Ion Minulescu - Păreri critice asupra operei sale

În 1907, din Berlin, I. L. Caragiale îi scrie criticului Mihalache Dragomirescu o scrisoare căreia îi adaugă şi următorul Post-scriptum:
„Rogu-te, cine-o fi Ion Minulescu? În ”oraşul cu trei sute de biserici” este ceva de nepreţuit! Ăsta nu mai e domnişoară! Ăsta e bărbat! Bravo lui! De mult n-am mai avut aşa impresie. Îl salut călduros şi-i mulţumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar!...”

Criticul Mihail Dragomirescu pendulează între aşa da şi aşa nu, conchizând totuşi că avem, în sfârşit, un talent ales. „Aceste poezii, cu tot farmecul lor pătrunzător, şi făcând abstracţie de toate ciudăţeniile manierate, de toate pozele, de care uneori poetul abuzează – fac parte din domeniul poeziei uşoare... (...) Ceea ce dă un preţ deosebit poeziei lui Minulescu este originalitatea formei. (...) (Armonia) este de-o varietate şi de-o amploare maiestuoasă, în adevăr seducătoare.”

Cunoscutul şi marele Eugen Lovinescu îi desfiinţează volumul din 1908, socotind că Minulescu scrie o „poezie nesinceră”. Dar: „El e poet prin rara bogăţie a imaginilor, cam căutate, dar încă destul de frumoase, şi mai e poet prin armonia mecanică a versurilor sale.”

În revista „Ţara noastră” (1908), criticul Ilarie Chendi adaugă: „Romanţele lui din orice lume ar veni şi sub orice influenţă ar fi scrise, îşi au culoarea lor interesantă şi aduc o notă nouă în uniformitatea poeziei noastre zilnice.”

Sensibilul Perpessicius, în 1933, scria despre Poet: „Rolul de căpetenie rămâne al domnului Ion Minulescu. Istoriceşte rolul acesta de stegar al noii poezii nu-i poate fi contestat”.

În 1944, la moartea lui Ion Minulescu, parcimoniosul în aprecieri Tudor Arghezi nota într-un ziar: „Lăutari de pe Jii! Struniţi-vă viorile şi cântaţi! Poetul nu a murit!”

sursa: internet

Ioan Groșescu - Povestea porcului

Un capitol din volumul "Mahalalele Ploieştilor", de Ioan Groșescu.. Datele sunt strict din documente din arhivă.

Povestea porcului

Încercaţi să vă închipuiţi târgul Ploieştilor de acum 180 de ani! Italieni, francezi, nemţi, greci, bulgari, austrieci, unguri. Nu-i aşa că, trăind la Ploieşti, aţi putea jura că ne aflăm în inima Europei? În ce Europă trăiau ploieştenii, cărora li s-au alăturat oameni veniţi din patru zări, ca să câştige o pâine aici? Cum altfel decât trepidant, uimiţi de ceea ce li se întâmplă. Dar, mai era un dar. Înnoirile halucinante se produceau concomitent cu viaţa urbană cu un puternic iz de ev mediu.
Încă din 1834, mai mulţi locuitori reclamau că în cuprinsul pieţii oraşului se află mulţime de râmători care nu puţină pagubă şi stricăciune pricinuesc. S-a trecut la uciderea porcilor hoinari, însă au rămas la fel de mulţi şi de... porci, chiar şi după… 35 de ani.
Domnii Păun Cojocaru, Stan Cârciumaru şi Moşiu Penu, ce locuiesc în vecinătatea bisericii Sf. Gheorghe Vechi [...] (în plin centru!) au fiecare râmători mari şi mici, care traversează toată ziua, în amiaza mare, în mijlocul oraşului, făcând stricăciuni prin curţile Mahalagiilor şi făcând râmători pe lângă clădiri, uluci şi alte locuri.
[…] aceste animale stricătoare pot râma şi scoate din morminte oasele părinţilor noştri (cimitirul era lângă biserică).
Domnul profesor Zacharia Antinescu (dumnealui adresa petiţia) adaugă: într-un oraş ca Ploieştii, vizitat de mulţi străini trecători nu este cuviincios acest lucru… ne facem de ruşine. Iată că şi acum 180 de ani şi acum 150 de ani, ca şi azi, problema majoră nu erau porcii şi stricăciunile făcute de ei, ci… făcutul de ruşine şi nu faţă de oricine ci în faţa străinilor. Atunci, cu râmătorii, care, măcar erau buni de mâncat, acum, cu câinii comunitari, care doar latră şi muşcă. Ce păzea administraţiunea? Cum răspundea primăria acestor… sesizări?
Primăria dă dispoziţiune… pompierilor să prindză porcii. P-ăştia îi avea în subordine, p-ăştia-i pune!
Şeful pompierilor face cunoscut, în scris, primarului, că am procedat la prinderea şi omorârea râmătorilor găsiţi pe străzi (atunci nu exista vreun O.N.G. care să se revolte, să protesteze împotriva tratamentului... inuman aplicat vieţuitoarelor cu şorici!). Şi continuă: dar, unul dintre râmători (sic!) depistaţi pe Strada Franceză - azi, M. Kogălniceanu - a fugit pe Fundătura Marin Brutaru (azi, Toamnei, tot fundătură, din capătul dinspre sud al străzii Bobâlna, lângă depou. Vă daţi seama cât a alergat acel pompier după porc? Dar şi porcul!), urmărit de pompierul Constantin Ion. Tocmai când era să-l prinză, a fost lovit cu ciocanul în cap de Pană Soare Potcovaru şi a fost internat în spital…”
Agasat de plângerile cetăţenilor, primarul dă dispoziţie procurorului să aplice legea şi, bineînţeles, formează o comisie (altfel cum?!), care trece pe la gospodari şi le pune în vedere, încă o dată, să-şi ţină porcii acasă.
În acelaşi dosar găsim o cerere, datată cu şapte zile după evenimentul cu urmărirea şi lovirea plimbăreţului porc, a nimănui altuia decât a lui Pană Soare, cel care a folosit ciocanul cu scopul salvării porcului. Lovitură de teatru! Acesta solicită să i se libereze purceaua, care-i fusese confiscată. Este vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de purceaua depistată pe Franceză, purcea care a încercat să se refugieze la domiciliu, iar pompierul, fără pic de respect pentru simţul ei de orientare, a umflat-o cu puţin înainte ca aceasta să-şi atingă ţelul. Sau nici n-o fi alergat atât şi a depistat-o şi capturat-o, spre a-şi face planul, chiar în faţa porţii? Încurcată treabă! Oricum, abuzul, dacă a fost, s-a prescris.
În lupta împotriva râmătorilor se declanşează o avalanşă de corespondenţă între comandantul Pompelor de încendiu (pompierilor) şi primărie. De ce adică pompierul să facă referate, pentru pentru ca onor primăria să aprobe vânzarea cărnii (porcii prinşi erau sacrificaţi), ca să nu se strice?! Bună afacere pentru primărie!
În… cestiune, intervine şi comandantul poliţiei, aparent neîntrebat. Doar aparent, căci, cu siguranţă, aflase, prin antenele sale, că este vizat a fi implicat în acţiunea de prindere a stricătorilor râmători, de întocmirea referatelor etc.
Acesta sesizează (în 25 mai 1871. A se vedea că jobul rămâne în top un cincinal, chiar mai mult!) consiliul că a primit reclamaţii de la cetăţeni, cum că râmătorii vagabontaj se preumblă pe strade liberi fără nici o îngrijire din partea posesorilor şi fac mari stricăciuni şi în curţi.
În finalul referatului, cere să i se comunice (ca şi cum căzuse din Lună taman în acele zile fierbinţi) dacă (cacofonia se purta şi atunci!) consiliul a luat vreo măsură (Câtă viclenie birocratică! Numai trecător prin oraş de-ar fi fost onorabilul comandant al poliţiei, tot ar fi văzut publicaţiunile afişate pe toate gardurile şi le-ar fi auzit, citite de toboşarul oraşului, la răspântii, de mai bine de un an.) şi dacă n-a luat să ni se indice cum să procedăm. Din asbest să fi fost şi tot s-ar fi aprins şeful pompelor de incendiu. Se adresează, şi el, în scris (se ştia de scripta manent!), consiliului, în 28 corent (1871).
„Domnul Poliţai, prin nota 8050, din 28 corent, îmi ordonă prinderea şi omorârea râmătorilor ce se preumblă pe strade liberi, dar este foarte greu la comanda focului să fie în răspândire pe toată ziua câte 10 sau 12 oameni de oarece este mai nemerit ca cu guardişti nopturni să se facă acest servici… Cere şi el, disciplinat – cum se cere oricărui pompier călit în foc -, să i se comunice cum să procedeze.
Ce-ar fi putut conţine nota poliţaiului M. Stoenescu, de s-a aprins într-atât pompierul? Iată ce: De la venirea mea şi chiar până azi am observat că pe toate stradele se împiedică orice trecător de râmători lăsaţi liberi de posesori, contra Publicaţiunilor şi Instrucţiunilor afişate în oraş (În sfârşit, venea de-acasă şi era la corent cu măsurile întreprinse de consiliu!). Pentru care se primesc pe toată ziua petiţiuni că le strică grădinile, că le strică zarzavaturile în piaţă […] (luase amploare fenomenul porcin, dacă exemplarele bagaboante ajunseseră să ia până şi zarzavaturile de pe tarabe! Sau le luau doar pe cele întinse pe jos â şi astea erau majoritare -, împotriva regulamentului pieţii, şi-atunci erau de partea administraţiunii?!).
Starea în care a ajuns astăzi oraşul nemai putându-se tolera râmători pe strade, Subsemnatul invită pe Dv. (pe onor pompier, adică), ca de la primirea acesteia să aibă în regulă în fiecare zi neîntreruptă a scoate pe strade pompieri care să prinză sau să omoare râmători(sic!) ce s-ar găsi liberi pe strade, a cărora carne se va vinde în favoarea casei Municipale […]
Cui nu i-ar fi sărit ţandăra şi n-ar fi luat foc, oricât de pompier ar fi fost?! Mai ales că omul ordinii îşi depăşea atribuţiunile şi dădea indicaţii nu numai asupra prinderii, dar, fără nici un drept, chiar şi asupra valorificării cărnii porcilor arestuiţi şi condamnaţi la jumări?
Inflamat, pompierul se apucă ne-ntârziat şi fără să mai apeleze la intermedierea consiliului – sau s-o fi pus de acord, verbal, în secret – meteahnă veche, aranjamentu’ pe din dos ! -, cu primarul – , se adresează direct impertinentului mitocan:
…Dv. puteţi face ce veţi crede de cuviinţă (vedeţi ce tăios!) în privinţa lor, servindu-vă cu guardia de noapte, dar nicidecum cu oamenii din Corpul Comenzii Focului, căci dânşii urmează a fi la posturile lor…
Dacă-i p-aşa, Poliţaiul se adresează consiliului: …dispunând dar ca Dl. Şef al Pompierilor să procedeze la prinderea şi omorârea Bagabonţilor râmători (observaţi semnul respectului faţă de porcine, prin folosirea majusculei!), comunicându-i-se aceasta prin ordinul N0. 8050, am primit drept răspuns […] că Dv. l-aţi oprit din această operaţiune atât de folositoare pentru stârpirea răului şi odihna cetăţenilor ploesceni […]. Cere consiliului concursul la scăparea oraşului de râmătorii care au început să umble în turme pe strade. Apocaliptic!
Imperturbabil, consiliul îi cere să procedeze cum s-a stabilit. Poliţaiul răspunde, ofuscat: Această sistemă de procedură îmi lasă neplăcuta ocasiune a constata ceea ce am avut onore a vă comunica, lăsând responsabilitatea asupra celor care sunt ţinuţi a procura sincerul concurs Poliţiei de a prinde şi estermina tot ce este în prejudiciul general; căci modestul număr al guardiştilor nopturni abia poate face paza de nopte pentru care sunt angajaţi… Nu cred că domnul poliţai apucase să-l citească pe domnul Caragiale. Cu siguranţă, viceversa.
În această epopee a porcului intră, probabil mişcat de plângerile unor enoriaşi, preotul Dimitrie Niculescu: Domule primar, cu respect vin a vă ruga [să] binevoiţi a se stârpi omorârea porcilor de prin mahalale, căci sunt oameni sărmani între care numai cu atâta îşi mai mângâie şi ei sărăcia lor când îşi taie câte un purcel, ce mănâncă copiii lor… Discursului patetico-elegiaco-teologic al preotului, care face abstracţie de inconfortul creat de porcii lăsaţi pe străzi, dar şi de existenţa limbii române, primarul îi răspunde, insensibil şi fără respect pentru faţa bisericească, ca să zi aşa, cu o rezoluţiune cinic-administrativă: Cererea aceasta nu se poate satisface! Ca să vezi!
Prinzătorii fac însă şi abuzuri. Păi, se poate?! Uite de unde au învăţat meşteşugul abuzului foncţionarii noştri contemporani! Văduva Măndica Tănăsescu face următoarea plângere: …pe 14 corent (1869) m-am pomenit prin mahalaua noastră Buna Vestire cu o sumă de oameni dimpreună cu un sergent, alergând prin grădină cu o armă după râmătorul meu […] speriindu-mi copila, care a scăpat încuiată în casă. […] să-mi alerge porcu prin grădina mea şi dacă au văzut că nu pot ajunge la scopul lor, au prins două găini ale vecinului Hristea Ionescu… Găinari!
Şi Elena Dobrogeanu, din Drumul Câmpinii, suburbia Sf. Vasile, se plânge că intră porcii vecinilor Neculai şi Eremia Cârciumaru în grădina sa, cu toate că era împrejmuită cu şanţ şi ulucă.
Dacă doamna Elena se plângea onor primăriei, Guţă Antonescu, starostele grădinarilor (şi participant de seamă la rebeliunea de i-a zis Republica de la Ploieşti), îşi face dreptate singur. Împuşcă doi porci, care i-au făcut stricăciuni în grădină şi-i duce pompierilor să-i vândă. Vedeţi, conu Guţă avea simţ civic !
Să nu credeţi că, după atâta râvnă şi patimă depuse în domeniu, ploieştenii au scăpat cu una-cu două de teroarea porcilor. N-au scăpat. Pe 29 octombrie 1913 , intendentul cimitirului Viişoara vine în faţa consiliului cu cererea ca primăria să intervină urgent cu hingherul (altă viaţă! Acum exista hingher!) sau oamenii de la grajduri să prindă un porc mare negru, pe care cei de la cimitir nu-l pot prinde, pentru că se ascunde în fundul cimitirului, în nişte hârgi. Pe cerere, primarul scrie: Să se vândă la licitaţie! Ce să se vândă? Porcul, care încă se ascundea în hârgi? Se vede treaba că primarul vedea porcul ca şi prins şi avea în grijă doar atragerea banilor la bugetul primăriei, cu respectarea legii (cu licitaţie).
Tot în 1913, 54 de enoriaşi din Sfântul Haralambie se plângeau că în cimitirul Rudu vitele şi porcii dărâmă crucile şi strică mormintele. Primarul Scarlat Orăscu pune rezoluţia: Să se îndrepte! Aşa-s primarii. Scurt şi cuprinzător !
Dar povestea porcului nu se va sfârşi. Se va moleşi şi aproape că va sucomba după 1916. Le-au speriat pe bietele suine ocupantul germano-austro-ungar !
Revolta din decembrie 1989 va scoate la vedere o altă poveste zoomorfă : a câinelui. A câinelui comunitar, dar bagabond. În această poveste însă intervin elemente noi, democratice, europene, de natură legislativă, în domeniului dreptului animalelor, fie ele chiar şi comunitare şi bagaboante.
Ioan Groşescu

O frântură de istorie - Scrisoarea profesoarei Aspasia Vasiliu către poetul Nichita Stănescu

Scrisoare către Nichita Stănescu, dăruită de profesoara Aspasia Vasiliu lui Ioan Groşescu, fostul elev al Liceului "I.L.Caragiale" din Ploieşti, atunci când a devenit şi el profesor... Și iată cum, prin bunăvoința domnului Ioan Groșescu, acum am posibilitatea de a o dărui altora.
Deosebite mulțumiri domnului Ioan Groșescu!

Stimate tovarăşe,


Surprinsă, plăcut surprinsă de atenţia şi aprecierile exptimate, mă gândesc să vă răspund, în măsura în care voi putea să vă răspund – în rândurile de faţă – prin amintirile despre cel ce a fost profesorul Simache, acel om al contrastelor, cum l-am considerat unii dintre cei ce l-am cunoscut mai târziu sau numai dintr-o singură situaţie. Trebuie să vă mărturisesc că eu l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă şi anume în 1932 (Simache avea 27 de ani, iar Aspasia, 19-n.m., I.G.), când am intrat pe poarta Căminului studenţesc prahovean. “Adoptată”, cum spunea el, pentru că sunt moldoveancă din Roman, am fost primită cu toată căldura de “tânărul” şi entuziastul Simache, atunci preşedintele Asociaţiei Studenţilor Prahoveni şi asta datorită faptului că învăţam la liceul din Ploieşti (fostul Liceu “Despina Doamna”). Şi, aşa fiindu-mi binevoitor tutore, m-a “investit” cu “înalta răspundere” de bibliotecară a asociaţiei, ca membră a comitetului acestei renumite asociaţii, în care domnea o atmosferă de veselie şi prietenie, datorită lui Simache.
Terminase facultatea, îşi pregătea teza de doctorat, îl diviniza pe Nicolae Iorga şi, într-o oarecare măsură pe profesorul Munteanu-Râmnic, cu ai cărui feciori era în bune relaţii pe vremea aceea. Dar cum era Simache pe atunci? Neobosit, activ, dinamic, vesel, plin de iniţiativă. În cadrul unor seri literare, el era animatorul. Se citeau versuri, se recita, se cânta, se glumea şi se dansa. Simache dansa vals cu eleganţă şi chiar cu graţie, chiar dacă pantalonii erau necălcaţi şi necurăţaţi de când îi luase de la croitor. Cu el am fost la Cezar Petrescu, la Minulescu, pe care i-am invitat să ne onoreze la serile literare organizate, după cum v-am scris, în cadrul activităţii noastre cultural-artistice.
Bun şi entuziast organizator, a reuşit să plece cu studenţii în câteva excursii peste hotare, în afara celor organizate în ţară, aproape în fiecare vară.
Personal, n-am participat decât la cea din aprilie 1932 (Constanţa-Constantinopol-Pireu-Atena-Alexandrie-Cairo). A condus-o profesorul Florescu de la facultatea de istorie. Iniţiatorul, animatorul (însufleţitorul se zice astăzi) a fost însă Simache. Cât de bine ne-am simţit, cât am cântat şi cum ne-am distrat pe vapor (noi, pasagerii de la cl. a III-a ajunsesem preferaţii căpitanului) datorită lui Simache.
Câte am aflat (date istorice) pe unde ne-am purtat paşii, în cele două săptămâni, tot datorită lui. Muzeele, moscheele, bisericile, piramidele etc., etc. Simache ni le-a prezentat. Cum vorbea? Cu entuziasm, cu patos, convingător, exagerând uneori din dorinţa de a ne câştiga atenţia. Tuna şi fulgera când cineva se rătăcea de grup sau era neatent la explicaţiile sale. Cu emoţie, cu evlavie s-a oprit la Edicule (Yedikule, cunoscută şi sub denumirea de Inchisoarea celor Şapte Turnuri, veche fortăreaţă din Istanbul (Constantinopol), Turcia, folosită de otomani drept închisoare- aici au fost închişi brâncovenii – n.m., I.G.) ca să ne ţină o adevărată lecţie de istorie în care Constantin Brâncoveanu a fost în central atenţiei lui. Şi, ca să închei acest capitol, să vă mărturisesc cum ne-a “hrănit” la întoarcere, pe vapor, când toţi eram cu buzunarele goale, cu toate proviziile consumate? A făcut coletă de la toţi şi, pe ultimii gologani strânşi, a reuşit să ne cumpere pâine.
Ce conta, după atâtea zile de soare, de veselie, de plimbare, să mănânci pâine goală şi să bei apă! Simache şi alţi doi studenţi au descoperit în cala vaporului lădiţele de roşii şi castraveţi ale unui angrosist din Constanţa. Cum făceau nu ştiu, dar la fiecare masă ne servea salată proaspătă. Ce-o fi zis negustorul când şi-a luat lăzile în primire la Constanţa sau la Bucureşti, iarăşi nu ştiu!
Şi anii au trecut. Eu n-am mai stat la cămin în anii următori. El terminase şi funcţiona la Ploieşti, la fostul Liceu Petru şi Pavel. Nu ne-am mai întâlnit decât întâmplător, aşa că nu vă pot aduce alte date până în 1946, când eu m-am stabilit la Ploieşti şi când l-am reîntâlnit. Acelaşi neobosit şi activ om, în ciuda anilor care trecuseră (trecuseră 14 ani. Simache avea 41 de ani, Aspasia, 33-n.m., I.G.). Necăjit peste măsură pentru dezastrul ce se abătuse asupra oraşului dar mai ales asupra liceului. Alerga, se ruga, implora, ameninţa în toate părţile, ciocănea la toate uşile, cerând sprijin material pentru reconstruirea clădirii, distrusă la 4 aprilie 1944.
Situaţia era foarte grea, erau atât de multe de făcut încât cei în măsură să-l sprijine nu-I puteau satisface dorinţele. Funcţionam ca profesoară la liceul 2 ) fost “Despina Doamna”). Şi clădirea acestui liceu fusese arsă, şi şcoala, după întoarcerea din evacuare, funcţiona în clădirea fostului liceu commercial, de pe strada Oilor (Gh. Doja). Aici îl întâlneam zilnic, pentru că fusese numit directorul internatului de băieţi, care funcţiona la etajul II al acestei clădiri. Ce să vă spun? Peste 350 de elevi ocupau întreg etajul. Peste 500 luan zilnic masa. Simache era un fel de “bun la toate”. Nu exagerez cu nimic. L-am găsit curăţând cartofi la bucătărie, cot la cot cu bucătăreasa. Nu avea personal sufficient pentru atâta puzderie de elevi. Era perioada în care nu prea aveai voie să foloseşti elevii la activitrăţi administrative-gospodăreşti. În altă zi dădea de mâncare porcilor. Încropise din material vechi nişte coteţe şi se apucase de crescut porci, ca să “îmbunătăţească” hrana copiilor.
Era perioada “gospodăriilor anexe”, în care Simache se ocupa mai mult de astfel de treburi în loc de istorie! Dar şi pe aceasta o făcea cu multă plăcere, cu totală dăruire.
El n-a fost căsătorit, n-a avut copii (în schimb, surorile şi nepoţii l-au exploatat cumplit). A iubit însă copii, cu dragoste părintească şi aceştia au avut de câştigat de pe urma lui.
Odată nu se dădea carne. Nu ştia ce să mai facă, unde să mai ceară, unde să mai implore (cum îi plăcea lui să spună). Fusese acasă, la Cosminele, şi adusese, de la o soră a lui, un cocoş. N-a pus să i-l pregătească separat, pentru stomacul lui obişnuit mai mult să…postească. A dat dispoziţie să-l bage în cazanul cu ciorbă, la bucătăria internatului, să aibă şi băieţii o “scânteiuţă” de grăsime, câte un “firicel” de carne de cocoş. Noaptea umbla din dormitory în dormitory (fiecare cuprindea câtre 100 de elevi) să-I numere, să vadă dacă unt înveliţi, dacă nu sunt bolnavi. Vă închipuiţi cam cum era un asfel de dormitory (adevărate hangare).
Eu am ajuns inspectoare.(a fost numită Şefa Secţiei de învăţământ în 1951-n.m., I.G). De aici a început… “calvarul” meu (dacă se poate numi astfel). Zilnic, absolute zilnic, venea la secţie să-mi ceară pături, pături noi (cele vechi nu ţin de cald, spunea), perne, ceapă, cartofi, carne (carne cât de multă), personal de serviciu etc., etc. Cum vedeam pălăria, faimoasa pălărie (care fusese cândva bleumarin) pe scaun, în biroul inspectorilor, ştiam că Simache e prin altă cameră şi mă aşteaptă, să-mi mai ceară ceva. Când nu obţinea cele cerute, pleca supărat pe “muierea afurisită”, adică pe mine.. Până a doua ti îi trecea, venea zâmbind la “iubita mea colegă”, să-mi mai ceară bani cu care “ e sigur că aş putea îmbunătăţii situaţia copiilor mei”.
Într-o bună zi mi s-a cerut să recomand un professor de istorie pentru organizarea unui Muzeu al Prahovei. N-am văzut pe unul mai potrivit, mai capabil. Am cerul serviciului de cadre să-i întocmească dosarul şi să-l trimită organelor în drept. De trei ori mi l-au respins pentru că era, sub aspect politic, “necorespunzător”. Nu ştiam ce politică făcuse între 1933 şi 1946. Eu ştiam că este un om capabil, cunoscător al istoriei patriei, un om muncitor, un bun organizator, un patriot, un erudite, şi iar l-am recomandat, cu toate protestele tovarăşului Sârbu, pe atunci adjunct de secţie de propagandă a Comitetului Regional de Partid (Ploieşti. Regiune organizată după model sovietic, în care erau incorporate judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa. După împărţirea administrativ-teritorială din 1967, l-am găsit pe tovarăşul Sârbu prim secretar la Buzău, unde fusesem angajat ziarist la ziarul “Viaţa Buzăului” –n.m., I.G.).
În sfârşit, l-au acceptat.(a devenit director al muzeului în 1953-n.m., I.G.) Mi s-a spus că asta va fi provizoriu, până la găsirea unui alt “cadru mai corespunzător”. Când a auzit că nu o să mai fie directorul internatului, că va trebui să-şi lase copii pe mâini străine şi, mai ales, c+ a aflat că de la mine i se trage promovarea, s-a supărat şi m-a ocărât peste tot. A început treaba – local, mobilier, reparaţii, renovări, achiziţionări de materiale, bani, bani, probabil le cunoaşteţi foarte bine. Era totuşi în elementul lui. Când l-am întâlnit şi i-am pus: “Aici e locul dumitale, nu la internat!”, iar s-a supărat (era foarte susceptibil) trăgând conluzia că n-a fost capabil să mai lucreze la internat. Funcţiona în acelaşi timp şi ca professor la liceul de băieţi.
Aici ne-am întâlnit şi am lucrat. Din 1958, 15 septembrie, am fost numită la direcţia şcolii. Cred că l-a deranjat mut prezenţa unei femei la conducerea acestui liceu (poate nu ştiţi, dar în 115 ani de existenţă a acestei şcoli eu am fost singura femeie directoare). Păstrez profesorului Simache, pentru activitatea lui, pentru entuziasmul, totala dăruire, pentru tot ce a făcut pentru viaţa cultural a oraşului, a judeţului Prahova, tot respectful, toată admiraţia. (Simache murise cu o zi îanite de ziua mea, pe 6 ianuarie 1972. Trecuseră şase ani, A.V. ieşise la pensie de cinci ani, când spune aceste lucruri despre el-n.m., I.G.). Vreau să fiu obiectivă. A fost şi el un om şi, ca orice om, avea slăbiciuni. Era vanitos şi nu putea să ierte uşor celor ce reuşiseră să treacă cu un pas înaintea sa. (Când profesorul Ion Grigore, pe motive profesionale deosebite şi apoi doamna Aspasia Vasiliu au primit titlurile de profesori emeriţi, Simache a făcut mare tărăboi, iar când acest titlu a fost atribuit şi profesorului de istorie Constantin Boncu, scandalul şi reclamaţiile au luat amploare, care au încetat numai după ce, în anul următor, a primit şi dânsul titlul. Aceste lucruri le ştiu din 1989-1990, când am scris cartea despre profesorul Emerit Ion Th. Grigore, chiar de la dânsul şi de la Aspasia Vasiliu. Ambii spuneau că nu suporta să fie întrecut nici măcar temporar de un coleg, mai ales de o colegă.-n.m., I.G.). De aici, dese incidente cu colegii pe care nu putea să-i ierte dacă aveau elevi mai buni, dacă la clasificări obţineau locuri fruntaşe. Ţinuta lui vestimentară lăsa, după cum ştiţi, mult de dorit. Nu o singură dată am fost făcută atentă de diferite persoane, că sunt în situaţia să nu-l poată invita la anumite reuniuni pentru că – ostentativ- se prezenta ca un “cerşetor”. Toate însă se uitau când un om s-a dăruit muncii. Dorinţa lui de a organiza un muzeu, cum nu mai este altul în ţară, era cunoscută şi apreciată. Am avut prilejul, prin forţa împrejurărilor, să ascult aprecierile multora din cadrul Regionalei de partid (asta înainte de 1967, căci după era Comitetul Judeţean de Partid Prahova, judeţul Prahova-n.m., I.G.), al Ministerului Învăţământului, al Societăţii de Ştiinţe Istorce şi Filologice. Erau foarte mulţi impresionaţi de marea, impresionanta lui putere de muncă, de capacitatea lui. Dumneavoastră, din câte am înţeles, sunteţi unul dintre cei care l-au preţuit, l-aţi înţeles, l-aţi admirat. N-aveţi nevoie de alte amănunte mai puţin măgulitoare pentru memoria lui. Ştiu, din păcate, foarte multe, dar nu doresc, pentru amintirea lui, să insist.
Am uitat să vă informez că a fost un foarte bun elev al Liceului “Petru şi Pavel” din Ploieşti (a se observa că nu scrie “Sfinţii”-n.m., I.G.). clasificat printre primii în fiecare an (în afară de gimnastică, unde într-un an a fost corigent). Dacă veţi veni în Ploieşti şi veţi putea zăbovi mai mult, poate veţi putea să-mi faceţi plăcerea de a vă invita la o ceaşcă de cafea. Atunci vă voi putea aminti şi alte întâmplări, unele nu lipsite de haz.
Închei, mulţumindu-vă încă odată pentru delicata atenţie.
Mi-am oprit ochii pe versurile ce poartă titlul “Mama” (“Spune-mi care mamă-anume/cea mai scumpă e pe lume?/Puii toţi au zis de păsări,/zarzării au zis de zarzări…”- n.m., I.G.),. Să ştiţi că Simache a purtat o nezdruncinată şi necurmată afecţiune mamei lui, despre care vorbea adeseori.
Cu multă preţuire
Aspasia Vasiliu-profesoară
4 mai 1978

(Notă Ioan Groșescu: În 1977, Nichita Stănescu a participat la întâlnirea de 25 de ani de la absolvire. Cu acest prilel a avut posibilitatea să vorbească cu profesoara Aspasia Vasiliu despre Ion Th. Grigore, Gheorghe Milica, Nicolae Simache, pe care i-a avut profesori şi-i respecta şi le păstra o amintire neştearsă. Într-o întâlnire cu profesoara Aspasia Vasiliu, aceasta mi-a mărturisit că a rămas impresionată de ataşamentul poetului faţă de şcoală şi de respectul pe care îl purta profesorilor săi. Cu acel prilej, a căutat îndelung, a găsit şi mi-a dat o copie după această scrioare. O pierdusem şi am regăsit-o, căutând printre hârtii, atunci când m-am hotărât să scriu un studiu despre “Posteritatea lui Nichita Stănescu”. Aceasta este.)

”O prea mare iubire ucide” - Ștefan Augustin Doinaș și balerina Irinel Liciu

Irinel Liciu

După o zi de la moartea lui Ștefan Augustin Doinaș, soția acestuia s-a sinucis,, lăsând un bilet în care a scris: «o prea mare iubire ucide»“. Aşa suna ştirea care a ţinut prima pagină a ziarelor, la finalul lunii mai a anului 2002. În spatele gestului extrem făcut de soţia scriitorului stă o poveste de iubire pasională care a durat 42 de ani.

A fost o iubire fulgerătoare, intensă şi i-a ţinut împreună mai bine de patru decenii, în ciuda problemelor întâmpinate. S-au cunoscut în casa unor prieteni, la Bucureşti, în plin regim comunist. El era un poet care încă nu îşi crease un renume, iar ea era o vedetă care strălucea deja în luminile reflectoarelor. 

Ştefan Augustin Doinaş , pe numele adevărat Ştefan Popa, era fiu de ţărani din judeţul Arad. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, debutase în "Jurnalul literar" în 1939. Fusese recompensat cu Premiul ”Eugen Lovinescu” pentru manuscrisul "Alfabet poetic", prezentat la un concurs. Numele lui nu însemna nimic în comparaţie cu al ei. Irinel Liciu, pe numele său real Silvia Lia Voicu, era prim-solista Baletului Operei Române din Bucureşti. Balerina şcolită la Moscova era în anii 50 o vedetă a Bucureştiului care umplea până la refuz sălile de spectacole şi avea reprezentaţii în afara graniţelor. El stătea în gazdă la un balerin, aşa a întâlnit-o. Pe urmă a privit-o îndelung pe scena Operei şi a făcut o obsesie pentru ea și, curând, obsesia a devenit reciprocă. Femeia fatală a Bucureştiului, Irinel Liciu, era la braţul unui poet care trăia din leafa de ziarist la o revistă culturală.  Se spune că el i-ar fi scris o poezie pe un măr. A tăiat mărul în două şi l-a împărţit: ”Partea asta eşti tu, partea asta sunt eu!”. Aşa a început o frumoasă şi tragică poveste de iubire pe care nici moartea nu a despărţit-o.

În 1957, poetul a fost condamnat la doi ani de puşcărie politică pentru că a omis să denunţe un coleg de la revista „Teatru“, care vorbea despre extinderea revoluţiei maghiare şi în România. Irinel şi-a folosit toată influenţa pentru a-l scăpa de detenţie. Vedeta admirată de comunişti a bătut la toate uşile posibile pentru a-şi elibera iubitul din arest. A mers în audienţe la mai-marii partidului şi a reuşit să îl elibereze pe poet din închisoare. S-au căsătorit în 1958 şi de atunci au devenit nedespărţiţi. Pentru Doinaş, un poet interzis, au urmat ani grei. Vedeta Irinel Liciu a primit în 1958 titlul de Artistă Emerită, acordat de la Gheorghe Gheorgiu Dej. Ea a fost cea care l-a întreţinut pe poet o bună perioadă de timp. „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga «domnul Irinel“, povestea Doinaş într-un interviu. Balerina a părăsit Opera din Bucureşti la sfârşitul anilor 60, când partenerul său de scenă a plecat din ţară. Pentru ultima dată, balerină a urcat pe scenă la data 12 februarie 1970. Şi-a încheiat cariera cu acelaşi rol cu care debutase. N-a mai revenit niciodată în sala de spectacole în care a strălucit, nici măcar ca spectator. 

 
A rămas acasă să-i fie soţie poetului care începea să aibă succes. Ştefan Augustin Doinaş publică primul volum de poezie şi primeşte primul premiu al Uniunii Scriitorilor. Ajunge un nume apreciat şi cunoscut în literatură. Face compromisuri pentru a putea scrie sub regimul comunist. Despre unele dintre versurile considerate compromis, poetul avea să spună : „Le-am scris gândind că ce fac acum pot să repar mâine“. 

Cei 42 de ani de relaţie n-au fost lipsiţi de probleme. S-a spus despre poet că ar fi avut o slăbiciune pentru femei şi că, nu doar o dată, ar fi călcat strâmb.Se îndrăgostea de femei de condiţie modestă, iar episoadele sale de infidelitate au devenit de notorietate. Irinel Liciu află şi trăieşte cu această criminală realitate: Doinaş înşală! Are chiar un episod în care îl părăseşte şi Doinaş are, astfel, şansa să scrie una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română: „Astăzi ne despărţim”. Însă, o iubire mare iartă trădările.

 Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim. 

Stând la început de anotimp fermecat, 

astăzi ne despărţim 

 cum s-au despărţit apele de uscat. 

 Totul e atât de firesc în tăcerea noastră. 

Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ... 

Alături, umbra albastră 

 pentru adevăruri gândite stă mărturie. 

 Când Doinaş s-a îmbolnăvit de cancer, a început o luptă pentru supravieţuire. Au urmat ani de tratamente, medicamente, spitalizări, accidente vasculare. Balerina strălucitoare de altădată i-a stat alături. L-a ajutat să meargă, sprijinit în baston, l-a îngrijit şi a sperat că finalul nu va fi cel prezis de medici. Pe 25 mai, poetul de 80 de ani a murit pe masa de operaţie, la Spitalul Fundeni din Bucureşti, în urma unui infarct. 

Irinel a refuzat să îi supravieţuiască. S-a dus acasă, în apartamentul pe care îl împărţiseră vreme de 42 de ani, şi a înghiţit un pumn de somnifere. Avea 74 de ani şi a considerat că viaţa nu mai are rost fără cel pe care l-a iubit. Înainte de gestul fatal şi-a scris ultimele cuvinte de dragoste pe o foaie albă de hârtie: "Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide". 

Menajera a găsit mesajul şi a descoperit trupul neînsufleţit a doua zi. Vestea morţii lui Irinel a şocat o ţară întreagă. 

 Au fost înmormântaţi împreună, în cimitirul Bellu, pe Aleea Academicienilor. 

Ce nu știai despre Marin Preda

imagine de la înmormântarea lui Marin Preda

Marin Preda nu scria niciodată cu pixul sau creionul. Scria cu un stilou de aur, care după moartea lui nu a mai funcționat niciodată. Penița era tocită mai mult într-o parte și pentru a scrie cu el trebuia să știi cum să îl ții și în ce poziție să îl apleci, dar nimeni nu a reușit să îl facă să scrie.

Prozatorul Marin Preda a scris poezii în tinerețea lui cea mai fragedă. Din păcate, s-au pierdut. Când mergea în satul natal, niciodată nu-l auzeai să zică: „Mă duc pe la cutare, fiindcă mi-e prieten”. Nu era genul lui. Încă de pe atunci, Marin era un mare singuratic. Când vorbea cu cineva, mintea-i zbura în alte părți. Tot ce-l interesa pe el pe lumea asta era scrisul, cărțile lui.

Părea mai retras, poate și din cauza miopiei, care i s-a descoperit mai târziu, la București. Nu saluta pe toată lumea și nu dădea noroc.

Scriitorul se documenta serios înainte de a scrie ceva. ”Odată l-am întrebat, făcând-o puțin pe prostul: „De unde știi Marine, cu cine s-a întâlnit Hitler și ce a zis cutare general și așa mai departe?”… „Bă, Minică, păi eu, ca să pot să scriu așa ceva, consult zeci, chiar sute de surse. Și când s-a cristalizat totul in minte, abia atunci aștern pe hârtie.” (Minică Roșu, prieten din copilărie)

Bita – Joita Preda (Catrina) mama lui Marin Preda

Minică Roșu, prietenul din copilărie al lui Marin Preda, povestește:

În casa lui Nicolae Stroescu, marele chiabur de pe vremuri, de la noi din comună, exista un pod cu multe cărți în foileton, și Marin se strecura acolo și citea ce-i pică în mână: „În noaptea nunții”, „Săru-mâna”, și nu mai știu ce romanțuri în serial. Mă lua și pe mine cu el și până nu termina de citit cartea nu se lăsa. Eram amândoi de tot hazul. Eu, fiind singur la părinți, eram mai dichisit îmbrăcat – încins cu un brâu de catifea, cămașă și izmene cu flori cusute de mama. El era cu o cămașă de tort și izmene tot de tort și încins cu… piedică de la cai! Nu dădeai două parale pe noi. Desculți, cu capetele tunse chilug, o făceam pe intelectualii – incercam să improvizăm, să scriem, să facem ceva din cele citite. Când am absolvit școala silvică, tata mi-a zis: „Uite 2.500 de franci. Cu ei te duci și-ți găsești serviciu în țara asta”. Am rămas oarecum surprins, dar când i-am spus lui Marin cum stă treaba, el m-a surprins și mai tare cu vorba lui: „Bă, hai că merg și eu cu tine la București”. La vremea aceea, Marin arăta ca vai de lume, îmbrăcat în haine de tort, țesute în casă, țesute de țața Joița, mama lui; cu izmene de tort pe el și o pereche de pantofi cu nu știu câte petice pe ei… Dormeam cu el, la niște frați de-ai lui, prin niște păduchernițe, în Colentina. Dormeam cu el în cameră, dar mai mult discutam de cărți, de viață de toate zilele, în sfârșit… Dimineața plecam și, din banii pe care îi luasem de la tata, îi cumpăram și lui Marin un corn cu lapte bătut, că n-aveam mai mult să-i dau. Împreună căutam – eu pe la Ministerul Agriculturii, el pe la ziare, să vadă dacă poate intra undeva, pe la „Universul” sau „Contemporanul”. Era nebun după scris. Citea până și reclamele de pe ziduri. Treaba asta mă enerva, că eu mergeam înainte și, când mă uităm în urmă, îl vedeam departe de mine, oprit în mijlocul străzii. „Hai, bă, odată!”, strigam, dar el îmi făcea semn cu mâna… „Stai să termin de citit” și nu pleca nici de-al dracului. Era foarte încăpățânat, încă de pe atunci. 

casa lui Marin Preda

Într-o zi, pregătindu-se să iasă din casă, îi zice Nuți, soția lui cea tânără: „Aseară te-a chemat Gogu Rădulescu ca să te bage în partid”… „Da, m-a chemat”, a confirmat el. „Și crezi c-o să te primească în partid, cu pălăria asta pe cap ?”… „Păi, chiar de asta o și port!”, a zis el și i-a întors spatele, așa cum făcea el când cineva îl enerva și spunea câte o prostie.

Când a apărut prima dată „Delirul”, Ceaușescu l-a certat, că venise la el ambasadorul sovietic să-l reclame pe Marin, pe motiv că-l vorbea de bine pe Antonescu. Ceaușescu i-a răspuns însă rusului: „Dom’le, la noi scriitorii sunt liberi să scrie ce vor. Nu am ce să-i fac lui Marin Preda. E părerea lui de scriitor”. I-a mai zis și altele, așa și pe dincolo, dar după aia, l-a chemat pe Marin și i-a zis: „Tovarășe Preda, trebuie să modifici cartea la ediția a doua”. Când să apară ediția a doua, a venit la el Dumitru Popescu și l-a abordat direct: „Se interesează Ceaușescu dacă ai făcut modificările în carte”, iar Marin a oftat și a zis cu voce înceată, să audă și ăla: „Sunt recunoscător că măcar mi s-a lăsat nemodificat titlul”…

Odată, a insistat să-mi comande o porție de brânză. A insistat atât de mult, că m-a și enervat: „Cum să mănânc brânză după friptură?”, i-am zis. Văzându-mi reacția, a lăsat-o mai moale și a dres-o în stilul lui, că brânza e bună „să deschidă creierul pentru șpriț”. Ne-am trezit contrazicându-ne – el că era cum zicea el, eu că era cum zic eu. Cert este că a comandat brânza, a luat din ea, dar mie nu mi-a dat decât într-un târziu: „Ia, bă, să vezi cum e!”. I-am făcut hatârul, am gustat și, într-adevăr, când am gustat din brânză, parcă și mie mi-a venit așa, să beau mai mult ca înainte. „He-he-he. Vezi, bă, că toată viața înveți. Brânza nu e pentru țărani. E pentru franțuzi și pentru intelectuali subțiri ca noi”.

Niciodată Marin nu jignea fără motiv. Îi întorcea spatele sau îl înjura doar pe cine merita acest lucru. Marin era un om calm, cu capul așa, lăsat ușor într-o parte, și vorbea blând. Dacă nu-l călcai pe coadă, era un om bun, deosebit de bun. Maică-să, Joița, era moartă după el…

Dintr-un articol semnat de Monica Andronescu și publicat în ziarul Metropolis aflăm următoarele:

De apariția romanului „Moromeții” se leagă unul dintre cele mai importante momente din viața lui… La 30 de ani, o cunoaște la cantina Uniunii Scriitorilor, pe cea care avea să devină marea lui iubire, Aurora Cornu, cu care relația avea să înceapă însă doi ani mai târziu, la mare. O poveste care a început furtunos, cu o cerată pe o cameră de hotel… A cerut-o în căsătorie a doua zi… Ei i se datorează la ceva timp apariția „Moromeților” al cărui manuscris l-a descoperit într-un sertar și l-a îndemnat să-l publice.

Cei patru ani de căsnicie care au urmat au însemnat o viață. Iar despre această viață, Aurora Cornu, revenită în urmă cu câțiva ani în România, mi-a povestit într-o seară, pe celebra terasă de la Uniunea Scriitorilor, care încă exista pe-atunci… „Marin era un tip perfect ca om, ca bărbat, ca amant, ca soţ, de un farmec nesfârşit… Despărţirea noastră a fost tot atât de frumoasă cum a fost întâlnirea noastră de amor. O chestie stranie. Cred că nimeni n-a înţeles de ce l-am lăsat eu şi după ani de zile m-a întrebat: «Dar, de fapt, de ce m-ai lăsat tu?». Şi i-am zis: «Nu ştiu.» Ştiam, de fapt. Aveam alte vise. Visele ne-au despărţit. Eu voiam să văd lumea, el voia să-şi împartă viaţa poporului lui, el avea dreptate, el e profund prezent în viaţa poporului lui, iar eu sunt trecătoare. Îl iubesc viu, mort şi până la sfârşitul vieţii mele şi el «de męme»”.

„Mă opresc din scris. Ceva diafan, nespus de frumos, pluteşte în jurul meu, peste hârtie, peste mâna cu care îţi scriu…” Aşa îi scria Marin Aurorei în prima scrisoare de după minunata lor întâlnire de la mare, unde după mici răutăţi şi tachinări s-a născut o poveste de dragoste aprigă şi chinuitoare, care i-a mistuit în cei patru ani cât au fost împreună cât pentru o viaţă întreagă. Şi scrisoarea continuă. „Şi văd ochii tăi (care au de la o vreme ceva jucăuş, ceva dulce şi viclean totodată) deschişi pe jumătate asupra mea şi-ţi văd gura zâmbind… Este ispita raiului! (…) Oh, te iubesc! Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri…”

„Era o mare pasiune între noi”, îşi aminteşte Aurora, întrebându-se oare de ce Marin îi asculta pe-atunci sfaturile… „Pentru că vă iubea”, i-am sugerat. Şi a râs. „Nu e destul pentru un scriitor. Scriitorii sunt nişte animale foarte periculoase. De fapt, singura lor femeie este literatura. Asta iubea cel mai mult, opera lui… Femeile din viaţa lui… le trata ca pe regine, toate nevestele lui erau regine, dar trebuie să fii foarte naiv ca să crezi că un scriitor are neveste, el are o singură metresă care e opera lui.” Şi nici unul dintre cuvinte n-a fost spus cu tristeţe, doar cu nostalgie. „Nu ne-am jucat… Chiar era o mare pasiune. Foarte puţin ne-am despărţit în patru ani. Am stat împreună minut de minut, secundă de secundă, el scriind, eu dormind, pentru că eram bolnavă… eram foarte slăbită, n-aveam nici o boală organică, un fel de depresie şi de dezgust de viaţă şi el, care era de felul lui ipohondru, s-a transformat în infirmier. Ceea ce i-a cruţat lui vreo doi ani de ipohondrie, până când m-am întremat eu şi am schimbat rolurile. Eram foarte fascinată. Şi de el, şi de literatura lui mai ales. Iar el a găsit în mine o lectoare de care era foarte fericit, aşa că mă trezea din somn fără milă să-mi citească o frază… Am fost foarte fericiţi şi am trăit atât de intens, că probabil că alte cupluri izbutesc să facă asta în 30-40 de ani. Noi am făcut-o în patru ani.”

Acum, la o distanță considerabilă în timp, Aurora Cornu a ales să dea spre publicare scrisorile lui Marin Preda către ea. „Am avut senzaţia că trebuie s-o fac, pentru că altfel s-ar putea să le pierd. Le-am purtat prin lume cu mine vreo 30 de ani, am schimbat oraşele, Paris, Londra, New York, înapoi la Paris…. Şi ele erau totdeauna cu mine şi acum mi-am zis că e momentul, că altfel cine ştie… Nu am sfâşiat nicio intimitate, pentru că Marin, contrar lui Eminescu, care nu bănuia că va fi citit de altcineva decât de Veronica, Marin ştia bine că va fi citit. Scrisorile lui sunt perfect literare. Sunt texte perfecte. Au seriozitate literară…”

Iată una dintre scrisori, o adiere ca din cele mai frumoase pagini din „Cel mai iubit dintre pământeni”… „Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea m-am întors acasă stăpânit de un sentiment mic şi ciudat care abia a doua zi mi-am dat seama ce înseamnă. (…) Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme, tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu…”

Cum era Marin Preda în intimitate? Cum iubea Marin Preda? Cum îşi trăia tristeţile, cum suferea? Aurora Cornu răspunde simplu: „Era fermecător în intimitate, avea un fel de a te utiliza pentru literatura lui, în care tu nici nu-ţi dădeai seama că el te stoarce ca pe o lămâie, tu erai foarte fericită să contribui. Un om perfect unic. Iar şansa de a-l cunoaşte pe Marin şi de a fi în viaţa lui e una complet majoră. Nu ştiu dacă toată lumea a apreciat şansa asta. Eu da… Faptul că eu am plecat e pentru că aveam alte vise şi probabil că în tinereţea şi prostia mea de-atunci îmi închipuiam că un Marin Preda se găseşte şi la alte colţuri de stradă. Ei bine, nu…”.

A fost fericită cu Marin? „Da, dar am plătit toate preţurile care erau de plătit şi nu mi s-a părut scump.” Ce a păstrat? Amintirea unor ani în care „trăiam în literatură, în idealuri, în creaţie, creaţie genială…”. Amintirea unei seri la Sinaia când Marin a început să plângă, iar ea l-a tras într-un tufiş ca să nu-l vadă nimeni pe Marin plângând. „Nu mi-a iertat-o niciodată. «Ţi-a fost ruşine de lacrimile mele», mi-a spus”… Amintirea colorată de canarul Cane – aşa cum îl botezase Marin – şi care intrase într-o zi pe fereastră în prima lor locuinţă împreună şi se aşeza pe capacul aparatului rusesc la care ascultau muzică şi se întrecea cu Mozart… şi care într-o zi a zburat de unde venise, amintirea unei seri la Mogoşoaia când sub fereastra lui Marin a căutat un greiere care cânta prea tare şi-l deranja…

________________________________________________________________________

Marin Preda a murit în noaptea de 15 spre 16 mai 1980, în camera cu numărul 6 de la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia. Medicii legişti au stabilit că Preda, care avea o alcoolemie de trei la mie, a murit înecat în propria vomă. În jurul morţii subite a scriitorului s-au făcut tot felul de scenarii. Preda îi supărase pe ruşi după apariţia romanului ”Delirul” şi era urmărit de Securitate. ”Cel mai iubit dintre pământeni” se lansase de două luni.  

 ”În faţa morţii nu mai eşti nimic, nu mai eşti poet, eşti un simplu om care trebuie să dispară” spunea Marin Preda în ”Cel mai iubit dintre pământeni”. La 57 de ani, în noaptea de 15 spre 16 mai 1980, în acelaşi an în care cunoscuse succesul cu celebrul roman ”Cel mai iubit dintre pământeni”, Preda a fost în faţa morţii un simplu om, care a trebuit să dispară. Scriitorul a fost găsit mort în camera cu numărul 6 din vila de creaţie de la Mogoşoaia.

Marin Preda şi-a petrecut ultima zi din viaţă, 15 mai 1980, la Editura ”Cartea Românească”, în biroul său de director. După spusele apropiaţilor, acesta ar fi fost locul în care petrecuse cel mai mult timp în ultimele luni. În ultima zi, în biroul său, Preda a primit vizite, a scris şi spre seară a rămas, aşa cum obişnuia, singur. Aici i-ar fi adus coana Vetuţa, femeia de serviciu, o sticlă de rom cubanez, după spusele şoferului Turturică. Preda a băut singur, închis în birou, până târziu în noapte. Femeia de serviciu a fost cea care i-a chemat un taxi să-l ducă la vila de creaţie de la Mogoşoaia, unde Preda obişnuia să doarmă de câteva săptămâni. Scriitorul băuse şi a fost ajutat să urce şi să coboare din taxi. Potrivit declaraţiei şoferului de taxi, prezentată de Mariana Sipoş în cartea “Dosarul Marin Preda”, scriitorul “se afla în stare avansată de ebrietate”. Ajuns la Mogoşoaia, Preda este urcat în camera sa, cea cu numărul 6, unde i se duce de mâncare: o omletă. Scriitorul nu adoarme şi în jurul orei 1.30 coboară în sala de mese, acolo unde petreceau mai mulţi scriitori la o zi de naştere. Se spune că Preda a cerut apă şi i-au dat două pahare: unul cu apă şi altul cu votcă. După spusele martorilor, consemnate de autorii care au făcut din moartea scriitorului subiect de roman, Preda a băut paharul de votcă şi a căzut cu capul pe masă. În jurul orei 2.00 dimineaţa este urcat, pe braţe, în camera sa de poetul Virgil Mazilescu şi de portar. Cei doi l-au lăsat în pat, îmbrăcat în palton. A doua zi, Preda urma să plece la Focşani la o întâlnire cu cititorii.

Marin Preda a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 16 mai, în patul său din camera 6 de la Mogoşoaia, de către scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu. În interviurile date dupa moartea lui Preda, acesta povesteşte scena găsirii trupului neînsufleţit al prozatorului : ”În dimineaţa plecării, telefoanele de la Focsani mă zăpăciseră. Întâlnirea lui Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sala teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregatea un fel de sărbătoare a autorului. Pe la ora 11.30 l-am luat pe Cornel Popescu şi-am plecat la Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. Am urcat în goană scările din marmură şi am bătut la uşa camerei cu numarul 6. Niciun raspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis... Marin Preda părea că doarme într-o poziţie nefirească”. Medicul s-a grăbit să-şi ia trusa din maşină la vederea trupului lui Preda, însă decesul survenise de mult. ”Marin Preda murise şi nici eu cu trusa mea plină de injecţii si nici nimeni de pe lumea asta nu-i mai putea fi de ajutor”, mai spunea mediul în interviurile date după moartea lui Preda.
Potrivit certificatului medico-legal moartea lui Preda ”s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice”. Scriitorul avea câteva echimoze pe frunte, semne pe care anchetatorii nu le-au catalogat ca având rol în producerea decesului ”Semnele de violentă descrise la autopsie s-au putut produce prin lovire de corp dur si nu au un rol în producerea mortii”, s-a mai consemnat în procesul verbal. Din dosarul prezentat în cartea Marianei Şipoş reiese că alcoolemia scriitorului era de 3 grame la mie. Uniunea Scriitorilor a organizat funeraliile lui Preda. Mii de oameni au venit să îi aducă un omagiau la Muzeul Literaturii Române, acolo unde a fost depus trupul neînsufleţit. Într-o zi urâtă şi ploiasă, la fel ca noaptea în care a murit, Marin Preda a fost înmormîntat la cimitrul Bellu.

Alexandru Preda, fratele scriitorului a susţinut cu tărie că Preda a fost ucis de Securitate. “Cred, în sinea mea, nu puţin, ci mult, că în mod cert a fost omorât. Dumnezeu ştie de cine şi cum”, declara acesta într-un interviu, în urmă cu câţiva ani. Criticul Alex Ştefănescu scria, în 1999, în articolul “Moartea lui Marin Preda - un subiect de roman poliţist” : “A început să circule zvonul că Marin Preda a fost, de fapt, lichidat , fie de oamenii lui Ceauşescu (fiindcă devenise incomod prin independenţa sa), fie de agenţi ai KGB (fiindcă în romanul «Delirul» îl prezentase cu o anumită înţelegere pe Ion Antonescu)”. Aurora Cornu , prima soţie a lui Marin Preda declara într-un interviu la Paris : „După ce am văzut fotografiile date de poliţie cu cadavrul lui Marin nu poţi să nu te întrebi dacă nu este vorba de un asasinat”. Soţia scriitorului , Elena Preda a vorbit şi ea de-alungul anilor despre suspiciuni legate de o eventuală otrăvire a scriitorului cu cianură de potasiu. 

Marin Preda a fost urmărit de Securitate în ultimii ani din viaţa sa. Declaraţiile soţiei sale , Elena, făcute publice după moartea lui Preda arată că scriitorul era urmărit, şicanat cu telefoane de către necunoscuţi, ameninţat şi speriat. Preda avea dosar la Securitate încă din 1971. Numele de cod pentru romancierul Preda era ” Editorul ”. Securiştii îi urmăreau atât viaţa personală, cât şi activitatea de director de la Editura Românească, dar mai ales poziţia faţă de regim. ”Delirul” (1975) şi ” Cel mai iubit dintre pământeni”(1980) sunt considerate a fi cărţile din cauza cărora Preda şi-ar fi atras antipatia regimului comunist şi aversiunea vecinilor sovietici . Cu cât pentru mase cărţile lui Preda deveneau mai importante,cu atât scriitorul devenea mai periculos pentru regim.

”Delirul” a apărut în ianuarie 1975. Cartea în care prozatorul îl reabilitează pe mareşalul Antonescu s-a vândut în 100.000 de exemplare, potrivit statisticilor . Prezentarea mareşalului Antonescu într-o lumină favorabilă n-a fost deloc pe placul vecinilor de la Moscova. Cartea a avut parte de recenzii negative la Moscova, imediat după apariţie. Controversele din jurul cărţii au sporit interesul cititorilor pentru volum. Comuniştii i-au cerut lui Preda să revină asupra tratării evenimentelor prezentate în roman şi astfel s-a scos o a doua ediţie în luna mai a aceluiaşi an. Elena Preda a povestit în interviurile date după moartea scriitorului că după apariţia romanului ” Delirul” a început o perioadă de hărţuire. ”După apariţia Delirului, pentru noi a urmat o perioadă cumplită, de hăituire. Cineva căuta ca Marin să nu se mai simtă în siguranţă. Chiar si eu am primit câteva scrisori şi biletele, pline de cuvinte obscene şi ameninţări, semnate "Un grup de legionari", deşi putea fi oricine - un nebun, un om al Securităţii, un agent sovietic. Bănuiesc că miza acestor presiuni era volumul al II-lea de la Delirul”, mărturisea Elena Preda într-un interviu dat după moartea scriitorului pentru Formula AS. Au existat speculaţii referitoare la faptul că regimul s-ar fi temut ca Preda să scrie un al doilea volum al romanului ”Delirul”. S-a vehiculat şi ideea că scriitorul se pregătea să publice cartea în Occident, acolo unde ar fi fost ferit de cenzură. Nu se ştie dacă Preda începuse să lucreze la continuarea romanului ” Delirul”, pentru că după moartea sa nu s-a găsit niciun manuscris care să ateste acest lucru.

"Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură, hotărâtoare, de a renunţa la scris, nu aş lua-o” spunea Marin Preda care, în ciuda hărţuirilor şi urmăririlor Securităţii sau ale agenţilor KGB, a continuat să scrie.

În 1980, cu două luni înainte de moarte apare ” Cel mai iubit dintre pământeni”. S-a vândut în 200.000 de exemplare, potrivit statisticilor, acesta fiind cel mai mare tiraj pentru un volum românesc în epoca comunistă. Petrini, eroul principal al romanului, aminteşte în carte de ”Era ticăloşilor” şi opinia publică a interpretat celebra expresie ca semn al opoziţiei lui Preda faţă de regimul în vigoare. Curajul cu care Preda a vorbit în celebrul roman despre adevărul din anii totalitarismului a uimit cititorii din vechiul regim. S-a spus că din momentul apariţiei romanului Preda a fost catalogat drept periculos pentru regim, fiind considerat un scriitor imprevizibil, greu de controlat, de ale cărui scrieri comuniştii se temeau. Doar două luni a apucat Marin Preda să se bucure de succesul înregistrat cu ” Cel mai iubit dintre pământeni”, volum despre care se crede că a fost cartea sa de suflet.

S-a spus că Preda se pregătea sau începuse deja să lucreze la o nouă carte. Un roman în care avea să vorbească despre cum au fost lichidate valorile neamului în ”obsedantul deceniu”. Soarta manuscriselor lui Preda este, ca şi moartea sa, învăluită în mister. Apropiaţii au declarat că prozatorul ar fi avut o valiză cu manuscrise pe care o păstra la Editura Românească şi despre care îşi exprimase dorinţa de a fi predată fratelui său, în cazul în care el ar păţi ceva. Nu se stie ce s-a întâmplat cu valiza. Se ştie însă, din documentele prezentate în cartea ” Dosarul Marin Preda” că Securitatea mai verificase sediul Editurii în căutarea manuscriselor lui Preda, având chiar cheie de la biroul prozatorului în care securiştii obişnuiau să facă vizite nocturne. Dacă securiştii au găsit ceea ce căutau şi manuscrisul unui nou roman al lui Preda a fost descoperit sau nici nu a existat, rămâne un mister.

După cele povestite de Elena Preda, în interviurile date după moartea prozatorului, Preda s-a temut de moarte. În 1978 cineva i-ar fi făcut prozatorului un horoscop care îi prevedea ” o cumpănă” în 1980. În 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulaţie. Un TIR a schimbat brusc sensul de mers şi a intrat în maşina lui Preda care a scăpat ca prin minune. După cele povestite ulterior de soţie, maşina scriitorului a fost făcută praf, dar Preda a scăpat fără nicio rană. ”Credea că horoscopul lui se împlinise si că trecuse deja peste acea cumănă prezisă” povestea Elena Preda pentru Revista Formula- AS, în 2010. "Să fi avut Marin presimţirea morţii? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi vin în minte scene şi mici întâmplări, altcumva greu de explicat. De pildă, în anul morţii lui, în martie, am mers împreuna cu el la Casa Modei şi a insistat să-mi aleaga el hainele. Ei bine, ca niciodată, mi-a ales numai îmbrăcăminte de culoarea neagră - taior negru, pălărie neagra, pantofi negri! Tot ce am purtat la înmormantare erau chiar hainele cumparate de Marin la Casa Modei”, mai spunea soţia scriitorului în acelaşi interviu.

articol publicat de Elisabeth Bouleanu în Adevărul.ro, anul 2015

Marin Sorescu - O, zei!, comentariu Adina V.

O, zei!

E noapte târziu, 

Troznește ciudat mobila calului troian

În mijlocul cetății.

Și troienii, cuprinși de spaimă,

Se întreabă:

Oare ce nenorocire

Ne mai paște?

Când troznește fără rost,

Ca o bombă veche, uitată din celălalt război,

Garderoba calului troian

În mijlocul cetății, 

Nu este bine.

O, zei!

Marin Sorescu se folosește de un simbol mitologic pentru a transmite mesajul. Calul troian a pus capăt războiului de zece ani, timp în care grecii au încercat să cucerească Troia. Zidurile cetății nu au putut fi doborâte. Exista un secret: cetatea nu putea fi cucerită decât dacă troienii spărgeau ei singuri, de bună voie, aceste ziduri. Calul troian a fost construit, nu în primul rând, pentru a intra astfel grecii în cetate, ci pentru a-i determina să spargă porțile, calul fiind mai înalt decât acestea. Iată cum o ofrandă (așa cum au crezut troienii, era, de fapt, un pericol ce urma să ducă la căderea cetății Troia). Marin Sorescu a vrut să arate cum acest ”cal troian”, acceptat de bună voie în ”cetate” este de fapt un pericol pentru ”troienii” actuali. Cum a făcut legătura cu prezentul? Mobila, garderoba sunt din lemn, dar ele sunt în intimitatea noastră, în casa fiecăruia. Calul troian actual fiind și el în cetate, noțiunea de ”casă” se extinde la ”țară”. Pericolul (calul troian) este lângă noi și noi l-am acceptat, l-am introdus în viața noastră. Este ca o bombă care urmează a exploda. Ceva urmează să se întâmple. Atmosfera creată este cea a încremenirii, înlemnirii sub imperiul terorii: ”Oare ce nenorocire / Ne mai paște?”.

Se simte imposibilitatea acțiunii, practic nu se remarcă decât așteptarea, o așteptare terifiantă și conștientizarea faptului: ce urmează nu ”va fi bine”. 

Troznește mobila ca un avertisment: ceva se va întâmpla. În atmosfera statică, a așteptării, la orele târzii ale nopții (noaptea cu siguranță poate fi interpretată și din punct de vedere simbolic)  troznetul crează o senzație de teamă, fiind prezent acest element auditiv în ambele părți ale poeziei, ca precursor al ”bombei” ce urmează a exploda. 

Punând în contrast liniștea nefirească în timp de noapte, troznetul calului troian al lui Sorescu avertizează că istoria se repetă (bomba uitată din celălalt război). 

Dacă prima parte a poeziei se referă strict la mitologie, în a doua parte se realizează conexiunea cu prezentul. Mobilă, garderobă, bombă sunt cuvintele care denotă o acțiune cu efect moralizator din trecut e pe cale să se repete în prezent. Cu un efect preconizat la fel de devastator. 

”Ca o bombă veche, uitată din celălalt război”... Mitologia ne oferă destule exemple din care ar fi trebuit să învățăm. ”Bomba” este adusă în imagine nu numai pentru efectul el, ci și ca să facă trecerea în peisajul actual. Din păcate, lecția calului troian a fost uitată.

”Să nu-i crezi pe greci nici când fac daruri” este un proverb care se referă exact la modul cum a fost cucerită Troia. Făcând paralela la prezentul lui Sorescu, putem foarte bine asocia calul troian cu un alt pericol, comunismul, ori poate cu o boală invadatoare care scurmă ascunsă în trup.

”Ceva se va întâmpla” spunea Sorescu, în această poezie scrisă înainte de 1989 și interzisă de regimul comunist.

Adina V. 

Întâmplări mai puțin cunoscute despre Octavian Goga

Octavian Goga a început să compună pe la vârsta de 9-10 ani. Ion Lupaş, colegul lui de clasă, relatează că marele poet ar fi scris următoarele versuri la 14 mai 1893, deci pe la 12 ani, la cererea bătrânului vataf al Răşinarilor, Mihail Jurca. Se păstrează şi azi acel petec de hârtie:

Românul, de dimineaţă până seara

Tot lucră necontenit,

Dar cu toată osteneala

Tot este dispreţuit.

Dar va să vin-odată vremea

Când românul nu va suferi,

Când se va schimba şi lumea,

Când opinca va domni…

Debutul său publicistic va avea loc în 1897, în Tribuna şi în Tribuna literară cu un număr de 36 de poezii, majoritatea semnate Octavian, una („Atunci”) semnată Tavi, iar alta („Dragoste barbară), Sfinx. În aceeaşi perioadă, tânărul poet de la Răşinari mai publică versuri (11 poezii) în Familia lui Iosif Vulcan, de la Oradea şi o poezie, „Nu-i fericire pe pământ”, în Revista ilustrată, foaie enciclopedică literară, condusă de Ion Pop Reteganul. Destul de numeroase – „preţ ca de un volum de poezii”, cum mărturisea însuşi Goga -, creaţiile sale de debut nu se remarcă printr-o notă originală, păstrând puternice reminiscenţe din Coşbuc, din poeţii germani (Uhland, Schiller, Heine) şi mai ales din Eminescu („încercările mele tinereşti” – scrie Goga – „sunt răsărite pe urma vegetaţiei eminesciene”).

Casa din Rășinari datează de dinainte de 1800 şi a aparţinut familiei preotului Ion Bratu, bunicul lui Goga. Patul cu baldachin în care a venit pe lume Goga, pe 1 aprilie 1881, mobilierul de lemn pictat, vasele de pământ în care se gătea, masa la care s-au născut multe din poeziile poetului, toate au rămas la locul lor.


„Eminescu a trecut prin această casă când mama lui Octavian Goga era mică. Membrii familiei au luat-o pe ea de pe cuptor şi l-au pus pe Eminescu să doarmă acolo. Poetul era în drum spre Ţara Românească“, povesteşte Constantin Bucşan. În antreul casei de la Răşinari, biblioteca veche de mai bine de o sută de ani, plină în mare parte cu carte religioasă, a rămas neatinsă. Într-o familie de intelectuali, printre cărţi şi discuţii despre patriotism şi unire, avea să se formeze cel care a rămas în istorie drept „poetul pătimirii noastre“.

Goga a avut două surori, Victoria şi Claudia, cea din urmă fiind bunica lui Constantin Bucşan şi a actriţei Ilinca Tomoroveanu. De asemenea, a avut şi doi fraţi:Victor, mort la un an, şi Eugen, cu care a şi fost plecat pe front. Toţi membrii familiei au avut încercări literare.

Poetul face clasele primare în satul natal, la şcoala care, astăzi, îi poartă numele. Apoi, pleacă la liceu, la Sibiu, de unde este însă nevoit să se mute la Braşov. „Când era licean, a trebuit să plece de la liceul maghiar din Sibiu din cauza persecuţiilor, era un pic mai încăpăţânat, cum e toată familia, avea ceva de spus şi profesorii maghiari nu erau mulţumiţi de atitudinea lui. Atunci a fost nevoit să se multe la Braşov, la liceul Şaguna, pe care l-a absolvit“, povesteşte Constantin Bucşan. După liceu, Goga a absolvit facultatea de litere, la Budapesta.

Pe poarta casei au intrat, pe vremuri, nume celebre, prieteni cu Goga. De altfel, o fotografie păstrată în arhiva familiei îl surprinde pe poet, alături de mai multe persoane, printre care scriitorul Ion Luca Caragiale şi aviatorul Aurel Vlaicu, în curtea casei îmbrăcate în iederă.

„Au venit şi Aurel Vlaicu, şi Caragiale. Era prieten cu mai mulţi oameni din lumea literară. Cu Arghezi, de exemplu, avea idei total diferite, dar se stimau reciproc. Pe Aurel Vlaicu l-a susţinut serios în proiectele lui. Goga s-a implicat activ în lupta pentru eliberarea Transilvaniei, a şi fost închis o lună de zile, la Szeged, acolo unde l-a vizitat Caragiale. Erau prieteni!“, mai spune strănepotul poetului.

Din viaţa poetului nu au lipsit nici momentele amuzante. Prim-ministru al României între 28 decembrie 1937 şi 11 februarie 1938, Goga a trăit, în perioada respectivă, două momente rămase memorabile peste timp.

„Când era prim-ministru trebuia să ţină un discurs la radio şi a luat un taxi, ca să nu întârzie. Şoferul habar nu avea pe cine luase în taxi, căci nu erau televizoare pe atunci, nu erau mediatizaţi. Au ajuns la radio şi Goga l-a rugat să-l aştepte. Şoferul i-a spus «Domnule, nu pot, că vreau să ajung acasă. Vorbeşte domnul prim-ministru la radio». Şi Goga i-a dat un bacşiş atunci, şoferul a stat, s-a gândit şi a zis:«Mai dă-l încolo de prim-ministru», vă aştept pe dumneavoastră“

În 1906 se căsătoreşte cu Hortensia Cosma, fiica lui Partenie Cosma, unul dintre cei mai bogaţi români din Transilvania. Naşii au fost Alexandra şi Alexandru Vlahuţă. Căsnicia a durat 14 ani, destrămându-se atunci când Goga s-a îndrăgostit de o cântăreaţă.

Octavian Goga a intrat în publicistica literară cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Vasile Goldiş, Eugen Lovinescu.

A fost deţinut în iarna anului 1911 deoarece a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci.

În 1920 a fost ales membru al Academiei Romane, iar în 1924 a primit Premiul Naţional de Poezie şi Premiul Naţional Mihail Sadoveanu.

În anii imediat de după război, în plin avânt comunist, la Uniunea Scriitorilor a avut loc o şedinţă unde a fost prezentă toată floarea intelectuală scriitoricească din ţară. Subiectul era Octavian Goga. Poetul a avut chiar un guvern, extrem de naţionalist. Avea să intre în dizgraţia celor ce nu înţelegeau acel naţionalism adevărat, ce nu are legătură cu fascismul, cu xenofobia, cu tot ce poate fi mai rău propagat de alte forţe ce nu doreau naţii, ci populaţii.

Ei bine, Zaharia Stancu a fost cel mai vehement contestatar lovind cu tot ce a putut în distinsul Goga care nu mai putea să se apere. Zaharia Stancu a fost cel mai virulent şi cel mai negativist, neaprobând reabilitarea lui Goga.

La sfârşitul cuvântării lui Stancu, Tudor Arghezi a cerut să i se acorde câteva minute pentru a spune şi el ceva. Iată cuvintele pe care le-a rostit:

,,Eram în iarna anului... la conacul marelui Goga. Depănam amintiri şi multe alte probleme ale timpului. La un moment dat se auziră bătăi la uşa conacului. Goga s-a dus, a deschis uşa şi văzu un tânăr zgribulit cu nişte manuscrise în mână. Îl rugă pe maestru să le citească şi dacă se poate să le publice în ziarul ce îl conducea. Goga îl invită înăuntru pe tânăr şi luă manuscrisele ce cuprindeau încercările lui poetice. Le citi pe îndelete şi concluzia era clară. Tânărul era plin de talent. Îi spuse că nu poate să le publice acum dat fiind că revista era deja la tiparniţă. Însă Goga i-a dat un aconto tânărului cu promisiunea că în numărul viitor al revistei îi vor apărea încercările poetice, neuitând să menţioneze că sunt pline de talent. Acel tânăr se numea Zaharia Stancu.”

Concluzia lui Arghezi a fost colosală şi a intrat în istoria acelui moment: ,,Acum iată de ce pe lumea asta sunt scriitori culţi sau... desculţi.”

Apropoul era vis-a-vis de romanul lui Stancu, Desculţ. Arghezi a fost aplaudat de cei din sală, în picioare, minute în şir. Octavian Goga era reabilitat iar Stancu părăsea sala, jenat vădit de adevărul spus de Arghezi....

Era antisemit (nega drepturile legale ale populaţiei evreieşti), având în plan deportarea în Madagascar a 500.000 de evrei consideraţi “ilegali”. Octavian Goga a dus o politică pronazistă, intenţionând să se alieze şi să adopte politica Germaniei naziste.
George Călinescu afirmă despre poet: ”În istoria literaturii române de la origini până în prezent, după Eminescu și Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulțimii, poet național totdeodată și pur ca și Eminescu”.
După un accident vascular cerebral a intrat în comă, iar după două zile s-a stins din viaţă. În timpul funerariilor nu s-au rostit cuvântări, iar pe corpul său a fost depusă o zvastică nazistă, conform dorinţei sale menţionate în testament.