Ciudăţeniile strămoşilor noştri, descrise de Herodot

Istoricul antic Herodot a fost autorul celor mai impresionante relatări deste obiceiurile popoarelor care au stăpânit în urmă cu două milenii şi jumătate ţinuturi din actualul teritoriu al României. Mărturiile sale vorbesc despre cruzimea sciţilor, credinţa în nemurire a geţilor şi libertinajul tracilor şi oferă amănunte ciudate despre modul de viaţă al strămoşilor noştri.

Herodot, marele istoric elen născut la Halicarnas, în jurul anului 484 î. Hr., a locuit în Samos, apoi în Atena şi în sudul Peninsulei italice. A călătorit în ţinuturile Asiei, ale Egiptului, Mediteranei şi Persiei şi a lăsat posterităţii o serie de mărturii impresionante despre populaţiile întâlnite şi despre triburile care locuiau în teritoriile Europei de acum două milenii şi jumătate. 

Despre geţi, traci, agatârşi şi sciţi, dar şi despre alte triburi şi popoare misterioase care au stăpânit în acele vremuri teritorii din actualul spaţiu al ţării noastre, Herodot a scris în cele nouă cărţi care compun lucrarea „Istorii”. Populaţiile antice sunt menţionate în relatarea istoricului despre expediţia regelui persan Darius în teritoriile de la nord de Dunăre, în jurul anului 513 î. Hr. Mărturiile oferă detalii cu totul ieşite din comun despre obiceiurile strămoşilor noştri. 

Tracii îşi lăsau fiicele în libertinaj 

„Îşi vând străinilor copiii, iar pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac. Îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie, cumpărându-le cu mulţi bani de la părinţi”. 

Cum îşi jupuiau sciţii duşmanii şi ce făceau cu pielea lor 

„Scitul jupoaie capul astfel: taie pielea de jur împrejur, pe după urechi, o apucă şi o smulge de pe ţeastă. Apoi o răzuie de carne cu ajutorul unei coaste de bou. O frământă în mâini şi după ce a reuşit să o înmoaie face din ea un fel de ştergar. Scitul pune acest ştergar la frâul calului pe care îl încalecă şi se făleşte cu el.Cine are cele mai multe asemenea ştergare este socotit cel mai viteaz. Numeroşi sciţi fac din atare piei chiar mantale, pentru îmbrăcat, veştminte pe care le cos în felul blănilor ciobăneşti. De pe leşul vrăjmaşilor, mulţi jupoaie pielea mâinii drepte, cu unghii cu tot, şi fac din ea un înveliş pentru tobă. Mulţi jupoaie întreg trupul duşmanului şi întinzându-i pielea pe bucăţi de lemn o poartă pe caii lor”. 

Tatuajul tracilor era semnul al nobililor 

„Tatuajul este socotit semnul neamului ales, cel netatuat fiind considerat om de rând”. 

Ritualul decapitării la sciţi 

„După ce-l stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul deasupra unui vas, pe care apoi îl duc pe grămada de lemne, iar sângele îl varsă pe sabie. Umărul drept al tuturor celor jertfiţi este tăiat cu mână cu tot, fiind apoi aruncat în aer. Mâna rămâne acolo unde a căzut, iar trupul zace în altă parte”, afirma Herodot, adăugând că a luat parte la astfel de jertfe. 

Munca la traci nu era privită cu ochi buni 

„În ochii lor, trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pământul este lucrul cel mai de ruşine, iar când trăieşti de pe urma războiului şi a prădăciunilor, spun ei, faci un lucru cât se poate de bun”.

Agatârşii îşi împărţeau nevestele 

„Agatârşii sunt lipsiţi de energie şi foarte gingaşi. Ei poartă, cei mai mulţi, podoabe de aur. Au în devălmăşie neveste, ca să fie fraţi cu toţii şi, înrudindu-se, să nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrăjmăşie. Cât priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci”. 

Sciţii locuiau în căruţe 

„Este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei, dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe. Cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?”. 

Geţii învăţaţi că sunt nemuritori 

„Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, Zamolxis a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile”. 

Geţii practicau sacrificiile umane închinate lui Zamolxis 

„Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”. 

La sciţi, ţestele duşmanilor de temut deveneau pocale 

„Iar cu capetele, nu ale tuturor, ci numai ale celor mai înverşunaţi duşmani, fac aşa: după ce taie fiecare cu ferăstrăul ţeasta mai de jos de sprâncene, o curăţă. Săracii o învelesc numai cu o piele de bou neargăsită, folosindu-se de ea în felul acesta. Bogaţii, pe lângă acest înveliş de piele neargăsită, mai poleiesc ţeasta cu aur pe dinăuntru şi o folosesc ca pe un pocal, pentru a bea din ea. Tot aşa fac chiar şi cu ţestele rudelor, dacă se iscă între ei vreo ceartă şi dacă şi-au biruit potrivnicul în faţa regelui. Când vin străinii pe care-i cinstesc mult le arată ţestele şi-i lămuresc cum că nişte rude apropiate s-au gâlcevit cu dânşii şi că i-au înfrânt pe oamenii aceia, numindu-şi ei isprava o faptă vitejească”. 

Zamolxis i-a pus pe geţi să îi construiască o sală subterană şi a dispărut dintre ei 

„Pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”. 

La traci, femeile se jertfeau pe rugul soţilor 

„Fiecare ţine la căsătorie mai multe femei. Când unul dintre ei a murit, se iscă între femeile mortului mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă să afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia scotită să primească cinstirea este lăudată de bărbaţi şi de femei. Apoi este înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce asfel o foarte mare ocară”. 

Ghicitorii sciţi foloseau nuiele de salcie 

„Există la sciţi numeroşi proroci, care spun mai dinainte ce au să se întâmple. Pentru aceasta ei întrebuinţează mai multe nuiele de salcie, în următorul fel: aduc legături mari de nuiele, le aşază jos şi le dezleagă. Rostesc cuvinte care ajută la ghicit şi pun fiecare nuia una lângă alta. În vreme ce vorbesc, adună iar nuielele, pentru ca iarăşi să le depună una câte una. Acest meşteşug al prezicerilor l-au moştenit de la strămoşi. Enareii androgini spun că lor Afrodita le-a dat harul proorocitului. Prezicerile aceştia le fac cu ajutorul scoarţei de tei. După ce despică în trei scoarţa, ghicitorul şi-o înfăşoară pe degete, o desface şi proroceşte”. 

Prezicătorii care dădeau greş erau arşi pe rug de căpeteniile sciţilor 

„Iată în ce fel sunt omorâţi. După ce umplu un car cu vreascuri, înjugă la el boii. Vrăjitorii, având piedici, mâinile legate la spate, iau în gură un căluş, sunt aşezaţi pe vreascuri. Dau apoi foc vreascurilor şi în felul acesta sperie boii, pe care-i pun astfel pe fugă. Adeseori, boii ard împreună cu vrăjitorii, dar mulţi scapă doar pârliţi, după ce flăcările au mistuit oiştea. În chipul arătat, sciţii îi ard pe ghicitori şi pentru alte pricini, numindu-i proroci mincinoşi. Regele nu cruţă nici pe copiii celor osândiţi la moarte. Ei ucid pe toţi băieţii, dar fetelor nu le fac niciun rău”. 

Tracii transformau înmormântările în ospeţe 

„Expun timp de trei zile cadavrul. Apoi jertfesc tot felul de animale şi după un mare ospăţ, înainte de care îl jelesc pe mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc felurite întreceri, la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi”.

sursa:https://adevarul.ro/locale/hunedoara/ciudateniile-stramosilor-nostri-descrise-herodot-erau-lasate-fiicele-tracilor-legaturi-trupesti-isi-doreau-1_5703dfba5ab6550cb8a0ec06/index.html

Adina V. - Pe urmele păpușilor din antichitate

Păpușă, Teba. 700  î.Hr., muzeul Luvru

Încă din cele mai vechi timpuri, se cunoștea valoarea pedagogică și importanța jocului pentru dezvoltarea fizică, cognitivă și socială adecvată a copilului. Prin joc, copilul creează o lume imaginară în care se distrează, interacționează cu alți copii, își explorează mediul înconjurător, învață despre sine și își cultivă creativitatea. Astfel, potrivit lui Platon, copilul trebuia să se angajeze în jocuri pedagogice de grup pentru a deveni un bun cetățean. (conform Legii 1, 643c, Platon).

"Prin exercițiul jocului este posibil ca alegerile și dorințele copilului să fie îndreptate spre scopul spre care va tinde când va ajunge la vârsta maturității."

În Grecia Antică exista o mare varietate de jocuri, de grup sau individuale, cu sau fără utilizarea de obiecte. Unele dintre acestea ne sunt cunoscute până în zilele noastre, cum ar fi ambariza, musca oarbă, statuetele, pentovola, ascunzătoarea, păpușile, zornăitoarea și poneiul. Aceste jocuri ne sunt cunoscute din surse scrise, din reprezentările de pe vase și pietre funerare cu copii jucându-se, dar mai ales din obiectele în sine, care au ajuns până la noi. Cele mai multe dintre jucăriile care au supraviețuit provin din morminte, deoarece era obiceiul ca un copil care murea să fie îngropat împreună cu jucăriile sale.

Materiale

Materialul principal era lutul, după cum o dovedesc figurinele din lut care au supraviețuit. În afară de jucăriile din lut, mai existau jucării din os sau din materiale perisabile (lemn, pânză, ceară), care astăzi s-au pierdut pentru totdeauna.

Primele jucării

În ziua nașterii sale, copilul primea primele sale cadouri, care erau, desigur, jucării! Cel mai adesea erau obiecte care făceau zgomot, cum ar fi zornăitoarele (sistre). Acestea erau făcute din lut și mai rar din metal, conțineau pietricele sau bile de lut care făceau zgomot și aveau forme diferite, de la un simplu disc până la cele în formă de om sau de animal.
Printre primele jucării se numărau și vasele care serveau drept sticle. Biberonul avea forma unui mic animal pentru a ajuta copilul să se oprească din alăptat într-un mod ușor.

În a cincea sau a șaptea zi de la nașterea copilului, se celebra Amfidromia, copilul era dus în jurul căminului, altarul familiei, și i se ofereau daruri. În a noua sau a zecea zi urma ziua în care copilul primea numele, iar apoi i se dădea și amuleta, pe care copilul o purta de obicei la gât sau în fața pieptului pentru a-l proteja de spiritele rele.
 

Păpușile 

Frumoase, cu coafuri elegante, colorate și cu proprietăți magice, păpușile au captivat copii și adulți, deopotrivă. Cea mai veche jucărie din lume a evoluat de la o figurină religioasă și a luat forma unei păpuși pentru a juca un rol important în dezvoltarea fetelor. Decisivă pentru această diversificare a fost apariția păpușii articulate (neurospastice), cu brațe și picioare mobile, iar utilizarea unei matrițe a ajutat la producția în masă pentru a se asigura că nicio fată nu va rămâne fără eroina ei preferată! În glumă am putea compara planșeta cu Barbie din zilele noastre și citind veți înțelege asemănările, dar mai ales veți afla mai multe despre această jucărie a antichității.

"Lumea magică a păpușii"

Păpușa era una dintre jucăriile preferate ale fetelor din Grecia antică. Era, de obicei, făcută din lut, cu formă feminină și cu piepteni complicați pentru păr. Uneori, costumul păpușii era pictat, alteori fetele făceau haine de pânză. Obiecte mici, precum mese, paturi, vaze etc. au completat lumea magică a fetelor. În afară de plăcerea jocului, păpușa avea și un caracter educativ, fiind o introducere a fetei în rolul și responsabilitățile sale ca femeie în societate. Păpușile erau oferite zeiței Artemis în ajunul nunții fetei.

Construcția păpușilor  

Această figurină a inspirat mascotele Jocurilor Olimpice de la Atena din 2004, Phoebus și Athena.

S-au descoperit planșete datând încă din secolul al VII-lea î.Hr. și se pare că această jucărie își are originea în figurinele religioase. Un rol decisiv în evoluția de la figurinele religioase la păpuși a fost jucat de construcția neurospastelor, care erau păpuși de lut cu membre mobile. Mâinile și picioarele lor erau mobile și erau conectate prin intermediul unui fir la corpul principal (nerv).
Construcția matriței era realizată în atelierele de tâmplărie. Fie erau modelate manual, fie sculptorul crea o formă de bază pe roată și apoi adăuga detaliile. În jurul anului 500 î.Hr., utilizarea unei matrițe a devenit obișnuită. Meșterul făcea mai întâi o matriță, apoi o umplea cu argilă lichidă și, după ce se usca, îndepărta argila care luase forma matriței. Apoi acoperea jucăria cu un strat alb și o cocea în cuptor. La final, jucăria era colorată.

Unde le putem vedea?

Deoarece păpușa a fost una dintre cele mai comune jucării pentru copii, săpăturile arheologice au scos la iveală un număr mare de descoperiri. Așa că astăzi avem ocazia să vedem matrițe care împodobesc colecțiile multor muzee, atât în Grecia, cât și în străinătate. Să menționăm Muzeul Arheologic din Atena, Muzeul de Artă Cicladică, Muzeul Luvru și Muzeul Britanic.

În Grecia Antică

În Grecia Antică, păpușa se numea planchon și avea o utilizare rituală. De obicei, păpușile erau făcute din lut și aveau coafuri elaborate. Hainele lor erau pictate, dar au existat și cazuri în care erau îmbrăcate în haine de pânză. Pe lângă faptul că era o jucărie, planchonul era asociat cu trecerea la maturitate a fetelor și cu rolul lor ca femei în societate, în timp ce statutul lor ritual era exprimat prin oferirea lor zeiței Artemis în ajunul căsătoriei, ca simbol al purității lor. Prin cuvintele "nimfă și fiică", păpușile au căpătat un caracter simbolic. Evoluția planchonului de la figurină la păpușă s-a realizat prin construirea membrelor lor mobile - păpuși articulate - care erau unite cu fir la corpul principal (neurospasmata). Ele sunt denumite și "daedalus", deoarece construcția lor este atribuită lui Daedalus.

În Bizanț, păpușa se numea "nennos" sau "nini" și era confecționată din lut, ceară sau ipsos.

Nini

În perioada otomană, tatăl cioplea Koutsouna, o păpușă care era îmbrăcată cu pânză. Kutsouna ținea în mâini un simbol al cultului creștin, iar tatăl i-l dăruia fiicei ca talisman, adică avea un caracter simbolic de protecție.

Kutsouna

Mamele și bunicile confecționau păpuși pentru copii cu ce mai rămânea din gospodărie, cum ar fi cârpe de pânză, șosete umplute cu paie sau aluat. "Koutsounes" sunt, de asemenea, păpușile de pânză pe care mamele le făceau pentru fiicele lor pentru a le iniția în maternitate. Nașa îi dăruia finei sale o păpușă de pânză pe care aceasta o păstra până în ziua nunții. În adolescență, fetei i se dădea o altă păpușă, confecționată de femeile din familie, care era îmbrăcată în costumul de nuntă local și pe care fata o păstra ca parte componentă a zestrei.

costum de nuntă specific insulei Mikonos

Păpușile tradiționale de pânză din Santorini sunt expuse la Muzeul de Jucării Benaki, din Atena. Printre ele se află una neagră, făcută de o bonă africană pentru copilul pe care îl ținea în brațe.

Păpușă-jucărie, păpușă-personaj, păpușă-simbol, păpușă-eroină, rolul păpușii în tradițiile și obiceiurile poporului grec are un rol important pentru simbolul atemporal al identității feminine.

Jucăriile din antichitate

Era jucăria preferată a băieților din Grecia antică. O târau peste tot prin casă. 

Câine cu clopoței din Atena, secolul al III-lea d.Hr.
Era o zornăitoare de lut, despre care se credea că păcălește spiritele rele care se ascundeau în jurul pătuțului copilului.

Păpuși din lut cu membre mobile, secolele IV și V d.Hr. Înafara rolului de divertisment, păpușile educau copilele în rolul care le era destinat: să fie soții bune, gospodine și mame de copii sănătoși.

Titirez de la Kaveirio din Teba, secolul al V-lea î.Hr. Era jucăria preferată a copiilor și a femeilor tinere, așa cum reiese din reprezentările din vase. Dar și Hermes, protectorul jucăriilor pentru copii, a fost imortalizat bucurându-se de acest joc.

Titirezul a fost cunoscut încă din preistorie, dar au fost deosebit de răspândite începând cu epoca arhaică. Era confecționate din lemn sau, foarte adesea, din lut. Unele dintre ele erau decorate cu frunze de iederă sau imnuri sau purtau reprezentări de animale.

Yoyo
Perseu este reprezentat pe o parte, iar Meduza pe cealaltă. De la Kabeirius din Teba, 425-400 î.Hr. Yo-yo este format din două discuri unite în centru de un ax cilindric, pe care este fixat începutul unui fir, care este apoi înfășurat în jurul acestuia. Lăsând-o să cadă, firul este derulat și, printr-o mișcare a mâinii, este reînfășurat în jurul axului.

Păpuși de lut cu membre mobile (neurospasmata) din Corint, secolul al V-lea î.Hr. Erau numite „daedalas", deoarece erau atribuite lui Daedalus. Păpușile cu părți mobile, pe lângă faptul că erau jucării, erau ofrande obișnuite în mormintele fetelor și, de asemenea, ca ofrande în sanctuare. În ajunul căsătoriei, fetele ofereau păpușile, împreună cu celelalte jucării și o șuviță din părul lor, lui Artemis (patroana fiecărei fază de tranziție din viața omului)  și Afroditei, zeița iubirii și a fertilității.

Din Teba, începutul secolului al VII-lea î.Hr.

Figurină feminină cu picioare mobile, făcută manual.

Corpul în formă de clopot, gâtul înalt care se termină cu un cap în formă de pasăre. De urechile mari și găurite ar fi atârnat cercei. Mâinile, într-un gest de evocare sau de disperare, sunt redate ca două apendice aplatizate cu șapte degete.

Picioarele mari se termină cu cinci, respectiv șase degete. În partea de sus a capului se află o gaură simbolizând gura. Vopseaua roșie a fost folosită pentru a decora haina și pantofii. Această figurină a fost sursa de inspirație pentru mascotele Jocurilor Olimpice de la Atena din 2004, Phoebus și Athena.

traducere și sinteză Adina V.

sursa: https://www.citypatras.gr/epikairotita/ellada/7-paichnidia-poy-epaizan-ta-paidia-stin-archaia-ellada/

https://www.kykloiseminars.com/plaggones-koutsounes/

Despre Nae Ionescu, filosoful iubirilor pierdute

Nae Ionescu si singura sa soție, Elena Margareta Fotino.

Filosof, logician, profesor, întemeietor de doctrină antisemită, complicat, sofisticat, Nae Ionescu ținea rubricile de scandal ale gazetelor din perioada interbelică. În epocă circulau povești admirative despre cămășile, pardesiele, șăpcile și batistele lui. Despre pantalonii stil Prince de Galles. Despre Maybach-ul pe care și l-a comandat din Germania și despre vaporetele pe care-l avea la Balcic. Despre senzaționala vilă de la Băneasa și, mai ales, despre cuceririle sale răsunătoare. Astăzi, la Senzația Bucureștiului de altădată, toți îngerii din cer, cu obrajii lor dolofani, să trâmbițeze marile iubiri din Micul Paris. Începem cu pasiunile unui spirit total: Nae Ionescu.

Cel mai probabil, însuși Eros, Zeul Iubirii, a avut chef să se reîncarneze în Nae Ionescu în Bucureștiul interbelic, altfel nu putem cuprinde cu mintea noastră de acum, felul în care Gânditorul din Brăila a reușit să le marcheze, pe viață, pe toate femeile care au intrat în raza lui incandescentă. „Exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”, avea să scrie Mircea Eliade.

Băiat talentat, dar sărac din Brăila, Nae Ionescu vine la București să studieze Filosofia. Se întâmpla demult, demult, în anul 1909, în La Belle Epoque. “În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nae Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie. Cartierele rușilor, bulgarilor, evreilor, grecilor, armenilor seamănă, oarecum, cu cele din Brăila, dar în Capitală periferiile moțăie toropite în fum de narghilea, iar Bucureștiul începe să se dezmeticească abia când te apropii de centru, unde te întâmpină un Mic Paris cu străzi pavate cu piatră cubică și automobile Oldsmobile și Panhard, cu terase, cafenele și restaurante deschise până târziu în noapte. Orice s-ar spune, e un oraș al veseliei, cum îl numise, cu câțiva ani în urmă, un vizitator francez. Privită prin ochii unui tânăr brăilean abia trecut de 18 ani, veselia capitalei e “artificială și superficială”, “datată de exuberanța bolnăvicioasă a celor ce caută înfrigurați și inconștienți înlăturarea unui spleen nebănuit”, Tatiana Niculescu, „Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Într-o zi de mai, Domnul Nae a simțit prima înfiorare de dragoste din viața sa pentru Ilenuța; erau în tren, în drum spre mare

În primăvară anului 1911, domnul Nae o cunoaște pe cea care avea să-i fie soție, Elena Margareta Fotino, tânăra studentă la Litere și Filosofie pentru care “am simțit prima înfiorare de dragoste din viața mea”. Se întâlnesc în tren, în drum spre Constanța, unde se duceau să-i vadă pe Carol I și pe soția sa, Elisabeta de Wied, Carmen Sylva. Cuplul regal urma să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și de creație ale Reginei.
„E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și de alge al marii pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. Eram față în față așezați în același compartiment de tren, își va aminti el mai târziu. Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară să cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam atât de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta”. Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

„Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea”

Profesorul Nae Ionescu i s-a confesat lui Mircea Vulcănescu într-o seară, așa, mai băiețește. “Am iubit, măi, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem până atunci. Și am dorit-o. Și după multă sau mai puțină stăruință din partea mea, mi s-a dat. Nu mai avusesem femeie până atunci? Îți închipui, oare, ce am făcut cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.) Când a auzit Mircea Eliade întâmplarea, cum era domnia sa tânăr, creativ și literat, repede a zis “aaa, păi să scriu o nuvelă, «Noapte albă» să se cheme”.

„Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”

Ilenuța Fotino! Ea era fata pe care a privit-o cu adorație și a făcut din asta un “exercițiu spiritual. Ea era „biruința” lui spirituală despre care i s-a confesat băiețește lui Mircea Vulcănescu. De ea nu s-a atins într-o noapte albă de mai, cu cireșii înfloriți. Apoi avea să-i scrie lungi scrisori de amor filosofic, dar cu scop precis: unirea teosofică trupească epictetian kantian aristotelică. Apoi, avea s-o înșele. Tipic filosofic.
„Ochii tău, ochii tăi și buzele tale mă ard; și lacrimile tale sunt plumb topit și nu mai pot să le simt, pentru că îmi brăzdează carnea și mă dor. Durere de durere se leagă, și asta face ochiuri și lațuri, și asta e viața: acolo, în noi doi, aiurea, pretutindeni (..) Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Un triunghi erotic: Maruca, Nae și George Enescu

Domnul Nae și Ilenuța aveau să aibă doi băieți și să rămână căsătoriți toată viața. 17 ani mai târziu de la acea zi de mai din anul 1911, domnul Nae se îndrăgostește de Prințesa Maruca Cantacuzino, de care era îndrăgostit foarte tare și George Enescu, ca să vezi brodeală. Mult timp cei trei „rămân într-un triunghi erotic”. 

„Până la Maruca, Domnul Nae mai avusese legături extraconjugale cu Ileana Baston, cu Luiza Onicescu, soția prietenului său Octav Onicescu, cu Charlotte Dominic, sora poetului evreu Alexandru Dominic și se afla într-o relație amoroasă cu o poetă și traducătoare pasionată de filozofie indiană și teosofie, pe nume Stefania Zottoviceanu. Pe ea avea să o abandoneze pentru Maruca, cea mai înaltă din societate”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

„Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine!”.

Până la urmă, în anul 1930, Profesorul de filosofie și de amor efemer se desparte de Ilenuța, cea pasionată de muzică clasică. Cea „mică, pură si bună” care citea volume de filosofie în original, în franceză și în germană și îl iubea ca un câine. Ea a continuat să-l venereze, el să o stimeze și să o ajute.

„Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Și, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta și cu situația mea, care în anumite împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare; acum nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forță supraomenească, una care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe care și le fac sau nu și le fac ceilalți oameni despre mine”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

„Adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea”

În anul 1937, la șapte ani de la despărțire, Ilenuța tot mai scria în Jurnal: „Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste nețărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă și totuși dulce. Sentimentul acesta îmi face viața suportabilă, de la el vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzește. Dar adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o știe, nimeni n-o bănuiește. Acesta este singurul lucru care-mi aparține numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e numai a mea și numai a mea”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

Când a murit în vila lui din Băneasa, în ziua de 15 martie, 1940, lângă patul său se află o altă mare pasiune, Cella Delavrancea, nu Ilenuța. Prima lui dragoste i-a supraviețuit și s-a stins în anul 1971, fără să înceteze să-l iubească pe băiatul din tren pe care l-a întâlnit într-o zi de mai, pe când se duceau ei la mare. A murit cu gândul la EL.
„Doamne, îndură-te! Ce plăcere poți găsi în chinul unui om care nu mai face nici două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sunt adânc obosită, sunt bătrână, îndură-te odată, îndură-te și aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

sursa: https://b365.ro/nae-ionescu-filosoful-care-a-iubit-pana-ce-a-istovit-cele-mai-spectaculoase-femei-din-bucuresti-dar-de-divortat-n-a-divortat-niciodata-de-ilenuta-460830/

Un tragic triunghi amoros: Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel și Natalia Negru

Una dintre cele mai importante scriitoare dată de Galaţi - Natalia Negru - reprezintă şi astăzi subiect de dezbateri literare. De curând, la împlinirea a 51 de ani de la moartea ei, oamenii de cultură din Tecuci au discutat din nou despre triunghiul fatal Ştefan Octavian Iosif, Natalia Negru şi Dimitrie Anghel.

Natalia Negru s-a născut în 1882 în comuna gălăţeană Buciumeni. A urmat cursurile şcolii primare la Galaţi, unde tatăl său era institutor, pe cele liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti, iar în 1901 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti pe care a absolvit-o în 1907. În timpul studenţiei, fiind cititoare la Biblioteca Fundaţiei Universitare, îl cunoaşte pe Ştefan Octavian Iosif, care era, pe atunci, custode al Bibliotecii. Natalia Negru prezentase, cu succes, la seminarul profesorului de estetică Mihai Dragomirescu, o lucrare despre Doina lui Iosif. Natalia povesteşte: „Când a auzit Steo ce succes a avut Doina lui la seminar, a fluierat toată ziua de bucurie... A căutat să mă cunoască, mi-a mulţumit şi mi-a cerut nişte poezii, pe care i le-am dat, iar el a ales dintre ele una, Străbunica, pe care a publicat-o la loc de cinste în Sămănătorul”. Este debutul ei de poetă, bine apreciat. Şt. O. Iosif îi relatează lui Zaharia Bârsan, într-o scrisoare, fericit, dragostea lui pentru Natalia Negru, cu care se considera ca şi logodit. Se logodesc, romantic, cu inele din două fire de iarbă, la 1 mai 1903. Tatăl Nataliei, Avram Negru, i-a construit acesteia o casă la Tecucel, pe care i-a dat o ca zestre, împreună cu o vie de vreo trei hectare. Natalia se ocupa personal de îngrijirea viei. Întregul sezon al muncilor specifice viei, stătea la Tecucel. Steo admiră dragostea pasionată de neam, duioşia ei adâncă când povesteşte despre frumuseţile locurilor natale. 

La 2 mai 1904 cei doi îndrăgostiţi se logodesc oficial, „schimbă inelele” cum spune Iosif. În iulie 1904 Natalia Negru se căsătoreşte cu Şt. O. Iosif. Căsătoria civilă are loc la Galaţi, la 25 iulie. Căsătoria religioasă şi petrecerea de nuntă au loc în acelaşi an, la Tecucel, la 29 iulie. Slujba religioasă este săvârşită de bunicul matern al miresei, părintele Toma Dimitrescu. Dintre participanţii la nuntă, Nicolae Iorga şi Mihail Sadoveanu au publicat relatări. Dintre prieteni au mai participat: Artur Gorovei, Constantin Sandu-Aldea, Ion Scurtu, I. A. Bassarabescu, Victor Ion Popa, pictorul Kimon Loghi. Nicolae Iorga a dăruit tinerilor soţi, ca dar de nuntă, revista Sămănătorul. Nunta a durat trei zile, o zi fiind rezervată vizitării mânăstirilor şi unei petreceri pe malul Siretului.

În 20 august 1905 se naşte Corina, fiica Nataliei şi a lui St. O. Iosif. În Viaţa românescă, nr. 8 din august 1908, apar Sonetele rusticane, scrise probabil de Iosif, descriind viaţa de la gospodăria Nataliei Negru din Tecucel. 

În anul 1908 Dimitrie Anghel şi Iosif publică comedia Cometa. Poetul Column, aşezat, duios, o pierde pe Roro, aşa cum Iosif o va pierde pe Natalia. Tity Roznov, cometa, tânăr spiritual şi plin de vervă, îndrăgostit fără patetism, dar insistent şi cuceritor, fiu de moşier, bogat în fantezie dar şi în bunuri materiale, e un alter ego al lui Dimitrie Anghel. Iosif şi-a scris cu propria mână sentinţa într-un proces sentimental, desigur fără să-şi dea seama. 

În anul 1909, apare volumul de cântece al Nataliei Negru intitulat „O primăvară, cuprinzând versuri apreciate de critică drept idilice şi confesive”. Natalia Negru "luminase unele şezători ale Academiei Bârlădene, ţinute fie la Bârlad, fie în unele târguri ori sate din apropiere, ca Iveştii, 

Colaborează la revistele „Viaţa Românească”, „Minerva", „Cumpăna", „Flacăra", „Cronica" cu articole, poezii şi pagini de proză. La 2 septembrie 1909 este înfiinţată „Societatea Scriitorilor Români". 

Natalia şi St. O. Iosif fac parte dintre iniţiatori şi sunt membri fondatori, împreună cu Nicolae Iorga, Dimitrie Anghel şi alţii. În anul 1913, este aleasă în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români. În vara lui 1910 St. O. Iosif şi Natalia Negru se înstrăinează. Ultima colaborare a lui Iosif cu Anghel este traducerea fabulei Leul şi musca de La Fontaine. Prin lunile aprilie-mai 1910 s-a produs ruptura definitivă dintre Iosif şi Anghel.
Natalia începe acţiunea de divorţ faţă de Iosif la 11 noiembrie 1910, la Tribunalul Ilfov. Sentinţa este dată la 21 iunie 1911. Divorţul este pronunţat în favoarea soţiei reclamante, deoarece două scrisori ale lui Iosif, datate 15 octombrie şi 15 noiembrie 1910, demonstrau părăsirea de către el a căminului conjugal, ceea ce era „o insultă destul de gravă pentru reclamantă". 

Natalia călătoreşte la Paris, în decembrie 1910, împreună cu Corina. Se pare că motivul declarat al călătoriei era pentru a-şi îngriji sănătatea. Scrie despre o eventuală internare în sanatoriu. La 31 decembrie îi scrie lui Steo că ar dori să vină şi el la Paris, şi să aibă, împreună o lună de fericire. Divorţul nu se pronunţase şi este evident că Natalia ar fi dorit să se împace au Steo. Rezultă de aici cât de greu a luat hotărârea de a se despărţi de el. E uşor de presupus că dacă cel care ar fi venit, la sugestia Nataliei, la Paris ar fi fost Steo şi nu Anghel, despărţirea nu s-ar mai fi produs. Însă St. O. Iosif nu vine la Paris. În schimb va veni aici, după un timp, Anghel. Ion Roman scrie: „Dimitrie Anghel, spirit aprins şi demonic, ucidea o prietenie pentru o dragoste cu sfârşit tragic". 

Natalia se căsătoreşte, la 3 noiembrie 1911, cu Dimitrie Anghel. În jurul soţilor Anghel se creează o atmosferă tensionată. St. O. Iosif era apreciat pentru valoarea întregii sale opere poetice, dar şi pentru firea lui de poet romanic şi plin de sensibilitate. Această atmosferă este accentuată după moartea, la 22 iunie 1913, în spital, a lui St. O. Iosif. 

La 28 ianuarie 1914, Natalia Negru devine membru asociat la expoziţia societăţii „Tinerimea artistică". Datorită firii lui Anghel, căsătoria Nataliei cu el cunoştea frecvente certuri violente, de regulă provocate de gelozie. George Călinescu descrie astfel pe Dimitrie Anghel: „Cine priveşte faţa lui Anghel înţelege aceste furori orientale: ochi migdalaţi, blânzi şi fini, însă străvezii, exaltaţi, faţă inverosibil de prelungă, de hidalgo, greco-spaniolă ca fizionomiile fanatice ale lui El Greco. El e de o gelozie arabă şi la simpla impresie că o recenzentă n-a cruţat literatura nevestei aruncă furibund ocara, tot din lumea florilor. Lovea femeia cu o floare. Oricâte vini s-ar pune în sarcina femeii, este vădit că fanaticul erotic ce furase soţia prietenului fără apărare nu era un om comod. O ţinea închisă cu cheia în casă, nu voia să meargă nicăieri, nici să primească pe nimeni; provoca lumea la duel". 

După o ceartă prelungită o zi şi o noapte, pornită de la un incident cu totul minor şi lipsit de orice reală semnificaţie, în dimineaţa zilei de 27 octombrie 1914, Dimitrie Anghel, aflat într-o criză de anxietate extremă, se împuşcă în piept, după ce trăsese un foc care a rănit-o pe Natalia. Drama are loc în locuinţa lor de la Tecucel. Primul ajutor medical le este acordat la Tecucel. Dus la spital la Iaşi, unde este sub îngrijirea fratelui său, doctorul Paul Anghel, Dimitrie Anghel moare de septicemie, provocată de infectarea rănii pe care singur şi-o provocase. Data morţii este 13 noiembrie 1914. Natalia este şi ea îngrijită tot de dr. Paul Anghel, care i-a extras glonţul. Participă la înmormântarea lui Dimitrie Anghel, la Iaşi. 

Corina moare la 13 septembrie 1916, ucisă de o schijă provenită da la o bombă aruncată din zeppelinul german care bombarda Bucureştiul. După moartea Corinei, frontul apropiindu-se de Bucureşti, Natalia a plecat la Tecucel, unde a locuit în continuare. În memoria celor doi poeţi, foştii săi soţi, ea a fost, împreună cu învăţătorul Dimitrie Armencea, sufletul înfiinţării „Fundaţiei Corina şi St. O. Iosif", cu un cămin cultural la Buciumeni, judeţul Galaţi. A donat acestei fundaţii 365 de volume. A continuat să publice în revistele „Rampa", „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Universul copiilor", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români". Timp de mai bine de zece ani, cam între 1935 şi 1945, Natalia Negru nu a părăsit Tecucelul, locuind aici permanent, indiferent de sezon. După 1945, a locuit alternativ la Tecucel şi la Tecuci. Unul dintre vizitatorii ei târzii, medicul Constantin Dimoftache (C. D. Zeletin), o găseşte, în iarna lui 1959, lucrând la revizuirea unei vechi traduceri a Metamorfozelor lui Ovidiu. El mai menţionează că lucra la un poem, Nirvana, inspirat din filosofia indiană, glosând în jurul unei entităţi abstracte, Nath. A murit la 2 septembrie 1962, la Tecuci în casa ei din strada George Coşbuc.
Despre moartea scriitoarei a povestit anul trecut poetul tecucean Dionisie Duma, cel care a cunoscut-o şi a stat ore întregi la sfat cu aceasta. Poetul Duma a relatat momentul încetării ei din viaţă la care a luat parte. „Exact în ziua morţii sale mă aflam în casa ei din George Coşbuc nr. 5. Natalia intrase într-un soi de agonie. O priveam şi mă cutremuram parcă de spasmele acelea ale morţii pe când alte două femei în camera alăturată căutau în garderobă să vadă cu ce să o îngroape. Natalia Negru le-a auzit vorbind, s-a trezit din această semicomă şi a început să rupă toate de pe ea. Iată dragostea ei de viaţă. Până la urmă însă s-a stins”.

Idilă
din ant. Poeți de la Sămănătorul (1978)
Natalia Negru

Străbate văi întregi
Zefirul blând și cald,
Iar ei plutesc pribegi
Prin valuri de smarald.

Șoptesc... de mâni se prind,
Iar ce nu intră-n grai,
Le-o spune strălucind
Răsura de pe plai...

Din taine de dumbrăvi
Le-o spun privighetori,
Și ciocârlii din slăvi
Ascunse după nori,

Grădinile buieci
Și teii de pe drum
Și umbra din poteci
În care pier acum...

Un vis trăind abia,
Ce-atât de multe ori
Durează cât ai bea
Mireasma unei flori...

Este posibil ca o prietenie, aparent de nezdruncinat, să se spulbere din cauza unei femei? Evident! Istoria, dar mai ales viața, este plină de astfel de exemple. Femeia se numea Natalia Negru. A cochetat și ea cu literatura, dar mai ales cu destinele a doi mari poeți: Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel.
Mai întâi, s-a căsătorit cu primul l-a întâlnit, dacă nu mă înșel, la biblioteca Facultății de litere și filosofie), au avut împreună și o fetiță, dar, cu timpul, în căsnicia celor doi s-a insinuat… poetul florilor. Nimeni altul decât Dimitrie Anghel.

Prieten de nedespărțit cu Șt. O. Iosif (semnau sub același pseudonim: Mirea), fiul de moșier, jovial, exuberant, a reușit să distrugă o citadelă (așa se credea) întemeiată pe iubire.

Iată ce scria Natalia Negru despre prima căsnicie: „Steo a dezamăgit iluziile mele de la început. Întârzia mereu seara, uneori până dimineaţa. Vestimentar era foarte neglijent. Cîştiga modest, mult sub nevoile noastre cele mai reduse. Eu trebuia să procur câte un ban, de multe ori cerînd tatii, ceea ce îmi era teribil de jenant”…
Dezamăgit și în dragoste, și în prietenie, Steo, cum îi spunea fosta soție, a murit de congestie cerebrală. Nici cu Dimitrie Anghel destinul nu a fost mai bun. Într-o scenă de gelozie, a tras un glonte înspre fereastră, Natalia a leșinat, iar poetul, crezînd că a împușcat-o, și-a tras un glonte în piept. A murit, două săptămâni mai târziu, de septicemie.

Iată ce spunea protagonista și despre al doilea soț: „Mai multe zile m-a ţinut încuiată în casă, singură, ca într-un turn, sfâsietor despărţită de fetiţa mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsă. Simţeam paşii lui Anghel, căci venea, din când, în când, acasă şi asculta să ştie ce fac, auzeam uşa încuindu-se dupa el, pasii pierzându-i-se în curte… Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem sa-l ador”.

Dramatic! De fapt, a pierdut literatura română și nu femeia căreia, tot prin forța destinului, i-a fost omorâtă, de o schijă, în timpul războiului, și fetița.

sursa https://adevarul.ro/locale/galati/femeia-fatala-natalia-negru-stat-originea-mortii-doi-importanti-

https://infelsichip.ro/2020/11/26/st-o-iosif-dimitrie-anghel-natalia-negru-triunghi-amoros/

Dumitru Sîrghie - dialog cu academicianul Eugen Simion

Eugen Simion, unul dintre cei mai importanți critici literari români, pe 25 mai a împlinit 89 de ani. La mulți ani, Măria Ta!
Reluăm, astăzi, un dialog, pe care mi l-a acordat, în anul 2019, distinsul cărturar!

Academicianul Eugen Simion

Lucrul cel mai grav care se petrece, în societatea românească, este pierderea sentimentului național!
În urmă cu aproximativ trei ani, la Hotel Palace, din București, în cadrul unei întâlniri literare, am avut privilegiul să stau, la aceeași masă, cu academicianul Eugen Simion. Ne cunoscusem, prin intermediul lui Radu Sorescu, nepotul marelui scriitor Marin Sorescu și, în momentul în care domnia-sa a intrat în salonul unde se desfășura manifestarea organizată de poetul bârlădean Ion Fandarac, a preferat, spre stupoarea unora de acolo, să se așeze la masa la care mă aflam…
Printre alte personalități prezente, i-am remarcat pe Ion Coja, profesorul lui I. P. Culianu, pe scriitorul Sergiu Coloșenco, tot bârlădean de-al meu, autorul unui important studiu, privindu-l pe Eugen Ionesco, precum și pe alți de scriitori, mai puțin cunoscuți, printre care, bineînțeles, mă număram și eu.
Prezentăm, în continuare, cele mai importante fragmente din acel dialog-fluviu, în care sărbătoritul de azi nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume...

În Uniunea Scriitorilor Români, au apărut, exact ca în Orwell, unii mai egali decât alții!

* Excelență, cum vedeți, astăzi, Uniunea Scriitorilor din România?
– După cum știe întreaga națiune, fostul meu prieten și coleg de catedră, prof. Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor Români, m-a suspendat din această organizație, pentru că nu mi-am plătit cotizația. Spre disperarea unora, vă spun că nu m-am sinucis din cauza asta, pentru că nu mă mai interesează Uniunea Scriitorilor…
Uniunea Scriitorilor din România a reprezentat ceva mai mult, înainte de regimul instaurat în 1990. M-am ocupat și eu de bunul mers al acesteia, eram membru în Consiliu. Mi-aduc aminte că a venit odată un secretar al C.C. al P.C.R., ca să ne dăscălească… Scriitorii prezenți s-au manifestat cu atâta demnitate, încât omul acela, un om cumsecade de altfel, a înțeles că nu-i de nasul lui să ne dea indicații prețioase. Deci, în ciuda „orizonturilor roșii” de atunci, U.S.R. s-a ținut foarte bine. Și noi toți am ieșit, în ’90, foarte bine, am ieșit puternici. Îmi amintesc cât de optimiști pășeam, încă din primele zile, ale ieșirii din „epoca de aur” și, apoi, ale intrării în cea a libertății.
Din păcate, această stare de beatitudine n-a ținut nici măcar o lună de zile și comunitatea scriitoricească s-a spart. Au apărut, exact ca în Orwell, unii mai egali decât alții și, iată, în momentul de față, comunitatea scriitoricească nu mai reprezintă nimic, nu neapărat în fața mea, ci, mai ales, în ochii națiunii române. Pentru că U.S.R., de la Revoluție încoace, ar fi trebuit să intervină în chestiuni importante. Să vadă cum este prezentată istoria noastră în manuale, cum se vorbește limba română, cum este prezentată patria în cărți și peste tot, ce se întâmplă cu limba română în Basarabia etc.
Niciodată, de la Manolescu încoace, capii U.S.R. n-au spus niciun cuvânt în acest sens. Și președintele (Manolescu- n.r.!), înconjurat de ucenicii lui, toți împreună, profită de faptul ăsta că scriitorii sunt săraci, că le cade foarte bine jumătatea de pensie pe care o iau după pensionare, plus o indemnizație, care e relativ consistentă. Eu, și astăzi, când mă-ntâlnesc pe stradă cu câte un actor sau scriitor pensionar, primesc mulțumiri, deoarece ei trăiesc din această indemnizație, pe care au obținut-o grație lui Adrian Păunescu, cel ce a fost înjurat cu multă ingratitudine, mai ales de către cei pe care el i-a ajutat. Prima indemnizație a fost propusă de Eugen Uricariu, iar a doua de Adrian Păunescu, pe care, cum v-am mai spus, l-au înjurat destui, conform zicalei că „binele făcut nu rămâne niciodată nepedepsit!” Eram pe atunci Președintele Academiei și Președintele Comisiei care aviza aceste indemnizații. Am procedat în așa fel, încât aproape toți scriitorii merituoși să beneficieze de aceste sume. Comisia nu s-a opus niciodată, referitor la acest capitol al indemnizațiilor. Spun asta, pentru că Gheorghe Grigurcu mă tot înjura ... A scris vreo 200 de articole împotriva mea… Când i-a venit dosarul pentru indemnizație, cei din Comisie se uitau întrebător la mine. Eu le-am spus: „Domnilor, nu vă supărați, ce-are Grigurcu cu mine și ce am eu cu Grigurcu n-are de-a face cu problema lui socială. Noi trebuie să-i dăm indemnizația.” Ceea ce s-a și întâmplat.

Un student de-al meu, care a scris în „Cațavencu”, declară că e neomarxist!

* Domnule Profesor, în actualul context politic, ce înseamnă neomarxist și cum mai putem vorbi de sentimentul național?
Lucrul cel mai grav care se petrece în societatea românească este pierderea sentimentului național!
– Este o singură chestiune… Îi spuneam profesorului Coja, fostul meu student, că, în momentul de față, nu babilonia asta politică mi se pare lucrul cel mai grav care se întâmplă în România, deși e absolut deprimantă. Politicienii noștri au deprimat acest popor… L-au sfărmat. Însă, lucrul cel mai grav care se petrece în societatea românească este pierderea sentimentului național. Observ că, de la o vreme, scriitorii, pe care o vreme am încercat să-i țin lângă mine (am făcut 11 colocvii naționale), nu mai sunt interesați de literatura română. Ei spun că există doar „Literatura ca lume”. Asta înseamnă că nu mai contează elementul național, rădăcina națională, nu mai contează nici elementul estetic, nu-i mai interesează dacă o carte e valoroasă sau nu, îi interesează doar dacă aceasta vorbește despre minoritățile naționale, despre homosexualitate, despre globalizare, despre feminism etc.
Eu am cercetat acest fenomen, pentru că m-am simțit foarte afectat. Adică, să renunți la Literatura română, să spui despre ultimul capitol din Istoria literaturii lui Călinescu, privind specificul național, că este un program rasist, asta e prea de tot. Asta se scrie într-o carte apărută în America, o carte scrisă de niște tineri de la Iași, de la Sibiu, dar și din București. Chiar un student de-ai meu, care a scris în Cațavencu, declară că este neo-marxist… Și pe cine credeți că detestă el?! Pe Iorga îl consideră detestabil, iar despre Goga spune, fără jenă: „Dacă este unul pe care-l urăsc și-l disprețuiesc cel mai mult, acesta este Goga”. Despre Cioran zice că e o „hahaleră” sau cam așa ceva. Deși sunt profesorul lui, eu n-am ce să-i fac. Fiecare are dreptul să se sinucidă. Fiindcă, asta înseamnă sinucidere…
Nenorocirea este că noi trecem, periodic, prin asta. Am avut epoca proletcultistă. Pe care, personal, am trăit-o din plin. Abia am scăpat. În ’64, am început să ne mișcăm și generația noastră a reușit, parțial, să iasă din încercuirea stalinistă. Acum, o luăm de la capăt. Toată ideea asta cu literatura care nu mai e literatură, deci nu mai are nicio dimensiune națională, nu este decât teza sovietică despre literatură. Asistăm, în acest moment, la un nou sovietism aflat sub altă umbrelă… americană, aș zice. Am urmărit acest fenomen în America, atât cât am putut eu să urmăresc. Ei, americanii, au o justificare… Nu pun în discuție critica literară. Vor să facă altceva… Un fel de sociologie culturală, prin care cartea să fie folosită ca un argument (să zicem, un roman) pentru o dezbatere de familie. Dacă mai este utilă familia…
Fiica mea mi-a arătat un articol foarte important, prin care unele dintre marile universități americane cer ministerului de resort, al Educației, adică, să desfășoare învățământ „umanistic.” Vor ca studenții lor, încă din primii ani de studiu, să devină membrii unei corporații, ca să lucreze, iar când termină studiile, să lucreze în continuare. Adică, este o chestiune mult mai largă legată de ideea asta a globalismului, în care culturile naționale (lucrul cel mai grav) să dispară. Aici, ar trebui ca instituțiile culturale românești să intervină…. Biserica, Academia, Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, Uniunile de creație… Dar, la noi, toate sunt paralizate. Cei din fruntea acestor instituții nu vor să deranjeze pe nimeni, pentru că vor să rămână în funcție sine die… Personal, am susținut ca un post de televiziune național să organizeze dezbateri pe această temă… Dar nimeni nu este dispus să facă așa ceva. Mai făcea unul Hoandră, la „Realitatea”, din când în când, deși și televiziunea la care lucra era cu două fețe. Iar atitudinea lor politică nu-mi plăcea deloc. Era una isterizantă. Dar asta-i altceva…

Televiziunea Română nu m-a invitat niciodată la o emisiune…
* Care a fost relația domniei voastre cu Televiziunea Română, după Revoluție?
– Am stat peste 12 ani în conducerea Academiei Române. Patru ani, ca vicepreședinte, și opt ani și jumătate ca președinte. Televiziunea națională nu m-a invitat niciodată la o emisiune, ca să spun și eu ceva despre Cultură. Singura mea apariție la TVR1 se producea atunci când venea câte-un om politic la Academie. Atunci, mă arătau și pe mine un minut. Dar ca să scot vreo vorbă, nicidecum… Dar, probabil mai sunt și alții ca mine… Interziși, adică.
Cât a trăit Sorescu, îmi amintesc că discutam cu el despre chestiunea asta. Și l-am întâlnit pe Iosif Sava, când făcea niște emisiuni… Emisiunile muzicale pe care le făcuse înainte, erau mai bune… După aia, le politizase și el, ca tot românul, „imparțial”. Și i-am zis: „De ce nu-l inviți, domnule, și pe Sorescu la o emisiune de-a dumitale? Este un mare scriitor, poet, dramaturg, nici nu mai vorbim!” „A, zice el, baritonal… N-are dicție, domnule!”
Sorescu avea 60 de ani, atunci… A și murit, la puțin timp, după acest episod.

E un moment foarte dificil pentru Cultura română. Sunt niște chestiuni foarte presante și foarte primejdioase!

… Am reușit, în 2018, în urma unei scrisori pe care am trimis-o deputatului Gigel Știrbu!

* Ați declanșat, cândva, un proiect important pentru cultura românească, acela de a scoate edițiile integrale ale marilor scriitori români. Cum l-ați dus la capăt?
– Da, am reușit să scot ediții integrale ale scriitorilor clasici români, ajungând la numărul 250. În afara operelor lui Sadoveanu, Camil Petrescu și Vasile Voiculescu, pe care n-am putut să-i publicăm din cauza moștenitorilor, i-am făcut aproape pe toți. Am început să-l publicăm pe Iorga. M-am axat pe marii critici literari, pentru că ei exprimă, de fapt, ideologia românească. Am tipărit o parte din cărțile lui Cioculescu și Pompiliu Constantinescu. Statul Român n-a dat atunci niciun leu pentru acest efort. Atât de înălțător... Ministerul Culturii nu ne-a dat niciun leu. Acum, e un moment foarte ciudat… Însă, am reușit, în 2018, cu Parlamentul României, în urma unei scrisori pe care am trimis-o acolo unui domn, anume deputatul Gigel Știrbu, care este conjudețeanul dumneavoastră, acesta fiind atunci șeful Comisiei de Cultură din Camera Deputaților. Îi mulțumesc și pe această cale… El a făcut toate demersurile să obținem de la buget o sumă de bani, ca să publicăm 10 volume.
Am preluat, cu câțiva ani mai în urmă, tipărirea Manuscriselor lui Eminescu, un proiect care nu-mi aparține, a fost al lui Constantin Noica. L-am preluat și l-am dus la capăt. Cine credeți că a obținut banii: Adrian Păunescu! Era președintele Comisiei de Cultură… Îmi aduc aminte că am fost la Ministerul Culturii, pe care îl conducea o doamnă… Mona Muscă. Absolut penibilă… Ne-a trimis la Bănci. Primul volum din această serie a apărut cu sprijinul lui Caramitru. Caramitru, machidon isteț, care a înțeles despre ce e vorba. Răzvan Theodorescu ne-a dat și el pentru un volum, după care a venit Mona Muscă și ne-a zis: „Stop, nu risipim banii poporului”! Dar eu, fiind un tip ambițios, n-am cedat și am obținut banii până la urmă. E un lucru important pe care l-a făcut Academia atunci, să publice, în 38 de volume, cele 14.000 de pagini ale lui Eminescu, care sunt la adăpost, în acest moment. Atunci, Academia Română a hotărât să dea gratuit cărți tuturor marilor Biblioteci din România. Șefii de biblioteci, nici jumătate n-au venit să le ridice… Am vorbit c-un director din nordul țării: „Trimite, dle, o mașină să iei cărțile cu Manuscrisele lui Eminescu. Acesta este un document fundamental.” I-am amintit și ce spunea Noica: „Dacă vor apărea Caietele lui Eminescu, se va schimba fața României”! Zadarnic. N-a trimis nicio mașină!
În schimb, dacă vă duceți în Bucovina, cea din teritoriul românesc actual, în satul Dumbrăveni, veți întâlni un primar, Pavel, un tip extraordinar, primar de patru legislaturi. În fiecare an, îl comemorează pe Eminescu… Vă dați seama ce-i acolo? Vă sfătuiesc să treceți prin satul acesta. Pavel adună mulți oameni de spirit din Basarabia, din Bucovina de Nord, îi convinge pe membrii Academiei să meargă acolo… Dă și un premiu care egalizează Premiul Eminescu de la Botoșani. Construiește acum un Centru Cultural și sunt foarte bucuros, pentru că a vrut să construiască un Institut „Bucovina”, împreună cu Academia de Științe din Viena, cea care acceptase. Oferea trei redactori pe care i-ar fi plătit ei… Președintele Academiei de acolo mi-a spus că există la ei trei camere cu documente din Bucovina, în care nu pătrunde nimeni. Era cât p-aci să facem acest institut … Eu mi-am încheiat misia acolo, dar „urmașii mei Văcărești” au uitat deja ce au de făcut. S-ar putea să ducă la îndeplinire acest deziderat nobil chiar primarul comunei Dumbrăveni.»

Am recitit „Frații Jderi”!

* Despre opera lui Mihail Sadoveanu ce s-ar mai putea spune, atâta timp cât el, se știe, e considerat un mare colaboraționist al comuniștilor?
– Să vorbim, totuși, despre opera lui... Am recitit, de curând, „Frații Jderi”. Doamne, ce roman! Formidabil, domnule! De câteva luni de zile, eu scriu la Sadoveanu. El a scris cam 100 de cărți… Și, pe unele, le-am citit de două-trei ori. Domnule, Sadoveanu e un scriitor absolut uriaș… Dacă-l punem pe latura asta a marilor înțelepți, a marilor moraliști ai lumii, nu-l putem compara cu Proust, că nu merge, dar cu Tolstoi putem să-l comparăm…»

A consemnat Dumitru Sîrghie (2019)

Povestea lui Pazvante Chioru’, răzbunarea lui Iancu Jianu

Cel puțin o dată în viață orice român trebuie să fi folosit expresia „de pe vremea lui Pazvante Chioru’”. Cei mai mulți însă nu știu că personajul chiar a existat – în urmă cu peste 200 de ani făcea prăpăd pe teritoriul Țării Românești.

Pazvante, pe numele său real Osman Pazvantoğlu, a fost ienicer, devenit apoi pașă al provinciei Vidin (aflată astăzi pe teritoriul Bulgariei). El s-a născut în anul 1758, într-o familie cu stare, despre care unele legende spun că părinții săi ar fi fost români de pe Valea Timocului și că ar fi devenit musulmani doar pentru a fi scutiți de plata unor taxe și impozite. Pazvante a îndrăgit arta armelor la îndemnul bunicului său, dar nouțiunile dobândite le folosește pentru a devenit cămătar. Și cum această îndeletnicire este interzisă de Islam, Osman este arestat, închis într-o temniță din Sofia de unde, cu ajutorul bunicului său, reușește să scape și traversează Dunărea până în Țara Românească. Odată ajuns aici, își începe noua viață ca mercenar în slujba domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni. 

În timpul bătăliilor, Pazvante nu avea pic de milă. Ucidea fără să clipească inclusiv femei, copii și bătrâni. Incendia și tortura fără remușcări.

Osman a devenit expert în arta mânuirii armelor și a războiului încă de pe vremea bunicului său. Mai târziu, și-a ales o „meserie” pentru care a plătit scump, fiindcă era interzisă în Imperiul Otoman. Mai exact, cea de… cămătar! Din această cauză a fost închis, apoi a evadat cu ajutorul bunicului său.

Cum devine un pașalâc realitate

La curtea lui Mavrogheni, Osman își câștigă respectul și urcă rapid în ierarhie – în numai doi ani ajunge șeful gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului fanariot. Însă nu era suficient. Condus de dorința pentru putere, el complotează cu alți boieri mazilirea lui Mavrogheni. Domnitorul află și ordonă decapitarea lui, însă este salvat din nou, de această dată de prietenul său, poetul grec Rigas Feraios, care și-a folosit relațiile sus-puse.

Osman nu renunță la ideea de a deveni conducător. Strânge o mică armată formată din turci și albanezi și se răscoală împotriva sultanului Selim III care îi refuză dorința de a deveni pașă. Osman îl învinge pe sultan într-o bătălie purtată în apropierea Vidinului și, victorios, se proclamă pașă al regiunii. Îndrăzneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct în cărțile de istorie turcești, el rămânând până astăzi singurul pașă care a îndrăznit să se revolte contra autorității supreme de la Stambul și să creeze un adevărat „stat” independent, cu capitala la Vidin, relații diplomatice private și monedă proprie. Pentru istoricii pasionați, Pazvante este și astăzi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingușitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, învățat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambițios, misogin, răzbunător, el întruchipează perfect figura dusă până la extrem al unui slujbaș de rangul doi din Balcanii începutului de secol 19.

Noul „stat”, cu capitala la Vidin, avea alte reguli decât pașalâcurile care răspundeau Porții; avea monedă proprie (cu chipul său pe o parte şi închisoarea din Sofia pe cealaltă) și relații diplomatice cu alte state, inclusiv cu Franța. Contrar așteptărilor, teritoriul era destul de mare pentru îndrăzneala unui mercenar: de la Dunăre până la Munții Balcani, și de la Belgrad până la Varna.

Sultanul nu putea accepta o asemenea îndrăzneală. În 1789 trimite 100.000 de soldați conduși de Husein Kukuc pentru a-l captura pe Osman. Armata nu reușește să cucerească Vidinul, însă sultanul este cucerit de ambiția și puterea tânărului lider. Așa că, în 1799 decide să îl numească oficial pașă de Vidin.

Povestea lui Pazvante Chiorul

Orfan de tată de la o vârstă fragedă, micuțul Osman, duce în spate o zestre genetică diversă și un caracter pestriț și maleabil cum numai Balcanii puteau da naștere în acele vremuri. Există o sursă conform căreia Osman era fiul unei familii de români din Valea Timocului, trecuți la Islam din simplul motiv că astfel erau scutiți de taxele comerciale percepute de turci cetățenilor non-musulmani din provinciile stăpânite de ei. Nu există, însă, mai multe izvoare care să confirme ipoteza originii româneșți. Astfel, se pare că bunicul său făcuse parte din gărzile de akingii bosniaci ale orașului Sofia. De aici rezultă, de fapt, al doilea nume al tânărului Osman, Pazvantoglu, o derivație a poreclei Pasban-Oglu, adică fiul gardianului. Bunicul sau era născut în Bosnia din tată turc și mamă croată. Mama sa avea rădăcini amestecate, rudele după bunică fiind formate din albanezi, evrei, sârbi, bulgari și turci. Tipic balcanic!

După moartea timpurie a tatălui, Osman ajunge în grija bunicului său. Alături de acesta deprinde arta armelor, își însușește primele noțiuni de politică și se apucă de cămătărie. Cum pentru orice credincios musulman, cămătăria este o îndeletnicire strict interzisă de perceptele religioase, Osman se află pentru prima dată în viață în fața pericolului de a sfârși în ștreang. Prins de autoritățile turce, are de ales între spânzurătoare și exil. În urma intervențiilor bunicului și datorită mitei avansate de acesta judecătorilor, Osman scapă de la moarte și fuge într-o noapte din închisoarea din Sofia unde, spre norocul său, o parte dintre gardieni erau vechi cunoștințe ale bunicului. Câteva zile mai târziu, Osman Pazvantoglu străbate pe furiș, într-o barcă, apele Dunării și ajunge în Țara Românească. Aici, după multe peripeții, datorate caracterului sau bătăios și a câtorva scandaluri datorate escrocării unor boieri, Pazvantoglu ajunge să frecventeze cercul de apropiați ai domnitorului muntean de origine fanariotă, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, șmecherie, tâlhărie…

Aflat în element propriu printre demnitarii fanarioți care parazitau Țara Românească, Pazvantoglu este brusc înflăcărat de ideea de a ajunge șef al gărzilor domnitorului. Pentru început se angajează în paza palatului domnesc din Bucureșți, oferindu-și serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistența și ambiția nativă, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avansează, ajungând în doar doi ani șef al gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibilă, simte o stranie atracție pentru poezie, astfel ajunge să îl cunoască și să se împrietenească cu renumitul poet revoluționar grec de origine aromână, Rigas Feraios. Atras de frumusețea domnițelor românce de la curte, Pazvante, după cum l-au denumit românii, este respins de o așa numită jupâniță Anica. Pazvante cade într-o depresie care l-a ținut la pat timp de două luni. Ridicându-se plin de răzbunare, dezvoltă o ură bolnavă împotriva femeilor, ură care va fi concretizată mai târziu, în timpul raidurilor de jaf efectuate în Valahia, când personal îndeamnă hoardele de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau rang social.

Pofta de glorie și mărire a lui Pazvante nu mai putea fi ținută în frâu, astfel încât, în scurt timp, ajunge să comploteze cu boierii fanarioți, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta află și, turbat de furie, ordonă decapitarea lui Pazvante pe o platformă construită undeva în apropiere de Strada Lipscani. Nesăbuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, în ultimă instanță, de către intervenția lui Rigas Feraios, intervenție dublată de o sumă considerabilă de bani plătită în prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.

Pazvante trece înapoi Dunărea și organizează o bandă de turci și albanezi cu care începe să jefuiască sistematic Balcanii în lung și în lat. Reușește astfel să strângă o sumă considerabilă de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, împreună cu asigurarea că dacă va fi pus agă, va dubla peșcheșul trimis Înaltei Porți. Sultanul acceptă momeala, iar Pazvante devine agă. Nemulțumit, dorește să ajungă pașă în cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferentă la insistențele lui, el strânge o armată de mercenari aduși din toate colțurile Europei și se răscoală împotriva stăpânirii turcești a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai poate fi oprit. În nebunia sa crează un stat independent cu capitala la Vidin și se autoproclamă pașă. Fascinat de puterile occidentale, dezvoltă relații diplomatice cu toate țările din jur, ajungând chiar să-și deschidă un consulat în Republica Franceză! În anul 1798, Pazvante stăpânea deja un teritoriu mărginit de Dunăre, Munții Balcani, cetatea Belgradului și orașul Varna. Dus de val, nu se lasă până nu ajunge să bată moneda proprie care pe o parte îl înfățișa, iar pe cealaltă avea gravată pușcăria din Sofia.

Jaf și durere în Valahia

Sultanul nu putea lăsa nepedepsită îndrăzneala nebună a lui Pazvante, astfel încât, în anul 1798, trimite o expediție militară de pedepsire compusă din 100.000 de oameni condusă de aga Husein Kukuc.
În mod bizar, armata lui Kucuk nu reușește să cucerească Vidinul și, implicit, să-l captureze pe Pazvante. Pus în față acestei situații, aga Kucuk dă vină pe domnitorul fanariot din Țara Românească, Constantin Hangerli, pe care îl acuză că nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie să plătească oalele sparte. În consecință, sultanul emite un firman de mazilire și execuție a domnitorului fanariot, act dus la îndeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. În vara aceluiași an, sultanul decide să-l ierte pe Pazvante și se hotărăște să-l numească, în sfârșit, pașă de Vidin, impresionat de ambiția de neoprit a băiatului din Balcani.

Stăpânit de o sete nestinsă de bani și bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expediții de jaf și distrugere din întreaga istorie a Țării Româneșți. Bolnav de ură, nu se mulțumește cu jefuirea satelor și târgurilor, ci ordonă incendierea acestora. Astfel de fapte, alături de siluirea femeilor și uciderea bărbaților, duc la întărirea sentimentului antiotoman printre români precum și la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Țară Românească. În anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc și incendiază Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situație a dus la un fapt straniu: depășit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi își cere singur automazilirea! În ianuarie 1802, Bucureștii sunt terorizați la aflarea veștii că Pazvante și-a trimis trupele spre capitală. Domnitorul Mihail Șuțu fuge și ordona garnizoanei de arnăuți albanezi să apere orașul. Aceștia se ceartă între ei, fiecare agă albanez dorind să dețină comanda. Bucureștiul cade în anarhie, fiind stăpânit de bandele de pazvangii care fraternizează cu vagabonzii și cerșetorii locali. Acesta situație dramatică ia sfârșit odată cu intervenția brutală a trupelor turcești care restabilesc ordinea.

Mort de mâna Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au rămas fără replică. Într-un episod remarcabil, și din nefericire pea puțîn cunoscut al Istoriei Românilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reușesc să dea o replică pe măsură atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc și erou național, Iancu Jianu, organizează o serie de incursiuni de urmărire și pedepsire dincolo de Dunăre. Într-una din încleștări ajunge să se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea răzbunării, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav rănit de Jianu, el este salvat în ultimă instanță de garda sa personală. Supărarea peste măsură a Jianului este reținută în unele balade, celebre atât în România cât și în Serbia și Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :
“Cu mâna asta ți-am scos un ochi, tot cu mâna asta te omor, câine de păgân!”

Marele nostru haiduc nu se oprește, și alături de cetele de panduri olteni continuă să treacă Dunărea. În anul 1809, haiducii lui Iancu incendiază Vidinul și Plevna, ucigând orice turc întâlnit în cale, în replică la acțiunile lui Pazvante care atacase Craiova și incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turcească de la Turnu Măgurele care devenise baza favorită de incursiuni a lui Pazvante.
Iancu Jianu în persoană aprinde fitilul care va arunca în aer moscheea din Turnu Măgurele. În urma acestor lovituri, turcii nu vor mai încerca niciodată construirea vreunui edificiu musulman în Valahia.

Sfârșitul lui Pazvante este neclar, existând două surse care precizează acest acest moment. Într-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otrăvit de către medicul evreu al orașului Vidin, din ordinul sultanului, varianta puțin probabilă datorită faptului că Pazvante era o sursă importantă de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibilă rămâne varianta morții sale în urma distrugerii Vidinului de către Iancu Jianu, care probabil că și-a îndeplinit dorința de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, după episodul distrugerii Vidinului de către panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru’, decât o simplă expresie, des folosită și în zilele noastre…

În orașul Vidin din Bulgaria mai pot fi văzute și astăzi moscheea, biblioteca și cazarma construite pe vremea lui Pazvante.

sursa: https://www.descopera.ro/cultura/3144977-povestea-lui-pazvante-chioru

Ioan Groșescu - Despre linotip

linotip

"În redacţie, astăzi se lucra pentru ediţia de mâine şi pentru cea de poimâine. Colegiul de redacţie aproba sumarul ediţiei, din materialele create în secţiile redacţiei – viaţa de partid, economic, agrar, cetăţeneşti, cultural, scrisori. Secretarul de redacţie corecta sumar manuscrisele, le returna autorilor, care le predau dactilografelor. După dactilografiere, le recorecta în amănunt, le măsura, le dădea titluri, caracterul de literă, indica pagina în care urmau să apară, realiza macheta grafică pentru sectorul paginaţie. Macheta numărului era supusă aprobării colegiului de redacţie, format din şefii de secţie, secretarul de redacţie, redactorul şef adjunct şi redactorul şef, după care era trimisă în tipografie, unde o prelua tehnoredactorul, împreună cu 70 la sută din materiale, celelalte urmând să fie predate cu o zi înainte de apariţia ediţiei.
Imediat după ce se încheia o ediţie se începea culegerea la linotip - o maşină complicată, de regulă de producţie cehoslovacă sau rusească, dotată cu o magazie pentru matriţe de litere, cu dimensiuni, „corp” 6, 8, 10, 12 şi „caractere”, drepte, aldine, cursive, şi o tastatură, asemănătoare celei a maşinii de scris - pentru ediţia următoare.
Prin apăsarea tastaturii, se eliberau din magazie matriţele literelor, care, pe o bară metalică, erau conduse la elevator, care le aducea la gura unui cazan, care conţinea cinci-şase kilograme de plumb amestecat cu stronţiu, în stare lichidă. La „gura” cazanului se monta un dispozitiv prin care se regla dimensiunea rândului – 1 şi 1/3; 2,2 şi1/2 , până la 6 cuadrați. Printr-o manevră, gura cazanului se înclina, plumbul lichid inundând matriţele. Rândul rezultat avea imprimate cuvintele comandate de linotipist. Acelaşi elevator transporta matriţele la bara din faţa magaziei, urmând ca acestea să fie împărţite, cu ajutorul unui ax-melc, în locurile de unde fuseseră luate. Procesul se relua. 

Rândurile, după care se putea citi în oglindă, erau aşezate pe masa de corectură, cu materialul dactilografiat sub ele. Se fixau bine, se ungeau cu o rolă îmbibată cu cerneală tipografică, se puneau deasupra ştraifuri de hârtie păstrate umede, peste acestea alte ştraifuri uscate, care se băteau uşor cu o perie cu perii scurţi şi aspri. „Şpaltul” rezultat era copia textului scris în plumb. Operaţiunea se putea realiza şi prin fixarea rândurilor în „şif”, trecând peste ele valul maşinii de corectură. Aceasta însă, numai atunci când erau culese materiale multe.

Şpalturile erau preluate de corectori, câte doi pe schimb – unul citea din şpalt, operând corecturile, celălalt urmărea manuscrisul, punctând, cu o bătaie cu degetul în masă, virgula, cu două cratima şi aşa mai departe, după cum stabileau – care, după ce îşi făcea treaba, prezenta şpaltul linotipistului, de regulă celui care culesese materialul (ca să-şi asume responsabilitatea), notând pe el ora prezentării. Chiar şi pentru o singură greşeală pe rând, acel rând se reculegea. Aceasta era prima corectură. După înlocuirea rândurilor care conţineau greşeli cu rândurile în care se operase corectura, se trecea la paginaţie. Rândurile rezultate de la linotip se „înşirau” într-un şif de oţel, un fel de tavă, mai joasă cu câţiva milimetri decât înălţimea rândurilor, prevăzut cu două bare de oţel, pe înălţime, la dreapta, iar pe lăţime, sus. Barele aveau rolul să strângă pagina etanş. Cea mai mică greşeală de calcul a paginatorului, în împlinirea titlurilor, în alegerea spaţiilor care despărţeau coloanele, sau în alegerea regleţilor puşi sub clişeşe, făcea, fie ca şiful să nu se închidă, în jargon se spunea că „s-a umflat”, fie ca materialele „să joace”. Se relua calculul şi se înlătura greşeala. Astfel de neglijenţe duceau la întârzieri, tocau nervii.

Pentru ca în ziar să apară imagini, fotografii, cum li se spune, în şif se introduceau nişte plăci, numite în jargon „zincuri”, montate pe postamente din lemn sau pe regleţi (materiale tipografice cu dimensiuni standard), după nevoi, la nivelul înălţimii rândurilor. Plăcile erau realizate la secţia de zincografie/stereotipie, prin transferul imaginilor fotografice, printr-un proces chimic, pe placa din zinc.
Titlurile materialelor, cu literă mai mare de 12 quadraţi, erau culese manual, din casele de literă, într-un vingalac, sau culegău, cum îi spuneau tipografii bătrâni. Mărimea literelor (cele folosite la ziar) putea fi de la corp 16 până la 48, iar caracterul divers – drept, aldin, cursiv, grotesc, şmal, gotic, cristal şi multe altele, după cum era dotată tipografia. Acestea se aflau în case de literă, pe dimensiuni şi caractere, aşezate pe principiul tastaturii maşinii de scris. După folosire, literele se reîmpărţeau, putând fi folosite ani de zile.
După ce şiful era umplut cu materiale, se dădeau corecturi, manual sau cu maşina specială, dotată cu cilindrii îmbrăcaţi în cauciuc spongios, impregnat cu cerneală tipografică. Corectorii solicitau corecturi până nu mai găseau nici o greşeală. Pe corectura considerată bună notau „B.T.”, bun de tipar, semnau şi treceau ora la care o predau. Se proceda aşa, pentru ca, la o eventuală anchetă asupra cauzei unei întârzieri, să se poată stabili cine este vinovatul. Pagina dată bună de corectură era preluată de „capul limpede”, numit dintre redactori, care făceau de servici, după grafic, prin rotaţie. Scotea şi el greşelile pe care le găsea, iar pe pagina considerată „curată” dădea B.T., semna şi nota ora predării „responsabilului de număr”, numit dintre şefii de secţie. Acesta avea în sarcină să urmărească în primul rând conţinutul şi aspectul grafic general, dar şi eventualele greşeli de tipar scăpate de cei de dinaintea sa. Pe pagina considerată curată, dădea B.T., semna şi nota ora la care o predă „direcţiei presei”, cum eufemistic era numită cenzura. Delegatul, numit „lector”, angajat numai pentru un ziar, putea să solicite schimbări, potrivit instrucţiunilor pe care le avea, sau putea să ceară înlocuirea unui material întreg. Când considera că totul este în regulă, aplica, de data aceasta cu ştampilă şi cu codul său, B.T., semna şi trecea ora. După aplicarea acestei ştampile, nimeni nu mai avea voie să facă vreo modificare. Dacă se întâmpla să se găsească vreo greşeală, aceasta se corecta în prezenţa lectorului, chiar dacă pagina era spălată pentru operaţiunile următoare. Se ungea din nou cu cerneală, se dădea corectură şi, pe aceasta, lectorul aplica o nouă ştampilă, corectura veche fiind distrusă numai de el. Plutea în aer teama paralizantă de a nu se scăpa greşeli. Când se scăpau, era mare tărăraie.
Ajuns în această fază, procesul de tipărire era abia trecut de jumătate. Urma partea exclusiv tehnică. Şifurile – atâtea câte pa-gini avea ziarul – erau preluate de secţia stereotipie/calandrare. Erau spălate de cerneală, cu peria şi cu benzină, se verificau clişeele, dacă materialul paginat este perfect rigid, fără nici cel mai mic joc între rânduri. După ce se constata că totul este în regulă, deasupra şifului era pus un carton special – „flanc” – uşor umezit, de o anume elasticitate, provenit din import. Deasupra acestuia, o pâslă groasă, iar peste ea un carton gros de 2-3 milimetri. Astfel pregătit, şiful era introdus într-o presă – calandru ..."

Ioan Groșescu