Ioan Groșescu - Despre linotip

linotip

"În redacţie, astăzi se lucra pentru ediţia de mâine şi pentru cea de poimâine. Colegiul de redacţie aproba sumarul ediţiei, din materialele create în secţiile redacţiei – viaţa de partid, economic, agrar, cetăţeneşti, cultural, scrisori. Secretarul de redacţie corecta sumar manuscrisele, le returna autorilor, care le predau dactilografelor. După dactilografiere, le recorecta în amănunt, le măsura, le dădea titluri, caracterul de literă, indica pagina în care urmau să apară, realiza macheta grafică pentru sectorul paginaţie. Macheta numărului era supusă aprobării colegiului de redacţie, format din şefii de secţie, secretarul de redacţie, redactorul şef adjunct şi redactorul şef, după care era trimisă în tipografie, unde o prelua tehnoredactorul, împreună cu 70 la sută din materiale, celelalte urmând să fie predate cu o zi înainte de apariţia ediţiei.
Imediat după ce se încheia o ediţie se începea culegerea la linotip - o maşină complicată, de regulă de producţie cehoslovacă sau rusească, dotată cu o magazie pentru matriţe de litere, cu dimensiuni, „corp” 6, 8, 10, 12 şi „caractere”, drepte, aldine, cursive, şi o tastatură, asemănătoare celei a maşinii de scris - pentru ediţia următoare.
Prin apăsarea tastaturii, se eliberau din magazie matriţele literelor, care, pe o bară metalică, erau conduse la elevator, care le aducea la gura unui cazan, care conţinea cinci-şase kilograme de plumb amestecat cu stronţiu, în stare lichidă. La „gura” cazanului se monta un dispozitiv prin care se regla dimensiunea rândului – 1 şi 1/3; 2,2 şi1/2 , până la 6 cuadrați. Printr-o manevră, gura cazanului se înclina, plumbul lichid inundând matriţele. Rândul rezultat avea imprimate cuvintele comandate de linotipist. Acelaşi elevator transporta matriţele la bara din faţa magaziei, urmând ca acestea să fie împărţite, cu ajutorul unui ax-melc, în locurile de unde fuseseră luate. Procesul se relua. 

Rândurile, după care se putea citi în oglindă, erau aşezate pe masa de corectură, cu materialul dactilografiat sub ele. Se fixau bine, se ungeau cu o rolă îmbibată cu cerneală tipografică, se puneau deasupra ştraifuri de hârtie păstrate umede, peste acestea alte ştraifuri uscate, care se băteau uşor cu o perie cu perii scurţi şi aspri. „Şpaltul” rezultat era copia textului scris în plumb. Operaţiunea se putea realiza şi prin fixarea rândurilor în „şif”, trecând peste ele valul maşinii de corectură. Aceasta însă, numai atunci când erau culese materiale multe.

Şpalturile erau preluate de corectori, câte doi pe schimb – unul citea din şpalt, operând corecturile, celălalt urmărea manuscrisul, punctând, cu o bătaie cu degetul în masă, virgula, cu două cratima şi aşa mai departe, după cum stabileau – care, după ce îşi făcea treaba, prezenta şpaltul linotipistului, de regulă celui care culesese materialul (ca să-şi asume responsabilitatea), notând pe el ora prezentării. Chiar şi pentru o singură greşeală pe rând, acel rând se reculegea. Aceasta era prima corectură. După înlocuirea rândurilor care conţineau greşeli cu rândurile în care se operase corectura, se trecea la paginaţie. Rândurile rezultate de la linotip se „înşirau” într-un şif de oţel, un fel de tavă, mai joasă cu câţiva milimetri decât înălţimea rândurilor, prevăzut cu două bare de oţel, pe înălţime, la dreapta, iar pe lăţime, sus. Barele aveau rolul să strângă pagina etanş. Cea mai mică greşeală de calcul a paginatorului, în împlinirea titlurilor, în alegerea spaţiilor care despărţeau coloanele, sau în alegerea regleţilor puşi sub clişeşe, făcea, fie ca şiful să nu se închidă, în jargon se spunea că „s-a umflat”, fie ca materialele „să joace”. Se relua calculul şi se înlătura greşeala. Astfel de neglijenţe duceau la întârzieri, tocau nervii.

Pentru ca în ziar să apară imagini, fotografii, cum li se spune, în şif se introduceau nişte plăci, numite în jargon „zincuri”, montate pe postamente din lemn sau pe regleţi (materiale tipografice cu dimensiuni standard), după nevoi, la nivelul înălţimii rândurilor. Plăcile erau realizate la secţia de zincografie/stereotipie, prin transferul imaginilor fotografice, printr-un proces chimic, pe placa din zinc.
Titlurile materialelor, cu literă mai mare de 12 quadraţi, erau culese manual, din casele de literă, într-un vingalac, sau culegău, cum îi spuneau tipografii bătrâni. Mărimea literelor (cele folosite la ziar) putea fi de la corp 16 până la 48, iar caracterul divers – drept, aldin, cursiv, grotesc, şmal, gotic, cristal şi multe altele, după cum era dotată tipografia. Acestea se aflau în case de literă, pe dimensiuni şi caractere, aşezate pe principiul tastaturii maşinii de scris. După folosire, literele se reîmpărţeau, putând fi folosite ani de zile.
După ce şiful era umplut cu materiale, se dădeau corecturi, manual sau cu maşina specială, dotată cu cilindrii îmbrăcaţi în cauciuc spongios, impregnat cu cerneală tipografică. Corectorii solicitau corecturi până nu mai găseau nici o greşeală. Pe corectura considerată bună notau „B.T.”, bun de tipar, semnau şi treceau ora la care o predau. Se proceda aşa, pentru ca, la o eventuală anchetă asupra cauzei unei întârzieri, să se poată stabili cine este vinovatul. Pagina dată bună de corectură era preluată de „capul limpede”, numit dintre redactori, care făceau de servici, după grafic, prin rotaţie. Scotea şi el greşelile pe care le găsea, iar pe pagina considerată „curată” dădea B.T., semna şi nota ora predării „responsabilului de număr”, numit dintre şefii de secţie. Acesta avea în sarcină să urmărească în primul rând conţinutul şi aspectul grafic general, dar şi eventualele greşeli de tipar scăpate de cei de dinaintea sa. Pe pagina considerată curată, dădea B.T., semna şi nota ora la care o predă „direcţiei presei”, cum eufemistic era numită cenzura. Delegatul, numit „lector”, angajat numai pentru un ziar, putea să solicite schimbări, potrivit instrucţiunilor pe care le avea, sau putea să ceară înlocuirea unui material întreg. Când considera că totul este în regulă, aplica, de data aceasta cu ştampilă şi cu codul său, B.T., semna şi trecea ora. După aplicarea acestei ştampile, nimeni nu mai avea voie să facă vreo modificare. Dacă se întâmpla să se găsească vreo greşeală, aceasta se corecta în prezenţa lectorului, chiar dacă pagina era spălată pentru operaţiunile următoare. Se ungea din nou cu cerneală, se dădea corectură şi, pe aceasta, lectorul aplica o nouă ştampilă, corectura veche fiind distrusă numai de el. Plutea în aer teama paralizantă de a nu se scăpa greşeli. Când se scăpau, era mare tărăraie.
Ajuns în această fază, procesul de tipărire era abia trecut de jumătate. Urma partea exclusiv tehnică. Şifurile – atâtea câte pa-gini avea ziarul – erau preluate de secţia stereotipie/calandrare. Erau spălate de cerneală, cu peria şi cu benzină, se verificau clişeele, dacă materialul paginat este perfect rigid, fără nici cel mai mic joc între rânduri. După ce se constata că totul este în regulă, deasupra şifului era pus un carton special – „flanc” – uşor umezit, de o anume elasticitate, provenit din import. Deasupra acestuia, o pâslă groasă, iar peste ea un carton gros de 2-3 milimetri. Astfel pregătit, şiful era introdus într-o presă – calandru ..."

Ioan Groșescu 

Despre Radu Beligan

„Am 89 de ani şi mă pregătesc să învăţ un rol nou” 

O piesă de teatru cu un singur personaj. Pe scenă, o masă, un scaun şi actorul care citeşte amintiri dintr-o viaţă de artist. Actor în propria piesă, Radu Beligan s-a întors în faţa spectatorilor, cu o poveste fascinantă despre cariera sa de 70 de ani în teatru. A învăţat să se ferească de boemie şi alte capcane şi să trateze profesia cu eleganţă de la cronicari, dramaturgi, actori, machiori, sufleori sau chiar tehnicieni. "Şi ei au fost profesorii mei", a spus Beligan. Teatrul e plin de mistere. "Un gest, o privire, o deplasare, o simplă schimbare de orientare a corpului actorului distrug echilibrul dintre personaje. Mistere, mistere… De ce o zecime de secundă de ezitare anulează cea mai explozivă replică? De ce tusea unui spectator poate distruge un moment de artă construit cu trudă? 

„Ion Sava şi George Vraca au avut nişte reacţii violente în asemenea cazuri", a mărturisit Radu Beligan. Învăţăm mereu, învăţăm din orice, a continuat maestrul, amintindu-l pe Cezanne, care, în 1906, cu un an înaintea morţii, spunea: "Cred că am făcut unele mici progrese, dar de ce atât de greu şi atât de târziu?" Actorul continuă: "Marea izbândă a îndelungatei mele vieţi este că mi-am păstrat până azi starea de elev. Această filosofie de viaţă ar fi benefică şi la scara vieţii sociale. Căci marea bătălie în societatea în care trăim nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie. Iar forţele prostiei sunt demenţiale şi se înghesuie zilnic în sticla televizoarelor. Tristan Bernard obişnuia să spună: ignoranţa face progrese".

Sfaturi de la bătrâni şi "pânda la Arlechin"

„Am constatat că tinerilor aspiranţi nu prea le place să li se dea sfaturi bătrâneşti. Au dreptate. Oscar Wilde spunea că e o prostie să dai sfaturi. Să dai sfaturi bune e de-a dreptul catastrofal", a glumit Beligan. 

Maestrul e convins că arta actorului nu se poate învăţa numai la şcoală. „De aici, se pot deprinde unele legi generale, reguli tehnice, dar misterul creaţiei îl poţi descoperi doar singur, foarte greu şi de-a lungul multor ani. Uneori, ajungând chiar un mare maestru, descoperi cu stupoare că nu ştii tot, că mai există zone misterioase pe care încă nu le-ai descifrat", s-a confesat Radu Beligan. 

„Bine, bine, dacă nu la şcoală, atunci unde? „Generaţia mea şi cea următoare aveau un obicei care s-a pierdut: pânda la Arlechin. Lângă pupitrul cortinierului e un mic spaţiu de unde poţi urmări spectacolul. Acolo eram noi, nelipsiţi, sorbind ca un burete tot ce făceau marii artişti", s-a destăinuit actorul. Acolo, a învăţat de la Aura Buzescu, pe viu, cât de importantă este „perfecta articulaţie a textului care este, de fapt, prima îndatorire a actorului, aş zice politeţea actorului... De la Ion Finteşteanu, acu­rateţea şi precizia textelor, iar de la Costache Antoniu, simplitatea plină de căldură omenească", a rememorat Beligan. El spune că acest obicei a dispărut cu desăvârşire şi chiar cunoaşte actori importanţi care nu şi-au văzut niciodată colegii jucând.

În cabina actriţei Helen Mirren

O altă întâmplare o are în prim-plan pe actriţa Helen Mirren. „Îmi aduc aminte că eram în cabina ei, la Londra, când un reporter a întrebat-o: «Cronicarul care s-a referit la dvs. cu apelativul «zeiţă» nu credeţi că v-a lăudat prea mult?» «Nu». Ceea ce e groaznic la cronici este că niciodată nu sunt destul de bune. În schimb, cronicile proaste îţi rămân în suflet ca o săgeată otrăvită, fiindcă niciun artist nu poate convinge pe toată lumea de valoarea lui", a răspuns actriţa britanică. 

Spre deliciul spectatorilor, care sorbeau cu nesaţ fiecare cuvânt al maestrului, Radu Beligan a pomenit de o scrisoare savuroasă, în care Tolstoi îi spunea lui Cehov: „Piesele lui Shakespeare sunt destul de proaste, dar ale dumitale sunt şi mai rele."

„Am 89 de ani şi mă pregătesc să învăţ un rol nou. Ştiţi ce spunea Socrate când era întrebat: «De ce înveţi să cânţi la liră când tu te pregăteşti să mori?» şi el răspundea: «Ca să ştiu să cânt la liră înainte de a muri»", a afirmat Beligan.

Cu Amza şi Dinică, la Teatrul de Comedie

O altă etapă de neuitat o reprezintă experienţa de la Teatrul de Comedie, unde echipa era atât de unită, încât actorilor le venea foarte greu să se despartă după fiecare spectacol sau repetiţie. „Atmosfera de creativitate din Teatrul de Comedie contaminase întreaga trupă. În zilele când nu ne înduram să ne despărţim după spectacol, Amza Pellea ne făcea să murim de râs, Rucăreanu ne desfăta cu romanţe, Marinuş Moraru îl imita uluitor pe Laurence Olivier în «Hamlet», iar Dinică râdea cu capul dat pe spate asemeni calului rănit din «Guernica» lui Picasso", a glumit Beligan.

La o cârciumioară cu Laurence Olivier

„Dacă printr-un miracol am revedea spectacolele lui Victor Ion Popa, am observa că multe din tendinţele inovatoare ale teatrului de astăzi au fost experimentate de regizori. Din păcate, arta scenică nu se înregistrează decât pe pupilă şi timpan, iar trecerea anilor toceşte inevitabil prin suprapunere succesivă acuitatea imaginilor vizuale şi auditive. Când piere o generaţie rămâne numai amintirea controversată a celor ce au dominat cea mai efemeră dintre arte. Avea dreptate Laurence Olivier. El mi-a spus într-o seară, într-o cârciumioară londoneză, cuprins de melancolie: „Dragul meu, noi actorii scrutăm zăpada".

Cum l-a pus Giugaru la îngrăşat

Victor Ion Popa i-a chemat, într-o seară, pe el şi pe Alexandru Giugaru. I s-a adresat lui Giugaru astfel: „Am să te rog să îl iei pe băietul acesta pe lângă dumneata, să mănânce ca lumea. Mi-e teamă că o să-şi cheltuiască toţi banii pe cărţi şi o să dea în oftică". 

„Lăsaţi-l în seama mea", a încuviinţat Gargantua (făcând referire la Giugaru). 

A doua zi dimineaţa, bătăi în uşa cuşetei mele, destăinuie Radu Beligan. «Costelivule, te-ai sculat?» Eram la Piatra Neamţ. Am pornit-o pe aleea străjuită de castani care urcă spre centru. Se făcuse ceasul 10.00. Giugaru, cunoscut în toată ţara, după turneele cu Tănase, îi ştia pe toţi grataragiii evrei ai Moldovei. Am poposit într-un local, unde pe o masă lungă, căptuşită cu tablă zincată, erau înşirate după forme şi culori, cele mai apetisante fripturi pe care le văzusem vreodată. Maestrul a indicat patronului ce trebuie să pună pe talger şi acesta a plecat încărcat sub privirile mele speriate. M-am luptat eroic cu bunătăţile acelea, dar n-am izbutit să dovedesc mare lucru. Abia mai respiram. Maestrul a isprăvit tacticos platoul. Se făcuse ora 11.00, apoi scoţând un oftat adânc de satisfacţie mi s-a adresat: «La prânz rămânem aici sau mergem în altă parte?»"  

Aşa a început prietenia lui Beligan cu Alexandru Giugaru.

Ultimul „profesor": Roger Federer

Fiecare întâlnire cu Radu Beligan este unică. Şi n-ajung două pagini de ziar să cuprindă frumoasele amintiri ale unui mare actor. 

Doamnelor şi domnilor, „ultimul profesor" pe care l-a menţionat Beligan în acea seară magică de sâmbătă are numai 27 de ani şi este şi el actor într-un altfel de spectacol. Numele lui este Roger Federer, campion mondial de tenis. „Urmărindu-l pas cu pas am constatat că poate juca orice strategie îşi doreşte şi poate intra pe teren aproape la comandă. Într-o competiţie în care stresul şi spaima înfrângerii capătă proporţii covârşitoare, el joacă detaşat, din instinct, cu mult curaj şi creativitate. În momentul în care loveşte mingea este prezent cu totul, cu mintea şi cu trupul într-o perfectă sincronizare", astfel îşi descrie "ultimul profesor" Radu Beligan. Şi cum se putea încheia acest articol dacă nu tot într-o notă umoristică şi cu tâlc. 

Foarte multă lume îi punea deja obositoarea întrebare: „Care este secretul longevităţii dumneavoastră?" „Cât încă mai am răbdare să răspund, spun că, după mine, secretul biblic al longevităţii este iubirea. Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic, să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiţi ce vreţi, dar iubiţi. Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii. Şi, fiindcă am acest prilej, daţi-mi voie să vă declar că vă iubesc şi pe dumneavoastră, spectatorii, care m-aţi făcut ceea ce sunt şi care sunteţi adevăraţii mei profesori", s-a confesat Radu Beligan.

Cum a picat la Academia de Artă Dramatică

N-a luat din prima concursul de admitere la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică. Era atât de nefericit încât i-a scris o scrisoare Luciei Sturdza Bulandra, care mai avea un an până la pensionare. „Asta a făcut-o să înţeleagă disperarea mea. După mulţi ani, mi-a spus că a păstrat acea scrisoare, deşi se mutase de trei ori. Pe scurt, a intervenit la rector să mă admită auditor la clasa ei şi să mai încerce o reexaminare", îşi aminteşte actorul. A convins că poate să devină un om de teatru cu poezia lui Esenin, „Scrisoare mamei". Când a terminat de recitat, a urmat o tăcere lungă (i s-a părut o eternitate), după care vocea ei a decretat: „Dumneata, dacă ai să fii serios, ai să faci o mare carieră". Beligan a continuat: „O asemenea sentinţă din partea unei autorităţi te poate face să îţi pierzi uzul raţiunii, dar eu am fost serios. Am învăţat de la ea că pentru a face meseria de actor ai nevoie de o mare sănătate fizică şi mentală. Trebuie, vorba lui Maiorescu, să-ţi reziste celula".

La premiera piesei „Othello", de la Londra

Un celebru critic îl întreabă pe Olivier de ce nu îl joacă pe Othello, mai ales că abordase cam toate marile roluri ale lui Shakespeare. „Nici nu mă gândesc", îi răspundea el. 

Într-o zi, criticul s-a întâlnit pe Riviera cu Orson Welles care îl jucase pe Othello în film, şi îi zice acestuia că încearcă să-l convingă pe Laurence să îl joace pe Othello. „Lari nu poate să-l joace. Othello e bariton, iar Laurence e tenor", a replicat Welles. 

Criticul i-a povestit lui Olivier întâmplarea, care se pare că l-a ambiţionat. Un mare artist al secolului XX, Laurence Olivier s-a închis într‑un dulap şi a izbutit, exersând, să îşi coboare vocea cu o octavă. „Am avut norocul să asist chiar la premieră, la Londra. Succesul a fost fulminant. Pe tot parcursul celor 150 de reprezentaţii, întreaga trupă era fascinată de interpretarea lui şi i-o spunea după fiecare spectacol", rememorează Beligan. Într-o seară însă s-a întrecut pe sine însuşi. La finalul spectacolului, întreaga trupă s-a aşezat de-a lungul coridorului care ducea spre cabina lui. L-a aplaudat frenetic, însă Olivier a trecut pe lângă colegii săi fără un cuvânt şi s-a încuiat în cabină. Stupoare. Ce-o fi cu el? Unul dintre apropiaţi bate la uşă: „Ce se întâmplă? Deschide! Nu înţeleg!" Uşa se deschide şi colegul continuă. „Nu înţeleg! Ce s-a întâmplat? A fost extraordinar. A fost cea mai bună seară a ta în acest rol". „Ştiu, răspunde abătut Olivier, dar tocmai de asta sunt disperat. Fiindcă nu ştiu cum am făcut ca să mai pot face şi altădată".

Scriitori cunoscuți și fenomenele paranormale, Sir Arthur Conan Doyle, Thomas Hardy, Johann Wolfgang von Goethe, Philip K. Dick John Steinbeck Guy de Maupassant, Percy Bysshe Shelley

Sir Arthur Conan Doyle

Spectrul de lângă șemineu

Creatorul celebrului detec­tiv Sherlock Holmes a fost un adept pasionat al spiritismului (credința că morții pot să co­munice cu viii, prin inter­me­diul unui medium), ba chiar a și scris câteva lucrări de specialitate, pre­cum Istoria spiritismului, o carte în două volume, publicată în 1926. Ca mo­tivație pentru interesul scriitorului față de spiritism, se invocă suferința crâncenă provocată de decesul fiului său cel mare, Kingsley. În realitate, cerce­tările scriitorului bri­tanic din acest domeniu înce­puseră cu treizeci de ani mai devreme, deci cu mult înainte ca băiatul să se nască. Dovadă stă o scri­soare publicată de Doyle în 1887, în revista Light (jurnalul „Alianței Spi­ritiste Londoneze”), în care acesta spunea: 

„Su­biec­tul cercetărilor psihice este unul în legătură cu care am meditat mai mult decât în legătură cu oricare alt subiect, opinia mea formându-se foarte încet. Nu m-am grăbit deloc în a trage o concluzie în acest domeniu”. 

Inițial, Doyle, de formație me­dic, fusese sceptic în legătură cu spiritismul. In­te­­re­sul i-a fost stâr­nit în urma unei con­ferințe la care par­ti­cipase și care pur­tase un titlu in­ci­tant: „Totul se sfâr­șește în moar­te?”. Pre­zen­tarea i s-a pă­rut „cu ade­vărat foar­­te in­teligentă”, și chiar dacă nu a fost con­vins întru totul, a con­­tinuat to­tuși să ur­mă­reas­că su­biec­tul, deve­nind, în ce­le din urmă, un a­dept al spi­ritis­mu­lui. 

În 1892, Doyle s-a ală­turat „Socie­tății pen­tru Cerce­tări Psihice”, o or­ganizație reputată, prin­tre ai cărei membri se numă­rau oa­meni de ști­ință celebri, filo­zofi și parla­mentari. 

Însă Doyle nu a fost doar un teoretician al spiritismului, ci și prac­ticant al său. Unul dintre experimente s-a petrecut chiar în pro­pria-i casă. Era seară, și Doyle adormise în fotoliu, în fața șemi­neului. La un moment dat, s-a trezit brusc, dând cu ochii de o siluetă eterică în­tunecată, care stătea aplecată asupra lui. Când a în­cercat să se ridice din fotoliu, a constatat că în­tregul corp îi era paralizat. Apariția înfricoșătoare s-a apro­piat și mai mult de el și i-a șoptit la ureche: „Doyle, am venit să-ți spun că-mi pare rău”. Ime­diat ce si­lueta s-a vola­ti­li­zat, scrii­to­rul și-a recă­pătat mo­bili­ta­tea. Până la sfâr­șitul vieții, Sir Arthur Conan Doyle a ră­mas mar­cat de a­ceastă în­tâlnire, ma­rele său regret fi­ind că nu iz­butise să des­ci­freze me­sajul spec­trului, nu re­ușise să iden­tifice cui îi apar­ținuse spi­ritul care-l con­tactase.

Thomas Hardy

Thomas Hardy

Obsedat de fantome

Autor al capodoperelor „Tess d’Urberville”, „Pri­ma­rul din Casterbridge” și „De­parte de lumea dezlăn­țu­ită”, Thomas Hardy era, con­form relatărilor familiei și ale prietenilor apropiați, ab­solut obsedat de fan­to­me, con­fruntându-se, de-a lungul vie­ții, cu mai multe astfel de în­tâlniri. 

Florence Emily Dug­dale, soția lui, a descris parte dintre aceste expe­riențe într-o serie de scrisori adresate unor prieteni apro­piați. 

Iată una din ele: în 1919, în ajunul Cră­ciu­nului, Thomas Hardy a mers să viziteze mor­mântul unei rude aflat în cimitirul bisericii din satul său natal. În timp ce se reculegea în fața pie­trei tombale, un bărbat necunoscut, îmbrăcat în haine de­modate, de se­col XVIII, dar care ară­tau ca noi, s-a apro­piat de el și i-a urat: „Un Cră­ciun ver­de!”. După care străinul s-a în­de­părtat cu pași mă­su­rați și a intrat în bi­serică. După câteva cli­pe de absolută uluire, scrii­torul a por­nit, plin de curiozitate, pe urme­le misteriosului bărbat. Atâta doar că, intrând în biserică, a consta­tat că aceasta era pustie. Har­dy a ieșit ime­­diat afară, a încon­jurat lăca­șul de cult, dar ciudatul necu­nos­cut pur și sim­plu se evaporase. 

O altă întâmplare ciu­dată s-a pe­trecut în 1927, când Thomas, împreună cu soția sa și cinci prieteni co­muni au luat ceaiul pe terasa unui res­taurant. Doi dintre prieteni au plecat de la masă, pentru circa 15 minute, ca să salute niște cunoștințe. În acest timp, pe scaunul rămas liber, lângă scriitor, s-a așezat un necunoscut. Hardy s-a jenat să-l ches­tioneze cu pri­vire la identitatea sa, crezând că era vorba despre vreun cunoscut al amicilor săi, însă gentlemanul ano­nim, vreme de circa 10 minute, n-a scos nici un cuvânt, mulțu­mindu-se să-l privească pe Hardy in­sistent. Apoi, tot fără să scoată nici un cuvânt, s-a ridicat, i-a zâm­bit scriitorului și, după câțiva pași, s-a volatilizat. Uimit, Thomas Hardy s-a aplecat că­tre Florence și a întrebat-o dacă știa cine era dom­nul tăcut care stătuse lângă el. Flo­rence l-a privit ulu­ită. Nu vă­zuse pe nimeni. Scau­nul rămă­sese tot timpul gol…

Johann Wolfgang von Goethe

Johann Wolfgang von Goethe

Dublura în haine negre

Celebrul prozator și poet german, autorul vestitei tragedii Faust, Goethe a avut și el parte de mai multe ex­periențe paranormale, între care cel mai mult l-a mar­cat următoarea: într-o zi, la ora apusului, Goethe mergea pe un drum pustiu. Fusese în vizită la o pri­etenă și acum se îndrepta că­tre casă. La un moment dat, a văzut că din sens opus venea un alt pieton. Când acesta s-a apropiat, scriitorul a vă­zut stupe­fiat că era o du­blu­ră a lui. A­vea o figură iden­tică, doar că era îm­bră­cat într-un cos­tum foarte e­le­gant, ne­gru, cu bor­duri au­rii – un cos­tum pe ca­re scrii­torul nu-l avea în gar­de­robă! „Du­­blura” lui Goethe l-a sa­lutat, vă­zân­du-și apoi de drum. Ul­te­rior, scriitorul le-a măr­turisit unor pri­eteni apro­piați că în­­tâl­nirea aceea cu propria lui per­soană îl tulbu­rase peste măsură. 

Însă povestea nu se încheie aici: opt ani mai târziu, pe când scrii­torul se deplasa exact pe același drum, de data aceas­ta, însă, în sens in­vers, și-a adus amin­te de întâmplarea bi­zară petre­cută cu aproape un deceniu în urmă. În secunda următoare, cobo­rându-și privirea, a obser­vat că era îmbrăcat cu costumul negru cu borduri aurii în care odini­oară își văzuse înveșmântată „dublura”!

Percy Bysshe Shelley

Percy Bysshe Shelley

Întâlnire pe terasă

Poet important al curentului ro­mantic englez și, totodată, soț al celebrei Mary Shelley, autoare a faimosului roman go­tic „Fran­kenstein”. 

La fel ca și Goethe, Shelley avea și el probleme cu „dublura” sa, aceasta ajun­gând să-l viziteze a­proa­pe zilnic, în ultimii ani ai vieții. Chipul „du­blurii” îi apărea lui Shelley din col­țurile cele mai în­tunecate ale casei, se apleca asu­pră-i când dor­mea, trezindu-l, sau stătea pe mar­ginea patului când Shelley era bolnav. 

Într-o zi, mai exact pe 23 iunie 1822, Percy Shelley a dat buz­na în salonul în ca­re se afla soția lui, Mary, spunându-i cu ră­suflarea tăiată că, ie­șind pe terasa vilei, dă­­duse nas în nas cu „du­blura” sa. Stând reze­mată de balus­tra­dă, fan­toma se întor­sese spre el, întrebân­du-l: „Câtă vreme crezi c-o să mai fii fericit?”. Fericirea n-a mai durat nici mă­car o lună de zile: pe 8 iulie 1822, Percy Shel­ley a murit înecat, după ce iahtul său a fost surprins de o furtună vio­lentă, iscată din se­nin pe drumul către Le­rici (Italia), localitatea unde se afla reședința de va­ră a familiei. Tru­pul poetului și al celor doi ma­rinari care-l în­soțiseră au fost găsite abia după zece zile și au fost identificate doar după haine.

Guy de Maupassant

Guy de Maupassant

Moarte în azilul de nebuni

Exponent de marcă al lite­ra­turii franceze și autor al capo­doperelor „O viață” și „Bel-Ami”, Maupassant a fost un alt scriitor bântuit de „dubluri”. În cazul lui, dublura era însă mult mai comunicativă, vorbindu-i adesea, ba chiar insistând să-l ajute la scris. 

Iată prima întâlnire relatată de scriitor: „Stăteam la birou și lucram la o nuvelă nouă. Dintr-o dată, ușa s-a deschis și în încăpere am intrat… eu. Acest eu s-a apropiat calm, a luat un scaun, l-a așezat lângă mine și mi-a spus că a venit să mă ajute. Apoi a în­ceput să-mi dicteze ce să scriu. După mai multe pa­ra­grafe, în care sta­rea de teroare pe ca­re o simțeam a atins paroxis­mul, n-am mai rezistat și, panicat dincolo de cu­vinte, mi-am stri­gat ser­vitorul. În clipa următoare, celălalt eu a dis­pă­rut ca risipit de vânt!”. Nuvela la care Maupassant lucra în acea perioadă era Horla, o poveste în care un bărbat este bântuit de o enti­tate malefică nevă­zută, al cărei scop este să-și terori­ze­ze victima și să-i preia corpul. În­tâm­plator sau nu, în anii care au ur­mat, din cauza vizi­telor din ce în ce mai dese ale „du­blu­rii”, Mau­passant a în­ceput să-și piardă mințile, deși doctorii care l-au consul­tat și care au decis internarea lui într-un azil de ne­buni, erau con­vinși că poveștile cu „du­blura” erau re­zul­tatul sifi­lisului de care scriitorul su­ferea. 

La ultima apariție a du­blu­rii, ea a in­trat în ca­mera scri­itorului și, cu o mi­nă deznădăj­duită, s-a așe­zat pe un fotoliu și și-a în­gropat fața în palme. Du­pă câteva minute în ca­re Maupassant a privit-o îns­păi­mântat, „du­blu­ra” s-a vo­latilizat. După un an, Guy de Maupassant s-a stins, și el, în azilul de ne­buni.

John Steinbeck

John Steinbeck

Fantoma din restaurant

Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1962 și autor al unor romane celebre, precum „Oameni și șoareci”, „Fructele mâniei”, „La răsărit de Eden” sau „Iarna vrajbei noas­tre”, marele scri­itor american era într-o relație de-a dreptul ami­cală cu fantomele. 

Casa familiei, din Salinas Valley, Ca­lifornia, în care Steinbeck a locuit aproape toată viața, era un ade­vărat „cuib” de fenomene para­normale. În camere și pe cori­doa­re apăreau adesea spectre eterice, căr­țile și alte obiec­te zburau din rafturile bibliotecii, iar ușile se deschideau și se închideau din senin. Într-o scri­soare adresată unui prieten, Steinbeck a măr­turisit: „Casa din Salinas e intens bântuită. Noap­tea văd fantome care se plimbă de colo-colo și alte lucruri pe care n-ar fi normal să le văd”. 

Din fe­ri­cire, „fantomele lui Steinbeck” nu erau furioase, astfel că prezența lor nu-l neliniștea pe scriitor. Ciudă­țe­nia mare era, însă, că Steinbeck părea să fie un magnet pentru aparițiile din lumea de dincolo. Aproape toa­te ce­le­lalte case în ca­re scriitorul a lo­cuit, pe parcursul vie­ții, au fost și ele bân­tuite. În cazul vilei din Monterrey, de pildă, cum­părată dato­rită am­pla­samentului ei într-o zonă cu profundă în­căr­cătură istorică, Stein­­beck a trebuit să apeleze la un preot, care a venit și a realizat mai multe „șe­dințe de exor­cizare”, ca să alunge spiritul turbulent ce-și avea reședința acolo. După moartea lui Stein­beck, casa în stil victorian din Salinas Valley a fost trans­for­ma­tă într-un mu­zeu, dotat cu un mic res­tau­rant. Anga­jații și unii clienți au vă­­zut, și ei, diverse fan­­­­to­me, în­con­­ju­rate de un soi de cea­ță găl­bu­ie, cât și multe „o­biec­te zbu­ră­toa­re”. Ba, mai mulți an­ga­jați au vă­zut, în re­pe­­tate rân­duri, chiar fantoma lui Stein­beck!

Philip K. Dick

Philip K. Dick
Fata cu peștișorul de aur

Scriitor american prolific, au­tor a 121 de nuvele și 44 de ro­ma­ne, care au cunoscut un suc­ces ful­mi­nant, multe fiind ecra­nizate la Hollywood, este, pro­ba­bil, exemplul cel mai com­­plex de experiențe paranormale din mediul literar. 

Dick nu a fost un „cetățean model”. A îm­binat me­reu scri­sul cu consumul masiv de alcool și am­fe­tamine, dar „aventurile” lui de dincolo de rea­litate au debu­tat după ce scriitorul izbutise să scape de de­pen­dențe. Reușise chiar să-și cons­truiască o viață de fa­­milie normală și fericită. 

Iată povestea lui, pe scurt: în februarie 1974, Dick a mers la den­tist, să-și scoată o măsea de minte. În­tors acasă, pe când aș­tepta ca efectul anestezicului să dispară, a auzit so­neria de la intrare. În pragul ușii îl aștepta o tâ­nără necunoscută, cu păr negru și ochi mari, care pur­ta la gât un medalion din aur, sub forma unui pește. Marcat de o senzație ciudată și atras în mod inexplicabil de medalion, Dick a întrebat-o pe fe­meie cu ce putea s-o ajute. Aceasta i-a răspuns că ea venise să-l ajute pe el, aducându-i me­di­ca­men­te­le comandate la farma­cie! Tânăra a mai adăugat că medalionul sub formă de pește era reprezentarea unui vechi simbol creștin, care ar fi trebuit să-i tre­zească lui Dick amin­tiri. Apoi s-a în­tors și a plecat. Nedu­merit, scriitorul a închis ușa, însă în clipa urmă­toa­re a văzut cum întreaga casă a fost inundată de o lumină roz, stră­lucitoare, și de ima­gini cu lo­curi necunoscute, cu picturi bi­zare și cu niș­te dese­ne ce păreau a fi schemele teh­nice ale unor mași­nării sofisticate. După circa un sfert de oră, proiec­țiile au încetat, iar lu­mina roz a dis­părut. În ur­mătoarele luni, expe­rien­ța s-a repetat de sute de ori! Apoi „trans­mi­siunile” s-au schim­bat: în timp ce tre­bă­luia prin ca­să, Dick vedea, din când în când, proiectat pe pe­reții ca­sei, un soi de „film” din Ro­ma an­tică, cu scene ce ilus­trau viața de zi cu zi de pe străzi. După fie­care astfel de proiecție, Dick era vizitat de unul sau doi extra­te­reștri cu trei ochi, spirite bine­voi­toare, care i-au explicat că tot ceea ce vedea nu erau halu­ci­nații, ci pura realitate; că timpul fusese oprit în anul 70 e.n., în perioada distru­ge­rii celui de-al Doi­lea Tem­plu din Ierusalim; că el, Dick, era de fapt un creș­tin trăitor în anul 70, îna­inte de Hristos, pe nu­me Toma, care devenise spi­on și călător temporal și care lupta pen­tru alun­garea entităților malefice in­vadatoare, care-i ma­nipulau pe romani împotriva iudeilor. Până la sfâr­șitul vieții (1982), Philip K. Dick a rămas obse­dat de această po­veste. A ținut un jur­nal de 8.000 de pa­gini, în care și-a descris de­taliat expe­riențele, de o parte dintre ele folosin­du-se în două romane de ficțiune, cât și în romanul semi-au­tobiografic „Radio Free Al­be­muth”, scris în 1976, dar publicat pos­tum, în 1985. La sfatul soției și al pri­e­tenilor, care bă­nu­iau că scriito­rul în­cepuse din nou să se dro­gheze în secret, Dick a con­sul­tat mai mulți me­dici, dar toate ana­lizele au de­monstrat că nu con­su­ma nici alcool și nici dro­guri. Mai mulți psi­­hiatri i-au prescris diferite trata­mente și șe­dințe de psi­ho­te­ra­pie, în­să, cu trata­ment sau fără, si­tua­ția nu s-a schim­bat: me­­sajele au con­­ti­nuat să vină, iar enig­ma a ră­mas nedez­le­gată!

Despre Ion Marin Sadoveanu

Oratorul, cărturarul și romancierul *
Istoric pasionat al teatrului și apostol al culturii germane *

Toate veniturile cheltuite pe cărți *
Un mariaj de intelectuali *
Iancu Urmatecu, eroul care reprezintă o epocă *
Un mare prieten, Tudor Vianu.

Prin anii de după 1930, numele de Ion Marin Sadoveanu întrupa imaginea unui conferențiar de mare clasă, prețuit și răsfățat nu numai de mediul intelectual al Capitalei. În acel timp el putea fi ascultat în fiecare duminică, în marea sală a Teatrului National din Calea Victoriei, vorbind despre istoria dramaturgiei românesti și universale. La orele 10 dimineața, sala arăta plină la refuz. Era prezentă acolo lumea amatorilor de teatru și foarte mulți studenți și elevi. Când apărea în fața cortinei, postându-se în picioare, în dreptul unei măsuțe, ropotele de aplauze îl salutau cu entuziasm pe elegantul bărbat, abia trecut din tinerețe la maturitate. Silueta lui sveltă, de om frumos cu profil de medalie, într-o ținută vestimentară impecabilă, cu guler alb și plastron, avea ca notă distinctă un monoclu. Vorbea liber, expunerea și dezvoltarea temelor dovedind o neasemuită măiestrie de retor, iar demonstrația operată în fața auditorilor strălucea prin înlănțuirea de date și argumente extrase dintr-o savantă documentare. Arta rostirii cuvântului îmbrăca la el, în modul cel mai fericit, o mare bogăție de idei și conferențiarul se vedea urmărit de o întreagă sală cu răsuflarea oprită.
Au făcut epocă acele conferințe duminicale, care de obicei preludau o apropiată premieră a Teatrului Național. Iar cele mai gustate și mai pline de interes pentru toată lumea au fost temele din istoria teatrului universal. După conferință publicul nu părăsea sala pentru că totdeauna urma reprezentarea unor scene din spectacolul pe care-l pregătea teatrul. Iar când subiectul conferinței nu era legat de o premieră în pregătire, se puneau în scenă, special, fragmente din lucrările dramatice despre care se vorbise.
Renumitului conferențiar i-am făcut cunostintă mai târziu, când eram redactor la cotidianul de teatru, muzică și arte Rampa, condus de Scarlat Froda, om de teatru și soț al artistei Leni Caler. Ion Marin Sadoveanu funcționa atunci în capul Direcției Generale a Teatrelor și Operelor din țară, de unde a trecut apoi la direcția Teatrului Național. Concomitent cu directoratul de la Național el a ocupat un scurt timp, spre finele deceniului patru, postul de ministru al Cultelor și Artelor.
Dacă am încercat să schițăm cât de cât imaginea strălucitului conferențiar și a funcționarului public, să ne întoarcem acum la datele de început ale biografiei și operei valorosului scriitor și om de cultură. Deși născut în București (1893) și înregistrat cu numele Iancu-Leonte Marinescu, cel care se va numi Ion Marin Sadoveanu și-a făcut anii de scoală și copilăria la Constanța, unde tatăl său, medic chirurg, se mutase între timp. Studiile superioare le-a urmat la Universitatea din București luându-și licența în drept și litere. În același timp, și-a început activitatea literară debutând în revista Flacăra și colaborând apoi și la alte prestigioase publicații. Tot în acea perioadă va fi inaugurată și cariera lui de cronicar dramatic, desfășurată pe trei decenii înainte.
După momentul fast al Marei Uniri din 1918, România Mare de atunci a trimis la Universitățile din apus un număr de tineri valoroși, între care a figurat și Ion Marin Sadoveanu. El a ales Sorbona, universitatea pariziană înființată pe timpul lui Ludovic cel Sfânt unde și-a luat un doctorat în drept, urmând concomitent cu studiile juridice și o seamă de cursuri avansate de germanistică.
Revenit în tară cu această pregătire, omul și-a continuat vechile preocupări, scriind poezie, teatru, eseu și memorialistică. Figura lui îl recomanda pe intelectualul de rasă și a fost trimis de multe ori să ne reprezinte țara la conferințe și congrese în străinătate. Scria acum la cele mai de seamă reviste ca Viața Românească și Gândirea, în al cărei cerc select s-a văzut cooptat alături de Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, Adrian Maniu, Tudor Vianu și alții. De Tudor Vianu, în mod special, l-a legat o statornică prietenie și buni amici i-au fost Vasile Voiculescu, Emanoil Ciomac și Petru Comarnescu.
Ca autor de teatru, Ion Marin Sadoveanu a semnat drama în versuri Metamorfoze și piesele Anno Domini și Molima, aceasta din urmă jucându-se cu succes în 1930 pe scena Teatrului Național din Capitală. În același an i-a apărut și volumul de versuri Cântec de rob, o poezie de factură tradiționalistă, unica editare în acest gen.
În lumea intelectuală a micului Paris, Franța și cultura franceză erau modelele propuse și cultivate în mod curent. Cultura germană, introdusă în țară de junimiști, avusese o mai modestă deschidere, alimentată apoi pe parcurs de cercurile de gimnastică, cu restaurante și săli de spectacol, înființate pe timpul regelui Carol I. Dar poziția României de mai târziu, cu intrarea ei în primul război mondial alături de aliați, apoi bombardarea și ocuparea Bucurestilor de trupele nemțești din același război, au produs în public o vădită ostilitate fată de tot ce era german. Astfel că, după întregirea țării, în 1918, putea fi ușor observat aici un gol al culturii germane, care, direct sau indirect, ne alimentase înainte decenii întregi. Ion Marin Sadoveanu a sesizat, după toate semnele, acest gol, și a fost ideea lui să se aplice la punerea în lumină și răspândirea valorilor literaturii și artei germane, clasice și moderne, în cadrul unei țări ca România Mare de atunci. A scris și a ținut conferințe în acest sens, făcând apoi călătorii în țările germanice pe a căror limbă și cultură se simțea stăpân. Pus la curent cu tot ce era nou în acele zone, ca realizare artistică sau ca mișcare de idei, i-a informat și pe cei de acasă, stimulându-le interesul în această direcție. Să nu uităm că în acel timp Bucureștii erau vizitați regulat de mari personalităti ale culturii, care se produceau aici, cum au fost celebrul actor Alexander Moissi, cântăretul Saliapin, scriitorul indian Rabindranath Tagore sau germanul Hermann von Keyserling, filozoful de la Darmstadt.Personalitate marcantă a vieții culturale bucureștene, într-o perioadă când teatrul și opera au cunoscut o dezvoltare fără precedent, Ion Marin Sadoveanu și-a întemeiat și o familie căsătorindu-se cu artista Marieta Sadova, de la Teatrul Național, prețuită în egală măsură ca interpretă și ca regizoare. S-a spus că mariajul lor n-a fost un simplu act de stare civilă, ci un mariaj intelectual, spiritual, de afinități elective. Artista a mărturisit unor colegi care se miraseră că nu vedeau niciodată acest cuplu în cercul lor de boemi impenitenți prin bodegi și baruri. Ea le-a arătat că viața ei și a cunoscutului om de teatru era profund casnică, pentru că atunci când nu se află în teatru putea fi găsită ori în bucătărie, ori în biroul de acasă studiind împreună cu soțul ei cărti și autori. Mai târziu, exemplara pereche s-a despărtit, Marieta Sadova făcând o pasiune pentru mai tânărul regizor Haig Acterian, afirmat și el ca poet și eseist, un alt mare studios.
L-am cunoscut mai bine pe Ion Marin Sadoveanu și i-am devenit apropiat pe când era director la Teatrul Național și mai târziu, în timpul războiului, aflând abia atunci că își petrecuse copilăria și adolescența la Constanța și era chiar prieten cu familia soției mele. Despre orașul și portul de la Marea Neagră, fondat în antichitate, a scris și o carte.
Cu doi ani înainte de începerea războiului din urmă, când eram redactor la ziarul România unde îl aveam coleg pe Ion Sava, valorosul regizor și grafician, atunci venit de la Iași și stabilit în București, în repertoriul primei noastre scene fusese programată celebra piesă a lui Paul Claudel: L-annonce fait, Marie. A fost și prima punere în scenă operată de Ion Sava la Național. Invitat de regizor să iau parte la ultimele repetiții ale acelui spectacol, am avut surpriza de a-l întâlni acolo, de fiecare dată și pe I.M.S. El nu era atunci numai directorul Naționalului, ci și soțul de curând anunțat al interpretei rolului principal feminin din piesa lui Claudel, artista cu mare personalitate, Marieta Anca.

Alte activităti care completează opera scriitorului sunt cele de memorialist, eseist și traducător. Cităm din prima categorie volumul Pe urme de pietre și amintiri de oameni, apoi eseurile Teatrul medieval și De la mimus, la baroc precum și tălmăcirile din Shakespeare (Richard III), Stendhal (Roșu și Negru), H. von Kleist (Ulciorul sfărâmat), Goethe, Schiller, Lenau, Heine etc. Nu a durat mult nici mariajul al doilea cu Marieta Anca și de la această despărțire pasionatul cititor și iubitor de carte a rămas singur între aceste nesfârșite teritorii de gând și simțire pe care poporul le-a imaginat ca pe niște câmpuri albe cu oile negre... Cărțile! Pe ele își cheltuise, o viață întreagă, tot venitul de funcționar superior de stat. În odăile pe care le ocupa în blocul Wilson, cărtile care nu mai aveau loc în rafturi erau masate în grămezi geometrice arătând ca niste enorme picioare de pod. Pe coperta fiecărui volum gazda își gravase eleganta semnătură cu cele trei nume, asta și din rațiuni lesne de explicat.

Anul 1940 adusese peste țară vântul pustiitor care ne surpase graniți și ne răpise teritorii în direcția celor patru puncte cardinale, măturându-l și pe Carol al II-lea de pe tron și statornicind mai apăsat dictatura sub noii stăpâni: Antonescu-Sima. A urmat cârdășia cu hitlerismul, apoi războiul din răsărit care după trei ani de pierderi de vieți omenești și sacrificii dădea câstig de cauză dușmanilor noștri din veac, cotropindu-ne țara. Fusese sortit ca una din biruințele lui Ion Marin Sadoveanu să aibă loc în atmosfera tensionată a ultimului an de război, această reusită fiind romanul la care demult se știa că lucrează. El se numește Sfârșit de veac în București și a fost clasat de la început între creațiile memorabile în care ficțiunea reconstituie o perioadă din trecutul marelui oraș de pe Dâmbovița. Păstrate în tiparele aducerii aminte vor fi figurile unora din personajele care mobilează acest cadru de viață. Eroul principal al cărții este Iancu Urmatecu, personaj impunător și complex care marchează chipul omului modern ce va ocupa locul de prim plan în lumina de amurg a unei boierimi scăpătate. Profilul original al cărții se caracterizează printr-o narațiune care evocă personagii, fapte și descrieri într-o factură tradițională de mare rafinament. Înregistrarea acestei capodopere a coincis astfel cu revărsarea peste tară a trupelor rusești.
În noua ordine impusă de ocupația comunistă și pentru lumea literară, ca pentru toți, timpul dădea semne de îngrijorare. Se auzea că la Societatea Scriitorilor, unde președinte fusese ales Victor Eftimiu, birourile erau pustii, ca și când aceasta nici n-ar mai fi existat. Că în mod conspirativ cei câtiva scriitori membri de partid, mai puțin de zece ca număr, își țineau săptămânal ședința în altă parte, iar acolo luaseră în studiu lista de membri a confraților din S.S.R., hotărând cine va fi păstrat și cine dat afară. De altfel se și înfiintase o nouă grupare sindicală purtând numele de U.S.A.S.Z. care îi îngloba într-o singură uniune pe artiști, pe scriitori și pe ziariști, că elemente de bază pentru propaganda de partid. În anii războiului păstrasem legătura cu el și îi făceam des vizite la domiciliu. Mi-a și colaborat de multe ori la o revistă de teatru pe care o scoteam atunci. Ne-am văzut și după Noembrie 1947 când fusesem concediat de la Ministerul de Externe, iar după un an de șomaj, angajat de Al. Rosetti la casa de editură E.P.L.A. El mă felicitase atunci zicând că e o plăcere să mai auzi și o veste bună între atâtea rele și sinistre care abundau. Una din acestea, cea mai recentă, fusese articolul lui Sorin Toma din Scânteia despre Arghezi.
La editură răspundeam și de o colecție intitulată Cartea Poporului și nu era din întâmplare ca unul din numerele acelei colecții să-l aibă de autor, chiar pe marele predicator al realismului socialist, Mihai Novicov. Era un fel de povestire scrisă rudimentar și amatoristic intitulată Legenda unui pustiu. Pentru a netezi asperitățile acestui text, trebuia intervenit serios și eu personal ca redactor urma să rezolv problema, dar mi-a venit o idee. Trecusem cu câteva zile înainte pe la I.M.S. și îl găsisem slăbit, nedormit și destul de îngrijorat. Ocupase un post de ministru sub dictatura lui Carol al II-lea și se putea aștepta la orice. Mă gândeam atunci că se ivise momentul să-l scot pe autorul Molimei din starea în care se afla, propunându-i o modestă colaborare cu o stilizare a respectivului text. Am pus mâna pe telefon și m-am auzit spunându-i:
- Nene Ioane, vă telefonez de la editură să vă spun că avem o mare rugăminte la dumneata.
- Ei, nu mai spune, a venit replica lui, pe un ton de ironică persiflare, care-l caracteriza. Apoi, cu vocea schimbată, ca o mustrare: Lasă gluma și spune-mi ce vrei?
- Nu-i nici o glumă, vă rugăm să ne faceți o ușoară stilizare a unui material, operație bine plătită... am apăsat eu pe ultimele cuvinte.
Răspunsul a întârziat câteva clipe, apoi cu glas molcom, pocăit, l-am auzit rostind:
- Bine, mă, dacă zici tu!....
În aceeași seară am trecut pe la el și i-am dus lucrarea. L-am găsit în cu totul altă stare de spirit și a ținut să-mi spună că nu plata îl interesa. O știam prea bine și mă bucuram să-l văd ieșit din angoasa care-l muncea. Nu i s-a întâmplat nimic, nici atunci nici mai târziu, din fericire. A dus-o greu însă, mulți ani, până la votarea legii pensiilor pentru scriitori. Din locuința pe care o ocupa în blocul Wilson fusese evacuat la un moment dat și mutat într-o jumătate de apartament din alt bloc de pe strada Aurel Vlaicu. Acolo i-a fost transportat și uriașul depozit de carte din care a trăit, când anticarul Radu Sterescu i-a devenit client permanent. Peste câtiva ani, când s-a reclădit blocul Carlton de pe strada Regală, un mic apartament de două camere a fost repartizat și Uniunii Scriitorilor. Prin grija președintelui Zaharia Stancu, în acel apartament a fost mutat Ion Marin Sadoveanu, ca o reparație pentru evacuarea forțată din Wilson.

Încă din 1944 scriitorul își pusese în gând să continue firul tors în Sfârșit de veac ducând mai departe destinele unor eroi ca Matei și Ion Sântu. Lucrul n-a fost ușor în atmosfera bântuită de îndrumările și propunerile pentru o proză realist-socialistă cu exemplificări din scrisul autorilor sovietici și cu recomandările scoase din culegerea Lenin despre literatură. Au trecut 13 ani, până când cel de al doilea roman, intitulat Ion Sântu a văzut lumina tiparului în 1957, bine înțeles după o foarte atentă cernere a lui prin toate sitele ideologice. Scris în maniera unui bildungsroman, cartea este interesantă mai ales prin datele care se leagă de biografia autorului, dar și prin cuprinderea unor evenimente din epocă, răscoala de la 1907 și începutul primului război mondial. Acest roman pare mai laborios construit, dar nu atinge nivelul Sfârșitului de veac. În proiect autorul avea o trilogie epică ce s-ar fi încheiat cu Desăvârșirea lui Ion Sântu, din care n-au rămas decât titlul și niste pagini răzlețe.

În ultimii lui ani de viață ne întâlneam zilnic la restaurantul Academiei (C.O.S.) unde luam atunci prânzul. El, nelipsit de la masa bunului său prieten Tudor Vianu și a soției sale Lilica, subsemnatul de la altă masă de vis-a-vis, în compania profesorului Al. Rosetti și a doamnei Maria Rosetti. Acolo am văzut într-o zi că locul lui de la masa Vienilor e liber și mi s-a spus că Ion Marin Sadoveanu plecase fără veste din această lume. Menajera care se dusese, ca de obicei, dimineața, să-i ducă pâinea și să-i servească ceaiul, îl găsise țeapăn, cu capul căzut pe masa la care lucrase până târziu în noapte... Pe atunci îl însoțisem de multe ori de la restaurant până acasă, schimbând păreri ca de obicei și uneori oprindu-ne la standurile și vitrinele librăriei de sub Hotel Ambasador, care purta numele celuilalt Sadoveanu. Parcă-l văd și acum, cu capul pe spate, pășind maiestos pe trotuarul înțesat de lume...
La puțin timp după discreta lui plecare, în același an, 1964, s-a înbolnăvit și Tudor Vianu. Încă înainte de a se îmbolnăvi, chipul apolinicului mare profesor de la catedra de estetică suferise o schimbare. Se pârea că ceva îl roade în secret și de multe ori îl surprindeai cu ochii în lacrimi. Internat la Spitalul Elias, medicii de acolo și-au dat toată silința să-i fie de ajutor, dar veștile bune nu se arătau. Într-o zi, când unul din mai tinerii săi prieteni și foști asistenți de la catedră, Valentin Lipatti, l-a vizitat la patul de suferință, bolnavul era în stare de inconștiență și aiura. Vizitatorul a fost șocat de inconfundabila voce a profesorului care repeta mereu: Mă cheamă Ion Marin, mă cheamă Ion Marin. Și n-a mai fost cale de întoarcere pentru marele profesor!

autorul articolului: Vlaicu Bârna (născut la 4 decembrie 1913, la Vaca, Comitatul Hunedoara, Transilvania, azi Crișan, județul Hunedoara – decedat în anul 1999) poet, romancier, memorialist, critic literar și traducător român.

sursa http://www.memoria.ro/marturii/domenii/diverse/inedit:_ion_marin_sadoveanu/1193/

Despre Serghei Esenin

La 5 ani știa să citească, la 9 ani scria deja poezii; chiar dacă nu de o valoare poetică mare, unele din ele au fost incluse în primul volum, Radunița. A fost crescut de bunici. Bunica sa îl iubea mult, dar bunicul era sever, considerând că astfel îl va învăța să treacă peste orice problemă în viață. Unchii săi erau la fel de duri cu el. Într-o noapte au mers cu barca pe râu, l-au dezbrăcat pe micul Esenin, l-au aruncat în apă și de fiecare dată când se apropia de barcă, aceștia vâsleau, îndepărtându-se. Astfel a învățat Esenin să înoate. 

Se cățăra prin copaci ca nimeni altul, era chiar plătit ca să găsească cuiburile de păsări. Hoinărea cu copiii satului, petrecea timpul cu păstorii, mânca pește prins după ce noroia apa cu mâinile. Nopțile cu luna oglindindu-se în apă au rămas vii în amintirea sa și elementele acestea: apa și luna se regăsesc des în poeziile sale. Ca de altfel și mesteacănul, atât de viu și umanizat în lirica eseniană. („sumbri călăreți de lemn” - Omul negru, mestecenii asemănați cu lumânările etc)

S-a născut în 1895, pe 21 septembrie, în satul Konstantinovo, provincia Riazan. Tatăl său era țăran, Alexander Nikitich Esenin, mama sa se numea Tatiana Fedorovna.
Și-a petrecut copilăria cu bunicul și bunica maternă într-o altă parte a satului, care se numea Matovo, din regiunea Kaluga.  Primele sale amintiri datează de pe vremea când avea trei sau patru ani și sunt legate de pădure, de drumul mare, de șanț. Bunica sa mergea la mănăstirea Radovetsky, care se afla la vreo 40 de verste (unitate de măsură veche rusească rgală cu 1,06 km) de noi, îinând strâns bățul cu care se ajuta la mers, în timp ce micul Esenin cu greu putea s-o urmeze, iar bunica tot repeta: „Du-te, du-te,  Dumnezeu îți va da fericire”. Oamenii orbi care rătăceau prin sate se adunau adesea în sat, cântau poezii spirituale despre frumosul paradis, despre Lazăr, despre Mikola și despre Mire, oaspetele strălucitor din orașul necunoscut. O bătrână care a avut grijă de Esenin i-a spus multe basme, toate acele basme pe care toți copiii  de țărani le ascultă și le cunosc. Bunicul îi cânta cântece vechi, atât de triste, de jale. Sâmbăta și duminica îi spunea Biblia și povestea sfântă.

Viața înafara casei era diferită. Esenin își amintește: „Semenii mei erau băieți răutăcioși. Cu ei, am cutreierat prin grădinile altora. Am fugit 2-3 zile prin poieni și am mâncat împreună cu ciobanii pește, pe care l-am prins în lacuri mici, mai întâi noroind apa cu mâinile, sau pui de rățuște. Bunica mă iubea foarte mult, cu bunicul mergeam adesea la Oka să adăpăm caii. Noaptea, luna stă verticală în apă pe vreme calmă. Când au băut apă caii, mi s-a părut că sunt pe cale să bea luna și m-am bucurat când aceasta, împreună cu cercurile, s-au îndepărtat de la gură. Când aveam 12 ani, am fost trimis să studiez la o școală de profesori. Familia mea dorea să fiu profesor în sat. Speranțele lor s-au extins la institut. Din fericire pentru mine, nu am intrat.
La început, cântecele satului au influențat scrierile mele. Perioada de studii nu mi-a lăsat urme, cu excepția unei puternice cunoașteri a limbii slavone bisericești. Asta este tot cu ce m-am ales. Sub îndrumarea unui anume Klemenov, am cunoscut literatura nouă, el mi-a explicat de ce este necesar să ne fie frică de clasici, într-un fel. Dintre poeți mi-au plăcut cel mai mult Lermontov și Koltsov. Mai târziu, l-am apreciat pe Pușkin.
În 1913 am intrat ca voluntar la Universitatea Shanyavsky. După ce am stat acolo un an și jumătate, a trebuit să mă întorc în sat din motive financiare. Pe vremea asta aveam o carte de poezii scrisă „Radunița”. Unele poezii le-am trimis la revistele din Petersburg și, neprimind niciun răspuns, am plecat acolo. L-am întâlnit astfel pe Gorodetsky care mi-a făcut o primire foarte călduroasă. Apoi, aproape toți poeții s-au adunat în apartamentul lui și au început să vorbească cu mine.
Am publicat Gândirea Rusă, Viața pentru toți, Jurnalul lunar al lui Mirolyubov, Note nordice etc. Era în primăvara lui 1915. Și în toamna aceluiași an, Klyuev mi-a trimis o telegramă în sat și mi-a cerut să vin la el. Mi-a găsit editorul M.V. Averianov, iar câteva luni mai târziu a fost publicată prima mea carte, Radunița. A fost publicată în noiembrie 1915, cu o notă în 1916. În prima perioadă a șederii mele la Sankt Petersburg, a trebuit adesea să mă întâlnesc cu Blok, cu Ivanov-Razumnik. Mai târziu cu Andrei Belîi.
În 1917 a avut loc prima mea căsătorie cu Zinaida Reich. În 1918, m-am despărțit de ea, iar după aceea a început viața mea rătăcitoare, ca toți rușii din perioada 1918-1921. De-a lungul anilor, am fost în Turkestan, în Caucaz, în Persia, în Crimeea, în Basarabia, în stepele Orenburg, pe coasta Murmansk, în Arhangelsk și Solovki. 

În 1921 m-am căsătorit cu Isadora Duncan și am plecat în America, călătorind anterior prin toată Europa, cu excepția Spaniei.
După ce am plecat în străinătate, am privit altfel țara și evenimentele. Îmi place civilizația. Dar chiar nu-mi place America. America este plaga în care nu numai arta dispare, ci în general cele mai bune impulsuri ale umanității. Dacă azi toți se îndreaptă spre America, atunci sunt gata să prefer cerul nostru gri și peisajul nostru: coliba, puțin înrădăcinată în pământ, un cal slab fluturând coada. în vânt, în depărtare. Nimic nu seamănă cu zgârie-norii lui Rockefeller și McCormick, dar tocmai de aceea îi avem noi  pe Tolstoi, Dostoievski, Pușkin, Lermontov și alții. În primul rând, arta pentru mine nu este complexitatea tiparelor, ci cel mai necesar cuvânt al limbajului cu care vreau să mă exprim. Prin urmare, mișcarea Imagism fondată în 1919, pe de o parte - de mine și, pe de altă parte - de Shershenevich, deși a transformat oficial poezia rusă pe un alt canal de percepție, nu a dat nimănui altcuiva dreptul de a revendica talentul. Acum refuz toate școlile. Cred că un poet nu poate adera la o anumită școală. Acest lucru îl leagă de mână și de picioare. Doar un artist liber poate aduce libertatea de exprimare. Atât, scurt, schematic, în ceea ce privește biografia mea. Nu totul se spune aici. Dar cred că este încă prea devreme pentru a rezuma orice rezultate pentru mine. Viața și munca mea sunt încă la început.” 

Serghei Esenin

"DESPRE MINE". OCTOMBRIE 1925

Dintre poeții contemporani, mi-au plăcut cel mai mult Blok, Belîi și Klyuev. Belîi mi-a dat multe din punct de vedere al formei, iar Blok și Klyuev m-au învățat lirismul.
În 1919, cu un număr de camarazi, am publicat un manifest al Imagismului. Imagismul a fost școala oficială pe care am vrut să o înființăm. Dar această școală nu avea o bază solidă și a murit de la sine, lăsând adevărul în spatele unei imagini organice. Aș renunța cu plăcere la multe dintre poeziile și poeziile mele religioase, dar ele sunt de mare importanță ca drum al poetului către evoluție.
În anii revoluției, am fost cu totul de partea ei, dar am luat totul în felul meu, cu părtinire țărănească. În ceea ce privește dezvoltarea formală, acum sunt din ce în ce mai atras de Pușkin. În ceea ce privește restul informațiilor mele autobiografice, ele sunt în poeziile mele.

Serghei Esenin

POVESTEA VIEȚII LUI ESENIN

Femeile din viața lui Esenin

Serghei Esenin a absolvit cu onoare în 1909 Școala Konstantinovsky Zemstvo, apoi Școala de profesori ai Bisericii, dar după ce a studiat un an și jumătate, a părăsit-o - profesia de dascăl nu l-a atras. La Moscova, în septembrie 1913, Esenin a început să frecventeze Universitatea Populară Shanyavsky. Un an și jumătate de universitate i-a dat lui Esenin acea bază a educației, care îi lipsea atât de mult.

Anna Romanovna Izryadnova

În toamna anului 1913, a încheiat o căsătorie civilă cu Anna Romanovna Izryadnova, care a lucrat cu el ca corector în tipografia lui Sytin. Pe 21 decembrie 1914 s-a născut fiul lor, Iuri, dar Esenin și-a părăsit familia în curând. În memoriile ei, Izryadnova scrie: „L-am văzut cu puțin timp înainte de moartea sa. A venit, spunea el, să-și ia rămas bun. Când am întrebat de ce, a spus: „Plec, mă simt rău, probabil că voi muri”. A cerut să am grijă de fiul său.” După moartea lui Esenin, Curtea Populară din districtul Khamovnichesky din Moscova a judecat cazul recunoașterii lui Iuri drept copilul poetului. La 13 august 1937, Iuri Esenin a fost împușcat sub acuzația falsă că pregătea un atentat la viața lui Stalin.

Esenin în momentul nașterii lui Iuri avea numai 19 de ani. Când soția s-a întors acasă de la spital, ea a găsit în ordine perfectă toată casa. Esenin a surprins-o, mai ales dacă ținem cont de vârstă, cântând cântece de leagăn fiului său, legănând copilul. Cu toate acestea, o lună mai târziu, poetul a trăit separat de ei, vizitându-i doar ocazional.
Cu toate acestea, Iuri și-a adorat tatăl, îi știa toate poeziile, le putea recita oricând. În anii de școală, a scris și el, dar a fost prea jenat ca să arate cuiva poeziile sale.

Iuri Esenin

În 1917, Esenin s-a întors la Konstantinovo. Aici a avut loc un eveniment semnificativ. Proprietarul Kulakov, proprietarul adăposturilor Khitrovsky din Moscova, a murit. În timpul vieții a fost un om foarte dur, iar sătenilor le era frică de el. După moartea sa, moșia a mers către Lydia Kashina, fiica sa.
Această persoană nu se distingea prin frumusețe, dar avea o personalitate cuprinzătoare dezvoltată și interesantă. Vorbea limbi străine, știa multe despre călărie, iubea divertismentul.

Lydia Kashina

În casa ei, Serghei Esenin a petrecut cea mai mare parte a timpului în acele zile. Ceea ce, trebuie spus, a dus chiar la certuri cu mama sa deoarece Kashina era o doamnă căsătorită. Se spunea chiar că soțul ei era general. Dar nemulțumirea mamei nu a provocat nicio reacție din partea lui Esenin. A vizitat-o ​​regulat pe Lydia Kashina, apoi s-a întors pe neașteptate la Moscova. Cred că poemul Anna Sneghina este dedicat Lydiei Kashina.

Zinaida Reich

La 30 iulie 1917, Esenin s-a căsătorit cu frumoasa actriță Zinaida Reich în Biserica Kirik, din districtul Vologda. Pe 29 mai 1918, s-a născut fiica lor Tatiana, o fetiță blondă și cu ochi albaștri, 

Esenin a iubit-o foarte mult. La 3 februarie 1920, după ce Esenin s-a despărțit de Zinaida Reich, s-a născut fiul lor Konstantin. Aflat din întâmplare, odată, la gară, i s-a spus că Reich era în tren cu copiii. Un prieten l-a convins pe Esenin să se uite, măcar, la copil. Serghei a fost de acord fără tragere de inimă. Când Reich și-a dezbrăcat fiul, Esenin, abia privindu-l, a spus: „Eseninii nu sunt niciodată negri...” Cu toate acestea, Esenin a purtat întotdeauna fotografii cu Tatiana și Konstantin în buzunarul de la jachetă, a avut grijă constant de ei, le-a trimis. bani. 

După moartea mamei și a tatălui său, Constantin a sprijinit-o nu numai pe sora sa, dar, de asemenea, și pe prima soție a tatălui său, Anna Izryadnova.
Konstantin Esenin a luptat pe fronturile războiului Patriotic, a fost rănit de trei ori, a primit ordine și medalii. A fost capabil să termine institutul de construcție după război, iar apoi a urmat la un maistru la specialist principal al Comitetului de Stat în Construcții al RSFSR, referentul a lucrat în Cabinetul de Miniștri al URSS. Pasiunea pentru fotbal l-a însoțit toată viața pe Constantin Esenina, mai târziu a devenit a doua profesie. El a adunat o mare cantitate de material statistic despre echipele de fotbal, a publicat mai multe cărți cu tematică de fotbal. Și, în același timp, a amintit mereu despre tatăl său, a făce totul pentru ca numele lui să nu fie uitat. A murit la Moscova, în aprilie 1986.

Konstantin Esenin

La 2 octombrie 1921, Tribunalul Popular din Oryol a decis desființarea căsătoriei lui Esenin cu Reich. Uneori, se mai întâlnea cu Zinaida Nikolaevna, care era deja soția lui Vsevolod Meyerhold, ceea ce a stârnit gelozia lui Meyerhold. Există o părere că dintre soțiile sale, Esenin a iubit-o pe Zinaida Reich cel mai mult până la sfârșitul zilelor sale. Cu puțin timp înainte de moartea sa, la sfârșitul toamnei anului 1925, Esenin a vizitat-o pe Zinainda, precum și pe copii. În timp ce vorbea cu ea, era indignat de cărțile mediocre pentru copii pe care le citeau copiii lui. A spus: „Trebuie să-mi cunoști poeziile”. Conversația cu Reich s-a încheiat cu un alt scandal și lacrimi. În vara anului 1939, după moartea lui Meyerhold, Zinaida Reich a fost ucisă cu brutalitate în apartamentul ei. Mulți contemporani nu credeau că a fost o crimă întâmplătoare. Se presupunea (și acum această presupunere devine din ce în ce mai plauzibilă) că a fost ucisă de agenții NKVD. 

Tatiana Esenina

La acel moment, Tatiana era deja căsătorită și avea un fiu. În timpul războiului, Tatiana, soțul ei și fiul au fost evacuați în Uzbekistan, iar apoi a rămas acolo.
Esenina Tatiana a devenit jurnalist, a lucrat în ziarul „Pravda Vostoka“, implicat în editare științifică de publicare. Mai târziu, ea a inițiat procesul de reabilitare a celebrului său tată vitreg, a scris cărți și memorii despre părinți și tatăl său vitreg. A murit în 1992.

 Galina Benislavskaya

La 4 noiembrie 1920, la seara literară „Procesul imaginilor” Esenin a cunoscut-o pe Galina Benislavskaya. Relația lor a durat până în primăvara anului 1925. Întors de la Konstantinovo, Esenin s-a despărțit în cele din urmă de ea. A fost o tragedie pentru ea. Insultată și umilită, Galina a scris în memoriile sale: „Nu o dată am vrut să-l părăsesc ca femeie, am vrut doar să fiu prietenă. Dar mi-am dat seama că de la Esenin nu pot pleca, acest fir nu poate fi rupt... ” 

Cu puțin timp înainte de călătoria sa la Leningrad, în noiembrie, înainte de a merge la spital, Esenin a sunat-o pe Benislavskaya: „Vino să-ți iei rămas bun”.  Galina Benislavskaya s-a împușcat la mormântul lui Esenin. Ea a lăsat două însemnări pe mormântul lui. Una este o carte poștală simplă: „3 decembrie 1926. M-am sinucis aici, deși știu că după aceea și mai mulți câini îl vor ponegri pe Esenin... Dar lui și mie nu ne pasă. În acest mormânt, se află tot ce este cel mai prețios pentru mine ... ”

Ea este înmormântată în cimitirul Vagankovskoye, lângă mormântul poetului.

Isadora Duncan

Toamna 1921 - O cunoaște pe Isadora Duncan. Potrivit memoriilor contemporanilor, Isadora s-a îndrăgostit de Esenin la prima vedere, iar acesta s-a îndrăgostit imediat de ea. Pe 2 mai 1922, Serghei Esenin și Isadora Duncan au decis să se căsătorească conform legilor sovietice, întrucât aveau de făcut o călătorie în America. Ei au semnat la oficiul de registratură al Consiliului Khamovnichesky. Când au fost întrebați ce nume de familie au ales, ambii și-au dorit să aibă un nume de familie dublu - „Duncan-Esenin”. Așa a fost scris în certificatul de căsătorie și în pașapoartele lor. „Acum sunt Duncan”, a strigat Esenin când au ieșit în stradă. Această pagină a vieții lui Serghei Esenin este cea mai haotică, cu certuri și scandaluri nesfârșite. S-au despărțit de multe ori și s-au împăcat din nou. După nuntă, Esenin și soția sa au călătorit mult prin Europa, au vizitat Franța, Germania, Canada, Italia, Belgia și SUA. Duncan a încercat în toate modurile să creeze un nume pentru soțul ei: a organizat traducerile poezilor sale și publicarea lor, a organizat seri de poezie, dar în străinătate a fost recunoscut exclusiv ca un supliment al faimoasei dansatoare. Poetul s-a simțit inutil, neapreciat, a devenit deprimat, a început să bea, au existat frecvente certuri sfâșietoare între soți cu plecări și reconcilieri ulterioare. De-a lungul timpului, atitudinea lui Esenin față de soția sa s-a schimbat,  nu mai vedea în ea un ideal, ci o femeie obișnuită în vârstă. S-a îmbătat în continuare, o bătea ocazional pe Isadora, s-a plâns prietenilor că s-a lipit de el și nu se mai desprinde. Cuplul s-a despărțit în 1923 când Esenin s-a întors la Moscova.

A fost una dintre cele mai scandaloase căsătorii nu numai din Rusia, ci și din Europa. În ceea ce privește societatea puritană americană, perioada în care dansatoarea a făcut turneul în Statele Unite, însoțită de un tânăr soț rus, nu a fost uitat ușor. Duncan a fost lipsită de cetățenia sa americană, pentru a transmite astfel dezacordul cu acest cuplu neastâmpărat în lumea lor calmă și măsurată. Despre relația  lui Esenin cu Duncan au fost scrise sute de volume. Au fost făcute numeroase încercări de a dezvălui misterul relației dintre acești doi oameni atât de diferiți. Dar a existat un secret? Toată viața lui, Esenin, lipsit de o adevărată familie unită în copilărie (părinții lui s-au certat în mod constant, au trăit adesea separat, Serghei a crescut cu bunicii materni), a visat la confortul și pacea familiei. Este clar că Duncan, care era cu 18 ani mai mare decât Esenin și călătorea constant în turnee, nu a putut să-i ofere familia la care visa. În plus, Esenin, de îndată ce s-a căsătorit, a căutat să rupă lanțurile care îl legau.

Esenin și Nadezhda Volpin

În 1920, Esenin s-a întâlnit și s-a împrietenit cu poeta și traducătoarea Nadezhda Volpin. La 12 mai 1924, la Leningrad s-a născut fiul nelegitim al lui Serghei Esenin și Nadezhda Davydovna Volpin - un matematician proeminent, un cunoscut activist pentru drepturile omului, publică periodic poezie (doar sub numele Volpin). A. Esenin-Volpin este unul dintre fondatorii (împreună cu Saharov) al Comitetului pentru Drepturile Omului. 

Alexander Esenin-Volpin

Esenin a murit când cel mai tânăr fiu al său nu avea nici doi ani. Iar poetul îl văzuse doar de două ori. 
După ce a emigrat din Uniunea Sovietică în Statele Unite,  a lucrat la Universitatea din Buffalo și Boston, a fost implicat în evoluțiile științifice și a demonstrat o teoremă care a primit numele lui. Toată viața a scris poezii, a publicat lucrări de logică și de drept.
A murit în 2016 în America.

Esenin și  Sofia Andreevna Tolstaya

5 martie 1925 - o cunoaște pe nepoata lui Lev Tolstoi, Sofia Andreevna Tolstaya. Era cu 5 ani mai mică decât Esenin și sângele celui mai mare scriitor din lume îi curgea în vene. Sofia Andreevna era responsabilă de biblioteca Uniunii Scriitorilor. La 18 octombrie 1925 s-au căsătorit.  Sophia Tolstaya este o altă speranță neîmplinită a lui Esenin de a-și întemeia o familie. Provenită dintr-o familie aristocratică, după spusele prietenilor lui Esenin, foarte arogantă, mândră, ea cerea respect pentru etichetă și ascultare neîndoielnică. Aceste calități ale ei nu se puteau îmbina sub nicio formă cu simplitatea, generozitatea, veselia și caracterul lui Serghei. Dar după moartea poetului, Sofya Andreevna a îndepărtat diverse bârfe despre Wsenin, care precizau că poetul scria într-o stare de beție profundă. Ea, care a asistat în mod repetat la crearea poeziilor, a susținut că Esenin era foarte serios în ceea ce privește munca lui și nu s-a așezat niciodată beat la masa de scris. După moartea poetului, Tolstaya și-a dedicat viața colecționării, conservării, descrierii și pregătirii lucrărilor lui Esenin pentru publicare și a lăsat un memoriu despre el. Dependența de alcool, depresia, presiunea din partea cercurilor conducătoare au făcut-o pe soția sa să-l introducă pe poet într-un spital de neuropsihiatrie. Doar un cerc restrâns de oameni știa despre acest lucru, dar au existat binevoitori care au contribuit la instituirea monitorizării non-stop a clinicii. Cekistii au început să ceară lui P.B. Gannushkin, profesor al acestei clinici, extrădarea lui Esenin. Acesta din urmă a refuzat, dar Esenin, după ce a așteptat un moment convenabil, a întrerupt cursul tratamentului și, ascuns într-o mulțime de vizitatori, a părăsit instituția de neuropsihiatrie și a plecat la Leningrad.
Conform memoriilor lui N. Sardanovsky și scrisorilor poetului, Esenin era vegetarian de ceva vreme.

Pe 24 decembrie 1925, Serghei Esenin a sosit la Leningrad și a stat la hotelul Angleterre. Seara târziu, pe 27 decembrie, corpul lui a fost găsit în cameră. În fața ochilor celor care au intrat în cameră, a apărut o imagine îngrozitoare: Esenin, deja mort, sprijinit de o conductă de încălzire cu abur, cheaguri de sânge pe podea, lucrurile erau împrăștiate, pe masă zăcea un bilet cu versurile pe moarte ale lui Esenin „La revedere, prietene, la revedere... ” 

Data și ora exactă a morții nu au fost stabilite.
Trupul lui Esenin a fost transportat la Moscova pentru înmormântare, la cimitirul Vagankovskoye. Înmormântarea a fost grandioasă. Potrivit contemporanilor, niciun poet rus nu a fost îngropat așa.

Esenin și Maiakovski

Dintre clasici, l-a admirat pe Lermontov, inițial, apoi,evident, pe Pușkin. Când l-a întâlnit pe Aleksandr Block (unul din marii poeți ai Rusiei) nu a putut să-l privească și să-i vorbească, atât de emoționat era (întâlnea pentru prima oară un poet viu, mărturisea el). De la Block, marele Block!, va învăța lirica, apoi Esenin va deveni cel mare maestru al imagisticii din Rusia. În poezia sa, natura trăiește, sălciile au șolduri, sunt despletite, apusul este un vițel roșu tocmai fătat, luna ia în coarne norii, ovăzul are coamă, cerul e un blid albastru etc)
La vârsta de 20 de ani este publicat de reviste, este deja un nume. Întâlnirea cu Isadora Duncan a marcat o perioadă importantă a vieții sale. El avea 26 de ani, ea 43. S-au căsătorit, au călătorit prin Europa, apoi în America, de care Esenin nu a fost încântat deloc. Comunicarea dintre ei era dificilă, el nu știa engleză, ea nu știa rusa, se înțelegeau în limba franceză. Certurile dintre ei, bețiile, scandalurile culminate cu stricăciuni de prin hotelurile scumpe unde se cazau au stricat în mare măsură imaginea poetului în țara sa, mai ales că Rusia trecea printr-o perioadă grea de sărăcie.

 
Moartea sa este și acum sub semnul misterului. Esenin a fost găsit spănzurat cu cravata de caloriferul din camera de la hotelul Angleterre din Leningrad. Își tăiase venele. S-a considerat că s-a sinucis. Lucrurile nu sunt clare nici acum. 

O posibilă legătură cu moartea poetului ar putea avea faptul că într-una dintre ultimele poezii – „Țara ticăloșilor” – poetul scrie foarte tăios despre liderii Rusiei contemporane, ceea ce putea fi perceput de unii ca o expunere a regimului sovietic. Acest lucru a atras atenția sporită asupra lui din partea agențiilor de aplicare a legii, inclusiv a ofițerilor de poliție și a OGPU. În ziare au început să apară articole puternic critice despre el, acuzându-l de beție, lupte și alte acte antisociale. Din păcate, poetul, prin comportamentul său (mai ales în al doilea trimestru al anilor 1920) a dat temei pentru acest tip de critică. 

Un alt eveniment demn de luat în seamă în ce privește moartea poetului este faptul că la sfârșitul lunii noiembrie 1925, Sofya Tolstaya a convenit cu directorul unei clinici de neuropsihiatrie privată,  de la Universitatea din Moscova, profesorul P. B. Gannushkin, să-l spitalizeze pe poet în clinica sa. Doar câteva persoane apropiate poetului știau despre asta. La 23 decembrie 1925, Esenin a părăsit clinica și s-a dus la Leningrad, unde s-a cazat la nr. 5 al hotelului Angleterre.

Cu o săptămână înainte de moartea sa îl vizitase poetul Maiakovski, cu care Esenin era mereu în duel poetic. Oricât de mult se confruntau în planul poetic, Maiakovski ținea mult la Esenin. Văzând starea în care se afla acesta, a cerut de la prieteni să fie ajutat, dar niciunul nu a făcut nimic. Rivalitatea dintre cei doi era doar în planul poetic, Esenin era poetul care scria cu inima, Maiakovski opta pentru poezia scrisă cu mintea. Ce vreau să spun cu asta? Până la Maiakovski, poezia urma regulile de ritm și rimă, dar nu și cele de metrică. Acestea au fost introduse de Maiakovski! Cu metrica se intră deja în domeniul tehnic al poeziei. Ciudat este că și Maiakovski se va sinucide după cinci ani, lăsând un bilet pe care scria: „Dacă vrei să mori demn, trebuie să te sinucizi așa cum a făcut Esenin” (am citat din memorie). Aleksandr Block murise cu 4 ani înainte de Esenin, în fond, și el s-a sinucis, refuzând să se mai hrănească, cauzele fiind complexe - sărăcia, dezamăgirea, influența folozofiei lui Soloviov. 

De remarcat este faptul că în perioada în care a trăit Esenin NU se câștiga din poezie. Marii poeți ai Rusiei mureau de foame. Spre deosebire, Esenin a trăit din drepturile de autor ale poeziilor sale. Incredibil, dacă ne gândim că Block și alți poeți abia aveau ce mânca. 

În 1926, un jurnalist a vizitat locul nașterii lui Esenin. Trecuse doar un an de la moartea poetului. Acolo i s-a spus o poveste misterioasă despre familia lui Esenin. Potrivit sătenilor, totul în relația dintre Alexander și Tatiana (părinții săi) a fost în regulă până când s-a născut al doilea fiu al lor. Alexander Esenin nu a recunoscut copilul. Copilul a murit curând, dar după aceste evenimente, totul în familia lor s-a schimbat. Tatăl poetului a încetat să mai comunice cu mama sa câțiva ani, nu a trimis bani și nici nu i-a susținut financiar. Tatiana a cerut mai târziu divorțul, dar Alexander nu a fost de acord. Așadar, în copilărie, viitorul poet nu a cunoscut afecțiunea maternă. Și, poate, nu a fost o coincidență că ulterior a stabilit atât de des relații cu femei mai mature și mai ales, femei care par a fi un fel de prototip, lesne fiind asemănarea dintre ele.  A căutat în ele iubirea maternă. Faptul că a avut mereu dorința de a domina întotdeauna și în orice. După amintirile poetului însuși, în copilărie, a fost mereu un luptător și a umblat plin de vânătăi.  Acest comportament s-a datorat dispoziției și educației neliniștite, absurde (bunicul îl obliga uneori să lupte pentru a deveni mai puternic). Și, de asemenea, dorința de a se afirma și de a dovedi ceva. A devenit primul în toate. Mai întâi în lupte cu băieții din sat, apoi în poezie.  Primele influențe în poezia sa datează din copilărie. Bunica lui l-a introdus în arta populară și apoi el însuși a început să scrie poezie, imitând cântece. Merită spus că mama tatălui a lăsat o amprentă semnificativă asupra sufletului său. Celebra „Scrisoare mamei” i-a adresat-o mai degrabă ei decât femeii care l-a născut.

Dar să revin la Esenin și mai concret, la Poemul Omul negru, care este foarte important. Este un poem autobiografic unde este analizată întreaga sa viață, unde el se consideră un poet „chiar de elită, de-o putere nu prea mare”, este pomenită iubirea devoratoare dintre el și Isadora Duncan (pe care a iubit-o mult, se pare, deoarece chiar dacă ulterior a fost căsătorit cu nepoata lui Tolstoi, despre aceasta nu amintește în acest poem care este scris în anul morții sale). Poemul este terminat în data de 14 decembrie 1925, după o perioadă de 2 ani de lucru asupra lui. Pare a fi un poem-testament, pentru că,

în fond, poemul este un dialog pro-contra dintre poet și sinele său, Omul negru. La final, un cititor atent, poate realiza cine este, datorită faptului că el dispare după ce poetul lovește cu bastonul oglinda. (omul negru era reflexia sa în oglindă = sinele său).

 
Esenin a fost îndrăgit de popor pentru că el a scris despre viața satului ca nimeni altul. Țăranul copleșit de munca istovitoare a câmpului va înțelege ușor amurgul descris astfel: „Cerul, vaca ce-a fătat, viţeluşul roş şi-l linge”. Numai el, omul satului, va vedea mălinii arzând, va plânge citind „Scrisoare de la mama”: „că ești poet de seamă, n-am nicio bucurie, că faima cea deşartă mi te-a băgat în jug, era cu mult mai bine ca în copilărie, să fi umblat pe câmpuri, cu braţele pe plug”. Numai omul satului va simți durerea și chemarea mamei, indiferența față de destinul poetic, punând în prim plan munca de la câmp și apartenența față de sat. Dacă Aleksandr Block, Pușkin, au scris pentru elită!, Esenin rămâne poetul poporului, „ultimul poet cu satu-n glas”. Și dacă poezia sa este atât de iubită și de cunoscută în România, înfluențând mulți poeți români, asta se datorează excepționalelor traduceri ale lui George Lesnea.

 
Omagiu adus celui care a fost copilul bălai al Rusiei, Serghei Esenin.

Adina Velcea