i-am spus că mi-au închis telefonul, iar bunicul meu, disperat, mi-a zis:
- Nu trebuia să le spui vârsta. La oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o nouă fisă și, alergând din nou prin ploaie, mă-ntrebam de ce la oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine. Mi-am găsit sticlele și-am vorbit din nou la telefon.
- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am început să strig.
- Câți ani are bunicul tău, mă?
-18 ani, am răspuns.
Și de data asta am închis eu telefonul. Acum, pașii mei către casă, prin ploaie, erau rugăciuni. Am mințit, dar există și minciuni izbăvitoare. Un paradox. Făcusem, cum se zice, păcatul ăl bun.
Am mințit, dar am făcut-o ca să-mi salvez bunicul. Surprinzător, cei de la Salvare au venit. Cred că au venit curioși să vadă cum arată un bunic de 18 ani.
Din Salvare a coborât un doctor, cam la vreo 40 de ani, grăsuț, ușor răvășit, târând după el o tristețe. Bunicul, între timp, când l-a văzut pe doctorul acesta, care era mai răvășit decât el, l-a întrebat:
- Dar ce vi s-a întâmplat?
Doctorul lua tensiunea și, cu ochii concentrați pe tensiometru, spuse în șoaptă:
- M-a părăsit iubita.
Și eu asistam la schimbul asta: tensiunea bunicului meu scădea și creștea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum bunicul meu, din bolnav, se transformă în doctor, iar doctorul se transformă în pacient.
- Doișpe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea bună a bunicului meu).
- Nu trebuie să suferiți atâta, îi spune bunicul, luându-i tensiunea sufletească doctorului. Și bunicul începea să-l ocrotească.
Și eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Și astfel, la sfârșitul acestui consult reciproc, bunicul se simțea bine, iar doctorul avea sufletul liniștit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se. Doctorul venea o dată pe săptămâna, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-și ia doza de frumusețe sufletească.

Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el țâșnește, în aparență, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru ține, este izbăvitor și-ți persistă în suflet toată viață, ca o icoană.

Dan Puric, "Despre Omul Frumos"

FUNIA DE NISIP - ŢARA FĂRĂ BĂTRÂNI (după V.A.Urechia

Se spune că într-o ţară îndepărtată, tineretul s-a hotărât să-i ucidă pe toţi bătrânii. „De ce numai bătrânii să fie mari slujitori ai ţării? Cât au să-şi mai scoată căciula din cap înaintea bătrânilor?” ziceau cei tineri.

Şi, într-o noapte, s-au apucat voinicii de tineri de au ucis pe toţi bătrânii. Numai un fiu mai cu suflet n-a cutezat să-l ucidă pe tatăl său, ci l-a luat şi l-a ascuns într-o peşteră, unde nimeni nu-l putea găsi.
Nemaifiind bătrâni, a chemat atunci Vodă, în divan şi în toate slujbele, numai oameni tineri. Din toate bărbile marilor sfetnici ai lui Vodă, n-ai fi putut lega o bidinea, iar din toate mustăţile judecătorilor, nu puteai alege măcar un fuioraş.

Dar iată, că ţara aceea era vecină cu un neam duşman, care ca uliul pândea de mult să pună gheara pe bogăţiile ei.
- "A sosit ceasul", ziseră cârmuitorii neamului vecin. "Şi-au ucis bătrânii, e vremea să le ocupăm ţara".

Dar cum să înceapă cearta? Că, de, chiar când începi o gâlceavă din senin, tot vrei să creadă lumea că dreptatea e de partea ta. Şi ce s-au gândit viclenii:
- "Să cerem înapoi de la tinerii vecini, funia pe care strămoşii noştri le-au împrumutat-o cândva strămoşilor tineretului. Iar de nu ne-or da-o în trei zile, le luăm ţara amanet şi amanetul rămâne pe urmă al nostru pe vecie".

Dar ce fel de funie voiau viclenii de vecini?

- "Funia împrumutată de la strămoşii noştri - ziceau ei - era împletită din fire de nisip".
- "Ei, ce mare lucru", - zise sfetnicii lui Vodă din ţara tineretului, care nu ştiau nimic despre această funie. - "O să le dăm funia şi o să fim în pace cu vecinii noştri". Însă nimeni nu ştia unde se putea găsi această funie.
Ei, şi pentru că n-au găsit-o, ce şi-au zis:
- „Vom face iute alta”.

Şi, deîndată, pe toate drumurile răsunau tobele şi glasul crainicilor, care strigau la răscrucile drumurilor, să poftească la stăpânire toţi meşterii de frânghii, c-o să le iasă câştig mare.

Se adunară mulţi meşteri, cărora tinerii de la stăpânire le porunciră să facă în trei zile un stânjen de funie din fire de nisip, că de nu, va fi vai ş-amar de ei.

Şi au început lucrul. Au frământat nisipul, l-au întins, dar funia nu se putea împleti. Trecu termenul pus de neamul duşman, dar funie... nimic.

Atunci vecinul viclean porneşte război împotriva tineretului.
- "Vai, ce ne facem?" - se întrebau cu toţii, "Suntem pierduţi".
Atunci Vodă cheamă la sfat pe tinerii săi sfetnici şi ţinu sfatul din zorii zilei până în noaptea adâncă.
Iată, că între sfetnici era şi fiul cel cu suflet bun, care nu şi-a ucis tatăl. Frământat şi el de cele ce s-au discutat în divan, a doua zi merge la peşteră să-i ducă tatălui său schimburile albe cu miros de levănţică şi de sulfină. Şi-l vede bătrânul tată dus pe gânduri şi amărât.
- "Ce ai fiule?"
- "Ce să am? Iaca, stăm rău, că uite aşa... uite pe dincolo"...
Şi povesti cu de-amănuntul, povestea cu vecinul cel viclean.

- "Păi de atâta vă supăraţi, voi, copii? Răspundeţi-i duşmanului aşa: "Moşii şi strămoşii noştri, când au împrumutat funia, ce ne cereţi acum înapoi, au zis strămoşilor voştri: tăiaţi din funie un capăt să vă rămână de probă, de model. Aşa că, daţi-ne capătul de funie, ca după el să facem funia întreagă".
Cârmuirea tânără făcu după sfatul bătrânului, iar vecinul cel viclean de la hotar, ruşinat, strigă: Tot mai au un bătrân, care să-i sfătuiască. Că de n-ar avea nici un bătrân, ar fi amar de ei".
Şi vecinul, ruşinat, n-a mai zis nimic.
Şi iată de unde s-a născut vorba că, dacă un sat nu are un bătrân, să şi-l cumpere, dacă vrea să nu piară.

Tatiana Stepa - despre copilărie

,, Am fost primul dintre cei trei copii ai familiei Stepa. Când mama era însărcinată ,au văzut filmul ,, Zboară cocorii" . De acolo prenumele de TATIANA, de la actrița Tatiana Samoilova. Mama, olteancă din Gorj, tata, moldovean din Roman. Doi nefericiți. Mama a fost dată ca slugă de la 10 ani, iar tata a fost dat copil la regiment. Au fugit amândoi în Valea Jiului, să scape de sărăcie și de umilință. I-a unit suferința și muzica. S-au întâlnit acolo unde m-am născut: Lupeni, județul Hunedoara. Valea Jiului. Un loc de o frumusețe nemaiîntâlnită de mine, cu Retezatul de o parte și Parângul de cealaltă, munți pe care i-am colindat, căutând fie afine, fie zmeură, fie ciuperci, fie relaxare. AM AVUT O COPILARIE MINUNATĂ, CU PUȚINE JUCĂRII, DAR CU MULTE JOCURI. Am „călărit" o singură tricicletă toți trei, pe care tata o repara mereu când o treceam de la unul la altul. Am fost înconjurată de muzică din prima zi a vieții. Părinții mei s-au cunoscut cântând și, dacă n-au avut bani mulți, au avut destulă frumusețe în suflet și dragoste pentru noi,ca să ne simțim întotdeauna speciali. Și cred că așa am și fost. Am încercat să-mi fac părinții mândri de mine și să le împlinesc visele; cele pe care le-am putut împlini. Și am încercat, mai ales în ultimii ani, în care le-a fost greu și-au pătimit, să le fac suferința mai ușoară și să simtă cât de mult îi iubesc."

Despre Fănuș Neagu

Interviu realizat de Constantin Preda

Constantin Preda: Se poate defini poezia?

Fănuș Neagu: Nu. Este o stare de Dumnezeu, este o stare de naștere de îngeri, dacă vrei, o stare de cădere în robia dragostei și de izbucnire a țipatului alb. Nu știu ce-i poezia. Știu că îmi place la nebunie, pot să citesc și sunt fermecat să citesc și, mai ales, am puterea, fără a vrea, să rețîn versuri frumoase. Dar eu, la memoria mea, care era de elefant, când eram mai tânăr, citeam și țineam minte pe dinafară și cartea de telefoane. Puteam să învăț o pagină din cartea de telefoane în șapte sau zece minute. Dar asta mi-a și folosit în viață, mi-a și dăunat. De cifre n-am avut nevoie pentru că n-am avut bani să-i număr. Tabla înmulțirii nici acum n-o știu prea bine, dar nici nu cred că-mi folosea la ceva.
Norocul meu a fost că am prins o perioada foarte zbuciumată și tâmpită a învățământului românesc, când s-au făcut reformele lui Vasilichi (fost ministru, prin ’48), toate de o tâmpenie fără egal, și am trecut prin matematici numai la nivelul clasei a patra – a cincea. Și am țâșnit în alergătorul de cursă lungă, adică am absolvit liceul, dar nu liceul, Școala Normală, că am epuizat formele mijlocii de învățământ fără să știu ceva despre ecuație. Aș fi rămas elev perpetuu, nu puteam eu să salt peste logaritmi și ecuațîi de gradul I, II, III, IV, nu știu câte sunt. În zecimale m-am încurcat toată viață mea și acolo am rămas. Am avut, din punctul de vedere al neghiobiei vieții, acest noroc, să fie bulversat învățământul și să scap de povara matematicilor. În schimb – vezi, toate lucrurile sunt cu dus-întors – pe vremea aceea nu aveam manuale și am avut niște profesori scalâmbi, unii, spre exemplu, la limbi străine, și nu prea am deprins patima asta. Păcat.
Iar dintr-un soi de rezistență al întregii Românii refuzăm noi, toți copiii, să învățăm limba rusă. Învățăm numai „porcarioare” din limba rusă. Azi, îmi pare rău că nu-i pot citi pe Dostoievski, Tolstoi sau Pușkin în original. Vezi, ocupantul sovietic sadise în noi atâta furie, încât s-a întors nu numai împotriva lui ura, ci și împotriva noastră, neinvatand o limba destul de frumoasă.

Constantin Preda: Sau pe Esenin!

Fănuș Neagu: Dar câți scriitori ruși mari nu sunt.

Constantin Preda: Ce părere aveți de Isadora Duncan?

Fănuș Neagu: Isadora Duncan, păi, asta a fost dansatoare și era iubirea lui. (Esenin, n.r.)

Constantin Preda: Iubirea viețîi lui.

Fănuș Neagu: Iubirea asta între două genii, între doi nebuni. Nu se poate explica, nu se poate calcula și nu poate fi înghițită de nici un tipar. Geniile au frenezie, au fiori, au iad.

Constantin Preda: Cum a murit, de fapt, Esenin?… Și-a tăiat venele?

Fănuș Neagu: Acum am recitit, anul asta, și pe urmă am și primit niște noi informațîi, că n-a izbutit să moară din tăierea venelor, ci s-a spânzurat.

Constantin Preda: A mai avut putere să se spânzure?

Fănuș Neagu: Da. Așa se pronunță un scriitor sovietic care a ajuns până în zilele noastre și l-a cunoscut bine pe Esenin.

Constantin Preda: Și moartea ei, la scurtă vreme, parcă a fost un blestem!

Fănuș Neagu: Moartea ei a fost accidentul nemerniciei. Știu eu, parcă frumusețea ei vine și din moartea aceasta nesocotită.

Constantin Preda: A amândurora?

Fănuș Neagu: Nu. Păi, se despărțiseră. Fiecare a avut destinul lui tragic și în vâltoarea unei revoluții când se răsturnau axele Pământului.

Constantin Preda: Și ei aveau timp de iubire.

Fănuș Neagu: Găsiseră puțin timp de iubire, dar și de risipire, de destrămare. Că s-au destrămat. Păcat!

Iubirea este atunci când îți pierzi capul, împrumuți unul și îl pierzi și pe ăla

Constantin Preda: Ce șțiți despre Natalia Negru?

Fănuș Neagu: Natalia Negru, prin ’50 și ceva, era o bătrânică. Avea vreo 80 de ani. O vizita Mihu Dragomir. Stătea la Tecuci.

Constantin Preda: Ați prins-o?

Fănuș Neagu: Da. După fotografii, îmi dau seama că a fost una dintre frumusețile epocii.

Constantin Preda: Ochii cum îi avea?

Fănuș Neagu: Negri și mari. Uriași. Așa, parcă erau niște eleștee de asfințit, nu de zări. Eleștee în asfințit. Apele crepusculului. O femeie blestemată, damnată. Din cauza ei s-au sinucis St. O. Iosif și Dimitrie Anghel. Radu Tudoran îmi povestea că era una dintre femeile după care îți suceai capul și rămâneai cu el întors.

Constantin Preda: Care este femeia fatală a viețîi dumneavoastră?

Fănuș Neagu: N-am avut femei fatale. Am avut iubiri năprasnice și depărtări, asemenea. Auzi, femei fatale! Pot să vorbesc eu, după aproape 50 de ani de căsătorie, de femei fatale! Mă, Costică, femeile fatale nu se povestesc. Se imprimă în istoria sentimentală a fiecărui om și sunt duse dincolo de mormânt, majoritatea necunoscute. Cele care se fac cunoscute, ori au fost ele prea nebune, ori cei care s-au destăinuit, prea nătângi. Femeia fatală funcționează mai mult ca idee până nu te lovești de ea. Atunci funcționează ca fulger, trăsnet, descărcările nebuniei. E bine să nu le întâlnești.

Constantin Preda: Și, deci, nu ne spuneți care e marea iubire a viețîi dumneavoastră? Întâia iubire?

Fănuș Neagu: Întâia iubire, când eram elev la școală. Ciupeam de funduleț câte o colegă, pe la școala primară. Astea-s iubiri?

Constantin Preda: Ați fost îndrăgostit, cumva, de învățătoare?

Fănuș Neagu: Nu. Am avut o învățătoare bătrână și urâtă. Am avut însă patima să iubesc învățătorii. Ca orice copil de la țară, iubeam gârla, mânjii, pepenii, cireșîi. Altă dragoste aveam eu în copilărie. Aceea de a fugi spre munți, să văd cerul. Să văd munții.

Constantin Preda: Dumneavoastră, om de câmpie?

Fănuș Neagu: Da.

Constantin Preda: Și când i-ați văzut întâia oară?

Fănuș Neagu: Păi, prima oară m-am urcat în tren la 11 ani. Și tot atunci am văzut munțîi în depărtare. Când i-am cunoscut, m-am îndrăgostit de ei. Eu sunt îndrăgostit mai ales de zona Sinaia-Predeal, adică de Bucegi sunt îndrăgostit. Îi cunosc și pe ceilalți, dar nu i-am străbătut cu pasul. Nu sunt un drumeț, cu picioarele mele. Apelez la tehnica secolului XX. Mai puțîn, de la un timp, apelez la avion. M-a luat frica, spre bătrânețe, de avion. Când eram tânăr, nu prea o aveam.

Constantin Preda: Claustrofobie?

Fănuș Neagu: Nu din cauza claustrofobiei. Mi-e teamă de prăbușire.

Constantin Preda: De prăbușire?

Fănuș Neagu: Da, cu toate că bietul Teașcă, fostul antrenor de fotbal, Dumnezeu să-l ierte, spunea: „Băi, dacă mergi cu avionul, e loc în coadă, că n-am văzut niciodată un avion căzând în coadă”.

Constantin Preda: Ce este iubirea, domnule Fănuș?

Fănuș Neagu: Atunci când îți pierzi capul, mai împrumuți unul și îl pierzi și pe ăla. Și când îl regăsești, nu ești tu. Și ai vrea să fie ea în locul tău și totdeauna știi, chiar dacă nu se întâmplă, că ea a plecat cu alții și e cu alții. Și iubirea e o lungă stare de gelozie, și de turbulență, și de nefericire. Iubirea e frumoasă numai după ce ai traversat-o.

Constantin Preda: Și ai scăpat cu viață.

Fănuș Neagu: Și ai scăpat cu viață. Da.

Constantin Preda: Și visul?

Fănuș Neagu: Visul, eu cred că vorbim prea mult despre vis.

Constantin Preda: E o lume paralelă?

Fănuș Neagu: Nu cred. E speranța noastră de a fi singuri și linișțiți. Și credința, dar foarte subțire, destul de firavă, de a ajunge unde sperăm că vom ajunge.

Constantin Preda: Și faptul că acolo, în vis, ne întâlnim cu oameni dragi, pe care i-am pierdut, care au murit, ce înseamnă asta?

Fănuș Neagu: Nu știu, nu pot să-ți spun, mi-ar trebui un tălmăcitor de vise. Cred că din prea marea noastră iubire de familie și de prieteni îi visăm mereu. Și parcă avem remușcări că i-am pierdut prea repede, fără a fi vinovați.


Nu oamenii politici i-au distrus pe scriitori, astăzi. Scriitorii se distrug ei

Constantin Preda: Ați trăit, vreodată, în copilărie, cumplitul sentiment că vă veți pierde părinții, că vor muri de tineri?

Fănuș Neagu: Întotdeauna am umblat prin lume cu teama asta și, din nefericire, i-am și pierdut. Am pierdut și părinții, și mulți frați.

Constantin Preda: Considerați că ați pierdut deja legătura cu rădăcinile, cu pământul?

Fănuș Neagu: Nu. Eu mă întorc mereu acasă, în satul meu, la Grădiștea Brăilei. Mă întorc mereu acolo, în Bărăgan, chiar dacă nu mai am legături. Satul este însă pustiitor de mic.

........................................................................................................................................

Scrisoare trimisă de pe patul de spital de Fănuș Neagu lui Marius Tucă:

„Draga Marius Tucă, În numele amiciției ce ne leaga, te rog să inserezi în Jurnalul National aceste rânduri adresate multor ziariști sau reporteri din mass-media centrală, tineri sau mai putin tineri, dar toți de o seamă cu barbaria. O fac atât în numele meu, cât și al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu și Ștefan Iordache, hărțuiți, ca și mine, cu nerușinare tenace, de niște condeie butucănoase”, își începea scriitorul mesajul.
„Vă e foame de moarte de ne căutați prin toate spitalele?Așteptați-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întâlnire. Cei care nu mă credeți, puneți mâna pe o lamă și ascuțiți-o pe venele de la o mână. Straniu e faptul că majoritatea dintre voi vor muri fără sa se fi născut”, continuă acesta.
Artistul continuă: „Da, sunt bolnav – cancer de prostată cu diseminări – mă tratez la Spitalul Elias (mă opresc să fac o plecăciune în fața medicilor, asistentelor, infirmierelor și tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) și nu doresc altceva decât să mă lasați în pace cu nenorocul, suferința, spaimele și sperantele mele. Eu știu să îndur, vârsta m-a învățat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziți când mă îngropați a doua oara în decurs de șase luni. Vă întreb: o faceți din pustiu sufletesc sau din cea mai elementară lipsă de conștiință profesională? Apoi, ce bucurie vă trezește suferința altora? Și, mai ales, pentru ce ne vreți dincolo de dincolo? Literatură nu citiți, prin urmare nici cărțile mele, la film nu mergeți, la teatru nici atât. Îmi închipui cu toată sinceritatea ca nici de urât nu ne urâti. Atunci nu încape decât o singura explicație: sunteți mânați cu biciul de patronii voștri să aduceți știri ce să sature așteptările unui public, de voi înșivă format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzaționalism ieftin, erotism vulgar etc”.
„Aș mai avea destule să vă spun, dar mă opresc aici, încheind cu fraza unui mare scriitor rus (voi, se înțelege, ați fi vrut să fie unul american, dar n-am ce face): «Urât mai trăiți, domnilor!»”,și-a încheiat Fănuș Neagu scrisoarea.

...................................................................................................................

Leon ARMEANCA depsre Fănuș Neagu

Motto: ”Realist şi fantast, sobru şi colorat, calm şi violent, delicat şi brutal, Fănuş Neagu e un povestitor exemplar, cu un excepţional simţ al limbii.”(Al.Piru)

În urmă cu 5 ani, la 24 mai 2011, literatura romană a devenit mai săracă, prin încetarea din viaţa, la Spitalul Elias din capitală, la vârsta de 70 de ani, a marelui scriitor român Fănuş Neagu.
Un nume de prim rang al literaturii noastre, ca prozator, dramaturg, publicist şi mai apoi academician, Fănuş Neagu este o strălucită personalitate culturală a lumii româneşti.
De un farmec şi pitoresc aparte, el a creat o operă de mare originalitate, cu o identitate stilistică şi estetică specială, cu un spirit fabulos şi impetuos, activ pe fronturile vieţii literare, jurnalistice, publice şi sociale.
Născut la 5 aprilie 1932, la Grădiştea de Sus (jud Brăila), într-o familie de oameni cu respect pentru ştiinţă de carte şi cultura, academicianul a urmat cursurile Liceului Militar din Iaşi şi ale Şcolii Pedagogice „Costache Negri” din Galaţi, apoi ale Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu „(unde a fost coleg de generaţie cu poetul Nicolae Labis) şi ale Facultăţii de Filologie din Bucureşti.
După terminarea studiilor, timp de un an a fost profesor la Şcoala Generală din comuna gălăţeana Largul, după care şi-a început cariera jurnalistică la ziarul „Scânteia Tineretului”, ca redactor, şi în continuare ca director al revistei” Tara”.
O bună vreme, între anii 1993 – 1996 a fost directorul Teatrului Naţional „I.L. Caragiale „din Bucureşti, după care împreună cu Eugen Simion, Marin Sorescu şi Valeriu Cristea a reluat apariţia revistei „Literatorul”.
Încă de pe băncile liceului, pasionat al condeiului, Fănuş Neagu şi-a început activitatea literară, publicând, în 1954, povestirea „Duşman cu lumea”, apărută în revista „Tânărul scriitor”.
Debutul editorial şi l-a făcut în 1959, cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, reeditat în 1964, cu titlul „Cantonul părăsit”, pentru care a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
Primit bine de critică şi cu succes deosebit la admiratori şi cititori, un autor prolific publică mai multe volume de schiţe, povestiri şi nuvele, din care reamintim câteva : „Dincolo de nisipuri „(1962), „Caii albi din oraşul Bucureşti „(1967), „În văpaia lunii „(1971), „Fântână „(1974), „Povestiri din drumul Brailei „(1989), „O corabie spre Bethleem „(1997).
Primul său roman memorabil, „Îngerul a strigat”, i-a apărut în anul 1968, după care a urmat „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”(1976), „Scaunul singurătăţii”(1987), „Tara hoţilor de cai „(1991) şi „Amantul marii doamne Dracula” (2001).Publicistica lui o regăsim în volume precum „Cronici de carnaval „(1972),”Cronici afurisite „(1977), „Cartea cu prieteni „(1979), „Insomnii de mătase „(1981), „Întâmplări aiurea şi călătorii oranj „(1987), ca şi în multe povestiri şi cronici sportive apărute în diverse ziare şi reviste din timpul vieţii sale.
Încercându-şi talentul cu mult succes şi în dramaturgie, a scris şi câteva piese de teatru :” Echipa de zgomote „(1970), „Scoică de lemn „(1981), „Casa de la miezul nopţii” (1994), „Nălucă”(1997).
Mult gustate de cititori, unele dintre cărţile sale au fost traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională.
Autentic creator de limba şi înzestrat cu un talent de excepţie, autorul a fost distins cu diverse Premii ale Uniunii Scriitorilor în anii 1964, 1968, 1970, 1988.
Pentru merite deosebite, în anul 1993, a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi Membru titular din anul 2001.
Prin vastă şi întreaga sa creaţie literară, artistul Fănuş Neagu rămâne unul dintre prozatorii reprezentativi pentru istoria culturii şi literaturii romane contemporane.

Leon ARMEANCA

.......................................................................................................................

Scrisorile lui George Stanca. Memento Mori - Fănuş Neagu

„Mâine se împlinesc 5 ani de când s-a dus. Habar nu aveţi cu cine aţi fost contemporani! Toate posturile Televiziunii Naţionale dau de câte două ori piesa-tv “Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Omagiu mai pios nu se putea. Bravo, Vechilor din TVR! “Frumoşii nebuni”…- atmosferă eliadescă, balcanică, în care personajele comunică în metafore. Cum ar trebui să o facă poporul, dintr-un vis mai vechi al lui. Ce frumos ar fi să vorbim un limbaj-metaforă precum acela al lui Fănuş. Fără incantaţiile hindo-manelofone de azi, ale contemporanilor conlocuitori… sonoritate asimilată, regretabil şi rapid de Pulime. Multă…
Romanul omonim a fost construit pe baza personajelor de succes ale anilor ‘60-’70. Dictonul: “dai cu picioru-n minge şi cânţi la ghitară, ai succes. Fotbalistul şi Cântăreţul. Cornel Dinu şi Dan Spătaru… Piesa TV fu adaptată post-90…cu o acuitate remarcabilă. Din păcate, noi vorbitorii de limbă română “veche”, aspiranţi firavi la limbajul de metaforă fănuşiană, constatăm o degradare îngrijorătoare a sonorităţii//melodicităţii//cantabilităţii limbii spre guturalul hindus şi trivialul gitano-mahalagesc. Din păcate spre fine, nea Fane a stat mult în spital. Primea vizite, făcea conversaţie. Am avut laşitatea să nu-l mai văd cum se subţiază. Vorbeam la telefon. Ca să nu mă surprindă apoi, când am venit de la Iaşi direct la priveghi, noaptea. Şi, am văzut un coşciug… de copil. Ca la Amza Pellea. Era vegheat de Cornel Dinu. Aşa am rămas cu imaginea masivului, guralivului, analcidului, neiertătorului, dar tandrului Fănuş. Cu plecarea lui, Olimpul Prozei a cam sărăcit. Rămaseră câţiva. DR, Buzura, Breban…
Mie, nea Fane, îmi lipseşte enorm. Nu cinci, parcă 50 de ani au trecut… El, insul direct, brutal, intempestiv, de umor şi imaginaţie…plin de viaţă, neiertător cu prefăcuţii şi fiţoşii. Pe lângă o operă care a revoluţionat limba, a lăsat//lansat locul de Regină Ei, Metaforei. A încoronat-o. Plus multe poveşti. Anecdote. Legende. Un mare Comesean, El, Fănuş… avea casa în spatele Ambasadei sovietice. O minge-n curte…capete blonde de copii au apărut…”Nenea, ne aruncaţi mingea, or ne lăsaţi s-o luăm?” “- Staţi acolo, v-o dau eu! Că, voi când intraţi undeva nu mai plecaţi cu anii!”
Ăsta era Fănuş. Nea Fane al meu…”

George Stanca

surse: https://revistatango.ro/fanus-neagu-n-am-facut-dragoste-pe-zapada-1267
https://www.click.ro/vedete/scrisorile-lui-stanca/scrisorile-lui-stanca-memento-mori-fanus-neagu

Cornel Drinovan - Ultima iubire a lui Cioran

Motto:

„Numai în iubire melancolia îşi atinge propriile ei culmi, căci numai Erosul transfigurează melancolia.”

Emil Cioran

Ajuns la anii bătrâneții, Emil Cioran, pentru a demonstra poate că dragostea nu are vârstă, se îndrăgostește nebunește de o tânără profesoară germană, Friedgard Thoma, deși trăia și locuia împreună cu Simone Boué, partenera de viață de peste jumătate de secol. Despre această poveste de dragoste aflăm din cartea publicată de Friedgard în limba germană[1], carte tradusă în română de către Nora Iuga[2] care apare fără cele opt scrisori cenzurate.

Friedgard Thoma, „delicată, ochi vii, de culoarea chihlimbarului, o privire jucăuşă, directă, dar totuşi iscoditoare, un rîs generos - într-un cuvînt o femeie frumoasă, fermecătoare”[3], ia contact prin anul 1979 cu opera lui Cioran, la treizeci de ani de la apariția primei lui cărți în franceză, Tratat de descompunere (1949). Tânăra doctorandă în filosofie, de 35 de ani, cu un copil de 10 ani, atrasă de scrierile lui Cioran unde „toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă”, îi scrie acestuia, prin intermediul editurii, pe la sfârșitul lui ianuarie sau începutul lui februarie 1981, o scrisoare de admirație pentru opera lui.

Această scrisoare „povestită” (nu apare în carte), redactată în germană, în care Friedgard își dezvăluie admirația pentru scrierile lui comparându-le cu „profunzimea absurdă din „Lenz”-ul lui Büchner și uneori cu acel calm singular al lui Robert Walser”[4], spunea: „în anumite momente de tristețe maximă, opera lui ar avea asupra mea o acțiune stimulativă și regeneratoare”. Răspunsul lui Cioran, de asemenea în limba germană, este prima scrisoare cu care începe un schimb de scrisori care va dura până aproape de moartea lui Cioran, care se va produce în 20 iunie 1995.

În 6 februarie, Friedgard primește scrisoarea lui Cioran scrisă de mână cu „ușoarele stângăcii în folosirea limbii germane” în care alături de numărul de telefon primește și invitația unei vizite: „Parisul e un oraș dezabuzat. Dacă ați veni totuși aici, m-aș bucura să vă cunosc. Am ajuns un domn bătrân și mă aflu aproape în aceeași stare cu/ca Parisul”.

Friedgard îi răspunde pe 12 februarie explicându-i cum a ajuns să-l cunoască prin opera lui, desigur: „Despre dumneavoastră am auzit prima dată de la ex-soțul meu Günter Schulte care a inclus, chiar la începutul repertoriului său filozofic, un citat din Cioran. De aceea vă trimit această carte (Leibperspektiven. Radierunen) și-mi cer pe loc scuze pentru insistența mea. În acest sens atașez aici - absolut inutil, dar cu destul orgoliu - o fotografie ca să vă puteți face o imagine despre cine vă scrie”. Această fotografie (o subtilitate femenină), la care Cioran face referire în mai multe scrisori, se pare că a fost detonantul care a produs un efect devastator în bătrânul filosof ajuns la 70 de ani. Nu putea să nu-i accepte invitația așa că îi scrie în continuare:

„Faptul că Parisul e <dezabuzat> sună consecvent și simpatic. În orice caz, m-aș bucura enorm să vă cunosc personal și dacă mai vreți și sunteți acolo, am să vă telefonez înainte de Paște, deoarece atunci mă voi afla în apropierea dumneavoastră”. Cioran, „urlând” de bucurie, îi răspunde: „sper ca de Paști să fac o plimbare cu Dumneavoastră prin (ce adjectiv să folosesc?) acest oraș”. Cu o undă poate de ironie vine răspunsul: „Mă bucur nespus că vreți să vă <plimbați> cu mine și pot să-mi închipui că o să mă luați de mână, ca să mă purtați în siguranță prin orașul <dezabuzat>”. Friedgard așteaptă și ea această întâlnire cu o oarecare teamă de a nu se putea întâlni și îi scrie: „Ce grozav ar fi, dacă nici atunci n-ați putea lucra, vreau să spun, dacă ați avea puțin timp pentru mine”.

Întâlnirea dintre Cioran cel „sceptic, dezamăgit, usturător și aproape nihihilist (...)”[1] și mai ales un Cioran care „ironiza și râdea de amor considerându-l ca o dialectică de salivă și alte secreții”[2] și Friedgard are loc pe 14 aprilie „după masă la ora 4” la Hôtel Saint-Louis în insula cu același nume, în Paris, nu departe de casa lui Cioran de pe strada Odeon. „Cu zece minute mai devreme, la intrarea hotelului, a sosit în zbor un bărbat fragil cu un ciuf de păr cenușiu și ochi de aceeași culoare, parcă picat din lună” observă Friedgard care l-a recunoscut imediat. „În ce mă privește m-am făcut foarte frumoasă; mi-am pus o rochie neagră nu prea scurtă și deasupra un pardesiu de culoare deschisă” însă Cioran care „nu părea impresionat de înfățișarea mea, mi-a arătat imediat o casă vizavi de hotel, în care o prietenă de-a lui îşi luase cândva viaţa, incident pe care îl numea tragic”.

Pe drum, Cioran îi propune Friedgardei să viziteze Muzeul Carnavalet vorbindu-i de „zeci de nimicuri, de la chiria lui extrem de mică (la mansardă) și până la cearta cu propietarul” spre dezamăgirea acesteia care îi spune direct: „mă surprinde să văd cum cutreier prin Paris cu unul dintre cele mai înalte spirite și vorbim numai despre problema chiriilor și salariile profesorilor”.

După vizita la muzeu, unde Cioran a ținut neapărat să i-l arate pe „preferatul lui, Talleyrand (un celebru vânător de fuste)”, după vreo două ore de plimbare și o oră în muzeu, se îndreaptă spre casa lui pentru a cina, fiindcă „la Paris totul e foarte scump și pe deasupra prost”, în drum Cioran cumpărând un fileu de vită. După ce a urcat 95 de trepte, „curioasă și conștientă că trăiesc un moment istoric”, Friedgard ajunge la mansarda minusculă în care locuia Cioran cu femeia cu care a trăit toată viața, Simone Boué, al cărei nume îl poate citi pe ușa de la intrare. Se întreabă „ce mină ar face acum madam Boué” însă, din fericire pentru această primă întâlnire, Simone este plecată din Paris. Seara, cu promisiunea de a se întâni a doua zi, se încheie în fața hotelului Saint-Louis unde „Cioran îmi sărută mâna dreaptă. Copleșită îl îmbrățișez și-i ating obrajii cu ai mei.”

Acest moment istoric pentru autoarea cărții, întâlnirea dintre Friedgard și Cioran, nu a scăpat unor detractori care au afirmat că Friedgard este „o femeie frumoasă dar proastă care a abuzat de sentimentele lui Cioran pentru a obține notorietate”[7], iar „pentru mulți admiratori ai lui Cioran publicarea poveștii noastre este ca o palmă”[8] spunea autoarea în același interviu. Revista DER SPIEGEL caracterizează, la apariția cărții, această întâlnire dintre filosof și admiratoarea sa astfel: „maestrul neîntrecut al aforismelor despre moarte, prins în mrejele unei iubiri şi unei drame epistolare în care se întîlnesc scînteierile spiritului cu melancolia bătrîneţii”[9].

În ziua următoare Friedgard se prezintă în casa lui Cioran unde are parte de „o primire excesiv de călduroasă”, remarcând de această dată într-una din camere „un covor balcanic”, iar după cină acesta o conduce din nou la hotel. La despărțire „îmi sărută urechea dreaptă. Mă tulbură”, avea să-și amintească Friedgard.

Se pare că la această întâlnire „există o încercare a lui Cioran de a lăsa lucrurile spirituale deoparte și a trece la altele. Friedgard rezistă și nu acceptă”[10]. În Duminica Paștelui (19 aprilie), Cioran îi trimite o scrisoare cu „un puternic efect erotic” pe care Friedgard o consideră „cel mai de preț <bun> al meu, a cărei pierdere ar însemna și stingerea unei importante și poate necunoscute părți din calitățile lui omenești”.

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi... dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie <perversă> pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare. (…) În general față de femeile cu care mă simt înrudit spiritual nu am înclinații senzuale. Cu ele prefer să discut în pat despre Lenz.”

Relația dintre Cioran și Friedgard crește în intensitate până în vara anului 1981 când, după întâlnirea de la Soglio, începe să se calmeze, să se liniștească până la stingerea lui din viață, scrisorile, multe dintre ele scrise de Simone, și convorbirile telefonice se răresc; ultimul lucru pe care il scrie apare pe spatele unui plic scris de către Simone în octombrie 1992: „Sunteți prezentă în inima mea”.

Cît de departe a ajuns relația amoroasă în prima ei etapă este destul de greu de precizat. Scriitorul Ulrich Horstmann, cel care a îndemnat-o pe Friedgard să publice cartea despre Cioran, pe care îl cunoștea foarte bine, dedicându-i un capitol în cartea sa de filosofie Das Untier, considera corespondența dintre cei doi: „un document important și o mărturie extraordinară a caracterului său schimbător între scepticism și obsesie”[11] precizându-i autoarei: „Ați menținut un echilibru între intimitate și discreție. Intimitate: pentru că ați arătat partea pasională și irațională a lui Cioran. Discreție: pentru că nu ați dezvăluit partea referitoare la viața voastră sexuală”[12].

Friedgard avea să mărturisească într-un interviu: „Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual relaţia noastră dar dacă totuşi, aceasta s-a întîmplat, a fost şi fiindcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încît eu am crezut că trebuie să-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înţeleagă fără echivoc că nu-l mai preţuiam din această pricină; dimpotrivă eram chiar furioasă că m-a pus în situaţia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întâmple...”[13]

„M-ați aruncat în imedeatețea univocă a unei relații fizice când eu voiam duplicitatea erotică a legăturii <spirituale>” îi spune Friedgard într-o scrisoare.

„Cioran, dacă ar fi fost mai realist, mai prudent, ar fi rămas la spirit, ca mentor, tutore, îndrumătorul ei în meandrele filosofiei. Dar el a vrut să ajungă în pat cu ea, indiferent de rezultat. Ceea ce s-a și întîmplat, cum s-a confesat chiar Friedgard Thoma”[14], spune tranșant Stelian Tănase.

După scrisoarea din Duminica Paștelui relația dintre cei doi se întețește, iar convorbirile telefonice, în care Cioran o aborda cu Grüss Gott (Domnul să te salute), la care se face referire în unele scrisori, sunt tot mai lungi. Efectul scrisorii din Duminica Paștelui a fost devastator pentru Friedgard, care îi cere: „vă rog considerați-mă totuși drept un om care Vă iubește”, unui Cioran care se teme de „decepții viitore și de gelozia teribilă”, posedat de „o veche și nouă prezență: sinuciderea și dumneavoastră”[15], însă „singura speranță pe care o am este aceea că între noi există ceva indestructibil”[16].


La începutul lunii mai (8-10) Cioran merge la Köln, poate cu o speranță ascunsă, pentru a o vizita pe Friedgard care într-o scrisoare anterioară îi spune că „am rupt totul (sau doar întrerupt), sunt incapabilă să mai păstrez relația cu prietenul meu”, și de acolo la Baden-Baden și Lausanne, de unde îi trimite câte o scrisoare. Această vizită, această întâlnire nu-l liniștește pe Cioran, mai degrabă îi sporește suferința, și-i spune că „aș vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de dumneavoastră” ca imediat să recunoască un gând contrar: „Aș vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită și să plâng toată ziua” fiindcă „Tot ce mă ține departe de dumneavoastră e exil”. În prima scrisoare îi dă o adresă de Poste Restante din Paris unde îi poate trimite scrisorile dacă „ați simți imboldul să-mi faceți bucuria de a-mi scrie lucruri mai personale”. În urma acestei întâlniri Cioran își dă seama că „cercul se îngustează”, că relația lor nu are viitor, că între ei „s-a rupt ceva pentru totdeauna”, că „soluția ar fi renunțarea. Însă eu nu am nici curajul pentru acest lucru, nici dorința”[17].

Friedgard îi întoarce vizita lui Cioran pe la mijlocul lui iunie (17-21, 1981). Acesta o așteaptă la capul peronului din Gara de Nord din Paris, „ca un tablou înrămat (…) într-o atitudine de tragedie antică”. Nici de această dată nu se va întâlni cu „tovarășa lui de viață”, Simone, aceasta fiind plecată în orașul ei pe coasta Atlanticului, unde se va îneca după moartea lui Cioran. Cele câteva zile le-au petrecut vizitând biserici, o expoziție de pictură de Rustin, lungi plimbări de mână sau la braț pe străzile Parisului, la Procope ziua de naștere a Friedgardei și, desigur, Jardin du Luxembourg „cartierul general al lui Cioran de mai bine de patruzeci de ani”. În aceeași gară de sosire a avut loc plecarea la Köln: „O despărțire grea, zguduitoare (…). Scăldată în lacrimi”.

Cu toată această grea despărțire, până la întâlnirea de la Soglio între cei doi au loc schimburi de telefoane și scrisori într-un mod destul de pașnic. „Eu știu că mă gândesc la dumneavoastră, însă trebuie să fac eforturi pentru a mă convinge că și dumneavoastră faceți același lucru față de mine”[18] îi spune Cioran într-una din scrisori simțind poate că relația lor începe să se răcească, iar salvarea ar putea fi „să mor cu dumneavoastră, cu o singură condiție: să ne pună în același sicriu”[19]. Chiar dacă „starea de a fi singur a fost starea mea”, Cioran îi spune Friedgardei: „Ați devenit centrul vieții mele, zeița unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire și nefericire întâlnită vreodată”. Lui Cioran nu-i mai râmâne decât să se joace cu închipuirea.

Întâlnirea din vara anului 1981, în vacanța pe care și-au petrecut-o la Soglio în Elveția, avea să fie cotitura definitivă în relația dintre Friedgard și Cioran. De această dată Cioran vine însoțit de Simone, „o femeie foarte frumoasă, bronzată, înaltă, la vreo șaizeci de ani, elegantă, cu ochi căprui foarte calzi”, cu care Friedgard sintonizează foarte bine și cu care se va împrieteni. Acesta este momentul după care schimbul de scrisori se rărește, iar Friedgard termină prin a le scrie la amândoi. Într-o scrisoare nedatată, imediat după vacanță, Cioran îi spune: „Deși am iubit viața pătimaș, am găsit-o lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens - fără Dumneavoastră”, iar în alta, cu o nuanță de disperare, îi scrie: „Mai bine iadul cu dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteți blestemul meu indispensabil”. Cu fiecare scrisoare pasiunea se transformă în prietenie, conținutul lor făcând tot mai mult referiri la muzică, la cărți…

În aprilie 1982, Friedgard se întâlnește cu Cioran la Paris, pentru a sărbători cei 71 de ani ai acestuia, în același loc ca prima dată când s-au văzut cu un an în urmă. „Ochii lui – obosiți, umezi și triști” avea să remarce Friedgard în acea „dimineață rece și cenușie de aprilie”, iar Cioran avea să-i scrie între disperare și resemnare: „dacă gândurile mele s-ar fi putut transforma pe loc în fapte, Dumneavoastră ați fi azi într-un mormânt și eu la pușcărie...”. Nu-și putea explica în urma unei convorbiri telefonice „cum poate un demon să aibă o voce atât de curată”.

În următorii ani scrisorile lor fac referire mai mult la fapte exterioare, la cărți, la muzică, la călătoriile lui Cioran și la vizitele pe care acesta le primea destul de des. Friedgard îl vizitează în mai multe rânduri la Paris, adesea împreună cu prietenul ei Walter, îi face multe fotografii, dar boala ei rărește și mai mult întâlnirile și scrisorile lor.

O nouă vizită la Paris la cei 80 de ani ai lui și la revelionul 1991/92, după care se așterne tăcerea până în octombrie, când Cioran ține neapărat să-i arate locul lui de veci pe care îl pregătise Simone în cimitirul Montparnasse. Cina în casa lui Cioran încheie această poveste de dragoste. Este ultima discuție la care acesta participă.

În martie 1993, Cioran își rupe piciorul și este internat la spital, iar apoi la căminul Broca, de unde nu avea să mai iasă viu. Ultimele cuvinte coerente și clare pe care i le spune Friedgardei când aceasta îl vizitează la spital: „am fost un mare vânător de fuste”. Bolnav de Alzheimer, Cioran moare în 20 iunie 1995 și este înmormântat după ritualul ortodox. Friedgard încheie cartea astfel: „Viața se poate să nu fie simplă. Dar moartea ar fi putut să fie mai simplă, dacă la un moment dat ne-am fi decis să ne sinucidem. Ăsta e punctul nodal: Când trebuie să fim în stare să o facem? Cioran nu a fost în stare”.

Madrid, 2 februarie, 2020

Cornel Drinovan


[1] Friedgard Thoma, Um nichts in der Welt. Eine liebe von Cioran ed. Weidle, Bonn, 2000.
[2] Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran, ed. EST- Samuel Tastet Éditeur, 2005. Traducerea Nora Iuga.
[3] Rodica Binder, Cu Friedgard Thoma despre Emil Cioran: Iubire şi scrisori, România literară, nr. 49, 2001
[4] Toate citatele fără notă de subsol sunt din cartea tradusă în română de Nora Iuga.
[5] José Ignacio Nájera, La amiga alemana de Cioran în https://emcioranbr.org/2019/11/27/amiga-alemana-jose-ignacio-najera/, (trad.mea)
[6] Ibidem
[7] Gian Paolo Grattarola, Intervista a Friedgard Thoma, în http://www.mangialibri.com/interviste/intervista-friedgard-thoma, (trad.mea)
[8] Ibidem
[9] Rodica Binder, O IUBIRE A LUI CIORAN, România literară, nr. 46, 2001, (trad.mea).
[10] José Ignacio Nájera, op.cit.
[11] Gian Paolo Grattarola, op.cit. (trad.mea)
[12] Ibidem
[13] Rodica Binder, Cu Friedgard Thoma…, op.cit.
[14] Stelian Tănase, Emil Cioran îndrăgostit, https://www.stelian-tanase.ro/emil-cioran-indragostit/
[15] Friedgard Thoma y Emil Cioran, Por nada en el mundo. Un amor de Cioran, Hermida Editores, 2019, Madrid, p.28. Traducción de José R. Hernández Arias. (trad.mea)
[16] Ibidem, p.29.
[17] Ibidem, p.39
[18] Ibidem, p.54
[19] Ibidem, p.56