George Topîrceanu - Liviu Rebreanu: Golanii

Nuvele şi schiţe
Subiectele schiţelor dlui Rebreanu sunt simple şi originale.

În prima bucată a volumului (Golanii), asistăm la zbuciumul unui „întreţinut” care şi-a făcut o carieră din josnicia lui şi care, ajungând în pragul bătrâneţii, se vede părăsit pentru întâia oară de amanta întâmplătoare care-l hrăneşte. Tot atât de impresionantă e criza sufletească prin care trece acest tip, ţesută din gelozie, tristeţă sfâşietoare şi spaimă pentru viitor, pe cât sunt de interesante viaţa pe care o duce şi „concepţia” lui asupra acestei vieţi. Căci tipul filozofează pe alocurea.
Cu această schiţă (ca şi cu alta, Culcuşul) dl Rebreanu ne duce într-un mediu neexplorat încă de prozatorii noştri. Întreţinuţii aceştia, de speţa cea mai de jos, ca Gonea Bobocel, alcătuiesc un fel de breaslă aparte, certată cu morala şi aproape întotdeauna şi cu legile societăţii. Pentru ei lumea e împărţită în „şmecheri” şi „fraieri”. Şmecherii sunt acei care au înţeles rostul acestei vieţi (!), au înţeles adică, din vreme, că trebuie să trăiască fără muncă pe spinarea altora, să tragă chiulul vieţii.
Iar „fraierii” sunt proştii de oameni cinstiţi, care muncesc şi care au adeseori parale, sunt gâştele de jumulit ale şmecherilor, cu ajutorul femeilor de stradă. Şmecherii cu cocotele duc un trai foarte pitoresc din punct de vedere literar şi cât se poate de straniu pentru înţelegerea noastră, a fraierilor, ca să zic aşa.
Legăturile lor s-ar părea că se întemeiază numai pe interes: bărbatul are nevoie de bani, iar femeia are întotdeauna nevoie de protecţie şi călăuzire în viaţă.
Totuşi, oricât de ciudat s-ar părea, cine cunoaşte lucrurile mai de aproape ştie că aceste soiuri de concubinaje au întotdeauna la baza lor şi un fel de dragoste sui generis, care se manifestează prin terorizare şi bătaie din partea bărbatului, frică şi supunere laşă din partea femeii. Margareta părăseşte pe Gonea când vede că n-o mai bate...
— „Nu mă mai baţi, tăticule... nu mă mai baţi!” suspină ea cu voce mustrătoare.
Bătaia e oarecum simbolul virilităţii şi al iubirii bărbatului, nu numai pentru Margareta, dar şi pentru altă eroină, cam de acelaşi fel, a autorului nostru. Didina din Culcuşul mănâncă bătaie cu un fel de voluptate sadică. Şi ce bătaie!
— „Omoară-mă, tăticule!... Aş vrea să mor de mâna ta!...” şopteşte ea, cu voce tremurătoare de plăcere. „Tăticul”, de rândul acesta, e un puşcăriaş respingător, care împreună cu alţi golani şi cu amanta lui îşi trece nopţile şi mare parte din zi în “culcuşul” de la „Trei gâşte”, adică în iarbă, sub un nuc pântecos, la marginea oraşului. Cântăreanu îl cheamă. El îşi bate amanta ca să-i dea bani, să joace în zaruri baboroasa cu tovarăşii lui. Dar Didina se încăpăţânează şi nu-i dă. Şi tocmai după ce Cântăreanu o lasă din bătaie, ostenit, o lasă lungită şi plină de sânge şi nu-i mai cere nimic, ea îi dă banii pe care-i ţinea ascunşi în ciorap. Iar târziu, când golanii adorm sub stele, în murmurul depărtat al oraşului, amanta şopteşte încă dulci cuvinte de dragoste, alipindu-se „ca un copilaş” de pieptul torturatorului ei...
Dar, cu celelalte bucăţi, dl Rebreanu ne scoate din lumea aceasta pitorească a golanilor.

În Dintele, ni se arată tot zbuciumul „dăscăliţei” Aglaia, când îşi pierde primul dinte şi vede că îmbătrâneşte. E o bucată remarcabilă prin puterea analizei şi prin semnificaţia ei.
Dintre celelalte, Proştii, Ocrotitorul şi Nevasta ni se par cele mai bune. Hora morţii, în care e vorba de doi rezervişti din Ardeal care se duc în război, e interesantă prin descrierea unei lupte cu muscalii şi prin surprinzătoarea justeţă a unor observaţii sufleteşti făcute cu acest prilej, căci pretutindeni autorul dovedeşte multă intuiţie în priceperea sufletelor.

Cartea dlui Rebreanu îţi lasă o impresie de copleşitoare tristeţă. Oameni, mediu, întâmplări, totul e de o tristeţă cenuşie, mohorâtă, definitivă. Şi pesimismul acestui scriitor ia forma literară a celui mai navrant realism. Ce poate fi mai trist, de pildă, decât zbuciumul zadarnic al omului care-şi dă seama deodată că îmbătrâneşte şi îşi plânge viaţa dusă? Iar dl Rebreanu, în cele două schiţe amintite, care au acest fond, oarecum predilect, nu ne cântă poezia melancolică a acestui sentiment, ci ne zugrăveşte tocmai reversul lui prozaic, real, incolor, de o amărăciune terasantă.
Stilul dlui Rebreanu e simplu şi uneori robust, potrivit cu subiectul. Dar dialogurile nu prea sunt fireşti, sună fals de multe ori. Autorul e mai tare când e descriptiv şi narativ. Se foloseşte însă prea des şi fără necesitate evidentă de unii termeni... cum să zicem? nici triviali, nici vulgari, ci pur şi simplu urâţi, urât-evocatori.

„Se zborşi la dânsa”, „se ropşti dânsul” (de ce nu „el”?), „să se hoalbe”, „se răpşti”, „lanurile gălbejite de soare” (de ce nu „îngălbenite”?), „o beteală de aur aprins se bălăbănea sub albastrul lăptos al cerului”, toate astea sunt expresii care-i strică pagini întregi de descrieri sugestive şi multe imagini în adevăr frumoase. De asemenea şi comparaţiile prea evocatoare în fiziologie nu ni se par potrivite, mai ales când sunt accentuate încă prin urâţenia cuvintelor: „capul i se înfierbântase ca un ibric în care clocoteşte ceva”, „i se părea că-i clocotesc creierii”, „doi dinţi afumaţi şi găunoşi”, „îşi frecă ochii până ce se roşiră ca două sfecle fierte” etc.

Încă o dată, nu e vorba de cuvinte tari, de expresii plebeiane — acestea erau chiar necesare pentru natura subiectelor dlui Rebreanu; e vorba de acele cuvinte, destul de comune, care înjosesc o frază, care nu spun nimic nou, putând fi înlocuite fără pagubă prin altele aproape corespunzătoare.
Am stăruit atâta asupra lor, fiind siguri că ele aduc prozei dlui Rebreanu o pagubă cu mult mai mare decât şi-ar putea-o închipui. Şi e păcat!

George Topîrcearnu

Filip Brunea-Fox - Și spitalele (jurnalistică, anul 1927)

Brunea Fox şi fotograful Iosif Berman, supranumit şi "Omul cu o mie de ochi"

Un bătrîn scriitor și firește sărac, pe care pacostea unei boli l-a pus pentru o vreme în contact cu spitalul, ne-a evocat deunezi la redacție, cu indignare, condițiile jalnice în care funcționează aceste instituții. Destăinuirea nu ne-a surprins. Coincide cu lucruri știute de la alții, de la nevoiașii siliți să recurgă la ”binefacerile” spitalului, mijloacele nepermițîndu-le să-l ocolească pentru costisitoarele sanatorii.Mizeria e priponită între două bariere: spitalul și țintirimul. Cel de-al doilea e parcă mai accesibil. Cere mai puține jalbe, demersuri, cheltuială extra.
La pereferie se moare economic. Am întîlnit odată, într-o toamnă, un camion cu un singur cal, improvizat dric. Pe podeaua acoperită cu un peticit cearșaf de împrumut (și vehicolul era contribuția unui vecin), luase loc lîngă sicriul dulgherit rudimentar dintr-o ladă, în picioare, familia mortului. Camionul hurducat de gropile mahalalei sălta cortegiul, așa că triștii pasageri erau nevoiți să se așeze din cînd în cînd pe raclă. Moarte ieftină, inmormîntare ieftină.
Cu spitalul e ceva mai anevoios. Săracul știe asta și nu recurge la asistența lui decît în extremis. Cînd nu-l mai ajută oblojelile babelor, alifiile emperice, descîntecul, moliftele. Cred că nenumăratele anchete minuțioase m-au apropiat intim de lumea mahalalelor, de nevoile și moravurile ei – cred, zic, că acele obiceiuri doftoricești, considerate primitive nu-și au explicația numai în perspectiva prejudecăților.
Oamenii fac apel la ceea ce au la îndemînă, căci adesea nu se pot urni pînă la spital sau dispensar. De altminteri, din experiență, am constatat că în majoritatea cazurilor a recurge la Facultate e mai riscant decît a recurge la știința populară a babei Luța. Pierderea de vreme în așteptarea consultației sau a răspunsului ce vine într-u tîrziu: ”nu sînt locuri”, e mai păgubitoare pentru pacient. Baba Luța drege piciorul fracturat, sudează oasele rupte, trage un mădular umflat numaidecît.
Nu interesează rezultatele, atunci cînd operația, chiar așa stîngace, se produce la timp. Bolnavul e mulțumit cu o ameliorare vremelnică, chit ca mai tîrziu să suporte consecințele îngrijirilor simpliste. Ce să facă dacă n-are altă cale! Dacă e nevoit să se întoarcă de la spital așa cum s-a dus, dacă e purtat din spital în spital, ca o scrisoare fără adresă?
Despre lacunele acestor așezăminte bucureștene s-a scris și s-a rescris. S-au dus campanii de presă. În secțiile de chirurgie, pacienții în curs de operație zac laolaltă cu cei abea aduși din sala bisturiurilor, într-o atmosferă puțin favorabilă nervilor și sufletului. Agoniile și suferițele se împletesc într-un spectacol dramatic pentru convalescentul căruia îi trebuie liniște și alt cadru de însănătoșire. O bună parte din știința doctorului, din rezultatele ce se așteaptă de la priceperea și devotamentul lui se compromite din pricina celorlalte condiții de ordin administrativ. Pacienții sînt adesea nevoiți să părăsească spitalul ca să continuie acasă, în întunericul mahalalei și în mizeria bordeiului, un tratament iluzoriu. Care sînt urmările unori atari îngrijiri la domiciliu, fără respectarea celei mai elementare condiții de igienă, nu e greu de întrevăzut.
Vom încerca altădată să examinăm cauzele acestor triste situații. Deocamdatră să constatăm atîta: că în sumbrul angrenaj în care se zbate nevoiașul, spitalul e o etapă fatală. Omul poate scăpa de perceptor, de demagogi, de tot ce vreți, dar nu poate scăpa de boală fără asistență medicală sau spitalicească. Sănătatea publică nu e un simplu deziderat ideal, ci un imperativ categoric, așa cum e proclamat prin afișe murale, la întrunirile de propagandă. La lumina acestui imperativ să fie examinată drama nenorociților care au nevoie de o alinare.
*
Între mizerie și boală e o interdependență. Un schimb de otrăvuri, o comuniune neîntreruptă. Mai persistă, din nefericire, mentalitatea greșită de a privi omul nevoiaș ca pe un caz izolat și nu ca făcînd parte din organismul social, o rotiță în stare să zdrucine întreg organismul, în punctul lui de rezistență cel mai slab. Ajutînd omul, ajutăm societatea. Vindecînd omul, vindecăm colectivitatea.
Și să se ia aminte; periferia nu e un mădular mort; ea este organul viu al trupului metropolitan. Știința ne oferă exemple de cangrene generalizate, care încep de la degetele picioarelor. Ca și o casă, o capitală, un mare oraș, trebuie aerisit pînă în margine. Cînd vor înțelege igieniștii, sociologii noștri, aceste adevăruri elementare? Cînd vor pricepe factorii răspunzători de sănătatea publică truismul că la spital pacientul premerge săracului, că pe masa de operație toți bolnavii sînt de o seamă, fiind dezbrăcați de hainele care îi diferențiază?

1927

sursa: http://poetii-nostri.ro/filip-brunea-fox-autor-447/

Despre Vlad Țepeș - Cine este fata de 17 ani care i-a furat inima lui Vlad Țepeș pentru totdeauna

Cunoscut ca fiind un cuceritor, Vlad Țepeș, s-a îndrăgostit iremediabil de o fată de 17 ani pe care n-a putut s-o uite toată viața. A fost cât pe ce să dea foc Brașovului când a auzit că a fost bătută, iar ea a vrut să se sinucidă după moartea lui!

Ajunul Crăciunului din 1455 a fost unul memorabil pentru Vlad Țepeș. Un mare cuceritor, domnitorul, în vârstă de 24 de ani la acea vreme, s-a îndrăgostit pe loc. Două cosițe blonde și doi ochi albaștri i-au venit de hac. Numele fetei care i-a furat inima era Katharina. Avea doar 17 ani și se chinuia să tragă o sanie grea, plină de provizii pentru soldați, în Brașov.

Povestea de iubire ce a urmat a fost tumultoasă și s-a încheiat tragic.În momentul în care l-a cucerit pe Vlad Țepeș, Katharina, o săsoaică extrem de frumoasă, era însoțită de mai multe fete. Nu se gândea niciuna la cuceriri, ci se chinuiau toate să tragă sania grea cu provizii pentru soldați. Văzând scena, domnitorul le-a oferit ajutorul. Atât i-a fost!

„Când a văzut-o sus, la bastion, Vlad Dracula, care tocmai se afla atunci acolo cu ofiţerii săi, a sărit s-o ajute. Spre uimirea tuturor. Deşi era speriată din cauza grozăviilor pe care le auzise despre celebrul principe, fata a fost impresionată de gestul său. Adevărul a fost că Vlad, la vederea frumoasei tinere cu ochii ei mari şi albaştri şi cozi aurii, foarte lungi şi bogate, a fost lovit de o dragoste atît de năpraznică încît nu a mai luat în considerare sfaturile apropiaţilor săi care îl avertizau despre implicaţiile şi pericolele la care se expune prin această legătură. Se pare că, tot din acel moment, a uitat şi de toate celelalte aventuri pe care le întreţinea în cetatea Coronei“, a povestit Diana Krausser, expert în istoria medievală.

Katharina Siegel era fiica starostelui ţesătorilor din cetatea Brașovului şi a crescut la mănăstire. Când l-a cunoscut pe Vlad Țepeș, locuia cu părinţii ei, la rude, într-o casă aflată la Poarta Șchei numărul 14, după ce un incendiu a distrus locuința familiei ei. Ea și ai ei erau săraci lipiţi.Vlad Țepeș, Domnul Țării Românești în trei rânduri, 1448, 1456 – 1462 și 1476, a curtat-o mult pe Katharina. Venea să o vadă foate des şi îi comanda rochii scumpe, făcute din mătase și dantelă din Occident.Domnitorul, care a avut mai multe soții și idile, a fost cucerit definitiv de Katharina. Ea avea să îi fie amantă vreme de 20 de ani. A vrut să o ia de nevastă, dar nu s-a putut.

„Vlad Ţepeş era cunoscut ca un mare cuceritor, dar niciodată nu s-a logodit cu fetele cu care avea aventuri. Avea grijă să le căsătorească cu apropiaţi de-ai săi pentru a le avea mereu aproape. Katarina a fost însă marea sa iubire şi era în stare să facă moarte de om pentru ea“, spunea istoricul Alexandru Mihailov.

A rănit un preot cu sabia, pentru Katharina. Cronicile vremii au scris că Vlad Ţepeş era foarte gelos şi nu odată a lovit cu sabia în lucrurile din jur sau i-a ameninţat pe cei care doreau să o ia pe Katharina de soţie. Într-unul dintre aceste accese de furie a fost rănit şi un preot.Mai exact, căutând-o într-o seară pe Katharina, Vlad Țepeș s-a supărat că tânăra nu era acasă și a așteptat-o până ce și-a făcut apariția, dintr-un gang, însoțită de verișoarele sale. Se zice că a întrebat-o de ce umblă așa târziu pe stradă, iar ea a rupt-o la fugă pe gang. Țepeș a prins-o și a dat s-o sărute, moment în care a intervenit un preot ieșit să vadă cine face gălăgie.În întuneric, preotul n-a văzut chipul lui Țepeș și a sărit s-o scape pe Katharina din mâinile bărbatului care o ataca. Se pare că Țepeș l-a rănit atunci pe preot cu sabia.

A vrut să pârjolească Cetatea Brașovului pentru ea, când a auzit ce a pătimit din cauza legăturii amoroase cu el. Frumoasa Katharina avea să plătească pentru relația ei cu Vlad Țepeș, pe care a păstrat-o timp de două decenii, până la moartea lui. La 2 aprilie 1459, supărat pe taxele mari impuse de saşii din Braşov şi de intrigile capilor cetăţii, Vlad Ţepeş a distrus toate recoltele de grâne din Ţara Bârsei. A poruncit să fie prinşi sute de târgoveţi şi negustori care veneau cu marfă în cetate, pe care i-a dus lângă mahalaua oraşului, în zona Bartolomeului de astăzi, şi i-a tras în ţeapă.Nevestele negustorilor din cetate au atacat casa în care se afla fata, au bătut-o, i-au tăiat părul şi au dus-o la Stâlpul Infamiei din Piaţa Sfatului. Ea era însărcinată cu cel de-al doilea copil pe care i l-a făcut lui Țepeș.Furia lui a fost grozavă când a auzit că iubita lui a fost lovită și umilită la stâlpul infamiei.

A ameninţat că va da foc Braşovului, dar, până la urmă, a reuşit să o elibereze prin negociere. I-a cruţat pe negustorii saşi pe care urma să îi execute în Bartolomeu.Legendele spun că Vlad Ţepeş ar fi recuperat una dintre cosiţele Katarinei, pe care a păstrat-o până la moarte, pe o pernuță, într-un dulap. Pentru această cosiță adorată și-ar fi lovit chiar și nevasta, după ce aceasta ar fi descoperit-o ascunsă.A făcut două încercări de a se căsători cu eaKatarina a fost singura femeie pentru care Vlad Ţepeş a vrut să divorţeze. A mers până la Papa Pius II pentru a cere anularea căsătoriei sale cu Anastasia Holszanska, nepoata reginei Poloniei, dar nu a primit aprobare.Mai târziu, după ce soția lui de la acea vreme s-a sinucis, în 1462, pentru a nu ajunge pe mâna turcilor, Vlad Țepeș a vrut să se căsătorească, în sfârșit, cu iubita lui, Katarina. Dar nu a fost să fie!

Pe 26 noiembrie în acel an, a fost arestat în Munţii Piatra Craiului, în apropiere de Castelul Bran. Conform istoricilor, Vlad Ţepeş a fost arestat de Matei Corvin, rege al Ungariei si principe al Transilvaniei, pentru a-l proteja de saşii care voiau să-l omoare, nemulţumiţi de relaţia acestuia cu Katharina Siegel.Deşi nu s-au căsătorit niciodată, Vlad Țepeș şi Katharina au avut cinci copii: Vladislav (1456), Catherina (1459), Christian (1461), Hanna (1463) şi Sigismund (1468). Domnitorul s-a îngrijit de toţi urmaşii săi, lăsându-le moştenire pământuri şi case.

După 14 ani de detenţie, întorcându-se în Ţara Românească, Vlad Țepeș a fost numit din nou domnitor al statului. Domnia sa a fost una de scurtă durată, el fiind asasinat, pe 14 decembrie 1476. A fost decapitat şi capul a fost trimis sultanului turc, care l-a aşezat într-o ţeapă. Moartea lui a însemnat sfârșitul vieții și pentru Katharina. Ajunsă la vârsta de 39 de ani, ea s-a întors la mânăstirea unde copilărise. Legenda spune că nu a mai vorbit niciodată şi că a murit de inimă rea, deşi anul în care a decedat nu este cunoscut. Se pare, însă, că a mai trăit doar doi ani după moartea domnitorului. Ar fi vrut să se sinucidă, dar a împiedicat-o credința.

sursa: https://www.jurnalulolteniei.ro/2020/10/21/iubirea-pe-viata-a-lui-vlad-tepes/

Despre Gellu Naum - "Lovitura aceea între umeri şi gît" (Simona Popescu)

"Lovitura aceea între umeri şi gît" - Întîlniri cu Gellu Naum

Simona Popescu, Dan Stanciu

Cum, cine, ce...

"Cum l-aţi cunoscut pe Gellu Naum?", mă întreabă acum cîteva luni o doamnă de la un post de televiziune. Şi întrebarea mă ia prin surprindere, ca de obicei, deşi, evident, n-ar trebui. E nevoie de un răspuns scurt, nu e timp pentru poveşti, pentru detalii. "L-am cunoscut de mai multe ori", spun, după o mică ezitare.
"Cine e Gellu Naum pentru dumneavoastră?", mă întreabă de la radio. "Lovitura aceea între umeri şi gît." Dar asta nu e pentru radio. "O parte din imaginarul meu." "Eşti un imaginar", strigă într-o poezie (într-un vis) "o fată cu o păpuşă de cîrpe în braţe", "prietenă de multă vreme". "Închipuiţi-vă gestul ei narativ." Or, eu nu-mi pot permite gesturi narative la radio. Şi-apoi, gesturile narative au nevoie de atîtea alte gesturi... La radio spui doar că e un scriitor pe care te bucuri că ai avut norocul să-l cunoşti.

"Ce pierde un cititor care nu-l citeşte pe Naum?", mă întreabă de la gazetă. "Pierde legătura cu un poet important, pentru care poezia era un mod de viaţă", răspund. Şi mă întreb: oare ce înseamnă pentru alţii "poezia ca mod de viaţă"? După suprarealişti, au spus-o atîţia, care n-au nici o treabă cu adevărata semnificaţie. "Pentru mine, omul e literatura lui...", declara Herta Müller, referindu-se la Gellu Naum, într-un interviu din 2005. Descoperisem şi eu asta în 1987, cînd l-am cunoscut. Indiferent cum ai pune accentul, omul e literatura lui. (Omul e literatura lui! Omul e literatura lui.) În ambele sensuri, exact în acelaşi timp!

"Ce-aţi învăţat de la Gellu Naum?", mă întreabă cineva. Am încercat să deprind "cadrul retragerii în adînc / acel mod de a trăi şi aşa mai departe" (ca să mă folosesc de nişte versuri de-ale lui). Am descoperit că "lucrurile cele mai obişnuite şi mai uşor de trecut cu vederea" devin "puncte de miră ale unei limpeziri (acesta e un fel de a vorbi) pe cît de vastă pe atît de greu de suportat". Am aflat multe despre unele lucruri "etrap o ep emilbus". Am învăţat nişte semne. La propriu. Nişte mici gesturi, ca să mă apăr. Le folosesc, chiar dacă nu sînt sigură că ajută la ceva. Am avut revelaţia forţei pe care ţi-o poate da renunţarea. Am încercat să iau în serios anumite detalii (inclusiv unele din vis), care funcţionează ca nişte "certitudini eruptive". Să preţuiesc acel "misticism" pe care l-aş fi lăsat acolo unde credeam că-i e locul, în copilăria mea, puternic marcată de... suprarealism (ce ştiam eu?!). Am realizat cît e de important (el spune "necesar") "să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră viaţă în plus va trebui să ne gîndim la tot ce am uitat restituind astfel strălucitoarea tăcere care se cuvine" ("şi fiecare dintre noi lovindu-se de duritatea propriului său ochi se va trezi atunci la vîrsta unei poetice dimensiuni indiferente care se anulează de la sine"). Nu în ultimul rînd, mă folosesc, la rîndul meu, de avantajul discursului dezarticulării (fără să uit o clipă de "avantajul vertebrelor").

"Dar de la Lygia Naum?" Refuzul falsei conştiinţe. Dialectica toleranţei şi a radicalismului. Să arăt ce gîndesc, oricare ar fi consecinţele. Ea avea o vorbă: "Să nu dai oase la cîini". Să nu dau oase la cîini! Dacă mă apuc de un lucru, să-l fac bine pînă la capăt, fără grabă, ca în povestea cu indienii. Care e povestea cu indienii? Cică erau nişte misionari însoţiţi de nişte călăuze, indieni. Călăuzele se opreau din cînd în cînd şi stăteau aşa, liniştiţi, cu ochii în zare. "De ce staţi, aţi obosit?", au întrebat misionarii. "Nu, aşteptăm să ne ajungă din urmă şi sufletele noastre", au răspuns călăuzele. Să fac lucrurile fără grabă, cu suflet. Să aştept, dacă e nevoie. Nu e (doar) odihnă, aşteptarea.

"Ce ţi-a adus întîlnirea cu Gellu şi Lygia Naum?" Deprinderea unui anumit tip de experienţă de viaţă. Şi prieteni, unii necunoscuţi. Ultima dată, pe un site, Lola Dream Factory, o fată scrie că îi plac "bucuria, Alice şi micul Prinţ, domnul Gellu, Simona, Le Facteur Cheval, Il Postino, Anais, Aguda - plaja din gînd". Descopăr acolo şi o fotografie din tinereţe a lui Gellu Naum într-o barcă. Nu ştiu de unde a luat-o. Eu n-am văzut-o niciodată. Studenţilor mei le vorbesc adesea despre Le Facteur Cheval. Să-mi fi fost, fata, studentă? Trăieşte undeva în străinătate. Cine-o fi? E prietena mea.

"Ce e suprarealismul?" "Cine e Gellu Naum?" Mi-aduc aminte că mi-a povestit el odată cum a fost întrebat în Germania de un ziarist foarte grăbit ce e suprarealismul. Şi-atunci, spre stupoarea jurnalistului, s-a ridicat de pe scaun, şi-a luat rămas-bun şi-a plecat, nu înainte de a adăuga că e vorba despre viaţa lui. Dacă e grabă, mai bine rămîne pe altădată... Îmi vine şi mie, uneori, să fac stînga-mprejur (sau dreapta-mprejur)... Ce-aş putea spune la radio, la televizor, la gazetă despre suprarealism şi despre Gellu Naum? Îmi vine greu şi să ţin un curs despre el la Facultatea de Litere. Ce poţi face într-o oră, două, într-un cadru - oricît de liber - totuşi universitar? Să sistematizez? Să spun ce poate spune oricine, din cărţi "de specialitate"? Deşi, cînd te gîndeşti ce înţelege cîte unul de capul lui... Zenobia? Se apucă să povestească ceva despre "un cuplu care stă într-o mlaştină şi ea poartă rochii din plastic găurit" (cum mi-a spus odată cineva, apoi altcineva)! Iar la examen, ce să ceri? Poate cîteva pagini personale, de jurnal, după modelul Tatăl meu obosit... Jurnal lacunar!
Citesc toată poezia lui Naum (şi, în general, poezia poeţilor care mă interesează) ca pe un jurnal lacunar!
Studenta mea Ilinca, de la anul doi, la care ţin cursul despre avangardă, îmi dă nişte pagini minunate din jurnalul ei... lacunar. Ilinca poartă mereu cu ea două ceasuri (am observat asta într-o zi, la un curs)!

*

"Ce să le zic puştilor despre poezia lui Naum?", mă întreabă N., care e profesor. "Nu ştiu, vorbeşte-le despre Nasturii de aur cusuţi peste tricou", sugerez. Asta e o excelentă emblemă a amestecului pe care îl face între sacru (să-i zicem aşa) şi cotidian. Unde mai pui că puştii or să înţeleagă la fix, li se potriveşte şi ca imagine: un tricou pe care sînt cusuţi nasturi de aur! Cool!

*

"Am făcut o poezie din tinereţea lui la clasă. N-au înţeles nimic", îmi mărturiseşte tînărul profesor din oraşul C. Cum poţi înţelege un poet printr-o poezie? Mai bine le-ar fi spus ceva chiar despre Gellu Naum. O poveste. Şi-apoi citite mai multe poezii, nu doar din stricta tinereţe. Căci există şi o tinereţe fără bătrîneţe - şi-o viaţă fără de moarte -, despre asta e vorba, de fapt, în toată poezia lui Naum. Ce-ar fi ca ora de română să înceapă chiar de aici?

*

Suprarealismul nu le aparţine doar suprarealiştilor - sau, vorba lui Gellu Naum, "aşa-zişilor suprarealişti". Suprarealiştii îl identifică în felul lor, au metoda lor (bazată pe simţuri). Altfel, "fiecare crede că numai el ştie lucrul acela pe care îl ştiu foarte bine şi alţii".

Suprarealismul - ca şi poezia despre care Gellu Naum spunea că e "două lucruri" - e de două feluri. Cel al vorbelor, uneori poetice, şi cel al faptelor poetice. Şi primul poate fi cîteodată interesant. Pe urma lui vin cei care scriu despre metafora suprarealistă, imaginea suprarealistă, imaginarul suprarealist şi aşa mai departe. Se pot face teze de doctorat, studii despre suprarealismul de limbaj, imagistic, literar, vizual (uneori doar retinal), artistic. Se pot scrie poezii, literatură (bună, mediocră sau proastă de-a dreptul). Există însă, cum spuneam, şi un suprarealism al faptelor, al întîmplărilor poetice* care ţin, paradoxal, de o zonă obiectivă - nu pot fi controlate, nu pot fi declanşate raţional, nu sînt deliberate (de aceea se şi spune "hazard obiectiv"). Despre ele nu poate vorbi oricine, nu se poate vorbi oricum. Suprarealismul, înainte de orice altceva, înseamnă, cu o expresie a lui Gellu Naum, "să ţi se-ntîmple nişte lucruri". Restul e... literatură.

* Fapte sînt în Nadja sau în Le paysan de Paris sau în textele lui Artaud, Daumal, ca să dau doar cîteva exemple. Fapte sînt şi cele care ţin de „imaginaţia activă“ (împrumut aici expresia lui Jung) sau de acţiunea „interior-exterioară“ (parafrazîndu-l pe Gellu Naum).

*
Cîndva, am încercat să-i iau un interviu lui Sarane Alexandrian, care scrisese o carte despre Victor Brauner. L-am întrebat ce înseamnă suprarealismul pentru el. Nu ştia cine sînt, o fi zis că-s vreo ziaristă care bifează evenimente, trimisă de gazetă. Îmi vorbea ca din carte. Citisem deja prin volume "de resort" ce auzeam. L-am întrebat, din nou, ce e suprarealismul numai pentru el, dacă îmi poate spune ceva foarte personal. S-a uitat fix în ochii mei şi mi-a povestit o întîmplare cu o pasăre care a intrat în camera în care stătea, exact cînd a aflat de moartea lui Victor Brauner. Apoi, în 2001, la o lună sau două după întîlnirea cu Alexandrian, se stingea din viaţă Gellu Naum. Cînd am primit vestea la telefon, o vrabie a intrat pe balconul cu ferestre mai mult închise decît întredeschise. La scurt timp, au urmat o serie de întîmplări legate de el şi de Sarane Alexandrian, la Paris (am scris despre toate astea în Clava).
P.S. De curînd am dat de un vers ignorat atîta vreme: "s-a întîmplat ceva interesant cu o pasăre la fereastră într-o lume umedă".

*

Nu vorbesc cu oricine despre Gellu Naum. Acum cîţiva ani stăteam într-un autobuz cu un amic. Ne povesteam unul altuia - eliberaţi de convenţii şi de inconturnabilele mecanisme de apărare - întîmplări bizare din viaţa noastră. După poveştile lui, i-am spus şi eu întîmplarea cu vrabia care a intrat în balcon înainte să primesc telefon că s-a stins din viaţă Gellu Naum. Ei, şi cum spuneam eu asta, chiar atunci s-a întîmplat să trecem pe lîngă o stîncă pe care am văzut amîndoi, scrise mare de tot, literele G şi N. Nu mai văzusem sigla pentru Gaz Natural pînă atunci pe o stîncă! Şi scrisă cu ditamai literele de-o şchioapă! După cîteva luni, am citit relatarea făcută de amic în jurnalul pe care şi l-a publicat. Juca rolul raţionalului, mă taxa pentru coincindenţa cu literele de-o şchioapă de parcă aş fi declanşat-o eu, de parcă mă făceam vinovată pentru asta eu, definitiv înghiţită, vai!, de iraţionalul suprarealist! Ce să-i răspund? Realitatea era de vină, amice! De atunci mi-am spus să nu mai vorbesc cu oricine despre unele şi altele... Nu merită. A se oculta (vorba lui André Breton)!

L-am cunoscut de mai multe ori pe Gellu Naum

Aşadar, l-am (re)cunoscut de mai multe ori pe Gellu Naum din toamna lui 1987 pînă acum, în 2011. Din 2001, doar prin recitire. Se tot leagă lucrurile, continuă să cristalizeze. Mi-au rămas amintirile legate de el, cărţile lui, dar mai ales acel secret care face ca ele să fie mai mult decît nişte cărţi de hîrtie, iar amintirile - mai mult decît trecut. Dar s-o iau cu începutul, chiar dacă am mai vorbit despre asta.

Era în 1987, terminam Facultatea de Litere şi trebuia să-mi iau un subiect pentru lucrarea de diplomă. L-am ales coordonator pe profesorul Paul Cornea, mi se părea cel mai deschis ca mod de a privi literatura. Ar fi putut accepta chiar şi un subiect despre postmodernism, la o adică - pe vremea aia mă interesa mult, era ceva nou şi doar simpla rostire a cuvîntului îi deranja teribil pe toţi proştii ("proştii inteligenţi", cum ar spune Gellu Naum) -, ceea ce îmi dădea o mare satisfacţie! M-am oprit, totuşi, la avangardă - avangarda era un fel de postmodernism al interbelicului, gîndeam. Exista pe-atunci o colecţie la Editura Minerva, "Introducere în opera lui..." (erau nişte cărţi micuţe, albe, foarte prietenoase). Domnul Cornea mă putea recomanda ca să-mi public acolo lucrarea de diplomă. Ce şansă! Tema putea fi o problemă. Cît de "pasabilă" (plasabilă) putea fi în 1987 o carte despre un avangardist? Poate un avangardist mort, mi-a sugerat el. M-am dus acasă şi, în timp ce citeam eu nişte pagini de unul, altul (morţi!), am luat o decizie care m-a scos din toate frămîntările: să scriu despre un avangardist viu. Punct. Şi aşa l-am ales pe cel mai viu dintre avangardişti: Gellu Naum. Nu aveam să mai am parte de carte pe chestia asta. Pierdeam totul - pe timpurile acelea, o carte apărută în juneţe, în condiţiile de cenzură "multilateral dezvoltată", era ceva aproape neverosimil. Am avut parte, în schimb, de Gellu şi Lygia Naum... Aveau să însemne mult pentru mine.

Nu ştiam mare lucru despre suprarealism şi nici despre Gellu Naum cînd am început să scriu pentru lucrarea mea studenţească, aşa că am tot căutat cărţi lămuritoare prin biblioteci publice şi private. Am găsit mult prea puţin. Aproape regretam că nu-mi luasem un subiect mai frecventat sau măcar ceva despre postmodernism. Ce dacă nu aveam bibliografie? Nici pentru Naum nu găseam mai nimic. Nu exista nici o carte despre el, cîteva pagini ici-colo, în contextul avangardismului interbelic. Ca şi cum de atunci nu s-ar mai fi întîmplat nimic nou. Am scris despre el cu sentimentul că-l salvez de nişte clişee care circulau, de prizonieratul în ceva istoricizat: "suprarealismul istoric" (în plus - sau în minus - românesc) în care fusese îngheţat. Îl aduceam spre postmodernism, îl făceam contemporanul meu, vorbeam despre ironia poeziei lui şi despre poezia cotidianului (care e şi suprarealist!). I-am arătat lucrarea lui Croh (Ovid S. Crohmălniceanu), pe care-l ştiam de la cenaclul "Junimea" (era printre puţinii adevăraţi cunoscători ai avangardei). Mi-a spus că i se pare interesant cum îl aduc pe Naum spre zilele noastre, că ar merita să public ce-am scris.

Apoi l-am întîlnit pe Gellu Naum însuşi. "Atunci am primit lovitura aceea între umeri şi gît" (cum spune într-un poem). Cărţile despre suprarealism au pălit. Imediat după '90, îmi propunea cineva să public ce-am scris despre Naum (se adunaseră peste 100 de pagini). Era ceva şi pe vremea aia să ai o carte: aş fi putut debuta ca eseistă (critic literar?). N-am vrut. Îl cunoscusem pe Naum. O carte despre Gellu Naum fără Gellu Naum? Şi omul era literatura lui!

Lygia Naum, Gellu Naum şi Pădurea cu Sens(uri)

I-am cunoscut pe Lygia şi Gellu Naum cînd aveau peste 70 de ani. Priviţi împreună, erau ca nişte adolescenţi. Aveau secretele lor, limbajul lor, semnele lor incomprehensibile, sistemul lor poetic de orientare în lume, care-i fascina chiar şi pe cei care nu pricepeau nimic, de fapt. Se entuziasmau ca nişte adolescenţi şi, cînd se supărau, o făceau serios, cu un fel de pasiune justiţiară care-i făcea să şi greşească uneori. Dar mai ales aveau acea credinţă, pe care o au toţi adolescenţii, că destinul lor e dincolo de viaţă şi de moarte şi că asta are o confirmare zilnică, prin micile întîmplări atît de importante. Poate că acest "adolescentinism" intens şi luminos îi făcea să fie înconjuraţi de atîţia oameni tineri. În ultimele luni de viaţă, doamna Lygia mă uimea cu muzica pe care o asculta, cu filmele pe care le "vedea" (cu "povestaş" alături, căci era aproape oarbă) şi pe care le primea de la junii ei prieteni. Îmi amintesc cum mi-a descris două cadre dintr-un documentar despre Cirque du Soleil: unul în care cineva arunca în faţă un cerc care se întorcea la el; altul în care unii făceau nişte mişcări leeente, leeente... într-un spectacol plin, altfel, de agitaţi. Ei îi plăcuse ăsta cu cercul lui. Aşadar, tot ce trimiţi cu elan înainte vine înapoi la tine - mai sînt şi liniştiţii pe lume, îşi văd de arta lor de a trimite în lume lucruri, care să se-ntoarcă. Ultimul film pe care l-am împrumutat de la ea a rămas la mine, n-am mai avut cînd să i-l dau înapoi. Era despre un băieţel cu cap rotund care se naşte într-o lume de "capete ascuţite", Oblio. Alungat de cei "neasemănători" lui în Pădurea fără Sens, Oblio descoperă că lucrurile, pe lume, sînt altfel decît par (altora, celor mai mulţi). Şi-i spune însoţitorului său, căţelul Săgeată: "Săgeată, eu credeam că pădurea e doar o adunătură de copaci. Dar e mult mai mult decît atît. Sînt vîrfuri de copaci, orizonturi şi pajişti. De toate". Îl leg pe Oblio (băieţelul din film şi filmul), acum, definitiv de Lygia şi de Gellu Naum. Ei au venit pe lume (şi) ca să arate că totul are rost, că "pădurea nu e doar o adunătură de copaci". Că e nevoie pentru asta de "adolescentinismul" fără vîrstă din noi şi de multă dragoste pentru viaţă. Dacă ele există, Pădurea fără Direcţii, fără Indicatoare, se umple de minuni (şi mici, şi mari), de sens, de Sensuri.

*

Dacă ar mai trăi, l-aş întreba cum vine asta: "să studiezi în formă de stup"? Şi cum e cu căutarea "cuvintelor hexagonale"? Cine e, de fapt, Gerda Cosmin care stă pe strada Maria Rosetti, într-o poezie? Doamna Gerda este cea care spune în Zenobia: "Toţi ne cunoaştem, dar ne-am pierdut legăturile". Interesant... Cine e Alexiou ăla "mort demult"? (Cînd e întrebat: "eşti supărat pe mine?", el nu răspunde şi "se duce mai departe"). Oare "uitarea gînditoare" e ceea ce înţeleg eu prin ea? Dar "privirea-gîndire"? Ce e aia "Furia A?" (m-a întrebat şi pe mine prietena noastră comună, Iulia). L-aş întreba despre "Muntele analog", despre Mungo-Park. Mai multe despre romanticul Jean Paul. Ce vrea să spună cu "Din măduvă ai făcut jocuri de cărţi"? Care sînt "cele 32 de semne distinctive ale oricărei mari fihinţe"? Cum e "licoarea de pietricele cunoscută încă de pe vremea lui Basile Valentin"? De ce vorbeşte el despre "trista şi ciudata noastră nevoie de a scrie"? De ce tristă? I-aş pune o grămadă de întrebări acum, începînd cu unele pe care le-am găsit într-o poezie: "că de ce punctul acela de fixaţie ar trebui şters fiindcă nici el nu e fixat nicăieri / că de ce lucrul acela ne cere o îndelungă pregătire şi nu se realizează nici într-o singură zi nici într-o singură viaţă / că de ce experienţa cea mai directă vorbeşte indirect / că de ce deasupra tuturor influenţelor care ne murdăresc stau influenţele lucrurilor"?

I-aş povesti ce-am mai descoperit recitindu-l. Ultima oară, despre "pomul luminos": "Deasupra prin tavane sfărîmate creştea în aer pomul luminos / el n-avea crengi nici frunze dormea printre impulsii / în beznele ştiutului". Dar mai ales le-aş povesti, lui şi doamnei Lygia, "nişte lucruri" care mi s-au întîmplat. Fapte poetice, vorba lui. Poate le-aş arăta şi cum se manifestă, inevitabil, "revanşa". Prin domnul X, prin doamna Y. Mi-au explicat chiar ei cîndva cum stau lucrurile cu ceea ce numeau "revanşa" (un fel de, în cel mai bun caz, "plictiseală", care vine întotdeauna după un lucru bun pe care l-ai făcut - " revanşa" fiind şi o confirmare!).

Pe doamna Lygia aş întreba-o, tot ca într-o poezie, "însă de ce?". Ea ar şti exact la ce mă refer.

*

Mă gîndesc că l-am cunoscut pe Gellu Naum prea devreme. Aş fi avut mai mult curaj să vorbesc cu el ceva mai tîrziu. Acum, de pildă. El mi-ar povesti nişte întîmplări de-ale lui şi eu altfel aş asculta. Aş avea şi eu ce să-i povestesc, întîmplări de-ale mele. "Cu tine nu-mi pierd vremea cu explicaţiile", mi-a spus cîndva. Îl oboseau "străinii", cei care nu vorbeau limba lui, faptul că e nevoie de lămuriri la tot pasul, începînd chiar cu cuvîntul poezie, de pildă (pentru care majoritatea folosesc un sens exact pe dos faţă de cel folosit de el), sau chiar suprarealism.
Şi despre nişte cărţi aş vorbi, altfel.

Şi mai simt nevoia, din cînd în cînd, să-i cer un sfat doamnei Lygia. Ea nu-l dădea, propriu-zis: te făcea să ajungi singur la o concluzie, la... sfătuirea de sine.

***

Gellu Naum, un poet de încredere
Trei întrebări pentru Dan Stanciu

Erai elev la Liceul "N. Tonitza" cînd l-ai cunoscut pe Gellu Naum. Cum s-a întîmplat?

Da, eram elev pe vremea aia, bine c-a trecut. Altminteri, erau nişte ani ('69-'70) mai puţin siniştri decît cei dinaintea lor şi decît cei care au urmat. Un timp, nu lung, s-a putut respira cît de cît. Aflasem (nu mai ştiu de unde, o fi fost din vreo carte) despre ceva care se chema suprarealism şi am simţit limpede că într-acolo, spre acele zone, vreau să mă mişc. Aici, în ţara asta tristă (chiar dacă "poate conţine urme de umor", cum scrie pe ambalajul ei), erau (din cîte citisem) două "persoane de contact" cu acel ceva: Gellu Naum şi Virgil Teodorescu. Cumva (las amănuntele deoparte, ca să nu ţes prea multe fire), îl cunoscusem pe Virgil Teodorescu. Era un ştab măricel, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor şi membru în Comitetul Central, care (nu mi-e clar nici acum de ce) avea chef uneori să-şi piardă o jumătate de ceas cu un puşti de liceu. Cînd ne fixam o întîlnire, chiuleam de la ore şi mergeam să-l vizitez la Uniune, pe Kiseleff, într-o clădire care astăzi e sediul unui partid politic baban. Locul nu-mi plăcea defel: uşi înalte, clanţe aurite, candelabre, stucaturi şi o sumedenie de scriitori. Tovarăşul vicepreşedinte şedea la un birou impozant, mă poftea să iau loc, îl luam, mă întreba ce mai e nou (ce să fie? că aveam teză la chimie?), se perindau diverse glorii, schimbam cîteva cuvinte cu altele, "tovarăşul Stancu vă roagă să veniţi pînă la dînsul", ridica din umeri neputincios, "cînd vrei, vino să mai vorbim", la revedere. Din fericire, n-au fost decît trei-patru vizite dintr-astea insipide. Ultima oară (cred că era prin primăvara lui '70) a fost aşa: intru, în faţa biroului sînt două scaune, pe unul (cu spatele la mine) stă un domn foarte scund (picioarele nu-i atingeau podeaua), era Pericle Martinescu, pe celălalt stă un domn înalt, îmbrăcat americăneşte, cu o cămaşă cadrilată şi în blugi, un scriitor în blugi, îţi dai seama? - am rămas paf. "Gellule, să-ţi prezint un tînăr poet", mă prezintă tov. vicepreşedinte, Gellu Naum mă priveşte, dăm mîna, ascult nişte vorbe de-ale lor, se face ora unu, Gellu se ridică, "Vergi, am plecat, să nu m-aştepte Lygia cu masa", către mine: "Vrei să mă însoţeşti pînă afară?", fireşte vreau, pe hol îmi spune: "Uite, eu plec peste cîteva zile în Italia, într-un turneu cu Nepotul lui Rameau (textul lui Diderot pe care îl tradusese şi adaptase pentru scenă), dar cînd mă-ntorc mi-ar plăcea să ne vedem. Îţi dau numărul meu de telefon, sună-mă de azi în trei săptămîni, să zicem, bine?". Era bine, ba chiar perfect. Şi cum am zis, am şi făcut. Mai simplu spus, a fost o prietenie la prima vedere.


Cu cine mai mergeai la Comana? Ce făceaţi, despre ce vorbeaţi?

După ce s-a întors din Italia, m-am dus pe la el. Stătea pe strada Galaţi, într-un bloc vechi, de unde a migrat mai tîrziu (gonit de spaima cutremurului din '77) pe strada Aviator Petre Creţu. Dar pînă să zburăm pilotaţi de Petre Creţu, au fost şapte ani de Galaţi (strada), cu pauze (vara) de Comana. Şi de progres continuu, fiindcă la Comana ajungeam cu un tren care pleca din Gara Progresul. De obicei, mergeam împreună cu Gigi (Gheorghe Rasovszky), colegul meu de înaltă clasă (a unşpea A) şi cel mai bun prieten (eram ca fraţii, mereu pereche). Ne trezeam devreme (trenul era pe la opt şi ceva), ne puneam în mişcare (eu de pe strada Compozitorilor, el de pe Intrarea Progresului - cum vezi, lucrurile se cuplau între ele, şi nu doar onomastic), din gară ne luam bilete (opt lei unul, la clasa a II-a - la clasa I, cu unşpe lei, mergeau numai boierii), aşteptam ca trenul să fie tras la peron, ne suiam în el şi, după vreo 40 de minute plus două ţigări (trecînd prin Jilava, Sinteşti, Vidra şi Grădiştea), coboram în Comana. Uneori, cînd ştia că venim, Gellu ne aştepta în gară. Dar cel mai adesea nu ştia, pentru că telefoanele mobile erau pe atunci science-fiction, iar el n-avea acolo nici d-ăla fix. (Paranteză, încă una pe lîngă mulţimea de paranteze pe care le tot deschid şi închid: în Bucureşti, fireşte, cînd era să ne vedem, îi dădeam un telefon înainte ((paranteză în paranteză, ca la Raymond Roussel: nu mai ţin minte ce număr avea pe strada Galaţi, pe Aviator Petre Creţu răspundea la 66.68.54)) şi conversaţia începea, invariabil, cu aceste două formule de introducere, eu: "Am onoarea să vă salut", el: "Cu toată stima", am închis paranteza.) (Ca să deschid alta: odată s-a întîmplat să pierdem trenul. Cum următorul era abia pe la 12, am ieşit în şosea să facem autostopul şi singurul vehicul care a vrut să ne ia a fost un camion încărcat cu buşteni, am ajuns la Comana călătorind în vîrful unei stive de buşteni care se clătinau la fiecare hop, a fost un drum aproape epic.)

Aşadar, pe la nouă şi ceva eram în Comana şi de la gară, cu mersul nostru tînăr, în cinci minute eram la Gellu. Îl găseam fie sus, în camera lui de lucru, fie jos, pe terasă, dînd o pasienţă sau fumîndu-şi pipa. Lygia făcea o cafea, ne aprindeam ţigări, le fumam. Vorbeam. Vorbea mai mult el, noi ascultam (nu c-am fi fost nişte copii ascultători, la şcoală sau acasă eram destul de pramatii, dar era mişto să-l asculţi, povestea fascinant). Am auzit, spuse de el (şi nu o dată, le relua la răstimpuri, adăugîndu-le vreun detaliu sau un înţeles), toate întîmplările din care mai tîrziu s-a alcătuit Zenobia. Cînd nu vorbea şi nu-l ascultam pe el, ascultam tustrei (la un magnetofon Tesla străvechi) felurite muzici: fie ce-i aducea Gigi (vrăjitoriile electrice ale lui Jimi Hendrix ori, mai încoace, Sex Pistols), fie jazz sau silabele alea sacre intonate prin Tibet, ne puneam pe noi veşminte sonore. Cîteodată, "noi" fiind nu trei, ci patru sau cinci, sau alte cifre. Era Sebi (Sebastian Reichmann), într-un costum impecabil din tergal şi nelipsindu-i umbrela (pe care nu uita s-o uite cînd pleca), parcă abia descins de la Oxford în arşiţa Bărăganului. Era Sanda (Roşescu), în bluze albe, cu o tunsoare care amintea de Louise Brooks şi cu glasul ei uşor cîntat. Era Lulu (Iulian Mereuţă), grav şi sardonic, purtînd amical controverse şi o cămaşă de in. Erau mai apoi, cînd am crescut şi ne-am însurat, "fetele" noastre (cum le spunea Lygia), Cristina şi Carmen. Cam asta era gaşca sau, dacă ţi se pare prea trivial cuvîntul, asta era egregora.

Şi cînd ne plictiseam de taclale, egregora se deplasa dincolo de vorbe. "Hai să facem o plimbare prin pădure", ne spunea Gellu. E o pădure amplă în Comana, un rest din Codrii Vlăsiei care ascunde, nu departe de poteca pe care umbli, rezerve importante de măreţie şi de putere. Mergeam într-acolo, în pas lejer, ajungeam în faţa unor copaci mari. Îi luam în braţe, îmbrăţişam fiecare un copac pentru cîteva clipe, respiram în tandem cu lemnul acela vechi şi viu, care ne transmitea ce ştie şi ce are. Pe urmă făceam cale-ntoarsă (tot noi, dar întrucîtva schimbaţi), mai simpli în exterior, mai clari pe dinăuntru.


Se spune că Gellu Naum era o prezenţă copleşitoare. În ce fel?

Despre aşa ceva nu pot depune mărturie. Cum ţi-am zis mai sus, eram foarte fraged cînd l-am cunoscut, eram în faza aia cînd începi să capeţi contur şi te mişti bezmetic prin lume. Nu ţin minte să mă fi copleşit (dacă privesc ziua aceea de la distanţa zilei de azi, cred că n-a vrut). Oricum, eram un teren refractar, care ar fi respins copleşirea şi s-ar fi închis: nu ştiam eu multe, dar mă feream (din instinct, probabil) de ierarhii sau faime sau alte asemenea prostii. Ce am simţit cunoscîndu-l a fost o bucurie fără seamăn, întîlneam un poet cu adevărat poet (nu trubadur, tenor sau goarnă), un poet de încredere, pe care te puteai baza (şi care îmi vorbise mie din Athanor-ul lui), pentru că îmi doream să fiu, în felul meu, cum era el. Iar el îmi putea spune (pe ocolite sau de-a dreptul) ce să nu fac, pe unde să n-o iau, cum să nu accept ori să cedez. Mă gîndesc că asta o fi văzut la mine (recunoscînd-o ca fiind şi a lui, dintotdeauna): o pasiune a refuzului. Şi m-a tratat, din start, ca pe un egal.

Altminteri, Gellu Naum nu era pe atunci o figură de prim plan a literelor române, altele erau monumentele momentului. Publicase - în 1969, după o tăcere impusă de peste două decenii - Athanor şi cam atît (Cărţile cu Apolodor şi restul nu le pun la socoteală, cum nu le punea nici el, erau palide pîlpîiri sub zgura vremii). Mai nimeni nu ştia (şi chiar ştiind, nu avea de unde citi) ce scrisese înainte. Apoi, lucrurile s-au mai îndreptat, au început să-i apară (mai lin sau mai poticnit) noile cărţi, însoţite de recunoaşterea care i se cuvenea. A devenit un nume greu (dacă nu cu neputinţă) de ignorat.

Pentru mine însă, chestiile astea erau pe undeva exterioare. Sigur, erau clipe fericite cînd îi apărea o carte (Tatăl meu obosit, să zicem, sau Partea cealaltă), o primeam de la el (reparanteză: singurul volum de Gellu Naum pe care l-am cumpărat a fost Athanor, dintr-o librărie de pe bulevardul 6 Martie, vizavi de cinematograful "Timpuri Noi", acum nu mai e, închid reparanteza), o citeam pe nerăsuflate, o reciteam răsuflînd, admiraţia şi dragostea pe care i le purtam sporeau - şi gata. Noi ne vedeam mai departe de jocurile noastre. Fiindcă asta făceam întruna, cînd ne adunam: jucam jocuri. De obicei, în trei: Gellu, Gigi şi eu (Sebi s-a cărat în Franţa prin '72, n-am apucat să ne jucăm prea mult în patru). Jucam diverse: de la cadavres exquis (scrise ori desenate) la exorbitante deliruri înregistrate pe bandă de magnetofon sau la un fel de roman haotic şi deşănţat, prin care evoluau personaje vesele de mahala precum Zoica, madam Rupcea, Nelu Brăcinaru et alii. Şi mă întorc la ce m-ai întrebat: cum să fiu copleşit de Gellu Naum cînd ne tăvăleam de rîs ca apucaţii, scriind Saga familiei Brăcinaru?

a consemnat Simona SORA

sursa: https://dilemaveche.ro/sectiune/dilemateca/articol/lovitura-aceea-intre-umeri-si-git-intilniri-cu-gellu-naum

Adina V. - Educația în Sparta

Spartanii erau renumiți pentru faptul că nu foloseau multe cuvinte când voiau să spună ceva. Erau laconici, dar, atenție, această denumire provine de la zona în care se afla Sparta, și anume Laconia.
În Sparta copiii erau crescuți să devină adevărați luptători. Băieții rămâneau până la vârsta de 7 ani în casa părintească, dar participau împreună cu părinții la întrunirile obștești, astfel fiind inițiați în modul de viață al Spartei. La aceste întruniri, femeile nu aveau voie.
Părinții trebuiau să ofere lunar saci cu orz, opt uncii de vin, cinci uncii de brânză și o jumătate de uncie de smochine. Dacă erau atât de săraci, încât nu puteau oferi cele de mai sus, pierdeau dreptul de a fi cetățeni, iar băieții lor nu puteau fi instruiți în sistemul militar spartan.
Băieții nou născuți erau verificați de o comisie specială, care hotăra dacă erau sănătoși sau nu. Cei care prezentau vreo problemă, erau lăsați la marginea orașului, pentru a fi înfiați de trecători. De la vârsta de 7 ani, băieții erau luați de acasă și intrau sub incidența statului, urmând a fi crescuți pentru a deveni luptători. Mâncau, dormeau și erau instruiți împreună, numărul unui grup fiind de 64 de băieți, condus de un pedagog, care, obținea această funcție în urma respectului de care se bucura. El era ajutat să impună disciplina, în caz că era nevoie, de biciutori. Disciplina se menținea în Sparta chiar și dacă pedagogul lipsea, în această situație, băiatul cel mai curajos din fiecare grup îl putea înlocui.
Plutarh menționează că învățau scrierea, retorica fiind interzisă cu desăvârșire. Platon spunea despre spartani: „dacă discuți cu un lacon (spartan), o să ai impresia că e prost, la început. apoi, într-o situație de criză, scoate câteva cuvinte de îi face pe toți din jur să pară niște copii în fața lui.”
Spartanii îl apreciau pe Homer, nu se ocupau cu comerțul, foarte puțini erau cei care știau să socotească. Aceste școli dure aveau rolul de a-i învăța ce înseamnă disciplina, concentrarea și să învingă în luptă. Când plecau la luptă, femeile spuneau: „să te întorci sub scut, sau pe scut”, asta însemnând „victorios sau mort” (morții erau aduși pe scut).
Băieții erau învățați să umble desculți, de la vârsta de 12 ani purtau același tip de îmbrăcăminte, indiferent de anotimp și dormeau pe saltele improvizate din paie, amenajate de ei, se împărțeau în două grupe și se luptau între ei. În timpul verii, făceau exerciții grele sub soarele arzător, primeau puțină mâncare pentru a se învăța să fie cumpătați, între 18-20 de ani erau trimiși să învețe să se ascundă în păduri, să doarmă pe pământ și să străbată țara de la un capât la altul. Cea mai apreciată mâncare era alcătuită din carne fiartă în sânge, sare și oțet.
Pentru a dezvolta supunerea, spartanii aveau un sistem de recompense, dar și de pedepse foarte dure pentru cei care ascultau sau nu.
Educația lor muzicală era, de asemenea, legată de război, întrucât ritmul muzical foarte bine ritmat al dansurilor pregătea „mișcările” disciplinate ale batalioanelor și, după cum se știe, flautul și cântecele reglementatau mișcările armatei spartane.
O ocupație importantă era vânătoarea, fiind o pregătire excelentă deoarece, dezvolta curajul în prezența animalelor sălbatice, dexteritatea și claritatea în alegerea rapidă a soluțiilor.
Învățau să călărească, să înoate. Starea lor fizică era verificată la fiecare zece zile, pe când performanțele le erau evaluate de către o comisie specială. În timpul misiunilor secrete trebuiau să ucidă sclavi.
Legea care guverna în Sparta era cea a lui Likurgou și prevedea că fiecare bărbat spartan nu poate avea alt rol în societate decât acela de luptător, îndatorire pe care o aveau până la vârsta de 60 de ani.
Spartanii nu făceau risipă de cuvinte când dorerau să spună ceva, ei concentrau înțelesul, așa cum una din expresiile cunoscute este Molon Lave.
Este cunoscută lupta de la Termopile, unde Leonida, regele Spartei, a apărat trecătoarea împreună cu 300 de luptători. Când Xerxis, regele persan a trimis un sol prin care le cerea spartanilor să renunțe la luptă, să predea armele, Leonida i-a dat un răspuns scurt: Molon Lave, adică „Vino și ia-le!”


Adina V.

Despre Eugen Jebeleanu

Eugen Jebeleanu alături de Camil Petrescu

Eugen Jebeleanu, un lord al poeziei românești

În data de 24 aprilie 1911 se năștea, la Câmpina, Eugen Jebeleanu. A debutat cu versuri, încă din adolescență, în revista „Viața literară”, reușind să publice prima carte, „Schituri cu soare”, abia în 1921. A studiat Dreptul, la Universitatea din București și s-a făcut rapid cunoscut nu atât ca poet, ci ca ziarist de stânga, anti-fascist, devenind un apropiat al cercurilor comuniste. Interesant este că, pe parcurs ce Nicolae Ceaușescu devine tot mai autoritar, restrângând libertatea de exprimare a scriitorilor, Jebeleanu se arată, curajos, tot mai critic la adresa regimului, fiind în cele din urmă îndepărtat din toate funcțiile deținute.

Eugen Jebeleanu a câștigat, printre multe alte premii, prestigiosul Premiu austriac „Herder”, iar în 1971 devine membru al Academiei Române (care l-a și propus pentru premiul Nobel pentru literatură, fără succes, însă).
În epocă, cea mai cunoscută carte a sa a fost „Surâsul Hiroshimei” (1958), care îi aduce și recunoașterea internațională, fiind tradusă în nu mai puțin de 28 de limbi. Poeziile sale s-au bucurat de un solid succes în Statele Unite ale Americii și America Latină, fiind prezente în numeroase antologii și volume de autor.

Cu o alură de lord englez, înalt, subțire, cu o mustăcioară sură, mereu îmbrăcat elegant, pufăind câte un trabuc, inspira respect tuturor, fiind la fel de apreciat ca personajul cărții sale „Hanibal”, pe care Editura MLR a publicat-o, în 2011, într-o ediție ilustrată de Tudor Jebeleanu, fiul său, grafician și fotograf, unul dintre cei mai mari ilustratori de carte români.

Text scris de Radu Băieșu, regizor de teatru, redactor al Editurii MLR, muzeograf

_________________________________________________________________________________

Frunzele verzi și câinii primejdioși: Viața și timpurile lui Eugen Jebeleanu

Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost un poet antifascist, un om de stânga, prieten apropiat cu Pablo Neruda și Miguel Angel Asturias, un intelectual care a făcut multe compromisuri în epoca stalinismului dezlănțuit, a regretat amarnic anii orbirii, a știut să renască, printr-o chinuitoare alchimie a expiatiunii, drept un poet autentic, confirmând așteptările lui E. Lovinescu din anii 30. A susținut de altfel eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion și ale lui Ion Negoițescu de reabilitare a lui Lovinescu, în pofida opoziției vechilor și noilor jandarmi ideologici. La un ceas când părea să fie condamnat la anacronism, să lase în urmă doar amintirea unuia dintre arhitecții utopiei (precum Beniuc, Radu Boureanu, Marcel Breslasu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburătoare, cele mai durabile și cele mai oneste. Unele dintre acestea, în opinia mea, răscumpăra erorile anilor 50 și vor rămâne printre cele mai curate și nobile poeme ale literaturii românești din ultimele decenii ale tragicului secol al douăzecilea.

Deșteptarea a început mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu și A. E. Baconsky au fost cei care și-au abjurat public “producțiile” literare din anii anteriori, și-au pus cenușă-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. În mod indirect, dar suficient de clar pentru cerberii ideologici, atacă dogma realismului socialist. ”Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decât să fi scris acele stupidități”, declara Jebeleanu. Poate că atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, „toboșarul timpurilor noi”, primul secretar al organizației „inginerilor sufletului”, cel numit de Miron Radu Paraschivescu “micul tiran de la Uniunea Scriitorilor”. Știa că Beniuc nu era un actor autonom, o canalie pe cont propriu, că era de fapt, cum fuseseră și N. Moraru, Traian Selmaru și M. Novicov, instrumentul “perfectului acrobat”, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), șeful Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Rautu. A înțeles că fusese folosit, că fusese jucat de marii manipulatori, de comisarii “Noii Credințe” (Milosz); crezuse într-un ideal, asemeni favoritului său Attila Jozsef (din care a tradus superb), se izbise de macularea cinică a acestor visuri. Citez din memorie: “Mulți am dorit să fie bine/Nu pentru noi, ci pentru toți/Doar alțîi au gândit mai bine/La patru aurite roți”. Am citit recent, în „Lettre Internaționale”, fragmente din jurnalul Mariei Bănuș din 1956 legate de Revoluția Maghiară și de speranțele generate de valul destalinizarii. Din câte știu, Jebeleanu a ținut și el un jurnal. Ar fi extraordinar dacă ar apare și am putea află ce gândea el în acele momente, mai cu seamă că era vorbitor de maghiară și îi cunoștea personal pe unii dintre liderii intelectuali ai mișcării revoluționare din Ungaria (Tamas Aczel, Tibor Meray, Tibor Dery, Gyula Hay).

Ne-a povestit odată despre ședințele de pomină din vara anului 1958 când, acuzat de teribile păcate, între care “lipsa de vigilență”, primise un vot de blam pe linie de partid. Ploua cu sancțiuni în acea sufocantă vară a represaliilor. În timp ce-și făcea o formală autocritică, Ema Beniuc (imortalizată de Petru Dumitriu sub numele de Zița Niţeluş), a început să urle isteric: “Nu-l credeți, minte, vrea să înșele Partidul!”. Nu mai conta că scrisese tot ce scrisese, devenise un “dușman obiectiv”. Nu cred că-l mai mira ceva, trăise el și perioada Selmaru când despotul de la Uniune oferea criteriul absolut al „măiestriei literare”: „Iubeșți poporul? Dacă iubești poporul, vei ști cum să scrii!” Bunul sau prieten, Jozsef Meliusz, scriitor antifascist, intelectual marxist, probabil că nu iubise îndeajuns poporul, ajunsese în închisorile comuniste. La fel, Geo Dumitrescu, fusese și el probabil deficitar la acel esențial capitol, motiv pentru acuzațîi aberante pe care doar intervenția lui Jebeleanu a putut să le spulbere (v. episodul transfigurat într-o scenă din romanul „Cunoaștere de noapte” de Alexandru Ivasiuc, unde autorul „Libertățîi de a trage cu pușcă” apare drept Dumitru G.). Nu mai vorbesc de Stéphane Roll (Ghiță Dinu), proscris, umilit și marginalizat. Timp în care triumfau les crapules, diverșii Aurel Baranga, Nestor Ignat și Sergiu Farcasan. Despre acesta din urmă, îmi amintesc o scenă de prin 1972, la Neptun, într-un hotel: fostul șef al secției cultură a „Scânteii” în perioada cea mai feroce, fostul reporter special al procesului-înscenare de la Canal, a încercat să între în vorbă cu Jebeleanu. Poetul l-a privit tăios, cu tot disprețul lumii în ochi, și a trecut mai departe. Făceau parte din regnuri diferite.

Poeziile de după 1968 ale fostului sburatorist regăseau nu doar ermetismul înfrigurat, aș zice condensat, chiar glacial, al începuturilor, dar și solemnitatea aproape sacrală a actului civic. Deveneau tot mai explicit critici ale unui regim alienant, abundau referințele biblice, parabolele despre nemurire, căință și salvarea sufletului: “Cocoșu-n zare-a trâmbițat/S-a înroșit de cântec marea/Nu-i încă zi dar poți să-ncepi/Poți Petre să-ți începi vânzarea”. Fabule cu semnificațîi suvbersive, aluzii străvezii, în metafore sacadate, abrupt-parcimonioase, la o stare de fapt tot mai revoltătoare: “Pe vremea Regelui David/Veni la el un individ/Spunând: Ascultă băi Davide/De ce în țară nu-s stafide/Căci ele mi se fac din struguri/Și când le ciugulești te bucuri./David răspunse Ehehe/Ce bune-ar, dar nu mai e/Ce nu mai e, făcu săracul/În ce le pune cozonacul”…

Eugen Jebeleanu pe care l-am cunoscut, așa cum l-am cunoscut, era de-acum scârbit de jocurile cinice și perverse ale nomenklaturii :”Vai de suflețelul nostru care/Când să fie mare/Ni se cocoșa că prostul/Proștilor dând ascultare”. Sigur, mi se va spune, dar atunci de ce a acceptat să devină membru supleant al CC al PCR la Congresul al X-lea? Simplu spus, Jebeleanu nu avea stofă de erou, nu era făcut pentru martiriu, era un om extrem de vulnerabil, o făptură casabilă, își imagina că fiind acolo, în anturajul imediat al ”zeilor”, va putea încuraja unele tendințe liberalizante. Ca și Adam Wazyk în „Poemul pentru adulți” (1955), revendica libertatea prin partid. Miza, bănuiesc, pe o relație specială cu Ceaușescu, despre care scrisese încă din 1936, când tânărul jurnalist Jebeleanu a vizitat închisoarea de la Brașov unde se afla deținutul politic care avea pe atunci doar 18 ani. Textul lui Jebeleanu, pe care, probabil, autorul îl uitase demult, devenise o referință ritualică în legitimizarea a posteriori a liderului, asemeni relatărilor atribuite lui Iorgu Iordan despre rolul lui Ceaușescu în Comitetul Național Antifascist. Pentru Jebeleanu, era vorba de unul dintre sutele, poate miile de articole scrise în deceniul al patrulea, atunci când colabora la atâtea reviste mai mult sau mai puțîn efemere. Pentru Ceaușescu, era o probă că nu fusese un oarecare în anii ilegalitățîi. Excomunicarea poetului ar fi echivalat cu surparea mitului tânărului militant „predestinat” să devină „arhitectul destinului național”; de aici și o anumită imunitate de care părea că se bucură Jebeleanu, măcar până în 1971.

Un timp, Ceaușescu l-a tratat cu un anumit respect, accepta să stea de vorbă cu el, îi îngăduia chiar unele izbucniri critice. În fond, Jebeleanu nu era santajabil, nu existau, ca în alte cazuri (inclusiv Zaharia Stancu), „pete de dosar”. Ultima lor întâlnire s-a produs în aprilie 1981, când Ceaușescu l-a trimis pe secretarul CC al PCR, ideologul Ilie Rădulescu, să-l aducă urgent la Consiliul de Stat pentru a fi decorat cu prilejul implinrii vârstei de 70 de ani. Ar merita recitite cuvintele lui Jebeleanu la acea sumbră ceremonie. Nici un superlativ, nici o reverență, un ton apatic, sec și distant. În același an, peste doar câteva luni, Jebeleanu îi ținea piept, alături de N. Manolescu, Geo Bogza, Dan Desliu, St. Augustin Doinaș, Ana Blandiana, E. Simion, Valeriu Cristea, M. Iorgulescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Zaciu, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, G. Dimisianu, Lucian Raicu și alți membri ai grupării anti-protocroniste, lui Constantin Dăscălescu, neanderthalianul politruc cu rangul de „premier”, trimis de Ceaușescu să regizeze alegerile din cadrul ultimei conferințe a Uniunii Scriitorilor dinaintea prăbușirii regimului. Cine și-ar fi putut închipui că a-l susține pe George Macovescu, ilegalistul cu opera inexistentă, dar cu o coloana vertebrală ce refuza să se mai încovoaie fără murmur, împotriva unui D. R. Popescu, talentatul prozator grăbit să execute ordinele stăpânirii, devenise o acțiune subversivă? Și totuși, așa stăteau lucrurile în România acelor ani.

După 1971, când la Plenara CC din noiembrie consacrată noului îngheț ideologic Jebeleanu a sfidat linia agresivă lansată prin “Tezele din iulie”, Ceaușescu și echipa sa au decis că este un “intratabil”. Astfel îl descrie Popescu-Dumnezeu în memoriile sale: un profet mânios, un leu indignat care-i scotea din sărite pe culturnicii zilei (și în primul rând pe el, pe sacerdotul cultului neo-feudal). Să susții că Nijinski era un revoluționar veritabil (ultima sa tabletă din „Contemporanul”, în iulie 1971, după care a urmat o pauză lungă), ca versurile lui Eminescu “Mai departe, mai departe/Mai încet tot mai încet/Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte” sunt adevăratul model poetic, nu versificatiile optimiste ale poemelor pe bandă rulantă, erau tot atâtea expresii ale unei impardonabile, intolerabile fronde. Îl cita adeseori pe Eminescu, privea cu un rece dispreț lumea nedreaptă în care trăia, cu ingratitudinile, trădările și infamiile din jur: „Iar celui ce cu pietre/Mă va izbi în faţă/Indură-te Doamne/Și dă-i pe veci viaţă”.

Ca atâția alții, ca Aragon, ca Bogza, ca Marian și Kazimierz Brandys, ca Jerzy Andrzejewski („Alfa” din „Gândirea captivă” de Milosz), ca Ehrenburg, ca Simonov, ca Neruda, ca Adam Wazyk, ca Eluard, ca Brecht, ca Pierre Daix, ca Ritsos, ca Nazim Hikmet, Jebeleanu „a chanté rouge”, s-a identificat emoțional, sentimental, pasional cu stânga revoluționară a veacului al XX-lea. Scria Aragon despre pasiunea sa comunistă: „On sourira de nous d’avoir aimé la rose”. O diferență esențială între un Aragon (care a trăit într-o democrație) și un Jebeleanu (care, după 1947, a trăit într-un regim totalitar) este că acesta din urmă nu a scris ode Securității. Admiratorul lui Bacovia crezuse și el în utopia socialistă. S-a înșelat, dar nu a fost un poltron, un șarlatan, nu a cântat osanale lui Ceaușescu. Tabletele sale, mai întâi în “Contemporanul”, apoi în “România Literară”, erau tot atâtea săgeți azvârlite în direcția unei puteri tot mai absurde, tot mai iraționale, tot mai primar-agresive (spre a relua expresia lui Marin Preda). Restalinizarea de după 1971 a găsit în Jebeleanu un neîmpăcat, ireconciliabil adversar. Îmi amintesc publicarea tabletei despre “Doctorul I. A”. Toată lumea credea că era vorba de Iosif Ardeleanu, ani de zile șeful cenzurii. Am aflat că era de fapt un pamflet la adresa doctorului în estetică marxistă, temutul Gh. Stroia, șeful de cabinet al lui Popescu-Dumnezeu. Îi cerea acestui temnicer al spiritului să-i scoată cleștii din gură, să-l lase să vorbească liber… Știu, în “Jurnalul” său Ion Caraion a fost foarte dur cu Jebeleanu. Nu-i putea ierta că, atunci când el, Caraion, și atâția alți intelectuali gemeau în închisori, Jebeleanu fusese un răsfățat al regimului (nu discut aici biografia lui Caraion). Și totuși, în anii 70, lucrurile se schimbaseră, rolul lui Jebeleanu era unul predominant benefic, îndeosebi prin susținerea tinerilor scriitori și prin respingerea imposturii, ceea ce admitea și Monica Lovinescu în “Jurnalul” său.

Istoria literaturii române sub comunism nu va putea face abstracție de rolul lui Jebeleanu în rezistență împotriva noului proletcultism (botezat “protocronism”), de curajul său dovedit în câteva situații extrem de complicate când a spus un Nu categoric liniei oficiale. Nu mă refer doar la luări de cuvânt cu implicații dramatice, dar mai ales la poemele sale nonconformiste. Mai mult, alături de Geo Bogza (și spre deosebire de ultra-conciliatorul Virgil Teodorescu), Jebeleanu a ținut piept ofensivei stalino-fasciste patronată de Dumitru Popescu și Eugen Florescu, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Bogza obișnuia să-i spună: „Moni, suntem ca aripile albatrosului, cade una, se frânge și cealaltă”.

După 1965, Jebeleanu a renunțat definitiv la trumfalismul oficial, a scris “Elegia pentru floarea secerată”, un volum sfâșietor, un cri de coeur în memoria ființei iubite dispărute, a celei care a fost minunată pictoriță Florica Cordescu. Soarta a făcut să fiu prieten apropiat, din copilărie și până astăzi, cu Tudor și Florica, fiul și fiica lui Eugen Jebeleanu. Locuiam pe aceeași stradă (Grigore Mora), ei la numărul 36 (o casă proiectată de Marcel Iancu), noi la 22. Am fost coleg de clasă cu Florica la Liceul “Petru Groza” din clasa întâia până într-a șasea, când, la îndemnul directorului, profesorul de geografie Burcescu, m-am mutat la recent înființatul liceu nr 24 (actualul “Jean Monnet”) de pe strada Grădina Bordei, în spatele Sălii Floreasca, alături de vechea televiziune. Știam evident cine este Jebeleanu, auzisem în casă despre el, “Surâsul Hiroshimei” era una din cărțile cele mai lăudate ale acelor timpuri. Mai târziu, eram în ultima clasa de liceu, am scris o compunere despre acel poem, îmi vin și-acum în minte versurile “Ce noapte deasă,vai ce noapte deasă/Unde-i cărarea care duce către casă?/Ce noapte mare, vai, ce noapte mare/Unde-i cărarea, doamnă ‘nvățătoare?” Nu mai vorbesc de “Lidice”, piesă de rezistență, probabil cea mai sinceră, a poeziei antifasciste românești.

Am lângă mine acum, când scriu această evocare, volumul “Hanibal”, apărut la editura Cartea Românească în 1972, cu coperta și ilustrații de Tudor Jebeleanu. Pe pagina de gardă, un desen al poetului, pe care, prin Florica, îl rugasem să-mi dea un exempar cu autograf: o ramură de copac cu multe frunze, dedesubt un câine mai mare, pe al cărui abdomen este scris” Feriți-vă”, urmat în spate de un cățeluș care nu prea știe lângă cine se află și ce pericole îl pândesc… Iată cuvintele înscrise de poet, un avertisment, o lecție de viață și o exhortatie care mi-au rămas în memorie până în ziua de azi: “Lui Volodea, cu îndemnul de a învață câte ceva din limbajul frunzelor verzi tăiate pentru câini primejdioși”. (Februarie 1973). În acel volum, la paginile 257 și 258, se află poemul, apărut inițial în “Contemporanul”, imediat după suprimarea Primăverii de la Praga, în august 1968, de către tancurile Pactului de la Varșovia. Intitulat “Izvoare” poemul poate fi citit în acrostihul care cuprinde cuvintele “Lumina Cehoslovaciei”. Pentru Jebeleanu, ca și pentru Bogza, Marin Preda, Miron Radu Paraschivescu ori Geo Dumitrescu, experimentul de la Praga a însemnat resurecția unei mari speranțe. Circul voievodal de la București i se părea de un ridicol nețărmurit. Credea totuși că adevărata poezie salvează lumea, că prin artă se poate transcende infamia polițienească. Un pariu pe care, cântărind acum lucrurile, cred că l-a câștigat.

articol semnat de Vladimir Tismăneanu, publicat la data de 28/04/2011 (https://www.contributors.ro/frunzele-verzi-si-cainii-primejdiosi-viata-si-timpurile-lui-eugen-jebeleanu/)

Ion Vinea - Manifest activist către tinerime, din Contimporanul, nr. 46, 16 mai 1924

Jos Arta
căci s-a prostituat!
Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă;
Teatrul, o rețetă pentru melancolia negustorilor de conserve;
Literatura, un clistir răsuflat;
Dramaturgia, un borcan de fetuși fardați;
Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare;
Muzica, un mijloc de locomoțiune în cer;
Sculptura, știința pipăirilor dorsale;
Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate;
Politica, îndeletnicirea cioclilor și a samsarilor;
...Luna o fereastră de bordel la care bat întreținuții banalului și poposesc flămânzii din furgoanele artei.
V R E M
minunea cuvântului nou și plin de sine; expresia plastică strictă și rapidă a aparatului Morse.
D E C I
moarte romanului-epopee și a romanului psihologic;
anecdota și nuvela sentimentală, realismul, exotismul, romanescul să rămână obiectul reporterilor iscusiți
(Un bun reportaj cotidian înlocuiește azi orice lung roman de aventuri sau de analiză);
Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existență nouă.
dezbărată de clișeele șterse ale vieții burgheze, de obsesia înțelesurilor și a orientărilor.
Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură și anecdotă, expresie a formulelor și a culorilor pure în raport cu ele însele
(Un aparat fotografic perfecționat înlocuiește pictura de până acum și sensibilitatea artiștilor naturaliști)
Vrem stârpirea individualismului ca scop, pentru a tinde la arta integrală, pecete a marilor epoci (elenism, romantism, goticism, bizantinism etc.) - și simplificarea procedeelor până la economia formelor primitive (toate artele populare, olăria și țesuturile românești etc).
România se construiește azi.
În ciuda partidelor buimăcite, pătrundem în marea fază activistă industrială.
Orașele noastre, drumurile, podurile, uzinele ce se vor face, spiritul, ritmul și stilul ce vor decurge nu pot fi falsificate de bizantinism, ludovicism, copleșite de anacronisme. Să stârpim, prin forța dezgustului propagat, stafiile care tremură de lumină. Să ne ucidem morții!