Zilele şi versurile lui George Bacovia au fost la fel: sumbre. A fost toată viaţa un om posomorât, iar motive concrete pentru tristeţea sa perpetuă n-au fost de găsit, deşi aceasta l-a trimis de multe ori în spitalele de psihiatrie. Pur şi simplu aşa a fost să fie Bacovia – un om trist şi solitar. Totuşi, poetul susţinea că iubeşte oamenii, dar îi evită pentru a nu le umbri veselia lor spontană.
„La ceasurile 14.00, în după-amiaza senină şi caldă, care înspre seară se înnoură, un vânt rău începu să vânzolească grădina; cerul se acoperise cu zăbranic cenuşiu; un fior străbătu printre straturile cu flori; un suspin printre frunzele copacilor…“, aşa era descrisă de Agatha Bacovia o zi capricioasă din toamna anului 1881. Dar nu era o zi oarecare, era 17 septembrie, data la care s-a născut George Andone Vasiliu, bărbatul căruia avea să-şi dedice întreaga viaţă. În familie i se spunea Iorgu sau Iorguţ, dar în istoria literaturii a rămas cu numele de George Bacovia. De ce Bacovia? Însuşi poetul a răspuns într-un interviu din 1943: „Eu l-am luat din dicţionarul lui Hasdeu, cum cred că va fi făcut şi Arghezi în legătură cu râul Argeşului. Bacovia mai înseamnă şi altceva. Prescurtând pe «Bacchus» în «Baco» şi adăugând apoi cuvântul latin «via», «cale» adică, ajungi să vezi că Bacovia înfăţişează pur şi simplu «Calea lui Bacchus». Pe calea aceasta am mers eu, într-adevăr, de foarte multe ori. De vină e şi regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău având renumele lor“.
Elevul Bacovia şi „Amurgul violet“
La fel ca versurile sale, copilăria i-a fost în tonuri de gri. Era al cincilea copil din cei nouă ai cuplului Dimitrie şi Zoiţa Vasiliu, el comerciant, ea – casnică. Era un copil plăpând şi bolnăvicios. La doar 7 ani a făcut malarie, aşa că începerea şcolii a fost amânată şi a rămas acasă, în grija bunicii Pachia. A intrat în clasele primare în 1890, la Bacău, unde a terminat, de altfel, şi liceul. Bacovia nu s-a remarcat la învăţătură. Era un elev care oscila între note maxime şi corigenţe. Din cauza varicelei, în clasa a patra a rămas şi repetent. În schimb, contrar aspectului lipsit de vlagă, îi plăcea sportul – gimnastica, înotul, patinajul. Începutul gimnaziului este marcat de un eveniment care mai târziu avea să fie evocat în poezia „Amurg violet“. Melancolic, curios sau poate doar năzdrăvan, într-o zi, micul Bacovia s-a urcat în turnul bisericii Precista din Bacău. A stat acolo mult timp admirând cerul la asfinţit şi, din neatenţia paraclisierului, a rămăs încuiat întreaga noapte în biserică. Familia l-a căutat până s-a crăpat de ziuă. În zadar. S-a întors acasă abia a doua zi, când biserica a fost redeschisă. Şi aşa, luând vers cu vers, cititorul descoperă peisajul tomnatic al oraşului privit de sus şi „apostolii în odăjdii violete“ din biserică.
„Prea multă asprime şi prea puţină înţelegere“
A urmat apoi liceul, o perioadă care avea să-l marcheze pe viaţă. De parcă nu erau de ajuns toate problemele adolescenţei, Bacovia a făcut zona zoster, boală care s-a manifestat în zona feţei. Se pare că a fost una din cauzele principale ale depresiei severe care avea să-l tortureze întreaga viaţă şi să-l ţină departe de compania oamenilor. În afara problemelor personale, liceul a fost un cadru neplăcut, nu doar pentru poet, ci pentru orice elev.
La începutul secolului XX, sistemul de învăţământ era încă primitiv – regulamentele impuse presupuneau pedepse fizice aplicate elevilor sau detenţia la clasă. Victimă frecventă a acestor măsuri, Bacovia şi-a exprimat toată durerea acumulată în „cimitirul tinereţii“ într-un poem simplu şi de mare impact, scris la absolvire: „Liceu“. Poezia a fost şi un răspuns la un chestionar care circula în şcoli, realizat de către Spiru Haret, în vederea unei reforme a învăţământului. Poezia a ajuns, pare-se, şi la urechile fostului ministru al Educaţiei, care a apreciat-o: „Iată un document autentic!“.
Mai târziu, poetul avea să-şi aducă aminte într-un interviu: „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiţi. Era prea multă asprime în şcoală şi prea puţină înţelegere“.
Un poet fără niciun crez poetic
Viaţa lui Bacovia a fost ca un carusel nesigur, gata oricând să deraieze şi să provoace o tragedie. Entuziasmul care îi dispărea prea repede şi nesiguranţa în propria persoană i-au afectat viaţa încă din fragedă tinereţe. Împins de dorinţa de a deveni ofiţer, la 17 ani, Bacovia a renunţat la liceu şi s-a înscris la Şcoala Militară de la Iaşi. N-a durat mult. Nesuportând regimul strict, de cazarmă, după numai două săptămâni a dezertat din internat, îmbrăcat în uniforma pe care şi-o cumpărase singur. S-a întoars la liceu, pe care l-a terminat abia la 22 de ani, fără a-şi da Bacalaureatul. A obţinut însă un certificat de absolvire a studiilor liceale, cu media anuală de 6,43, şi a decis să-şi încerce norocul la una dintre cele mai grele şi solicitante facultăţi, cea de Drept.
Prima dată a încercat la cea din Bucureşti, de unde a fost exmatriculat după şase ani din cauza nefrecventării cursurilor şi a examenelor nepromovate. Nu s-a lăsat, însă, descurajat. S-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi pe care a terminat-o cu greu şi fără a-şi da examenul de licenţă.
Despre anii studenţiei, el spunea: „Îmi amintesc de ceata prietenilor mei, cu care ne adunam de multe ori într-o bojdeucă din mahalalele Iaşilor pentru a citi versuri, a fuma ţigări şi a clădi castele, care nu s-au ridicat niciodată, nici măcar în Spania. Mulţi dintre cei care au fost odată au dispărut. Ceilalţi s-au făcut oameni cumsecade. Au ajuns avocaţi vestiţi sau profesori respectaţi“.
Anii în care a studiat Dreptul i-au furat mare parte a tinereţii – avea deja 30 de ani când ieşea de pe băncile facultăţii – şi, totuşi, este o perioadă pe care Bacovia o leagă de identitatea lui de poet. „Furat de încurajarea prietenilor, printre cursurile de drept roman şi civil, m-am trezit poet de-a binelea. Literatura de care m-am atins din când în când şi-a picurat virusul caracteristic în toate fibrele sufletului, luptând cu succes asupra studiilor mele juridice. Am publicat diferite încercări, mai ales în reviste provinciale. Debutul meu propriu-zis a fost din clasa a III-a gimnazială, când mi s-a publicat prima poezie în «Literatorul» lui Alexandru Macedonski. Nu am niciun crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi când găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai târziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notiţe sunt în formă de versuri şi câteodată par vaiete. Nu sunt decât pentru mine.“
Simbolismul s-a născut pe un pat de spital
Bacovia era retras, posomorât şi taciturn; monoton, am putea spune. Boala căpătată în adolescenţă i-a afectat şi psihicul: la 33 de ani, a fost internat la Sanatoriul de boli nervoase din Bucureşti; apoi, la 47 de ani, la Clinica de neuropsihiatrie Colentina şi, 12 ani mai târziu, la Clinica de neuro-psihiatrie a Spitalului Central din Bucureşti. În aceste perioade a scris, dar arareori a şi publicat.
Din cauza boemiei şi a bolii a schimbat numeroase locuri de muncă. Nu se poate spune despre el că avea un scop, căci nici poezia n-o considera o menire, ci mai degrabă „o recreaţie după muncă“. „Ce-i aia artist, scriitor? Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr. Mulţimea îşi trăieşte viaţa în felul ei, şi face bine. Cine trece dincolo şi arde aripile, îşi scurge tot sângele. Ce-i aceea poet?“
A avut slujbe mici, care nu-l solicitau: profesor de desen, copist la diverse ministere, ajutor de contabil, referent la Direcţia Educaţiei Poporului, bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului şi consilier la Departamentul Artelor.
Nu-l deranja că era nestatornic profesional, căci Bacovia n-a urmărit nici banii, nici faima: „Nu m-am născut bogat, şi poate nu voi fi niciodată. Dacă aş avea bani mulţi, aş chema poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii. Pe când aşa, mă mulţumesc cu tăcerea“.
„Nu l-am văzut niciodată pe Iorgu vesel, destins decât foarte rar“
Despre firea retrasă şi tristeţea lui George Bacovia a povestit nepotul său din partea fratelui, Maximilian Vasiliu: „Era slab de tot şi avea întipărită pe figură o adâncă tristeţe pe care până şi un copil ca mine o vedea. Trăia o perioadă de claustrare aproape totală, în micul său iatac din casa părintească. Sta zile întregi fără să scoată un cuvânt. Numai ţigările, fumate una după alta, păreu că-i alină întrucâtva amarul zilelor care treceau uniform. Era privit de familie cu multă compasiune. Noi, nepoţii, nu îndrăzneam niciodată să-i adresăm vreun cuvânt. Câteodată, rar de tot, Bacovia ieşea din mutismul său aproape total şi din indiferenţa lui, cel puţin aparentă, părând că ar vrea oarecum să participe la viaţa din jur. Mi-aduc aminte că în vreo două rânduri m-a rugat să-i aduc manualul meu de istorie. S-a uitat pe el câteva zile“. Nimeni nu şi-l poate aminti pe Bacovia altfel decât trist, iar această posomorâre se putea citi nu doar în scrierile sale, ci şi în felul în care se îmbrăca şi se mişca.
„Nu l-am văzut niciodată pe Iorgu vesel, destins decât foarte rar şi nici atunci nu se putea spune că era cu adevărat vesel, ci oarecum dispus să spună câteva cuvinte, atunci când avea posibilitatea de a bea un pahar de vin. Pentru vinul bun avea un respect deosebit. Spunea admirativ, privind în zare licoarea din pahar: «E bine lucrat!». Bacovia umbla foarte modest îmbrăcat, de preferinţă haine de culoare gri-fer. Prin casă umbla cu o haină de catifea tot de culoare închisă. Nimic ostentativ, niciodată, nici în ţinută, nici în îmbrăcăminte. De o modestie şi timiditate care frizau uneori morbidul. Pe stradă mergea de obicei cu capul plecat în jos, parcă strecurându-se printre ceilalţi trecători, parcă vrând să treacă neobservat“, îşi mai aminteşte nepotul poetului.
Bacovia nu şi-a renegat niciodată condiţia, însă îşi dorea ca personalitatea lui să nu umbrească starea celor din jurul său. Cu toate că atât poezia, cât şi firea lui erau sumbre, trimiţând mereu cu gândul la depresie şi la moarte, Bacovia ţinea să puncteze că toate sunt o aparenţă. „De obicei stau aproape toată ziua în casă. Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viaţă. Şi-apoi, n-am fost totdeauna prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuşti, care să construiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înţeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele... Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare“, explica poetul într-un interviu acordat jurnalistului I. Valerian.
Anarhist estetic
Ziaristul nota că Bacovia vorbea despre el ca despre o altă persoană şi arăta aceeaşi indiferenţă şi pentru cei care-l iubeau, şi pentru cei care-l huleau. „Pentru «Plumb» m-a înduioşat această distincţie a confraţilor. Cu «Scântei galbene» am întâmpinat păreri nostime. Un scriitor de mare merit mi-a spus făţiş: «Poezia dumitale e interesantă, dar ai tendinţe sociale. Dumneata eşti anarhist». Observaţia burgheză venea de la un prozator cu fobia versurilor. Citise numai o singură poezie. Hazardul a deschis cartea la singura pagină fatală. Eu nu fac politică şi nu râvnesc la posturi oficiale. Aş dori să fiu anarhist în domeniul esteticei, căci altfel te sbuciumi în zadar. Într-adevăr, am tăcut multă vreme. După repetate sguduiri nu mai ai curajul să deschizi vechile caverne. Sunt ţipete care ţâşnesc deodată cu coardele vocale. Apoi rămâi pentru totdeauna mut. Cât priveşte despre mine, am fost şi rămân un poet al decadenţii, fără a pierde nici grandoarea versurilor unui Vigny. Dintre confraţi, n-am înţeles nici poezia lui Minulescu, şi poate nici pe Stamatiad. Citesc din toţi, dar nu admit pe nimeni. Din tumultul de la podul artei nu desvelesc decât întârziate ţipete de cocori pe un cer înoptat de iarnă. După mine se vor limpezi şi aceste lucruri. Mi-a plăcut în artă să urmăresc întotdeauna o problemă. Deşi am citit în tinereţe pe Rimbaud, Beaudelaire, Laforgue şi alţii, n-am simţit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă vârstă. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu paraziţi şi maimuţe.“
Deşi nu era un tip vorbăreţ, uneori Bacovia avea nevoie doar de-o vorbă banală, aruncată aiurea, pentru a începe un adevărat monolog, în note, evident, sumbre. Aşa s-a întâmplat, de pildă, când jurnalistul I. Valerian a remacat, în timpul interviului, că s-a făcut târziu. „Nu poţi şti niciodată când e devreme, când e prea târziu. Timpul are întotdeauna ultimul cuvânt. Eu, de multe ori, am pierdut ceasul meu. Am fost lipsit de spirit practic. În provincie un eveniment banal avea ecou în vreme şi în suflet. Aici trecem scurt la rubrica faptelor diverse. Acum scriu rar. Nu mai am elanul şi forţa de odinioară, nici credinţa. Sunt loviri de care te saturi să le repeţi pe nicovala ta.
O strofă ucide mai sigur ca otrava. Vreau să înceteze faza feroce. S-a isprăvit. Alţii bat tumultos la poartă: «Deschideţi! Să intre aerul, lumina, primăvara!». Ei modelează statuia iluziei din cenuşa noastră. Pe rând cu toţii. E o poveste a omenirii, banală, dar prea adevărată. Cu cât simţi mai sincer, te descompui mai sigur. Caut oamenii, îmi place zgomotul lor. Ei mă cheamă, dar eu fug să nu aştern tăcere peste cheful lor. Şi astfel, lent, ghemul nervilor s-a încâlcit, sufletul s-a descompus şi a rămas doar animalul să joace grotesc ultimul act din marea dramă.“
L-a desenat pe Eminescu şi l-a ascultat pe Enescu
În toată singurătatea sa interioară, George Bacovia era un artist care simţea nevoia să creeze în cât mai multe moduri cu putinţă. Unul dintre talentele sale era de a desena. Schiţa mai mult, în tuşe de negru, oameni – poate pentru a compensa multele zile în care se regăsea doar pe sine. Multe dintre desenele sale se află astăzi acolo unde le-a lăsat, în casa de pe strada ce astăzi îi poartă numele, din Capitală. De altfel, talentul pentru artele plastice i-a fost recunoscut cu mult înaintea celui pentru scris. În mai 1899, la îndemnul profesorilor săi din Bacău, elevul Vasiliu participă la Concursul de „Desen artistic după natură“ şi este premiat! Două dintre cele mai reprezentative desene ale sale sunt unele care se completează, simbolic, cu două poeme de-ale sale. Primul este un portret al lui Mihai Eminescu, din 1900, realizat în peniţă. Şi pentru că toată arta bacoviană stă sub zodia simbolismului, criticii şi biografii n-au ezitat să lege realizarea portretului de faptul că, în acelaşi an, Bacovia a scris „Plumb“, cea mai cunoscută poezie a sa, despre care Alexandru Macedonski avea să scrie: „Din «Plumb» făcut-ai aur“.
În 1903, la absolvire, Bacovia îşi ia rămas-bun de la ultimii ani de şcoală nu doar prin poezia-manifest „Liceu“, ci şi printr-o schiţă. Trei copii inocenţi şi ghiduşi, care te fac cu uşurinţă să-ţi aminteşti de îngerii lui Raffael, sunt partea mai puţin întunecată din amintirea vremurilor de şcoală.
Versuri făcute după urechea sufletului
La rând, după scris şi desenat, urmează cea de-a treia dintre arte: muzica. I-a fost prezentă nu doar în viaţa de zi cu zi – la bine şi la greu – , în poezie – vioara, clavirul şi pianul sunt componente esenţiale ale universului bacovian –, ci şi în practică. Bacovia se pare că era un violonist excelent! A învăţat de mic să cânte la vioară şi a avut câte un astfel de instrument oriunde a locuit. Nu îi dedica prea mult timp, însă parcă era nelipsit din creaţia lui. În interviul acordat lui I. Valerian, Bacovia spunea: „Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorată. Întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă până astăzi. Am făcut şi compoziţii pentru mine“. Deşi părea un om care trăieşte în lumea lui, Bacovia era la curent cu ultimele noutăţi din lumea artelor. În ceea ce priveşte muzica, îl îndrăgea nespus pe George Enescu, dar şi pe tânărul său discipol Yehudi Menuhin şi nu ezita să le dea lecţii celor din jur. „Ca vilonist, trebuie să ai şi vigoare în braţul care mânuieşte arcuşul, ca şi în degetele de pe strune. Când ai mai îmbătrînit (n.r. – se referea la vârsta de atunci a lui Enescu) se resimte în mod fatal acest lucru în modul de interpretare, oricât talent ai avea şi oricât simţ muzical.“
Agatha, femeia care a ştiut să-l facă pe Bacovia să zâmbească
 |
Foto: Agatha - George Bacovia
|
Cum arată fericirea bacoviană? Ce decor şi ce timp o învelesc? Greu de spus şi, oricum, răspunsurile nu-s la îndemâna nimănui acum. În 1916, când România se pregătea să intre în Primul Război Mondial, George Bacovia avea, după toate aparenţele, cel mai bun an al vieţii. Îşi publicase, la începutul anului, primul volum de poezii –„Plumb“ – şi o cunoscuse pe Agatha Grigorescu. Era o poetă aspirantă, care i-a devenit cel mai devotat partener şi, poate, singurul om care a ştiut cu adevărat să-i fie alături.
Se spune că fără Agatha, Bacovia n-ar fi fost cel pe care-l ştim azi. Fără ea, poate că nici nu l-am fi cunoscut literar: multe dintre poezii ar fi fost pierdute, căci nimeni n-a avut vreun interes să-i reunească operele în volume. Agatha s-a ocupat de toate. „Ştiam că nu alesesem un drum roz. Simţeam însă în mine atâta curaj, atâta putere de rezistenţă, că piereau şi şovăielile trecătoare ce mă asaltau.”
Agatha Bacovia-Grigorescu, soţia poetului
Legenda dragostei lor are parfum urban. S-ar fi întâlnit pe Calea Victoriei, chiar în dreptul librăriei Socec – azi magazinul Victoria –, unde în vitrină stătea expus volumul de debut al poetului. Ea avea 21 de ani, iar el – 35. De la acea primă întâlnire până la căsătorie au trecut 12 ani. Şi-au dat întâlniri adolescentine până când George Bacovia a trecut bine de a doua tinereţe. Agatha, înainte să se îndrăgostească de el, a iubit poezia lui. „Suprema poezie a firii ne logodea atunci vieţile prin veriga acelei vrăji, ce mai târziu avea să se întunece, să geamă, să se convulsioneze în toate amărăciunile vieţii, fără să se stingă încă nici prin moarte. A fost întâia poemă ce mi-a recitat-o Bacovia chiar în ziua în care ne cunoşteam şi pentru prima oară în viaţă un fluid poetic punea stăpânire pe toată fiinţa mea“, mărturisea soţia lui.
Cea mai devotată soţie din istoria literaturii
Cuplul Agatha-George Bacovia a fost mereu subiect de bârfă şi ironie în cercurile boemei bucureştene. Clevetea lumea, nu doar din cauza diferenţei de vârstă dintre ei, ci şi din cauza temperamentului fiecăruia. Era o uniune improbabilă. Ea era dinamică, veselă, optimistă – pe când el, exact opusul, taciturn, retras, depresiv. Pentru ea, nimic din toate astea nu conta – gândul îi era numai „la modestia poetului, la ochii lui mari albaştri, sinceri, trişti, dar plini de o dragoste serafică“.
Biografii o descriu pe Agatha Grigorescu drept cea mai devotată soţie din istoria literaturii. Rămasă fără părinţi de la 14 ani, Agatha a fost o tânără conştiincioasă şi talentată: a terminat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi a debutat în revista „Scena“ cu poezia „Când n-oi mai fi“. Deşi îi plăcea să scrie poezie, a renunţat, treptat, la ambiţiile ei literare, pentru a deveni complet şi cu desăvârşire soţia, protectoarea, managerul şi, în ultimă instanţă, infirmiera lui George Bacovia.
Răsfoind paginile literaturii din trecut, regăsim presărate, de-a lungul timpului, operele Agathei, poeta: rare, delicate, simboliste şi puternic influenţate de negura bacoviană.
În 1938, ea publică volumul „Terase albe“, subintitulat „Proză marină“, în care descrie o vacanţă petrecută la Balcic alături de sculptoriţa Cecilia Storck. Agatha Grigorescu-Bacovia şi-a definit din timp priorităţile: era profesoară de limba română, iar când timpul şi sufletul îi permiteau – poetă; dar ea a ales să fie, mai ales, partenera lui Bacovia.
Iarna, şampania şi căsătoria
Cererea în căsătorie a venit pe neaşteptate. A fost un gest romantic, în felul lui: erau pe stradă când, brusc, George Bacovia i-a propus să se oprească la un bijutier. A motivat simplu, cinstit: „Să ne luăm verighete“.
Despre marea zi a logodnei, Agatha relata: „S-au făcut două fotografii şi s-au comandat inelele, în sfârşit, confraţii scriitori ne-au condus acasă. Am traversat grădina publică, spre a scurta drumul. Era frig. Un amurg rece sticlea, învăluia în culori aprinse micul parc cu pomii îngheţaţi sub zăpadă. În sufragerie se sărbătoreşte logodna, felicitări, câteva cupe de şampanie... A urmat o seară frumoasă. S-a dansat până după miezul nopţii. Toţi s-au antrenat. S-a cântat la vioară, s-au spus versuri. Bacovia glumea... am avut şi verighetele, le-am pus fără nicio altă sărbătorire“.
Căsătoria a avut loc în vara anului 1928. Pe 22 iunie s-au căsătorit la Starea Civilă, unde poetul a întârziat atât de mult încât erau să piardă programarea. Evenimentul a făcut-o să mărturisească mai târziu: „Ştiam că nu alesesem un drum roz. Simţeam însă în mine atâta curaj, atâta putere de rezistenţă, că piereau şi şovăielile trecătoare ce mă asaltau“.
Zâmbetul poetului
Cununia şi petrecerea s-au stabilit pentru 28, bineînţeles, tot la umbra poeziei: „După-amiază, «la ora 6 era cununia». Nu era însă nimic pregătit. Am despachetat covoarele, am adus glastre cu flori, am aranjat, în sfârşit, un interior demn de o modestă ceremonie de poeţi. Se făcuse ora 5. Bacovia mă urmărea tăcut în toată această activitate, îi plăcu decorul şi tot ce făceam. Voia să mă ajute, dar nu ştia cum. (...) Bacovia părea foarte solemn în smokingul şi plastronul său alb. La şampanie mulţumi tuturor felicitărilor, zâmbind. Deşi pregătită cu atâta zbucium, seara aceea mă răsplătea prin dispoziţia şi bucuria poetului. Oricum ar fi urmat viaţa, clipele erau într-adevăr rare. Sunt în viaţă momente înalte nu prin fastul sau măreţia lor, cât prin generozitatea unor răscumpărări îndelung aşteptate, într-adevăr, în seara aceea Bacovia fu spiritual, curtenitor, dansă; ne-a recitat poema «În oglindă». Era într-un total climat de uitare. Din nou poezia ne urca pe culmile ei“.
Casa în care s-au strâns toate tristeţile
Cei doi soţi au locuit pentru puţin timp la Bacău, iar din 1933 s-au mutat în casa din Bucureşti, a cărei construcţie a fost supravegheată de Agatha. Acolo, pe o străduţă între Şoseaua Giurgiului şi Şoseaua Olteniţei, în apropierea Cimitirului Bellu, a trăit George Bacovia până la moartea sa, în 1957. Camera lui a rămas la fel ca în ziua morţii. Asta a fost dorinţa Agathei. Singurele lucruri adăugate sunt fotografiile celor doi, în momentele cele mai aproape de lumea de dincolo: el pe patul de moarte, ea îmbrăcată în doliu. Casa a fost transformată în muzeu prin eforturile Agathei şi ale fiului lor, Gabriel. Mobilă, manuscrise, biroul cu cele necesare scrisului au rămas acolo, încremenite în timp. Chiar şi radioul vechi, interbelic, lângă care poetul îşi petrecea adesea serile, în întuneric. Agatha i-a păstrat până şi pipele, tutunul şi ultima ţigară. Şi tot datorită ei, numeroase ediţii postume ale lui Bacovia au fost editate şi publicate. Lupta ei neobosită pentru memoria lui Bacovia este o minune a literaturii şi a devotamenului, insistă mulţi specialişti în litere. Era ca un reflex să se îngrijească de opera lui – Agatha îşi făcuse obiceiul să meargă în urma poetului în parc, mai ales în timpul perioadelor depresive. Bacovia avea tendinţa să-şi distrugă poeziile, dar ea salva ghemotoacele de hârtie aruncate, le transcria şi când Bacovia avea zile mai bune, i le dădea. Nu i-a fost doar lui înger păzitor, ci şi operei sale.
Ultimele zile ale poetului
Agatha, soția lui George Bacovia își amintește ultimele zile petrecute alături de marele poet. ”Luna mai sosi cu grădina plină de trandafiri parfumați sub ferestrele sale, ale poetului. Deschideam să pătrundă mireasma florilor, să asculte trilurile privighetorilor, ce se reîntorseseră și cântau sub salcâmul din fundul grădinii și uneori în desișul mărului de lângă fereasra camerei sale. Asculta, privea cerul senin. Se însenina și se întuneca subit. Cobora din pat, se așeza la măsuță să fumeze, rămânea îngândurat, apoi iar intra în pat obosit. Citea, continua să citească regulat ziarele. În ziua când s-a anunțat moartea lui Camil Petrescu s-a îngândurat adânc.
– S-a stins și el! Și Camil!
Se uită în oglinda cea mare. Părând că se gândește la sine, spune:
– Se descărnează trupul și-și așteaptă moartea. Înger al suferinții, fie că ești înveșmântat în alb, fie că ești înveșmântat în negru, viața spune ”Înainte!”
În ziua de 20 mai se simțea ceva mai binișor. Când a sosit poștașul, s-a sculat să încaseze pensia. A ieșit cu mine. Respira cu nesaț farmecul grădinii. A stat puțin pe scaunul lung de pânză, adulmecând seninul zării și apoi a mers până la salcâmul numai dantelă înflorită. Printre ramurile albe privea cerul senin și aspira parfumul amețitor de accacia: parfumul nostru din tinerețe! Reintră în cameră înviorat. A servit din fondante.
– O cafea, draga mea…
Când i-am adus cafeaua:
– Țigare aș mai dori.
I-am oferit. Soarbe din cafea, fumează și se așază în pat. Plecasem la o ședință. M-am întors pe la opt seara. L-am găsit întins în pat, cu cuvertura pe picioare. S-a bucurat că am venit. Ultima lui bucurie…
– Aș vrea masa, îmi spuse.
M-am dus să pregătesc și după zece minute, când m-am întors mi-a spus că se simte rău. Așa, deoadată? Se îngălbeni foarte tare.
– Vai ce dureri! M-am otrăvit cu fondantele acelea?
– Nu se poate dragul meu! Am luat și eu, mai multe, și nu am nimic.
Nu mai putu răspunde. Izbucni în niște vaiete cum nu le-am mai auzit niciodată. Orice durere o suferea în tăcerea cea mai adâncă. Mi-am dat seama că trebuie să fie dureri insuportabile. Se văita de șale, de viscere. O criză de ficat, mi-am zis. Nu știam ce să fac. L-am așezat în pat complet și i-am pus niște buiote(pungi de cauciuc) la picioare, care înghețaseră și în dreptul ficatului. Mă refuză. Îmi spune:
– Stinge… du-te, dragă, închide ușa…
– Să chem doctorul….
– Nu, nu, nu.
Durerile se întețeau. Am telefonat după doctor în mai multe rânduri. Nu răspundea. I-am adus niște ceai. Ia puțin și spune să sting, să închid ușa, să-l las singur. Auzeam însă gamete înăbușite. Eram singură… singură, nu venea nici femeia, nici Briel (Gabriel, fiul). Stăteam cu urechea la pândă la ușa bolnavului, într-o groază cumplită. În sfârșit Briel a sosit și l-am trimis după doctor. La ora 11 au venit împreună. I-am spus doctorului cum a decurs criza. Eu presupuneam că e o criză hepatică, după cum se văita de partea dreaptă. Doctorul se întunecă.
– Să-i spuneți că ați trecut întâmplător. M-a rugat să nu vă chem… nu știu dacă vă va primi.
– Mă tem de ceva mai grav, zice doctorul. Mă duc întâi să aduc niște morfină și mă întorc imediat.
Când s-a întors, am deschis și i-am spus bolnavului că doctorul vrea să-l vadă.
– Cine sunteți? îl întrebă pierdut, părând că nici nu-l mai cunoaște. Doctorul Constantinescu….
– Da! Bună seara… Cum vă simțiți?
– Nu… vă cunosc… nu vreau nimic…
Doctorul se uită la mine.
– Dați-mi voie să vă examinez!
Abia îngădui. Îl examină din ce în ce mai îngrijorat, în sufragerie îmi spune:
– Foarte grav… ocluzie intestinală. A început cu o nefrită. În contorsiunea durerilor, fiind prea slab, s-a complicat cu ocluziunea. Doar o operație l-ar salva. Dar rezistă? E așa slab.
I-a făcut o injecție. Se face aproape două noaptea și durerile nu încetau. Doctorul folosește morfina, bolnavul era numai sudori, apoi gheață. Luptam cu sticle cu apă caldă și eu, și doctorul și femeia (ajutorul din casă). Am încercat imposibilul până spre ziuă. Cade într-un somn adânc. Morfina își făcuse efectul. Doctorul făgăduiește că se întoarce la opt dimineața.
Când revine, starea era foarte îngrijorătoare. Durerile reveneau. Îi administrează cardizol. Pulsul slăbea, la fel și temperatura. Doctorul opinează pentru un consult cu un profesor de specialitate. Era 21 mai.
Pe la 11 seara am găsit pe medicul-profesor ce-l mai consultate și înainte. Stabilesc un consult la șapte și jumătate a doua zi, înainte de a se duce la clinică. Ziua trece destul de greu pentru poet. Cerea suc, zeamă de portocale… ceai… Recădea într-o toropeală grea, datorită morfinei durerile se mai alinau. Îl pregăteam pentru odihna de noapte. La plecare, doctorul îmi spune:
– Vegheați! Putem avea o surpriză fatală.
Aveam aceeași presimțire. Mă întorsei la poet, încă nu adormise.
– Dorești ceva, dragul meu? L-am întrebat încet lângă pat.
– Stinge, culcă-te.
L-am sărutat pe frunte. M-a sărutat pe obraz pentru ultima oară. Îngânând ca în somn: ”S-a dus amo…rul…un amic” și cade profund în somnul morfinei. Am închis ușa camerei și m-am așezat pe fotoliul alăturat în sufragerie de unde cu urechea lipită de ușă urmăream respirația poetului. Pe la trei noaptea am auzit un oftat. Am deschis încet. Era în același somn. Am închis ușa la loc. Am așteptat în groaza nopții ce mi se părea o veșnicie.
Intră zorile printre spetzele jaluzelelor… se apropia ziua și fără să știe de ce inima începe să bată cu putere. Voiam să mă scol de pe fotoliu și nu puteam. O panică neînțeleasă pusese stăpânire pe toată ființa mea. Ai casei dormeau, fiecare în odăile lor. Vegheam. În mărul de la fereastră începu să cânte privighetoarea. Un roz-pal anunța răsăritul. Aud uruit de jaluzele. Deschid ușa de la camera bolnavului. Se sculase și făcea lumină. Era topit. Se clătina spre ceasul ce-l întorsese. Rupsese foaia din calandar. Parcă acționa sub hipnoză. Era 5 dimineața. Asculta trilurile privighetorilor ce-l sculaseră din somn? Așa părea. Se reașează în pat.
– O cafea, draga mea!
Am adus-o, a sorbit din ea… ”Puțin lapte!”. I-am adus, a amestecat. Mâinile îi tremurau. Erau reci, și rece era tot…
-Un ceai fierbine, draga mea.
Recade pe pernă.
Am lipsit cât să pregătesc ceaiul. Își schimbase căpătâiul. A ridicat una din jaluzele. A reînceput să bea ceai. Abia mai putea să înghită. Mâinile tremurau. Se lasă pe pernă.
Cerul era așa de limpede, de un senin ca un cristal albastru. Îl privea stăruitor. A sorbit jumătate din ceaiul cald. Se încălzi foarte puțin. Ora șapte. Vine doctorul. Îi spusei ce mișcări făcuse în două ore. ”Luptă, luptă încă. E uluitor!”, spune doctorul. Îi face o injecție. Vine profesorul pentru consult. Îl examinează și se întunecă. Medicii trec în sufragerie să discute. Mă cheamă și-mi spun:
-Ar fi trebuit operat în primele patru ore de la declanșarea ocluziunii. Poate tot o intervenție l-ar putea salva, dar rămâne de văzut.
Trecui la bolnav.
– Ce spun doctorii?
– O intervenție chirurgicală…
– A, nu, nu!
Privea cerul albastru. Ochii i se limpezeau după acel senin și păreau mai albaștri. Îi înălța spre mine:
– Au plecat doctorii?
– Nu!
– Parcă aș avea un ulcer renal, draga mea, de am așa dureri.
Profesorul se urcă în mașină. Doctorul îi pregătea o nouă injecție. Bolnavul mă privește deodată lung, apoi se întoarce cu fața la perete.
-Ce în-tu-ne-ci-me! Vi… ne în… tu…ne…ri…cul… închide ochii prinzându-mă de mână.
-Doctore, leșină.
Doctorul îi face injecția și se lasă lângă pat în genunchi. Scoate o oglindă. O pune în dreptul buzelor bolnavului. Cu mâna îi cerceta pulsul. Un suspin ca o adiere de zefir în seninul aurorei și moartea blândă și milostivă îl cuprinse ușor, în acest susur al ultimei respirații.
– S-a sfârșit! auzii glasul emoționat al doctorului. Se sfârșise ținându-mă de mână.
Când mi-am revenit din cumplita emoție, geamurile erau deschise. Privighetorile cântau în mărul de lângă fereastră. Roua scânteia cu miliardele de lacrimi peste întreaga grădină. Era în ziua de 22 mai, ora opt și zece dimineața, anul una mie nouă sute cinci zeci și șapte…
