”O prea mare iubire ucide” - Ștefan Augustin Doinaș și balerina Irinel Liciu

Irinel Liciu

După o zi de la moartea lui Ștefan Augustin Doinaș, soția acestuia s-a sinucis,, lăsând un bilet în care a scris: «o prea mare iubire ucide»“. Aşa suna ştirea care a ţinut prima pagină a ziarelor, la finalul lunii mai a anului 2002. În spatele gestului extrem făcut de soţia scriitorului stă o poveste de iubire pasională care a durat 42 de ani.

A fost o iubire fulgerătoare, intensă şi i-a ţinut împreună mai bine de patru decenii, în ciuda problemelor întâmpinate. S-au cunoscut în casa unor prieteni, la Bucureşti, în plin regim comunist. El era un poet care încă nu îşi crease un renume, iar ea era o vedetă care strălucea deja în luminile reflectoarelor. 

Ştefan Augustin Doinaş , pe numele adevărat Ştefan Popa, era fiu de ţărani din judeţul Arad. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, debutase în "Jurnalul literar" în 1939. Fusese recompensat cu Premiul ”Eugen Lovinescu” pentru manuscrisul "Alfabet poetic", prezentat la un concurs. Numele lui nu însemna nimic în comparaţie cu al ei. Irinel Liciu, pe numele său real Silvia Lia Voicu, era prim-solista Baletului Operei Române din Bucureşti. Balerina şcolită la Moscova era în anii 50 o vedetă a Bucureştiului care umplea până la refuz sălile de spectacole şi avea reprezentaţii în afara graniţelor. El stătea în gazdă la un balerin, aşa a întâlnit-o. Pe urmă a privit-o îndelung pe scena Operei şi a făcut o obsesie pentru ea și, curând, obsesia a devenit reciprocă. Femeia fatală a Bucureştiului, Irinel Liciu, era la braţul unui poet care trăia din leafa de ziarist la o revistă culturală.  Se spune că el i-ar fi scris o poezie pe un măr. A tăiat mărul în două şi l-a împărţit: ”Partea asta eşti tu, partea asta sunt eu!”. Aşa a început o frumoasă şi tragică poveste de iubire pe care nici moartea nu a despărţit-o.

În 1957, poetul a fost condamnat la doi ani de puşcărie politică pentru că a omis să denunţe un coleg de la revista „Teatru“, care vorbea despre extinderea revoluţiei maghiare şi în România. Irinel şi-a folosit toată influenţa pentru a-l scăpa de detenţie. Vedeta admirată de comunişti a bătut la toate uşile posibile pentru a-şi elibera iubitul din arest. A mers în audienţe la mai-marii partidului şi a reuşit să îl elibereze pe poet din închisoare. S-au căsătorit în 1958 şi de atunci au devenit nedespărţiţi. Pentru Doinaş, un poet interzis, au urmat ani grei. Vedeta Irinel Liciu a primit în 1958 titlul de Artistă Emerită, acordat de la Gheorghe Gheorgiu Dej. Ea a fost cea care l-a întreţinut pe poet o bună perioadă de timp. „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga «domnul Irinel“, povestea Doinaş într-un interviu. Balerina a părăsit Opera din Bucureşti la sfârşitul anilor 60, când partenerul său de scenă a plecat din ţară. Pentru ultima dată, balerină a urcat pe scenă la data 12 februarie 1970. Şi-a încheiat cariera cu acelaşi rol cu care debutase. N-a mai revenit niciodată în sala de spectacole în care a strălucit, nici măcar ca spectator. 

 
A rămas acasă să-i fie soţie poetului care începea să aibă succes. Ştefan Augustin Doinaş publică primul volum de poezie şi primeşte primul premiu al Uniunii Scriitorilor. Ajunge un nume apreciat şi cunoscut în literatură. Face compromisuri pentru a putea scrie sub regimul comunist. Despre unele dintre versurile considerate compromis, poetul avea să spună : „Le-am scris gândind că ce fac acum pot să repar mâine“. 

Cei 42 de ani de relaţie n-au fost lipsiţi de probleme. S-a spus despre poet că ar fi avut o slăbiciune pentru femei şi că, nu doar o dată, ar fi călcat strâmb.Se îndrăgostea de femei de condiţie modestă, iar episoadele sale de infidelitate au devenit de notorietate. Irinel Liciu află şi trăieşte cu această criminală realitate: Doinaş înşală! Are chiar un episod în care îl părăseşte şi Doinaş are, astfel, şansa să scrie una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română: „Astăzi ne despărţim”. Însă, o iubire mare iartă trădările.

 Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim. 

Stând la început de anotimp fermecat, 

astăzi ne despărţim 

 cum s-au despărţit apele de uscat. 

 Totul e atât de firesc în tăcerea noastră. 

Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ... 

Alături, umbra albastră 

 pentru adevăruri gândite stă mărturie. 

 Când Doinaş s-a îmbolnăvit de cancer, a început o luptă pentru supravieţuire. Au urmat ani de tratamente, medicamente, spitalizări, accidente vasculare. Balerina strălucitoare de altădată i-a stat alături. L-a ajutat să meargă, sprijinit în baston, l-a îngrijit şi a sperat că finalul nu va fi cel prezis de medici. Pe 25 mai, poetul de 80 de ani a murit pe masa de operaţie, la Spitalul Fundeni din Bucureşti, în urma unui infarct. 

Irinel a refuzat să îi supravieţuiască. S-a dus acasă, în apartamentul pe care îl împărţiseră vreme de 42 de ani, şi a înghiţit un pumn de somnifere. Avea 74 de ani şi a considerat că viaţa nu mai are rost fără cel pe care l-a iubit. Înainte de gestul fatal şi-a scris ultimele cuvinte de dragoste pe o foaie albă de hârtie: "Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide". 

Menajera a găsit mesajul şi a descoperit trupul neînsufleţit a doua zi. Vestea morţii lui Irinel a şocat o ţară întreagă. 

 Au fost înmormântaţi împreună, în cimitirul Bellu, pe Aleea Academicienilor. 

Ce nu știai despre Marin Preda

imagine de la înmormântarea lui Marin Preda

Marin Preda nu scria niciodată cu pixul sau creionul. Scria cu un stilou de aur, care după moartea lui nu a mai funcționat niciodată. Penița era tocită mai mult într-o parte și pentru a scrie cu el trebuia să știi cum să îl ții și în ce poziție să îl apleci, dar nimeni nu a reușit să îl facă să scrie.

Prozatorul Marin Preda a scris poezii în tinerețea lui cea mai fragedă. Din păcate, s-au pierdut. Când mergea în satul natal, niciodată nu-l auzeai să zică: „Mă duc pe la cutare, fiindcă mi-e prieten”. Nu era genul lui. Încă de pe atunci, Marin era un mare singuratic. Când vorbea cu cineva, mintea-i zbura în alte părți. Tot ce-l interesa pe el pe lumea asta era scrisul, cărțile lui.

Părea mai retras, poate și din cauza miopiei, care i s-a descoperit mai târziu, la București. Nu saluta pe toată lumea și nu dădea noroc.

Scriitorul se documenta serios înainte de a scrie ceva. ”Odată l-am întrebat, făcând-o puțin pe prostul: „De unde știi Marine, cu cine s-a întâlnit Hitler și ce a zis cutare general și așa mai departe?”… „Bă, Minică, păi eu, ca să pot să scriu așa ceva, consult zeci, chiar sute de surse. Și când s-a cristalizat totul in minte, abia atunci aștern pe hârtie.” (Minică Roșu, prieten din copilărie)

Bita – Joita Preda (Catrina) mama lui Marin Preda

Minică Roșu, prietenul din copilărie al lui Marin Preda, povestește:

În casa lui Nicolae Stroescu, marele chiabur de pe vremuri, de la noi din comună, exista un pod cu multe cărți în foileton, și Marin se strecura acolo și citea ce-i pică în mână: „În noaptea nunții”, „Săru-mâna”, și nu mai știu ce romanțuri în serial. Mă lua și pe mine cu el și până nu termina de citit cartea nu se lăsa. Eram amândoi de tot hazul. Eu, fiind singur la părinți, eram mai dichisit îmbrăcat – încins cu un brâu de catifea, cămașă și izmene cu flori cusute de mama. El era cu o cămașă de tort și izmene tot de tort și încins cu… piedică de la cai! Nu dădeai două parale pe noi. Desculți, cu capetele tunse chilug, o făceam pe intelectualii – incercam să improvizăm, să scriem, să facem ceva din cele citite. Când am absolvit școala silvică, tata mi-a zis: „Uite 2.500 de franci. Cu ei te duci și-ți găsești serviciu în țara asta”. Am rămas oarecum surprins, dar când i-am spus lui Marin cum stă treaba, el m-a surprins și mai tare cu vorba lui: „Bă, hai că merg și eu cu tine la București”. La vremea aceea, Marin arăta ca vai de lume, îmbrăcat în haine de tort, țesute în casă, țesute de țața Joița, mama lui; cu izmene de tort pe el și o pereche de pantofi cu nu știu câte petice pe ei… Dormeam cu el, la niște frați de-ai lui, prin niște păduchernițe, în Colentina. Dormeam cu el în cameră, dar mai mult discutam de cărți, de viață de toate zilele, în sfârșit… Dimineața plecam și, din banii pe care îi luasem de la tata, îi cumpăram și lui Marin un corn cu lapte bătut, că n-aveam mai mult să-i dau. Împreună căutam – eu pe la Ministerul Agriculturii, el pe la ziare, să vadă dacă poate intra undeva, pe la „Universul” sau „Contemporanul”. Era nebun după scris. Citea până și reclamele de pe ziduri. Treaba asta mă enerva, că eu mergeam înainte și, când mă uităm în urmă, îl vedeam departe de mine, oprit în mijlocul străzii. „Hai, bă, odată!”, strigam, dar el îmi făcea semn cu mâna… „Stai să termin de citit” și nu pleca nici de-al dracului. Era foarte încăpățânat, încă de pe atunci. 

casa lui Marin Preda

Într-o zi, pregătindu-se să iasă din casă, îi zice Nuți, soția lui cea tânără: „Aseară te-a chemat Gogu Rădulescu ca să te bage în partid”… „Da, m-a chemat”, a confirmat el. „Și crezi c-o să te primească în partid, cu pălăria asta pe cap ?”… „Păi, chiar de asta o și port!”, a zis el și i-a întors spatele, așa cum făcea el când cineva îl enerva și spunea câte o prostie.

Când a apărut prima dată „Delirul”, Ceaușescu l-a certat, că venise la el ambasadorul sovietic să-l reclame pe Marin, pe motiv că-l vorbea de bine pe Antonescu. Ceaușescu i-a răspuns însă rusului: „Dom’le, la noi scriitorii sunt liberi să scrie ce vor. Nu am ce să-i fac lui Marin Preda. E părerea lui de scriitor”. I-a mai zis și altele, așa și pe dincolo, dar după aia, l-a chemat pe Marin și i-a zis: „Tovarășe Preda, trebuie să modifici cartea la ediția a doua”. Când să apară ediția a doua, a venit la el Dumitru Popescu și l-a abordat direct: „Se interesează Ceaușescu dacă ai făcut modificările în carte”, iar Marin a oftat și a zis cu voce înceată, să audă și ăla: „Sunt recunoscător că măcar mi s-a lăsat nemodificat titlul”…

Odată, a insistat să-mi comande o porție de brânză. A insistat atât de mult, că m-a și enervat: „Cum să mănânc brânză după friptură?”, i-am zis. Văzându-mi reacția, a lăsat-o mai moale și a dres-o în stilul lui, că brânza e bună „să deschidă creierul pentru șpriț”. Ne-am trezit contrazicându-ne – el că era cum zicea el, eu că era cum zic eu. Cert este că a comandat brânza, a luat din ea, dar mie nu mi-a dat decât într-un târziu: „Ia, bă, să vezi cum e!”. I-am făcut hatârul, am gustat și, într-adevăr, când am gustat din brânză, parcă și mie mi-a venit așa, să beau mai mult ca înainte. „He-he-he. Vezi, bă, că toată viața înveți. Brânza nu e pentru țărani. E pentru franțuzi și pentru intelectuali subțiri ca noi”.

Niciodată Marin nu jignea fără motiv. Îi întorcea spatele sau îl înjura doar pe cine merita acest lucru. Marin era un om calm, cu capul așa, lăsat ușor într-o parte, și vorbea blând. Dacă nu-l călcai pe coadă, era un om bun, deosebit de bun. Maică-să, Joița, era moartă după el…

Dintr-un articol semnat de Monica Andronescu și publicat în ziarul Metropolis aflăm următoarele:

De apariția romanului „Moromeții” se leagă unul dintre cele mai importante momente din viața lui… La 30 de ani, o cunoaște la cantina Uniunii Scriitorilor, pe cea care avea să devină marea lui iubire, Aurora Cornu, cu care relația avea să înceapă însă doi ani mai târziu, la mare. O poveste care a început furtunos, cu o cerată pe o cameră de hotel… A cerut-o în căsătorie a doua zi… Ei i se datorează la ceva timp apariția „Moromeților” al cărui manuscris l-a descoperit într-un sertar și l-a îndemnat să-l publice.

Cei patru ani de căsnicie care au urmat au însemnat o viață. Iar despre această viață, Aurora Cornu, revenită în urmă cu câțiva ani în România, mi-a povestit într-o seară, pe celebra terasă de la Uniunea Scriitorilor, care încă exista pe-atunci… „Marin era un tip perfect ca om, ca bărbat, ca amant, ca soţ, de un farmec nesfârşit… Despărţirea noastră a fost tot atât de frumoasă cum a fost întâlnirea noastră de amor. O chestie stranie. Cred că nimeni n-a înţeles de ce l-am lăsat eu şi după ani de zile m-a întrebat: «Dar, de fapt, de ce m-ai lăsat tu?». Şi i-am zis: «Nu ştiu.» Ştiam, de fapt. Aveam alte vise. Visele ne-au despărţit. Eu voiam să văd lumea, el voia să-şi împartă viaţa poporului lui, el avea dreptate, el e profund prezent în viaţa poporului lui, iar eu sunt trecătoare. Îl iubesc viu, mort şi până la sfârşitul vieţii mele şi el «de męme»”.

„Mă opresc din scris. Ceva diafan, nespus de frumos, pluteşte în jurul meu, peste hârtie, peste mâna cu care îţi scriu…” Aşa îi scria Marin Aurorei în prima scrisoare de după minunata lor întâlnire de la mare, unde după mici răutăţi şi tachinări s-a născut o poveste de dragoste aprigă şi chinuitoare, care i-a mistuit în cei patru ani cât au fost împreună cât pentru o viaţă întreagă. Şi scrisoarea continuă. „Şi văd ochii tăi (care au de la o vreme ceva jucăuş, ceva dulce şi viclean totodată) deschişi pe jumătate asupra mea şi-ţi văd gura zâmbind… Este ispita raiului! (…) Oh, te iubesc! Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri…”

„Era o mare pasiune între noi”, îşi aminteşte Aurora, întrebându-se oare de ce Marin îi asculta pe-atunci sfaturile… „Pentru că vă iubea”, i-am sugerat. Şi a râs. „Nu e destul pentru un scriitor. Scriitorii sunt nişte animale foarte periculoase. De fapt, singura lor femeie este literatura. Asta iubea cel mai mult, opera lui… Femeile din viaţa lui… le trata ca pe regine, toate nevestele lui erau regine, dar trebuie să fii foarte naiv ca să crezi că un scriitor are neveste, el are o singură metresă care e opera lui.” Şi nici unul dintre cuvinte n-a fost spus cu tristeţe, doar cu nostalgie. „Nu ne-am jucat… Chiar era o mare pasiune. Foarte puţin ne-am despărţit în patru ani. Am stat împreună minut de minut, secundă de secundă, el scriind, eu dormind, pentru că eram bolnavă… eram foarte slăbită, n-aveam nici o boală organică, un fel de depresie şi de dezgust de viaţă şi el, care era de felul lui ipohondru, s-a transformat în infirmier. Ceea ce i-a cruţat lui vreo doi ani de ipohondrie, până când m-am întremat eu şi am schimbat rolurile. Eram foarte fascinată. Şi de el, şi de literatura lui mai ales. Iar el a găsit în mine o lectoare de care era foarte fericit, aşa că mă trezea din somn fără milă să-mi citească o frază… Am fost foarte fericiţi şi am trăit atât de intens, că probabil că alte cupluri izbutesc să facă asta în 30-40 de ani. Noi am făcut-o în patru ani.”

Acum, la o distanță considerabilă în timp, Aurora Cornu a ales să dea spre publicare scrisorile lui Marin Preda către ea. „Am avut senzaţia că trebuie s-o fac, pentru că altfel s-ar putea să le pierd. Le-am purtat prin lume cu mine vreo 30 de ani, am schimbat oraşele, Paris, Londra, New York, înapoi la Paris…. Şi ele erau totdeauna cu mine şi acum mi-am zis că e momentul, că altfel cine ştie… Nu am sfâşiat nicio intimitate, pentru că Marin, contrar lui Eminescu, care nu bănuia că va fi citit de altcineva decât de Veronica, Marin ştia bine că va fi citit. Scrisorile lui sunt perfect literare. Sunt texte perfecte. Au seriozitate literară…”

Iată una dintre scrisori, o adiere ca din cele mai frumoase pagini din „Cel mai iubit dintre pământeni”… „Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea m-am întors acasă stăpânit de un sentiment mic şi ciudat care abia a doua zi mi-am dat seama ce înseamnă. (…) Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme, tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu…”

Cum era Marin Preda în intimitate? Cum iubea Marin Preda? Cum îşi trăia tristeţile, cum suferea? Aurora Cornu răspunde simplu: „Era fermecător în intimitate, avea un fel de a te utiliza pentru literatura lui, în care tu nici nu-ţi dădeai seama că el te stoarce ca pe o lămâie, tu erai foarte fericită să contribui. Un om perfect unic. Iar şansa de a-l cunoaşte pe Marin şi de a fi în viaţa lui e una complet majoră. Nu ştiu dacă toată lumea a apreciat şansa asta. Eu da… Faptul că eu am plecat e pentru că aveam alte vise şi probabil că în tinereţea şi prostia mea de-atunci îmi închipuiam că un Marin Preda se găseşte şi la alte colţuri de stradă. Ei bine, nu…”.

A fost fericită cu Marin? „Da, dar am plătit toate preţurile care erau de plătit şi nu mi s-a părut scump.” Ce a păstrat? Amintirea unor ani în care „trăiam în literatură, în idealuri, în creaţie, creaţie genială…”. Amintirea unei seri la Sinaia când Marin a început să plângă, iar ea l-a tras într-un tufiş ca să nu-l vadă nimeni pe Marin plângând. „Nu mi-a iertat-o niciodată. «Ţi-a fost ruşine de lacrimile mele», mi-a spus”… Amintirea colorată de canarul Cane – aşa cum îl botezase Marin – şi care intrase într-o zi pe fereastră în prima lor locuinţă împreună şi se aşeza pe capacul aparatului rusesc la care ascultau muzică şi se întrecea cu Mozart… şi care într-o zi a zburat de unde venise, amintirea unei seri la Mogoşoaia când sub fereastra lui Marin a căutat un greiere care cânta prea tare şi-l deranja…

________________________________________________________________________

Marin Preda a murit în noaptea de 15 spre 16 mai 1980, în camera cu numărul 6 de la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia. Medicii legişti au stabilit că Preda, care avea o alcoolemie de trei la mie, a murit înecat în propria vomă. În jurul morţii subite a scriitorului s-au făcut tot felul de scenarii. Preda îi supărase pe ruşi după apariţia romanului ”Delirul” şi era urmărit de Securitate. ”Cel mai iubit dintre pământeni” se lansase de două luni.  

 ”În faţa morţii nu mai eşti nimic, nu mai eşti poet, eşti un simplu om care trebuie să dispară” spunea Marin Preda în ”Cel mai iubit dintre pământeni”. La 57 de ani, în noaptea de 15 spre 16 mai 1980, în acelaşi an în care cunoscuse succesul cu celebrul roman ”Cel mai iubit dintre pământeni”, Preda a fost în faţa morţii un simplu om, care a trebuit să dispară. Scriitorul a fost găsit mort în camera cu numărul 6 din vila de creaţie de la Mogoşoaia.

Marin Preda şi-a petrecut ultima zi din viaţă, 15 mai 1980, la Editura ”Cartea Românească”, în biroul său de director. După spusele apropiaţilor, acesta ar fi fost locul în care petrecuse cel mai mult timp în ultimele luni. În ultima zi, în biroul său, Preda a primit vizite, a scris şi spre seară a rămas, aşa cum obişnuia, singur. Aici i-ar fi adus coana Vetuţa, femeia de serviciu, o sticlă de rom cubanez, după spusele şoferului Turturică. Preda a băut singur, închis în birou, până târziu în noapte. Femeia de serviciu a fost cea care i-a chemat un taxi să-l ducă la vila de creaţie de la Mogoşoaia, unde Preda obişnuia să doarmă de câteva săptămâni. Scriitorul băuse şi a fost ajutat să urce şi să coboare din taxi. Potrivit declaraţiei şoferului de taxi, prezentată de Mariana Sipoş în cartea “Dosarul Marin Preda”, scriitorul “se afla în stare avansată de ebrietate”. Ajuns la Mogoşoaia, Preda este urcat în camera sa, cea cu numărul 6, unde i se duce de mâncare: o omletă. Scriitorul nu adoarme şi în jurul orei 1.30 coboară în sala de mese, acolo unde petreceau mai mulţi scriitori la o zi de naştere. Se spune că Preda a cerut apă şi i-au dat două pahare: unul cu apă şi altul cu votcă. După spusele martorilor, consemnate de autorii care au făcut din moartea scriitorului subiect de roman, Preda a băut paharul de votcă şi a căzut cu capul pe masă. În jurul orei 2.00 dimineaţa este urcat, pe braţe, în camera sa de poetul Virgil Mazilescu şi de portar. Cei doi l-au lăsat în pat, îmbrăcat în palton. A doua zi, Preda urma să plece la Focşani la o întâlnire cu cititorii.

Marin Preda a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 16 mai, în patul său din camera 6 de la Mogoşoaia, de către scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu. În interviurile date dupa moartea lui Preda, acesta povesteşte scena găsirii trupului neînsufleţit al prozatorului : ”În dimineaţa plecării, telefoanele de la Focsani mă zăpăciseră. Întâlnirea lui Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sala teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregatea un fel de sărbătoare a autorului. Pe la ora 11.30 l-am luat pe Cornel Popescu şi-am plecat la Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. Am urcat în goană scările din marmură şi am bătut la uşa camerei cu numarul 6. Niciun raspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis... Marin Preda părea că doarme într-o poziţie nefirească”. Medicul s-a grăbit să-şi ia trusa din maşină la vederea trupului lui Preda, însă decesul survenise de mult. ”Marin Preda murise şi nici eu cu trusa mea plină de injecţii si nici nimeni de pe lumea asta nu-i mai putea fi de ajutor”, mai spunea mediul în interviurile date după moartea lui Preda.
Potrivit certificatului medico-legal moartea lui Preda ”s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice”. Scriitorul avea câteva echimoze pe frunte, semne pe care anchetatorii nu le-au catalogat ca având rol în producerea decesului ”Semnele de violentă descrise la autopsie s-au putut produce prin lovire de corp dur si nu au un rol în producerea mortii”, s-a mai consemnat în procesul verbal. Din dosarul prezentat în cartea Marianei Şipoş reiese că alcoolemia scriitorului era de 3 grame la mie. Uniunea Scriitorilor a organizat funeraliile lui Preda. Mii de oameni au venit să îi aducă un omagiau la Muzeul Literaturii Române, acolo unde a fost depus trupul neînsufleţit. Într-o zi urâtă şi ploiasă, la fel ca noaptea în care a murit, Marin Preda a fost înmormîntat la cimitrul Bellu.

Alexandru Preda, fratele scriitorului a susţinut cu tărie că Preda a fost ucis de Securitate. “Cred, în sinea mea, nu puţin, ci mult, că în mod cert a fost omorât. Dumnezeu ştie de cine şi cum”, declara acesta într-un interviu, în urmă cu câţiva ani. Criticul Alex Ştefănescu scria, în 1999, în articolul “Moartea lui Marin Preda - un subiect de roman poliţist” : “A început să circule zvonul că Marin Preda a fost, de fapt, lichidat , fie de oamenii lui Ceauşescu (fiindcă devenise incomod prin independenţa sa), fie de agenţi ai KGB (fiindcă în romanul «Delirul» îl prezentase cu o anumită înţelegere pe Ion Antonescu)”. Aurora Cornu , prima soţie a lui Marin Preda declara într-un interviu la Paris : „După ce am văzut fotografiile date de poliţie cu cadavrul lui Marin nu poţi să nu te întrebi dacă nu este vorba de un asasinat”. Soţia scriitorului , Elena Preda a vorbit şi ea de-alungul anilor despre suspiciuni legate de o eventuală otrăvire a scriitorului cu cianură de potasiu. 

Marin Preda a fost urmărit de Securitate în ultimii ani din viaţa sa. Declaraţiile soţiei sale , Elena, făcute publice după moartea lui Preda arată că scriitorul era urmărit, şicanat cu telefoane de către necunoscuţi, ameninţat şi speriat. Preda avea dosar la Securitate încă din 1971. Numele de cod pentru romancierul Preda era ” Editorul ”. Securiştii îi urmăreau atât viaţa personală, cât şi activitatea de director de la Editura Românească, dar mai ales poziţia faţă de regim. ”Delirul” (1975) şi ” Cel mai iubit dintre pământeni”(1980) sunt considerate a fi cărţile din cauza cărora Preda şi-ar fi atras antipatia regimului comunist şi aversiunea vecinilor sovietici . Cu cât pentru mase cărţile lui Preda deveneau mai importante,cu atât scriitorul devenea mai periculos pentru regim.

”Delirul” a apărut în ianuarie 1975. Cartea în care prozatorul îl reabilitează pe mareşalul Antonescu s-a vândut în 100.000 de exemplare, potrivit statisticilor . Prezentarea mareşalului Antonescu într-o lumină favorabilă n-a fost deloc pe placul vecinilor de la Moscova. Cartea a avut parte de recenzii negative la Moscova, imediat după apariţie. Controversele din jurul cărţii au sporit interesul cititorilor pentru volum. Comuniştii i-au cerut lui Preda să revină asupra tratării evenimentelor prezentate în roman şi astfel s-a scos o a doua ediţie în luna mai a aceluiaşi an. Elena Preda a povestit în interviurile date după moartea scriitorului că după apariţia romanului ” Delirul” a început o perioadă de hărţuire. ”După apariţia Delirului, pentru noi a urmat o perioadă cumplită, de hăituire. Cineva căuta ca Marin să nu se mai simtă în siguranţă. Chiar si eu am primit câteva scrisori şi biletele, pline de cuvinte obscene şi ameninţări, semnate "Un grup de legionari", deşi putea fi oricine - un nebun, un om al Securităţii, un agent sovietic. Bănuiesc că miza acestor presiuni era volumul al II-lea de la Delirul”, mărturisea Elena Preda într-un interviu dat după moartea scriitorului pentru Formula AS. Au existat speculaţii referitoare la faptul că regimul s-ar fi temut ca Preda să scrie un al doilea volum al romanului ”Delirul”. S-a vehiculat şi ideea că scriitorul se pregătea să publice cartea în Occident, acolo unde ar fi fost ferit de cenzură. Nu se ştie dacă Preda începuse să lucreze la continuarea romanului ” Delirul”, pentru că după moartea sa nu s-a găsit niciun manuscris care să ateste acest lucru.

"Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură, hotărâtoare, de a renunţa la scris, nu aş lua-o” spunea Marin Preda care, în ciuda hărţuirilor şi urmăririlor Securităţii sau ale agenţilor KGB, a continuat să scrie.

În 1980, cu două luni înainte de moarte apare ” Cel mai iubit dintre pământeni”. S-a vândut în 200.000 de exemplare, potrivit statisticilor, acesta fiind cel mai mare tiraj pentru un volum românesc în epoca comunistă. Petrini, eroul principal al romanului, aminteşte în carte de ”Era ticăloşilor” şi opinia publică a interpretat celebra expresie ca semn al opoziţiei lui Preda faţă de regimul în vigoare. Curajul cu care Preda a vorbit în celebrul roman despre adevărul din anii totalitarismului a uimit cititorii din vechiul regim. S-a spus că din momentul apariţiei romanului Preda a fost catalogat drept periculos pentru regim, fiind considerat un scriitor imprevizibil, greu de controlat, de ale cărui scrieri comuniştii se temeau. Doar două luni a apucat Marin Preda să se bucure de succesul înregistrat cu ” Cel mai iubit dintre pământeni”, volum despre care se crede că a fost cartea sa de suflet.

S-a spus că Preda se pregătea sau începuse deja să lucreze la o nouă carte. Un roman în care avea să vorbească despre cum au fost lichidate valorile neamului în ”obsedantul deceniu”. Soarta manuscriselor lui Preda este, ca şi moartea sa, învăluită în mister. Apropiaţii au declarat că prozatorul ar fi avut o valiză cu manuscrise pe care o păstra la Editura Românească şi despre care îşi exprimase dorinţa de a fi predată fratelui său, în cazul în care el ar păţi ceva. Nu se stie ce s-a întâmplat cu valiza. Se ştie însă, din documentele prezentate în cartea ” Dosarul Marin Preda” că Securitatea mai verificase sediul Editurii în căutarea manuscriselor lui Preda, având chiar cheie de la biroul prozatorului în care securiştii obişnuiau să facă vizite nocturne. Dacă securiştii au găsit ceea ce căutau şi manuscrisul unui nou roman al lui Preda a fost descoperit sau nici nu a existat, rămâne un mister.

După cele povestite de Elena Preda, în interviurile date după moartea prozatorului, Preda s-a temut de moarte. În 1978 cineva i-ar fi făcut prozatorului un horoscop care îi prevedea ” o cumpănă” în 1980. În 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulaţie. Un TIR a schimbat brusc sensul de mers şi a intrat în maşina lui Preda care a scăpat ca prin minune. După cele povestite ulterior de soţie, maşina scriitorului a fost făcută praf, dar Preda a scăpat fără nicio rană. ”Credea că horoscopul lui se împlinise si că trecuse deja peste acea cumănă prezisă” povestea Elena Preda pentru Revista Formula- AS, în 2010. "Să fi avut Marin presimţirea morţii? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi vin în minte scene şi mici întâmplări, altcumva greu de explicat. De pildă, în anul morţii lui, în martie, am mers împreuna cu el la Casa Modei şi a insistat să-mi aleaga el hainele. Ei bine, ca niciodată, mi-a ales numai îmbrăcăminte de culoarea neagră - taior negru, pălărie neagra, pantofi negri! Tot ce am purtat la înmormantare erau chiar hainele cumparate de Marin la Casa Modei”, mai spunea soţia scriitorului în acelaşi interviu.

articol publicat de Elisabeth Bouleanu în Adevărul.ro, anul 2015

Marin Sorescu - O, zei!, comentariu Adina V.

O, zei!

E noapte târziu, 

Troznește ciudat mobila calului troian

În mijlocul cetății.

Și troienii, cuprinși de spaimă,

Se întreabă:

Oare ce nenorocire

Ne mai paște?

Când troznește fără rost,

Ca o bombă veche, uitată din celălalt război,

Garderoba calului troian

În mijlocul cetății, 

Nu este bine.

O, zei!

Marin Sorescu se folosește de un simbol mitologic pentru a transmite mesajul. Calul troian a pus capăt războiului de zece ani, timp în care grecii au încercat să cucerească Troia. Zidurile cetății nu au putut fi doborâte. Exista un secret: cetatea nu putea fi cucerită decât dacă troienii spărgeau ei singuri, de bună voie, aceste ziduri. Calul troian a fost construit, nu în primul rând, pentru a intra astfel grecii în cetate, ci pentru a-i determina să spargă porțile, calul fiind mai înalt decât acestea. Iată cum o ofrandă (așa cum au crezut troienii, era, de fapt, un pericol ce urma să ducă la căderea cetății Troia). Marin Sorescu a vrut să arate cum acest ”cal troian”, acceptat de bună voie în ”cetate” este de fapt un pericol pentru ”troienii” actuali. Cum a făcut legătura cu prezentul? Mobila, garderoba sunt din lemn, dar ele sunt în intimitatea noastră, în casa fiecăruia. Calul troian actual fiind și el în cetate, noțiunea de ”casă” se extinde la ”țară”. Pericolul (calul troian) este lângă noi și noi l-am acceptat, l-am introdus în viața noastră. Este ca o bombă care urmează a exploda. Ceva urmează să se întâmple. Atmosfera creată este cea a încremenirii, înlemnirii sub imperiul terorii: ”Oare ce nenorocire / Ne mai paște?”.

Se simte imposibilitatea acțiunii, practic nu se remarcă decât așteptarea, o așteptare terifiantă și conștientizarea faptului: ce urmează nu ”va fi bine”. 

Troznește mobila ca un avertisment: ceva se va întâmpla. În atmosfera statică, a așteptării, la orele târzii ale nopții (noaptea cu siguranță poate fi interpretată și din punct de vedere simbolic)  troznetul crează o senzație de teamă, fiind prezent acest element auditiv în ambele părți ale poeziei, ca precursor al ”bombei” ce urmează a exploda. 

Punând în contrast liniștea nefirească în timp de noapte, troznetul calului troian al lui Sorescu avertizează că istoria se repetă (bomba uitată din celălalt război). 

Dacă prima parte a poeziei se referă strict la mitologie, în a doua parte se realizează conexiunea cu prezentul. Mobilă, garderobă, bombă sunt cuvintele care denotă o acțiune cu efect moralizator din trecut e pe cale să se repete în prezent. Cu un efect preconizat la fel de devastator. 

”Ca o bombă veche, uitată din celălalt război”... Mitologia ne oferă destule exemple din care ar fi trebuit să învățăm. ”Bomba” este adusă în imagine nu numai pentru efectul el, ci și ca să facă trecerea în peisajul actual. Din păcate, lecția calului troian a fost uitată.

”Să nu-i crezi pe greci nici când fac daruri” este un proverb care se referă exact la modul cum a fost cucerită Troia. Făcând paralela la prezentul lui Sorescu, putem foarte bine asocia calul troian cu un alt pericol, comunismul, ori poate cu o boală invadatoare care scurmă ascunsă în trup.

”Ceva se va întâmpla” spunea Sorescu, în această poezie scrisă înainte de 1989 și interzisă de regimul comunist.

Adina V. 

Întâmplări mai puțin cunoscute despre Octavian Goga

Octavian Goga a început să compună pe la vârsta de 9-10 ani. Ion Lupaş, colegul lui de clasă, relatează că marele poet ar fi scris următoarele versuri la 14 mai 1893, deci pe la 12 ani, la cererea bătrânului vataf al Răşinarilor, Mihail Jurca. Se păstrează şi azi acel petec de hârtie:

Românul, de dimineaţă până seara

Tot lucră necontenit,

Dar cu toată osteneala

Tot este dispreţuit.

Dar va să vin-odată vremea

Când românul nu va suferi,

Când se va schimba şi lumea,

Când opinca va domni…

Debutul său publicistic va avea loc în 1897, în Tribuna şi în Tribuna literară cu un număr de 36 de poezii, majoritatea semnate Octavian, una („Atunci”) semnată Tavi, iar alta („Dragoste barbară), Sfinx. În aceeaşi perioadă, tânărul poet de la Răşinari mai publică versuri (11 poezii) în Familia lui Iosif Vulcan, de la Oradea şi o poezie, „Nu-i fericire pe pământ”, în Revista ilustrată, foaie enciclopedică literară, condusă de Ion Pop Reteganul. Destul de numeroase – „preţ ca de un volum de poezii”, cum mărturisea însuşi Goga -, creaţiile sale de debut nu se remarcă printr-o notă originală, păstrând puternice reminiscenţe din Coşbuc, din poeţii germani (Uhland, Schiller, Heine) şi mai ales din Eminescu („încercările mele tinereşti” – scrie Goga – „sunt răsărite pe urma vegetaţiei eminesciene”).

Casa din Rășinari datează de dinainte de 1800 şi a aparţinut familiei preotului Ion Bratu, bunicul lui Goga. Patul cu baldachin în care a venit pe lume Goga, pe 1 aprilie 1881, mobilierul de lemn pictat, vasele de pământ în care se gătea, masa la care s-au născut multe din poeziile poetului, toate au rămas la locul lor.


„Eminescu a trecut prin această casă când mama lui Octavian Goga era mică. Membrii familiei au luat-o pe ea de pe cuptor şi l-au pus pe Eminescu să doarmă acolo. Poetul era în drum spre Ţara Românească“, povesteşte Constantin Bucşan. În antreul casei de la Răşinari, biblioteca veche de mai bine de o sută de ani, plină în mare parte cu carte religioasă, a rămas neatinsă. Într-o familie de intelectuali, printre cărţi şi discuţii despre patriotism şi unire, avea să se formeze cel care a rămas în istorie drept „poetul pătimirii noastre“.

Goga a avut două surori, Victoria şi Claudia, cea din urmă fiind bunica lui Constantin Bucşan şi a actriţei Ilinca Tomoroveanu. De asemenea, a avut şi doi fraţi:Victor, mort la un an, şi Eugen, cu care a şi fost plecat pe front. Toţi membrii familiei au avut încercări literare.

Poetul face clasele primare în satul natal, la şcoala care, astăzi, îi poartă numele. Apoi, pleacă la liceu, la Sibiu, de unde este însă nevoit să se mute la Braşov. „Când era licean, a trebuit să plece de la liceul maghiar din Sibiu din cauza persecuţiilor, era un pic mai încăpăţânat, cum e toată familia, avea ceva de spus şi profesorii maghiari nu erau mulţumiţi de atitudinea lui. Atunci a fost nevoit să se multe la Braşov, la liceul Şaguna, pe care l-a absolvit“, povesteşte Constantin Bucşan. După liceu, Goga a absolvit facultatea de litere, la Budapesta.

Pe poarta casei au intrat, pe vremuri, nume celebre, prieteni cu Goga. De altfel, o fotografie păstrată în arhiva familiei îl surprinde pe poet, alături de mai multe persoane, printre care scriitorul Ion Luca Caragiale şi aviatorul Aurel Vlaicu, în curtea casei îmbrăcate în iederă.

„Au venit şi Aurel Vlaicu, şi Caragiale. Era prieten cu mai mulţi oameni din lumea literară. Cu Arghezi, de exemplu, avea idei total diferite, dar se stimau reciproc. Pe Aurel Vlaicu l-a susţinut serios în proiectele lui. Goga s-a implicat activ în lupta pentru eliberarea Transilvaniei, a şi fost închis o lună de zile, la Szeged, acolo unde l-a vizitat Caragiale. Erau prieteni!“, mai spune strănepotul poetului.

Din viaţa poetului nu au lipsit nici momentele amuzante. Prim-ministru al României între 28 decembrie 1937 şi 11 februarie 1938, Goga a trăit, în perioada respectivă, două momente rămase memorabile peste timp.

„Când era prim-ministru trebuia să ţină un discurs la radio şi a luat un taxi, ca să nu întârzie. Şoferul habar nu avea pe cine luase în taxi, căci nu erau televizoare pe atunci, nu erau mediatizaţi. Au ajuns la radio şi Goga l-a rugat să-l aştepte. Şoferul i-a spus «Domnule, nu pot, că vreau să ajung acasă. Vorbeşte domnul prim-ministru la radio». Şi Goga i-a dat un bacşiş atunci, şoferul a stat, s-a gândit şi a zis:«Mai dă-l încolo de prim-ministru», vă aştept pe dumneavoastră“

În 1906 se căsătoreşte cu Hortensia Cosma, fiica lui Partenie Cosma, unul dintre cei mai bogaţi români din Transilvania. Naşii au fost Alexandra şi Alexandru Vlahuţă. Căsnicia a durat 14 ani, destrămându-se atunci când Goga s-a îndrăgostit de o cântăreaţă.

Octavian Goga a intrat în publicistica literară cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Vasile Goldiş, Eugen Lovinescu.

A fost deţinut în iarna anului 1911 deoarece a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci.

În 1920 a fost ales membru al Academiei Romane, iar în 1924 a primit Premiul Naţional de Poezie şi Premiul Naţional Mihail Sadoveanu.

În anii imediat de după război, în plin avânt comunist, la Uniunea Scriitorilor a avut loc o şedinţă unde a fost prezentă toată floarea intelectuală scriitoricească din ţară. Subiectul era Octavian Goga. Poetul a avut chiar un guvern, extrem de naţionalist. Avea să intre în dizgraţia celor ce nu înţelegeau acel naţionalism adevărat, ce nu are legătură cu fascismul, cu xenofobia, cu tot ce poate fi mai rău propagat de alte forţe ce nu doreau naţii, ci populaţii.

Ei bine, Zaharia Stancu a fost cel mai vehement contestatar lovind cu tot ce a putut în distinsul Goga care nu mai putea să se apere. Zaharia Stancu a fost cel mai virulent şi cel mai negativist, neaprobând reabilitarea lui Goga.

La sfârşitul cuvântării lui Stancu, Tudor Arghezi a cerut să i se acorde câteva minute pentru a spune şi el ceva. Iată cuvintele pe care le-a rostit:

,,Eram în iarna anului... la conacul marelui Goga. Depănam amintiri şi multe alte probleme ale timpului. La un moment dat se auziră bătăi la uşa conacului. Goga s-a dus, a deschis uşa şi văzu un tânăr zgribulit cu nişte manuscrise în mână. Îl rugă pe maestru să le citească şi dacă se poate să le publice în ziarul ce îl conducea. Goga îl invită înăuntru pe tânăr şi luă manuscrisele ce cuprindeau încercările lui poetice. Le citi pe îndelete şi concluzia era clară. Tânărul era plin de talent. Îi spuse că nu poate să le publice acum dat fiind că revista era deja la tiparniţă. Însă Goga i-a dat un aconto tânărului cu promisiunea că în numărul viitor al revistei îi vor apărea încercările poetice, neuitând să menţioneze că sunt pline de talent. Acel tânăr se numea Zaharia Stancu.”

Concluzia lui Arghezi a fost colosală şi a intrat în istoria acelui moment: ,,Acum iată de ce pe lumea asta sunt scriitori culţi sau... desculţi.”

Apropoul era vis-a-vis de romanul lui Stancu, Desculţ. Arghezi a fost aplaudat de cei din sală, în picioare, minute în şir. Octavian Goga era reabilitat iar Stancu părăsea sala, jenat vădit de adevărul spus de Arghezi....

Era antisemit (nega drepturile legale ale populaţiei evreieşti), având în plan deportarea în Madagascar a 500.000 de evrei consideraţi “ilegali”. Octavian Goga a dus o politică pronazistă, intenţionând să se alieze şi să adopte politica Germaniei naziste.
George Călinescu afirmă despre poet: ”În istoria literaturii române de la origini până în prezent, după Eminescu și Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulțimii, poet național totdeodată și pur ca și Eminescu”.
După un accident vascular cerebral a intrat în comă, iar după două zile s-a stins din viaţă. În timpul funerariilor nu s-au rostit cuvântări, iar pe corpul său a fost depusă o zvastică nazistă, conform dorinţei sale menţionate în testament.

Amănunte mai puțin cunoscute despre George Coșbuc, marea dramă care i-a grăbit sfârșitul

Poetul era aproape obsedat de Divina Comedie a lui Dante Aligheri. Lucrase ani de zile la traducerea operei. Traducerea lui Coşbuc este considerată şi una dintre cele mai bune. Obsesia poetului mergea atât de departe, încât acesta făcuse propriul plan al infernului inspirat din Dante.

Dorul de casă al lui George Coşbuc aproape îl îmbolnăvea. Atunci când i se făcea dor de casă nimic nu-l putea reţine. Pleca spre munţi, la Hordoul său. 

În familia lui George Coşbuc au fost 14 generaţii de preoţi. Chiar şi în prezent această „tradiţie” este dusă mai departe, regăsind preoţi care se trag din familia lui Coşbuc în comuna Leşu de exemplu. 

La vârsta de 7 ani, George Coşbuc ştia deja să scrie şi să citească şi veşnic avea câte o carte cu el. 

Doar în clasa a IV-a, George Coşbuc a scris 160 de poezii. 

Slavici a refuzat să publice o poezie de-a lui Coşbuc în „Tribuna” pentru că o considera prea pesimistă. George Coşbuc a trimis „Balada Infernală”, pe când era în clasa a VIII-a. 

Dacă nu îi plăcea ceva la vreuna dintre poeziile sale, lua foaia pe care era scrisă şi o rupea sau o arunca în foc. Prietenii poetului îşi amintesc că o dată a aruncat în foc 10 poezii în doar câteva secunde. 

George Coşbuc a tradus opere din sanscrită, latină, germană, italiană şi engleză.

Data naşterii lui George Coşbuc ar fi greşită. Dacă data oficială de naştere ar fi 20 septembrie, într-o scrisoare el spune că este născut de Sfânta Maria, pe 15 august. 

După moartea unicului fiu, Alexandru, soţia poetului nu lăsa pe nimeni să modifice absolut nimic din camera acestuia. Nici măcar ultima carte din care citise înainte să moară nu putea fi închisă, rămânând deschisă la ultima pagină lecturată de Alexandru. 

Coșbuc era pasionat de automobilism. Una dintre mașinile pe care o conducea poetul îi aparținea unui moșier din Teleorman pe num Ion Alexandrescu -Stâlpeanu. Era vorba despre un Mercedes Benz Torpedo (printre primele din România) în care scriitorul a fost văzut des prin București în anii 1912-1915.

George Coșbuc se întrecea pe sine când era șofer. Acestuia îi plăcea să demonstreze cât e de talentat la volan și făcea, în dese rânduri, demonstrații pentru curioșii ce se adunau ca la urs să vadă “căruța fără cai”.

Fiul lui Coșbuc, Alexandru, a murit după un accident petrecut cu acest Mercedes Benz Torpedo. Bara de direcție a mașinii s-a rupt la 60 de km/h și șoferul Stâlpeanu a decedat pe loc. La câteva ore distanță a decedat și Alexandru Coșbuc (19 ani).

George Coşbuc s-a căsătorit în 1895 cu Elena Sfedea, fata unui mare comerciant. Un an mai târziu după căsătorie a venit pe lume Alexandru, un copil pe care poetul l-a iubit enorm. Acesta a rămas, de altfel, unicul copil al familiei Coşbuc. La vârsta de 19 ani, Alexandru era student. În august 1915 şi-a vizitat tatăl la Tismana, acolo unde poetul obişnuia să se retragă pentru a crea în liniste. Alexandru fusese chemat în armată şi urma să plece la Drobeta Turnu Severin. În dimineaţa zilei de 26 august, s-a urcat într-o maşină Mercedes Torpedo Benz, împreună cu Ion Alexăndrescu Stâlpeanu, un latifundiar din Teleorman, proprietarul autoturismului, cu intenţia de a ajunge la Târgu Jiu. Pe drumul de întoarcere, în raza localităţii Băleşti, maşina a lovit un bolovan mare, s-a răsturnat şi a intrat într-o căruţă care circula în faţă. Latifundiarul Alexandru Stâlpeanu , care se afla la volan a murit pe loc. ”Întorcându-se de la Târgu-Jiu împreună cu Alexandru Coşbuc, Alexandrescu accelerează ca să nu-i prindă noaptea pe drum. În raza comunei Băleşti, maşina se loveşte de un bolovan, în plină viteză şi se răstoarnă. Moşierul moare imediat „cu coşul pieptului zdrobit de volan”, Alexandru „cu craniul fracturat”, mai rezistă încă. Ţăranii adunaţi la locul accidentului nu ştiau decât că tânărul „e prieten al „boierului” care le călcase găinile în mai multe rânduri”. Jandarmul venit la faţa locului obţine cu mare greutate o căruţă, paie şi câteva perne pentru transportarea rănitului la Târgu Jiu. Ajuns „în toiul nopţii”, la spital, medicul de gardă e incapabil să întreprindă o intervenţie chirurgicală „care poate ar fi salvat viaţa rănitului”. Poetul ajunge la spital abia în zori; băiatul lui murise şi se afla la morgă. Foaia de calendar arăta data de miercuri 26 august 1915”, evocă Lucian Valea în cartea ” Pe urmele lui Coşbuc”.
Nenorocirea l-a devastat pe poetul George Coşbuc. Alexandru a fost înmormântat în cimitirul Mănâstirii Tismana Pe locul unde a avut loc accidentul a cerut să se ridice o fântână care a primit în timp numele de „Fântâna lui Coşbuc”.

 Poetul nu şi-a mai revenit niciodată după drama pierderii fiului. Puţinele versuri pe care le-a mai scris după tragedie vorbesc despre durerea sa sufletească.

După pierderea fiului, Coşbuc a îmbătrânit subit, înainte de vreme. A refuzat să mai iasă din casă. S-a rupt de prieteni şi de activitatea cotidiană şi nu a mai scris. ”Îl zăream ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. Îşi pierduse băiatul, un flăcău. Lovitura fatalităţii n-a cruţat nici pe tată, nici pe poet”, scria Tudor Arghezi într-un medalion din ”Bilele de papagal” despre drama poetului ajuns o umbră. După 3 ani de chin sufletesc, poetul s-a stins în locuinţa sa din Bucureşti, în urma unei congestii cerebrale.

Câteva lucruri mai puțin cunoscute despre William Shakespeare

S-a născut pe 22 sau 23aprilie 1564 în Stratford-upon-Avon și a murit în 1616, de ziua sa. Tânăr fiind, acesta a devenit actor și a început să colaboreze cu dramaturgi, iar mai târziu a început să scrie și să-și regizeze propriile piese. Astfel, Shakespeare câștigase bani cât să-și cumpere o proprietate în Londra și o casă mare, dar și o bucată de pământ în Stratford. Între timp, celebritatea scriitorului a crescut datorită pieselor „Macbeth”, „Regele Lear”, „Mult zgomot pentru nimic”, „Cum vă place” și „Romeo și Julieta”, dar și a sonetelor ce au fost publicate fără consimțământul acestuia. Vocabularul lui Shakespeare a conținut mai mult de 30 000 de cuvinte.

A produs unele dintre cele mai bune și memorabile opere de literatură, dar cu cât le citim mai atent, cu atât mai mult observăm originile lor. „Venus și Adonis”, de exemplu, este inspirată din „Metamorfozele” lui Ovidiu. De fapt, influența „Metamorfozelor” lui Ovidiu poate fi observată și de-a lungul vieții lui Shakespeare. Acesta a împrumutat, de asemenea, idei și personaje din cărți precum „Viețile paralele” de Plutarh, „Decameronul” lui Boccacio, sau din piese ale unor scriitori contemporani cu el.

Este foarte posibil ca numele lui Shakespeare să fie şi până în ziua de astăzi scris şi pronunţat total greşit. Din menţiunile păstrate în istorie există variante diferite ale numelui dramaturgului englez, de la Shakspere la Shappere sau Shaxberd. Cert este că Marele Will nu s-a prezentat niciodată sub numele de Shakespeare.

Deşi Shakespeare s-a bucurat de un renume care i-a adus şi facilităţi materiale în timpul vieţii, el nu a fost totuşi venerat în epoca sa aşa cum este astăzi. Dramaturgul, care a scris 37 de piese în aproximativ 24 de ani, a devenit faimos în timpul vieţii mai ales datorită poemului erotic „Venus şi Adonis”.

Este binecunoscut portretul lui Shakespeare, aşa cum apare în general pe operele care îi poartă numele. Însă dramaturgul englez chiar aşa arata? Acest lucru nu poate fi ştiut cu certitudine, datorită faptului că nu a existat niciun portret al bardului din Avon realizat în timpul vieţii sale. Chipul lui Shakespeare așa cum îl cunoaștem noi astăzi a fost pictat de Martin Droeshout, care avea doar 15 ani atunci când dramaturgul a încetat din viaţă.

Nimeni nu ştie ce a făcut Shakespeare între anii 1585 şi 1592, iar oamenii de ştiinţă se referă la această perioadă numind-o „anii pierduţi”. Aceşti şapte ani urmează căsătoriei dramaturgului cu Anne Hathaway, o femeie cu 8 ani mai mare decât el şi naşterii gemenilor săi. Istoricii speculează că în această perioadă scriitorul a studiat dreptul, a călătorit prin Europa, s-a alăturat unei trupe de teatru (având grijă de caii patronilor, într-o primă fază) sau a fost obligat să fugă de acasă după ce a fost acuzat de braconaj. Sau poate a fost învăţător, susţin alţi cercetători, bazându-se pe faptul că Alexander Hoghton, un proprietar de pământuri catolic din Lancashire, a menţionat în testamentul său o persoană numită William Shakeshafte. 

William Shakespeare a avut 3 copii, o fată (Susana) şi un cuplu de gemeni băiat (Hamnet) – fată (Judith), dar băiatul a murit la vârsta de 11 ani.

De la marile scene teatrale ale lumii până la peliculele cinematografice, de la Hollywood, Bollywood şi până la teatrele de păpuşi, Shakespeare este astăzi dramaturgul cu cele mai multe piese jucate. A fost tradus în mai mult de 100 de limbi şi interpretat în 24 de ţări numai în ultimul deceniu.

În vremea lui Shakespeare, femeile nu aveau voie să joace în piesele de teatru, iar rolurile de femeie erau interpretate tot de bărbaţi care erau fardaţi sau purtau măşti. Acest lucru s-a întâmplat până în anul 1660 când li s-a permis şi femeilor să joace în piese. Prima receptare a operelor lui Shakespeare nu a fost una pozitivă. Voltaire afirma că Shakespeare este înzestrat cu „geniul creaţiei”, dar operele nu respectă niciunul dintre principiile artei. În vremea lui Shakespeare, teatrul semănă mai degrabă cu un circ, deoarece se muta dintr-un loc într-altul. Pentru a intra la un spectacol trebuia să plăteşti un penny în cutia de la intrare numită “Box Office”, costumele spectacolelor din perioada elisabetană trebuiau aprobate prin lege. Teatrul pe care Shakespeare îl conducea, The Globe, a ars în 1613, în timpul reprezentaţiei piesei Henry al VIII-lea, dându-i-se foc la acoperiş, ca mai apoi clădirea să ardă în totalitate.

Locul de veci al dramaturgului englez din biserica „Holy Trinity” din Avon nu poartă numele lui Shakespeare. Pe piatra fără nume este înscris însă un blestem: 

„Prieteni buni, în numele Mântuitorului feriţi-vă

Să săpaţi în pulberea ce-aici s-a ferecat

Căci binecuvântat vei fi, tu, om ce treci pe lângă pietre în tăcere

Şi blestemat să fie omul care mişcă fără minte-aceste oase ale mele”. 

Însă bardul din Avon nu s-a odihnit în pace, pentru că şi mormântul său a fost ţinta unor speculaţii şi chiar pradă a vânătorilor de comori. Mormântul a fost măsurat şi cercetat de oamenii de ştiinţă, care au ajuns la concluzia că este prea mic pentru a adăposti trupul unui adult. Există însă şi dovezi că, la un moment dat în istorie, locul de veci al lui Shakespeare a fost profanat şi prădat.

Oare Shakespeare a scris într-adevăr piesele care îi poartă numele sau în spatele lui se ascund operele altor scriitori? Cum a putut fiul unui negustor de mănuşi, probabil analfabet, să scrie opere de un astfel de rafinament? Şi cum de a reuşit Shakespeare, care în tinereţile sale nici măcar nu şi-a părăsit zona natală, să descrie oraşe europene, atmosfera preţioasă de la curţile regale, din înalta societate şi să scrie opere de inspiraţie istorică, pentru că nu absolvise nicio şcoală înaltă? La două secole şi jumătate de la moartea Marelui Will, biografii au început să-şi pună toate aceste întrebări, iar până la urmă au bănuit că Edward De Vere, Francis Bacon, Christopher Marlowe şi Mary Sidney Herbert au scris unele dintre piesele semnate de Shakespeare. Întrebarea pare însă de prisos pentru milioanele de oameni de pe toate continentele, îndrăgostiţi de lumea creată de Shakespeare „în doar şapte zile”, după cum spune Marin Sorescu. Şi, inspiraţi de poetul român, poate că ar trebui să-l lăsăm pe Shakespeare ca, „după atâta trudă” să se odihnească puţin.

Testamente care prevedeau arderea cărților

Când Vergilius a murit, el a lăsat instrucțiuni ca manuscrisul Eneidei să fie ars, deoarece era o variantă plină de greșeli necorectate și nu o variantă finală ce urma să fie publicată. Cu toate acestea, dorința sa a fost ignorată. Faima lui Vergilius se datorează, în principal, Eneidei, publicată în această formă „imperfectă” și considerată una dintre cele mai mari capodopere ale literaturii clasice.

Înainte de moartea sa, Franz Kafka i-a scris prietenului și executorului său testamentar Max Brod: „Dragul meu Max, ultima mea cerere: Tot ce las în urma mea... jurnale, manuscrise, scrisori (ale mele și ale altora), schițe și așa mai departe, să fie arse necitite”. Brod nu i-a respectat dorința, crezând că Kafka i-a dat aceste instrucțiuni, în mod specific, pentru că știa că el nu le va îndeplini – Brod îi spusese deja acest lucru. Dacă Brod ar fi respectat instrucțiunile, întreaga operă a lui Kafka – cu excepția câtorva povestiri publicate în timpul vieții sale – ar fi fost pierdută pentru totdeauna. Mulți critici din acea vreme și până în prezent încearcă să explice decizia lui Brod.

Un caz similar se referă la poeta americană Emily Dickinson, care a murit în 1886 și i-a lăsat surorii sale, Lavinia, instrucțiunea de a-i arde toate documentele. Lavinia Dickinson a ars aproape toată corespondența surorii sale, dar a interpretat că testamentul nu se referă la cele patruzeci de caiete și foi volante, ce conțineau aproape 1800 de poezii; acestea au fost salvate de Lavinia și publicate încă din acel an. Dacă Lavinia Dickinson ar fi fost mai strictă în îndeplinirea ultimei dorințe a surorii sale, o mare parte din opera poetică a lui Emily Dickinson ar fi fost pierdută.