A rămas orfan încă de la naștere.
„
Copilăria mi-a fost umbrită de dispariția părinților. Tatăl meu a dispărut înainte de a mă naște eu, iar mama s-a dus curând după el. M-am văzut copilul fără rude, fără familie, crescând de capul meu.”
A fost încredințat unei doici care s-a ocupat de educația lui.
A studiat la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, având rezultate bune la învățătură.
Între anii 1916-1918 a fost înrolat ca ofițer în Primul Război Mondial, iar experiența trăită atunci se regăsește în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.
Erou rănit în luptele de la cota 789 din 26 iulie 1917, Camil Petrescu a fost luat prizonier si internat în lagărele Sapronyek (Ungaria) si Plan (Boemia), de unde s-a întors la 10 aprilie 1918. în toată această perioadă, atât oficialitătile, cât si prietenii l-au considerat mort.
În timpul războiului, a explodat o bombă lângă el și a surzit. A purtat un aparat auditiv. „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici, unde totul se aranjează în șoaptă, eu rămân vecinic absent”, spunea scriitorul.
Operele lui semnificative sunt „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”, „Un om între oameni”, „Jocul ielelor”.
În 1939 a fost numit directorul Teatrului Național din București, unde a rezistat doar 10 luni.
În 1947 a fost ales membru al Academiei Române.
S-a îmbolnăvit de inimă. A avut două infarcte, iar ultimul i-a fost fatal. A decedat, iar romanul „Un om între oameni”, închinat lui Nicolae Bălcescu, a rămas neterminat.
Fiul cel mare al acestuia, Camil Aurelian Petrescu, povestește într-un interviu că tatăl lui a fost un bărbat șarmant cu tinerele doamne din jurul lui, dar un tată sever cu copiii lui. A adorat șahul și matematica. A fost pasionat de fotbal.
După vârsta de 33 de ani, Camil Petrescu era obsedat de ideea sinuciderii, la fel ca Cioran, dar din cu totul alte motive. Aflat la limita sărăciei şi cu handicapul surzeniei, perspectivele de reală afirmare păreau minime. La 1 octombrie 1931 (cu un an în urmă publicase “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”), Camil notează sec: „
Azi literalmente nu am ce mînca”, iar cinci zile mai târziu: „
Am împrumutat bani de masă de la un amic. Proprietarul îmi trimite o notă obraznică” – consemnează scriitoarea Ioana Pârvulescu.
Ziua de 7 octombrie pare şi mai dramatică pentru scriitor: „
Proprietarul mi-a oprit lumina. Am găsit azi-noapte totul în întuneric. Cum n-aud nimic în întuneric, am avut momente penibile. Servitoarea mi-a ars singurul costum bun de îmbrăcat pe care l-am avut”. Trimisese câteva scrisori în Franţa şi Germania cerînd cataloage pentru aparate de auzit, însă: “
Costă cam 8-10.000 de lei. De unde bani?” (31 august 1931).
Burlac multă vreme, mănâncă în oraş şi se simte „ca un urs” dacă stă singur la masă. Cu toate acestea, tinerii necunoscuţi care se aşează lângă el şi-l asaltează cu întrebări şi discursuri despre teatru în timpul mesei sunt repeziţi jignitor: „
Simţeam o sudoare rece ieşită parcă din nervi, căci nu puteam mânca. Din cauza surzeniei trebuie să-mi întrerup masa ca să ascult, căci nu pot asculta distrat şi absent ca cei cu auzul normal. Eram furios pe mine că l-am tolerat să se aşeze la masă. De furie mă durea capul.”
sursa https://www.ziarulmetropolis.ro/camil-petrescu-120-de-ani-de-la-nasterea-autorului-patului-lui-procust/
__________________________________________________________________
Despre prizonierat
„Am fost făcut prizonier în ziua de 26 iulie 1917, în următoarele împrejurări.
Făceam parte din Regimentul Suceava Nr. 16, comandat de dl. Colonel Cezar Mihail, si eram comandantul sectiei I de mitraliere din Comp. 8 a.
Atasat Comp. 7 de sub comanda d-lui locot. Paplica - aveam piesele în sectorul acestei companii - pe Cota Ungureanu, Valea Oituzului.
încă din seara de 25 iulie 1917 inamicul a început pregătirea de artilerie, care a devenit violentă în dimineata zilei de 26 iulie continuând cu cea mai mare intensitate până la ora 10 când s-a produs un atac general pe toată Valea Oituzului. Am respins însă usor acest atac. A urmat o nouă pregătire de artilerie mai violentă, care ne-a îngropat cea mai mare parte din oameni sub dărâmăturile transeelor. Auzeam focuri de armă când în spatele nostru în jumătate la stânga si cum treceau într-acolo întăriri, am bănuit că s-a pierdut o parte din transee.
Din cauza tirului violent - cu toate sfortările noastre, n-am mai putut restabili legătura telefonică - iar prin patrulare devenise extrem de greu.
La ora 13 30 a urmat un nou atac pe care l-am respins din nou Comp. 5 care ca întărire a avut si ea pierderi mari de tot.
Noua pregătire artileristică - de o violentă extremă - care a urmat ne-a sfărâmat aproape complet transeele si bordeele, iar la ora 18 30 când s-a produs ultimul atac inamic - erau sectoare întregi de transee fără garnizoană din cauza pierderilor de oameni
La ora 18 30 am fost atacati din front si din spate, căci inamicul pătrunsese complet la stânga noastră. După o scurtă si violentă luptă de mitraliere aruncând grenade - culcati în pâlnii de obuze. Am aruncat cu două grenade pe care le-am găsit la îndemână si apoi am vrut să fug înapoia crestei întelegând că pozitia e pierdută.
Am fost întâmpinat de un alt grup tot cu grenade - care urca la deal.
Am fost fugărit până într-un bordei - căci nu mai aveam nici o armă la mine - unde era să fiu omorât dacă un ieseam - încercând din nou să fug. Am fost prins.
Făceam parte din Reg. 18 vânători alpini din Brigada 15 de Bavaria.
Trecând pe la Regimentul - Brigada - Divizie si corpul respectiv, am fost dus în lagărul de la Râsnov Brasov. Tot drumul am văzut cum treceau rezerve de infanterie si artilerie inamice, a început apoi a sosi un număr extraordinar de mare, ceea ce provoca îngrijorarea tuturor, mari transporturi de răniti care nu mai aveau loc prin spitale. Erau complect surprinsi de rezistenta românească.
Am fost dus apoi în lagăr de ofiteri prizonieri de la Sapronijek unde am fost aproximativ bine tratati, primind îmbrăcăminte, hrană, soldă si îngrijiri în marginile posibilitătii.
Ni s-a dat voie să ne procurăm cu banii nostri însă cât putem si cei bogati nu prea o duseră rău. M-am întors din captivitate în ziua de 24 Martie cu trenul. Din gazetele nemtesti ce le citeam zilnic si din conversatiile numeroase ce le-am avut cu ofiterii austrieci si germani, am căpătat un complet de impresii pe care mi-ar fi greu să le expun în câteva rânduri. în rezumat însă: toată lumea, mai cu seamă populatia de jos care suferea groaznic, e sătulă de războiu. Contele Czernin, pentru tendintele lui pacifiste, era extrem de iubit de populatie, care era foarte agitată împotriva "anexionistilor germani".
în genere sunt mari nemultumiri, mai cu seamă în Ungaria, împotriva asa zisului "deopotrivă german" grevele care au avut loc, însă din cauza disciplinei lor caracteristice nu cred să aibă vreo influentă asupra războiului mai ales că de câte ori situatia militară e favorabilă, curentul războinic devine din nou îndrăznet.
M-a surprins atitudinea dârză a nationalistilor - din nefericire nu si a românilor, care declară că nu înteleg să mai suporte jugul austro - ungar, în special cehii si polonii.
Pentru noi clasele de jos, nu aveau nici un pic de ură, prin ziarele lor citeam însă aprecieri asupra armatei române care trădau o mare ciudă si admiratie în acelasi timp.
Mi-aduc aminte de pildă un caracteristic si lung articol din suplimentul ziarului Contelui Czernin "Tremdemblatt" în care se vorbea despre luptele de la Oituz pe larg cu groază si admiratie.
Armata are tot cei trebuie căci s-a rechizitionat tot - populatia civilă însă suferă căci toate articolele mai cu seamă cele de manufactură s-au scumpit exorbitant (15 lei mosorul de ată - 30 lei un brici de ras care valora 2,50, 9 lei o pereche de ciorapi care valora 30 bani, 9 lei o mătură idem o pereche de ghete 180 lei - 40 lei o pereche de tălpi. E o criză grozavă de tutun.
Ca să poti trăi comod ai nevoie de un venit de 1000 lei lunar pentru o familie de trei insi. De unde să-i ia micii functionari cu familii numeroase?”
Sublocotent (sic!)Petrescu Camil
Reg. Suceava Nr. 16
1918 aprilie 15
(Comunicarea textelor si prezentarea de Iulian Stelian Botoghină)
_______________________________________________________________________
Cele 5 tehnici ale lui Camil Petrescu despre Patul lui Procust:
1. Când ai început să scrii Patul lui Procust ?
Acum 6 ani,in 1926.
2.Î
naintea Ultimei nopți de dragoste…?
3.Da am adunat în decursul timpului câteva arhive de note și fișe.
4.Este adevărat că scrii a doua oară romanul in corectură?
Dragă prietene, există două moduri de a scrie un roman, două tehnici. Sunt unii literați,care încep cu începtul,continuă cu mijlocul și -când au ajuns la capăt- gata, au sfârșit romanul! Să numim tehnica asta a tricotajului. Știi cum se face un pulover?Odată lucrul început de jos, urcă spre gât și se încheie cu mâneca. Dar mai e o tehnică: să zicem a arhitectului, care înalță mai întâi scheletul casei, pe urmă face împărțirile pe etaje și,abia către sfârșit se întoarce ca să plaseze dușumelele, sobele, clanțele și celelalte. Aplicată în arhitectură, metoda tricotajului ar fi să începi cu parterul, să-l mobilezi, să-l decorezi, să-i pui parchet; pe urmă să-i construiești etajul doi, etajul trei…
5.Atunci care-i metoda?
După ce am scris în linii generale romanul meu ,am nevoie de un număr de corecturi, fiecare cu omenire precisă.
Întâia constă în adăugarea episoadelor menite să fixeze caracterele; această operație dublează manuscrisul.
A doua corectură e sortită să adâncească momentele de interpretare psihologică.
A treia corectură urmărește numai adăugarea elementelor care caracterizează atmosfera.
A patra corectură urmărește tranzțtiile.
A cincea are de scop să pieptene frazele și să lămurească nuanțele, realizând o cât mai mare expresivitate și-firește-mai sunt necesare două corecturi normale.
Camil Petrescu, 1921
_______________________________________________________________________
Cella Serghi
O viaţă, două iubiri: marea şi Camil
Dacă prima iubire se datorează pur şi simplu originilor de dobrogeancă ale Cellei şi e foarte prezentă în operele sale, a doua a apărut în urma unui incident amuzant: „
Într-o vară, mă găseam la ştrandul Kisseleff, care atunci tocmai se deschisese. Astăzi, ştrandul Tineretului. Eram într-o cabină de sus. Mi-am scuturat o sandală de nisip, fără să-mi dau seama că aş putea deranja pe cineva dedesubt. M-am uitat să văd cine suferise de pe urma acestei mici neglijenţe şi am văzut nişte ochi albaştri care mă priveau. Era un bărbat abia trecut de treizeci de ani, însoţit de o recentă cunoştinţă a mea, regizorul A. Finţi. Să ţi-l prezint pe scriitorul Camil Petrescu”, mi-a zis.
Aşa a făcut cunoştinţă tânăra Cella cu scriitorul Camil, un bărbat nu prea înalt, surd de o ureche din cauza războiului la care participase, cu un mers intermitent, dar având deja câteva opere publicate. Cu toate acestea, „
deşi în acel moment mă socoteam foarte instruită în materie de literatură, pregătindu-mă pentru un bacalaureat strălucit (aveam numai şaptesprezece ani, trecusem în clasa a VIII-a de liceu), nu auzisem de Camil Petrescu. Era prin 1924”. Astfel descria viitoarea autoare prima ei întâlnire cu deja cunoscutul scriitor, într-un interviu din 1971, în revista „Magazin”.
Încă de la prima întâlnire, Petrescu îi stârnise Cellei interesul, ea căutându-i insistent cărţile, din curiozitate pentru opera şi persoana lui. „
Mărturisesc că, deşi făcusem eforturi să-i caut cărţile, nu izbutisem să le găsesc”, spunea ea, fără să dezvăluie dacă a fost vorba de un coup de foudre. De fapt, mărturisea Serghi: „
În care anume clipă m-am îndrăgostit de el nu voi şti niciodată”. În schimb, Camil Petrescu nu părea să-și dorească să se apropie în același fel de ea.
Serghi se căsătorește cu inginerul Alfino Seni, pe care Petrescu s-a bucurat mult să-l cunoască, pentru că putea discuta cu el anumite detalii tehnice necesare în scrierile sale. Deși legată de alt bărbat, Cella a făcut, de atunci, tot ce a putut pentru a se apropia de Petrescu. L-a cunoscut și pe scriitorul Mihail Sebastian, amicul bun al lui Camil, și împreună au format un trio de prieteni. A avut astfel ocazia de a fi tot mai mult în preajma scriitorului. „La douăzeci şi ceva de ani i-am întâlnit pe Camil Petrescu, cu care am avut o mare prietenie, şi pe Sebastian. Luam masa în fiecare zi împreună”, spunea Cella, referindu-se la acea perioadă.
În plus, erau dimineţi în care îl aştepta pe Camil ca să îl ducă la Capşa, unde scriitorul citea presa în fiecare dimineaţă. „Simţeam că abia aşteaptă să rămână singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă”. Iar când întâlnirea era la restaurantul „Elysée”, „masa cea mai însufleţită era a noastră”.
Camil Petrescu i-a găsit Cellei Serghi unul dintre cele mai inedite și romantice alinturi pe care le-am putea auzi vreodată. Îi spunea „Moft”, căruia îi făcea diverse adăugiri, în funcție de context: „Moft năzdrăvan”, „Moft solipsist”, „Moft apodictic”. Povestea dintre Cella și Camil a rămas însă – cel puțin în istoria sentimentală a literaturii române – mereu în așteptare, mereu pe cale de a se împlini.
Cella își dorea foarte mult să crească profesional și să scrie „o piesă de teatru, dar aşa, ca „Nora” de Ibsen, să fie valabilă peste ani, sau o carte, o singură carte, dar în care să pun tot ce am trăit”. Voia, însă, mai mult şi de la prietenia cu Petrescu: „dar mie nu-mi ajungea. Aş fi vrut ca acest bărbat (…) să închidă deodată cutia cu table cu un zgomot care să dărâme zidurile şi să-i spună: Aşa nu se mai poate! Vreau să fie a mea, nevasta mea!”Cu timpul, a crescut şi ataşamentul lui Camil Petrescu faţă de Cella, mai ales în momentele de intimitate: „De câte ori rămîneam singuri o clipă, se apropia de mine şi cu o tandreţe intensă, răscolitoare, îmi şoptea: Moft!”. Scriitorul a păstrat însă mereu o distanță față de femeia aceasta frumoasă și căsătorită cu altul.
Cel care a încercat să-i lămurească Cellei lucrurile a fost Mihail Sebastian: „Pentru un scriitor, nimic nu-i mai periculos decât să te însori cu o femeie inteligentă”. În plus, erau la mijloc convenții sociale greu de zdruncinat, și e posibil ca acesta să fie un alt motiv pentru care Petrescu nu s-a apropiat mai mult. Însăși Cella scria, în memoriile ei, că Petrescu „ar vrea să o aibă, dar știe bine că asta nu se poate”, pentru că îi despărțea „o lume”.
Iată fragmentul:
„Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţişeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. Îl desparte o vitrină, adică o lume. E durere şi furie în privirea lui. E şi ceva îmbietor şi bun. Va pleca din faţa vitrinei cu o uşoară nostalgie. Are alte treburi, alte socoteli. Lumea e mare. Nu-i cât vitrina. Dar pentru mine pământul s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el.”
Toată această poveste nu s-a consumat pe nesimțite sub ochii soțului Cellei. Inginerul Alfino Seni a știut de ea, dar a tolerat-o în tăcere. Mai târziu, scriitoarea a mărturisit cât de vinovată s-a simțit, la un moment dat, pentru faptul că-l trăda – cel puțin cu inima – pe soțul ei, „singurul meu sprijin financiar și social”. Până la urmă, căsnicia lor n-a rezistat. S-au despărțit, iar Serghi s-a căsătorit cu judecătorul Ion Bogdan.
Și Camil Petrescu a renunțat la celibat, în 1947. Avea 53 de ani când a luat-o de soție pe actriţa Eugenia Marian (Ghighi), care era însărcinată cu primul lor copil, Camil Aurelian. În 1950, li s-a născut cel de-al doilea băiat, Octavian Eugeniu. Nici căsnicia lui Camil nu a rezistat: scriitorul a divorțat de Ghighi în 1953.
„Pânza de păianjen”, un roman „mediocru”, în opinia lui Petrescu
Faptul că nu a devenit doamna Petrescu a fost pentru Cella o sursă nesperată de inspirație artistică, pentru că și-a proiectat toate visurile sentimentale în plan ficţional. Astfel a prins contur romanul esenţial al carierei sale, „Pânza de păianjen”, roman cu tentă autobiografică, susţinut, pe lângă Camil, şi de Sebastian, Rebreanu și Pompiliu Constantinescu. „
Am ajuns scriitoare pentru că am avut ceva de spus. Sigur, atmosfera în care am trăit, între Camil, Sebastian, a avut un rol”.
A citit manuscrisul și Camil Petrescu, care a scris despre carte, în „Note zilnice”, câteva rânduri dureroase pentru Serghi: „
Am cetit până acum, la ora două, romanul scris la maşină al Cellei S. E de o bogăţie faptică, de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea… E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe dintre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte… Totuşi e un material care, uşor prelucrat (pentru mine ar fi fost uşor, dacă aş avea timp), ar da o carte de mare succes.”
Cella n-a reacționat imediat la aceste vorbe, cel puțin nu în scris. Abia după 40 de ani, când Camil murise de mult, a făcut referire, în memoriile ei, la nota lui usturătoare:
„
Opera mea l-a surprins pe Camil, fiindcă nu bănuia că fata pe care a întâlnit-o cu zece ani în urmă la ştrand era un scriitor. Dacă s-a înfuriat că nu s-a găsit printre personajele cărţii, e fiindcă nu s-a aşteptat să se afle în faţa unei creaţii literare (…) Emanciparea mea, nu numai sentimentală, dar şi curajul de a o mărturisi în public, l-a înfuriat în aşa măsură pe Camil, încât a încercat să mă împiedice să public romanul şi, dacă înaintea lui nu l-ar fi citit Sebastian şi Liviu Rebreanu, poate că n-ar fi apărut”.
Camil Petrescu a murit în 1957, la vârsta de 63 de ani. Cella i-a supraviețuit încă 35 de ani, cu regretul că n-a devenit niciodată doamna Petrescu, fiind – așa cum îi spusese și Mihail Sebastian – opusul tiparului perfect de soţie de scriitor din acea epocă. Era prea vorbăreaţă, în viziunea lui Camil: „
Pe el, la un moment dat, a început să îl enerveze faptul că sunt prea vioaie şi prea vorbăreaţă”. Era independentă, nu prea discretă, cu o viaţă mondenă foarte activă. Și-n plus, devenise ea însăși scriitoare. După „Pânza de păianjen”, a publicat cu succes și alte volume: „Cartea Mironei”, „Gențiane”, „Pe firul de păianjen al memoriei” sau „Această dulce povară, tinerețea”.
A murit pe 19 septembrie 1992, la Bucureşti.
Ie din zona Turceni, județul Gorj, anul 1940
Ie din zona Munteniei, județul Prahova
Ie din zona Maramureșului, anul 1945
Ie din zona Breaza 
Ie din zona Breaza
Fotă din zona Munteniei, anul 1900
Betele din zona Munteniei, anul 1920
Ie zona Munteniei, anul 1945
Marina purtând un costum popular din zona Curtea de Arges, din anul 1945
Ie din zona Munteniei, județul Prahova
