Pasteur, Victor Babeș, Alexander Fleming, antibiograma și descoperirea penicilinei

Victor Babeș (1854-1926)

Alexander Fleming (1881-1955)

Alexander Fleming s-a născut pe 6 august 1881, în Scoţia, într -o familie de fermieri. S-a
remarcat în timpul studiilor prin rezultate excelente, lucrând un timp ca funcţionar. În anul
1900 se înrolează în Regimentul de Puşcaşi Voluntari Scoţieni din Londra, în războiul contra burilor. În 1909 îşi ia licenţa atât în medicină, cât şi în biologie. Renunţă apoi la practica medicală în favoarea unei cariere în cercetare. În timpul războiului, Fleming a studiat antisepticele, ajungând la concluzia că tetanosul sau cangrena provocate de obicei de răni se datorau existenţei unor microorganisme prezente pe câmpul de luptă. A publicat studii referitoare la combaterea infecţiei şi a influenţat adoptare aprocedurilor standard în dezinfectare şi tratament.

În 1928, Fleming a făcut una dintre cele mai mari observaţii din medicina de până atunci.Lucrând cu puroi din abcese sau furuncule, observă la întoarcerea dintr -o călătorie culturi de mucegai în plăcile Petri ce conţineau puroi. Studiind la microscop, observă că în jurul culturii de mucegai exista o zonă în care creşterea bacteriilor era inhibată. Mucegaiul,Penicillium notatum, producea o substanţa care distrugea bacteria odată intrată în contact cu ea.

Fleming a înregistrat ca moment al descoperirii sale dimineața zilei de vineri, 28 septembrie 1928. Versiunea clasică a poveștii descrie descoperirea ca pe un accident norocos: în laboratorul său de la subsolul spitalului St. Mary din Londra, Fleming a observat un vas Petri, conținând o cultură de Staphylococcus, care fusese uitat descoperit și era contaminat cu un mucegai albăstrui-verzui. Două elemente au concurat la îmbunătățirea stării noastre de sănătate de azi: faptul că Fleming, distrat, a uitat să sterilizeze vasele și, tot din aceleași motive, a uitat fereastra deschisă. În jurul petei de mucegai, bacteriile fuseseră distruse, iar Fleming a tras concluzia că mucegaiul elibera o substanță care inhiba dezvoltarea bacteriilor.

Fleming a denumit fenomenul “efect de penicilină”. Nerealizând importanţa acestei descoperiri, abia în 1929 o face publică, într-o lucrare care în primii ani avea săstârnească prea puţin interes. Recunoşterea potenţialului penicilinei, primul antibiotic faţă de care nici o bacterie nu avea rezistenţă, s-a produs în timpul celui de-al doilea război mondial.
În 1945, la decernarea premiului Nobel (pe care l-a împărţit cu alţi doi savanţi), Alexander Fleming declara: singurul meu merit a fost acela că nu am neglijat o observaţie şi că am urmărit subiectul în calitate de bacteriolog”. Spre sfârşitul vieţii sale, Fleming, conştient de notorietatea câştigată, a realizat un album cu tăieturi din ziare pe care l-a intitulat “mitulFleming”.

În viaţa personală, Fleming s-a căsătorit în 1915, prima dată, apoi în 1949 a doua oară. A avut un fiu cu prima soţie. Sfârşitul survine subit, în 1955, pe 11 martie, când Alexander Flemingsuferă un atac de cord, găsindu-şi odihna veşnică în catedrala Sf. Paul din Londra.



După documentele vremii (1882 - 1885) constatăm că descoperirea şi prima semnalare scrisă a concurenţei vitale din lumea microorganismelor - ca fenomen al naturii şi participant în dinamica evoluţiei - poartă semnăturile lui Louis Pasteur şi Julles Joubert (unul dintre discipolii săi).

Pasteur şi Joubert au descris antagonismul bacterian în 1877, cu 51 de ani înainte ca Alexander Fleming să-l semnaleze pe cel dintre stafilococ şi ciuperca microscopica penicillinum. Este de precizat că Pasteur şi Joubert nu au dedicat "concurenţei vitale a microorganismelor" o lucrare specială, ci doar o menţiune de câteva rânduri, cvasipierdută în "stufărişul" de cercetări şi consideraţii ce privea infecţia omului şi animalelor cu bacilul antraxului. Ca o simplă constatare, Pasteur şi Joubert semnalau un fapt ciudat: bacilii antraxului cresc şi se dezvoltă bine într-o urină sterilă; ei sunt în schimb opriţi să se multiplice într-o urină deja infectată cu alti microbi.
Pasteur este cel care a numit acest fenomen "concurenţă vitală a microorganismelor" şi a explicat-o simplist: "lucrurile se petrec ca într-o grădină unde buruienile, crescând, inhibă creşterea florilor". În fond, era o explicaţie darwinistă: lupta pentru principiile nutritive. Reieşea, extrapolând, că microbii din urina infectată, respectiv stafilococii, streptococii sau alţi germeni consumă rezervele de hrană, condamnându-i pe microbii antraxului la "moarte prin inaniţie". O atare părere a rămas în istoria ştiinţei sub numele de "Teoria mediului epuizat în substanţe nutritive".

Cele câteva rânduri din comunicarea semnată de Pasteur şi Joubert au trecut neobservate în cei şase ani care s-au scurs între 1877 şi 1883. Nimeni, din ţările dezvoltate, în care publicatiile Academiei de Ştiinte din Paris erau citite cu nesaţ, nu a sesizat ce "comoară" se ascunde în modesta şi aparent insignifianta observaţie a celor doi savanţi francezi (ciudat, niciunul nu era medic: Pasteur era chimist, iar Joubert fizician).

Confirmând o altă aserţiune a lui Pasteur, "Norocul nu surâde decât spiritelor pregătite", tânarul Victor Babeş, abia trecut de 29 de ani - deşi ocupat "până peste cap" cu diferite "ispite intelectuale" ale patologiei infecţioase şi anatomiei patologice ce aveau să constituie în 1885 tratatul Les Bactèries, scris împreună cu profesorul A. V. Cornil (primul tratat de microbiologie medicală aparut vreodată) - a reţinut şi a meditat cu sagacitate la fenomenul antagonismului dintre bacterii.

Victor Babeş a fost aşadar cel de-al doilea om de ştiinţă (după Pasteur şi Joubert, consideraţi o unitate şi cronologie de gând), care a înţeles că respectiva concurenţă poate deschide orizonturi largi în cunoaşterea biologiei microorganismelor şi mai ales în terapia antimicrobiană.
Astfel, încă din anul 1883 el s-a hotarât să modeleze în laboratorul său parizian acest fenomen. Nu a fost vorba de o simplă reproducere a observaţiilor pasteuriene, ci de un plan vast de cercetări dedicate antagonismului dintre mai multe specii de bacterii. Dacă Pasteur şi Joubert s-au referit doar la antagonismul dintre bacilul antraxului şi unii germeni comuni, Victor Babeş a inclus în investigaţiile sale, alături de B. anthracis şi alte specii bacteriene, precum Bacillus prodigiosus, Micrococcus indicus, Pasteurella avium etc.
Studiind "indiferenţa" sau dimpotriva "duşmănia" dintre diferitele specii de microorganisme, tânărul cercetător român a dovedit în premieră că antagonismul bacterian nu este doar un fenomen particular ce ţine de relaţia dintre bacilii antraxului şi microbii comuni, ubicuitari, ci este un fenomen larg răspândit în natură. Mai mult, cu peste 50 de ani înainte de descoperirea penicilinei şi 60 de ani înaintea aplicării ei în terapie, Babeş preciza că: "De tout façon, ces recherches montre qu’une bactérie donnée empêche le developpement d’une autre espèce. L’étude continuée et généralisée de cette action réciproque des bactéries, les unes vis à vis des autres, pourra conduire à des données thérapeutiques".

Victor Babeş este primul în lume care a modelat experimental antagonismul bacterian, arătând cu această ocazie că explicaţia producerii sale nu este faptul că una dintre speciile bacteriene "fură" şi epuizează mediul nutritiv, condamnând-o la pieire pe concurentă, ci faptul că una ori alta dintre speciile bacteriene secretă în mediul de cultură o anumită substanţă, care, asemenea unei toxine, inhibă dezvoltarea concurenţei. Lupta dintre speciile bacteriene ori dintre fungi şi bacterii se dă cu arme chimice. Aceste "arme chimice" au fost numite ulterior antibiotice şi nu putem decât să admirăm clarviziunea omului de ştiinţă român care aprecia atunci (1885) că "va veni o vreme când chimiştii vor reuşi să purifice aceste substanţe difuzibile (antibioticele naturale n.n.), utilizându-le cu succes în terapie".
Victor Babeş a continuat şi după stabilirea sa la Bucureşti, în 1897, cercetările dedicate antibiozei. Evident, maladia cea mai de temut în această perioadă fiind tuberculoza, investigaţiile sale terapeutice s-au îndreptat în această direcţie. Din păcate, aceste cercetări clinice şi de laborator, întreprinse între 1886 - 1888, împreună cu colegul său Emil Cavaler de Puşcariu (1859 - 1928), profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi, nu au adus rezultatele scontate.
Astfel, după anul 1890, Victor Babeş a abandonat studiul antibioterapiei, în favoarea altor teme de cercetare ce păreau pe atunci deosebit de importante: profilaxia turbării, a pelagrei, a leprei, studiul unor neoplazii al unor boli parazitare la animale (Babesiozele) etc.

A doua precizare, metodologică, se referă la inventarea de către Babeş a antibiogramei difuzimetrice (1883 - 1885), metodă de lucru aproape neschimbată până în zilele noastre. Afirmaţia pare paradoxală. Cum, "antibiogramă" cu şase decenii înainte de intrarea în uz a primului antibiotic operant: penicilina?

Dacă urmărim modul în care a procedat Babeş pentru testarea stării de antagonism dintre microorganisme, înţelegem cu uşurinţă că el este cu adevărat inventatorul antibiogramei. Mai întâi, recipientul în care avea loc reacţia era o cutie rotundă de sticlă cu capac, cunoscută în prezent pretutindeni în lume sub numele de cutii sau plăci Petri. Ele poartă numele bacteriologului german Julius Richard Petri (1832 - 1921), un elev al lui Robert Koch şi care, se zice, le-ar fi inventat în 1887. În realitate, este destul să răsfoim două dintre publicaţiile pariziene ale lui Victor Babeş (articolul despre concurenţa dintre bacterii din 1885 şi mai ales ediţia a II-a a cărţii Les bactéries din 1886), pentru a găsi descrise şi desenate acele cutii de sticlă, inventate de fapt de către cercetătorul român încă din 1882, cu cinci ani înaintea descrierii lor de către J. R. Petri.

"Am comandat unui sticlar nişte cutii mari, circulare, din sticlă, închise cu capac, scria Victor Babeş în 1886. Ele au fost sterilizate şi apoi umplute cu agar-agar. Aparatul a fost apoi sterilizat de trei ori la etuvă, fiind strâns cu un inel de cauciuc, ca să se închidă bine...". Cine ar mai putea astfel contesta prioritatea acestei invenţii, făcute publice într-un tratat francez cu largă circulaţie ? Numai prestigiul enorm al şcolii lui Koch a făcut ca aceste cutii, absolut indispensabile şi azi, să poarte numele lui Petri şi nu cel al lui Babeş.

Metodologia antibiogramei, procedeu inventat de savantul român, încă din 1882 - 1883

Victor Babeş a însămânţat, cu o ansă de platină sterilizată, un anumit microb, făcând iniţial un cerc (vezi imaginea). A pus cutia de sticlă la termostat (370C) şi a aşteptat cinci - opt zile, timp în care microbii însămânţaţi în cerc s-au dezvoltat, cultura "în cerc" devenind vizibilă. "După aceea, scrie Babeş, se însămânţează în striuri puţin întinse paralele cu cercul iniţial, alte câteva specii de bacterii... Dacă primul striu, cel mai apropiat de marele cerc, se dezvoltă normal, înseamnă că acea cultură bacteriană nu este deloc stânjenită de bacteriile ce au crescut iniţial pe cercul mare. Dacă, dimpotrivă, există o influenţă nocivă a bacteriilor de pe cercul iniţial asupra culturii însămânţate în striuri, vom putea aprecia la ce distanţă se exercită această influenţă, prin numărul de striuri, a căror dezvoltare a eşuat".

Aşa cum Babeş însuşi menţionează, metoda permitea încă din anii 1884 - 1885 să se aprecieze, calitativ şi cantitativ (prin măsurarea distanţei de inhibiţie) gradul de "duşmănie" reciprocă (antagonism) la o multitudine de specii microbiene. Este clar că Babeş oferise medicinei moderne antibiograma cu 55 de ani mai înainte ca biochimistul englez N. G. Heatley, unul dintre colaboratorii lui H. W. Florey de la William Dunne Institut din Oxford să "citească", folosind exact metoda lui Babeş, antagonismul dintre penicillium notatum şi stafilococul auriu, tulpina Oxford.

Modul în care tânărul savant român de numai 29 de ani a inventat principiul antibiogramei şi a realizat-o în fapt, este metoda fără de care niciun tratament antiinfecţios nu poate fi conceput în medicina contemporană.

În ciuda faptului că laureaţii Nobel pentru penicilină din 1945, Fleming, Florey şi Chain, nu i-au citat precursorii, lăsând să se creadă că întreaga problematică a antibiozei este proprietatea lor, numeroşi alţi cercetători au recunoscut meritul lui Victor Babeş ca pionier şi inovator în domeniu şi mai ales ca valorificator al unei simple observaţii pasteuriene care, fără tânărul bănăţean de 28 de ani "avec son ésprit preparé" s-ar fi pierdut în neant.


sursa: internet

Ia românească, o moștenire spirituală

Ia era realizată de către femei, în timpul sezătorilor, materialele folosite fiind inul, cânepa, lâna, borangicul și mătasea, ulterior și bumbacul tors la fuior, fiind diferită în funcție de zonă, dar având elemente care-i reflectă unitatea, cum ar fi croiala în formă de cruce, simbolul solar stilizat, poziționat central. Tipul de deschidere la gât și modul de lucru al mânecilor diferă în funcție de zonă, unele fiind încrețite, altele închizându-se cu nasturi sau cu șnururi. O ie autentică nu este terminată, deoarece credința oamenilor de la sat este că perfecțiunea aparține Domnului, nu omului.
Pânza pentru ie se țese la războiul cu două ițe, urmând a fi cusută și ornamentată. Punctele de cusătură sunt transmise din generație în generație, la fel și modul de ornamentare specific fiecărei zone, folosindu-se mulineuri, fluturi și mărgele, fir de borangic sau de mătase, vopsit în mod tradițional cu plante, frunze de măr pădureț, de nuc, flori de nalbă, zeamă de varză, oțet, sare. Natura este aliat în crearea iei, ea fiind reflectată și în ornamentele bogate, de o coloristică vie. În funcție de aceste ornamente, pânza este mai subțire sau mai groasă pentru a putea susține greutatea motivelor bogate. Punctele de cusătură sunt atât de complexe și multiple încât realizarea unei ii este o adevărată artă.  În Muntenia, cromatica iei este monocromă, în Dobrogea se combină roșu cu negru, motivele completându-se cu lănțișorul cusut cu fir auriu sau argintiu și fluturii așezați în solz de pește. În zona Sucevei culoarea roșie se combină cu verde, bleu și mărgeluțe viu colorate, pe când în Ilfov coloristica este caldă, realizată cu nunațe de roșu, galben și ocru, iar în zona Vlașca culorile sunt vesele, luminoase, folosindu-se alături de roșu închis, verde kaki, verde măsliniu, galbenul de culoarea ceaiului realizat din foile de ceapă. În Dolj ia este lungă, largă și elegantă, culorile fiind luminate de auriul firului metalic, iar în Gorj, culorile închise sunt armonizate cu galben, mov, roz.

Motivele ornamentale demonstrează uniunea săteanului cu natura. Fie că sunt geometrice sau florale, că reflectă animalele sau simboluri cosmice, au menirea de a feri de rele și semnifică statutul social, marital, zona de proveniență. Cel mai des întânim spirala și crucea. Spirala este semnul universal al vieții, al energiei, reprezintă eterniatea, fiind și un semn dual: masculin-feminin, întuneric-lumină. Croiala iei este realizată în formă de cruce arătând astfel credința omului în Dumnezeu. Liniile drepte orizontale sugerează moartea, întreruperea unei etape, pe când cele verticale, viața. Liniile ondulate reprezintă apa și purificarea, pe când copacul și ramurile simbolizează renașterea, regenerarea, fiind totodată și liantul dintre pământ și cer. Romburile, dreptunghiurile, pătratele, liniile frânte exprimă universul în care femeia trăiește și muncește. Cele mai vechi simboluri sunt coarnele de cerb, ele reprezentând puterea, vitalitatea, iar Soarele, folosit fie prin forme stilizate, geometrice, ori prin floarea-soarelui, demonstrează legătura omului cu divinitatea. Multe motive ornamentale redau regnul vegetal, indispensabil omului înfrățit dintotdeauna cu natura: plante, frunze, flori, spicul de grâu, strugurele, afina. Se întâlnesc și motive realiste care redau forme cerești, cum ar fi stelele, soarele sau fulgerele reprezentate prin linii în zig-zag.
Frumusețea iei românești a devenit cunoscută peste tot în lume, impresionând pictori renumiți care au imortalizat-o pe pânză, cum ar fi cunoscutul tablou La blouse roumaine, pictat de Henri Matisse în 1934, ori tablourile pictate de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Nicolae Tonitza. Celebri designeri internaționali au integrat ia românească în colecțiile lor, Yves Saint Laurant dedicându-i o întreagă colecție, aceasta fiind ulterior sursa de inspirație și pentru alți creatori de modă.

Iată în continuare fotografii cu ii originale din diferite zone al țării.

Ie din zona Moldovei, vechime: anul 1920

Costum popular din anul 1940, zona Țara Binșului. Zona Rieni- Ștei-Lunca

Ie din zona Turceni, județul Gorj, anul 1940

Ie din zona Munteniei, județul Prahova

Alexandrina purtând costumul popular din zona Bârgăului, anul 1900

Ana purtând costumul popular din zona Bârgăului, anul 1940

Costum din zona Peștișani, județul Gorj

Adina purtând costum popular din zona Moldovei, vechime 80 de ani

Ie din zona Bucovinei

Ie specifică zonei Salva, Bistrița-Năsăud

Costumaș popular din zona Moldovei

Costum popular din zona Bran-Moeciu, județul Brașov

Gheorghe Coteț și Marina Blendea, Costume din Peștișani, Gorj

Costum popular din zona Bârgăului

Florin Vasilescu purtând ie din zona Câmpulung Muscel

Emilia purtând un costum din zona Fildului, județul Sălaj

Ie din zona Maramureșului, anul 1945

Ie din zona Breaza 

Ie din zona Breaza

Fotă din zona Munteniei, anul 1900

Betele din zona Munteniei, anul 1920

 Ie zona Munteniei, anul 1945

Marina purtând un costum popular din zona Curtea de Arges, din anul 1945

Ie din zona Munteniei, județul Prahova

Ie din zona Sibiului

Despre Pablo Neruda

Pablo Neruda, pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, (1904 – 1973) a fost poet, om politic (controversat și atacat pentru afinitatea lui pentru comunism), consul în țări ca Spania, China sau Japonia, ambasador la Paris. A fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1971, a câștigat premiul Cununa de aur a Reuniunii Internaționale a Poeților din orașul iugoslav Struga și Premiul Internațional Lenin Pentru întărirea păcii între popoare în 1953. A condus multe reviste literare, a fost numit candidat la președenția Republicii Chile și a legat strânse prietenii cu mari creatori ai secolului XX: Federico Garcia Lorca, Pablo Picasso, Rafael Alberti, Diego Rivera, Paul Eluard, Luis Aragon etc. A fost atacat de naziști, arestat, a traversat munți, a călătorit în toate continentele, a vizitat cele mai exotice locuri din lume, a fost omagiat la Moscova, îi iubea pe Tolstoi, Dostoievski și Cehov și a avut 3 soții: María (“Maruca”) Antonieta Hagenaar, Delia del Carril și Matilda Urrutia.
***

Pablo Neruda a fost născut la Parral, un oraș aflat la 300 km la sud de Santiago de Chile, fiul doñei Rosa Basoalto de Reyes, învățătoare, și al lui José del Carmen Reyes Morales, lucrător la căile ferate. La doar o lună după nașterea lui, mama sa moare: s-a stins din viață fără a mi-o aminti, fără a ști că ochii mei au privit-o. Tatăl, rămas singur, se recăsătorește cu doña Trinidad Candia Marverde, care i-a fost exact ca o mamă.
***

În 1923 apare prima carte – Crepuscular, pentru publicarea căreia a fost nevoie să-și vândă o parte din mobilier.

„Cred că niciun meșteșugar nu simte ca poetul, o dată în viață, senzația îmbătătoare a primului obiect ieșit din mâna lui, dar și efemeritatea viselor. E un moment ce nu va reveni niciodată. Vor urma alte ediții, mai îngrijite și mai frumoase. Cuvintele poetului se vor turna în potirul altor limbi, ca vinul ce cântă și înmiresmează alte meleaguri. Dar acea clipă – amețitoare și uimitoare, în foșnet de aripi și îmbobocit de floare – rămâne unic în viața poetului.”
Încă de la primele poezii, Neruda își dă seama de datoria socială pe care o are. Născut într-o țară agitată, cu un context istoric tumultos, se dedică politicii și participă activ la marile războaie fizice și ideologice ale timpurilor:

„Politica a intrat în poezia și în viața mea. Era imposibil să întorc spatele străzii în poemele mele, așa cum era imposibil să întorc spatele iubirii, vieții, bucuriei sau tristeții care-și căutau un loc în inima mea de tânăr poet.”


***
Kiria, Mangusta din Ceylon (Colombo)

În Ceylon, Neruda s-a instalat într-un bungalow lângă mare, cu câinele și mangusta lui, Kiria. Evadată din pădure, mangusta a crescut pe lânga casa lui Neruda, mânca și dormea cu el: Nimeni nu-și poate imagina tandrețea unei manguste. Micul animal cunoștea fiecare clipă din existența mea, se plimba pe hârtiile mele și se ținea după mine cât era ziua de lungă.
Mangusta a devenit cunoscută în tot cartierul, poetul plimbând-o de parcă era un trofeu. Așa se face că, după ce Ministerul de Externe i-a comunicat numirea de consul în Singapore și Batavia, Neruda a decis să plece cu mangusta la pachet – chiar dacă nu era permis să călătorească cu ea – și cu boy-ul din Ceylon, Brampy, căruia i se va da misiunea de a avea grijă de prețiosul animal de companie exotic.
Cum mangusta avea obiceiul să își urmeze stăpânul peste tot, iar străzile erau aglomerate și haotice, mangusta și-a pierdut urma, probabil speriată că nu-și mai găsește stăpânul.

„Revenind la hotel și uitându-mă în ochii lui Brampy am intuit tragedia. Nu l-am întrebat nimic, dar când m-am dus pe verandă, Kiria nu mi-a sărit pe genunchi și nici nu mi-a mângâiat fața cu coada ei stufoasă. Am dat un anunț la ziar: Pierdut mangustă. Răspunde la numele de Kiria. N-a răspuns nimeni. Și dispărută a fost, pentru totdeauna.”

Tot din Ceylon am aflat o poveste despre soțul Virginiei Woolf. Pe vremea respectivă, coloniștii comandaseră arderea casei unui țăran pentru a-l forța să plece, iar pământul să-i fie confiscat. Acel englez, un modest funcționar, nu era nimeni altul decât Leonard Woolf. Refuzând ordinul, și-a pierdut slujba și a fost nevoit, prin urmare, să se întoarcă în Anglia, unde a scris una dintre cele mai cunoscute cărți despre Orient: A village in the jungle.

Nu știu cum a reușit, dar parcă Neruda a aflat mereu cele mai palpitante lucruri în cele mai palpitante locuri din lume, în cele mai palpitante perioade istorice.


***
De la Barcelona la Madrid și Miguel Hernández

M-a amuzat scurta numire a lui Pablo Neruda la consulatul din Barcelona, unde don Tulio Maqueira, consul general al Republicii Chile în Spania, i-a spus:
Pablo, tu trebuie să trăiești la Madrid. Acolo e poezia. Aici, la Barcelona, sunt înmulțiri și împărțirile astea groaznice care nu-s de tine. Eu mă descurc singur aici.
Ajuns în Madrid, Neruda s-a împrietenit cu Miguel Hernández, una dintre cele mai interesante voci ale poeziei și dramaturgiei din Spania. Viața lui începe într-o familie săracă din Valencia și se termină rapid, la numai 31 de ani, când moare răpus de boală în detenție.

„Miguel era țăran până în măduva oaselor și în preajma lui simțeam mirosul pământului. Chipul îi era ca un bulgăre de țărână, ca un cartof abia ieșit din pământ.”

Admirându-i talentul și chiar dacă nu era tocmai ușor să-i face rost de o slujbă unui poet în Spania, Neruda izbutește să îi găsească un serviciu lui Miguel:

„-Miguel Hernandez, în sfârșit ai și tu un rost! Vicontele te angajează undeva, o să fii înalt funcționar! Spune-mi ce post vrei ca să-ți semneze numirea!
Miguel a căzut pe gânduri. Chipul lui, ridat înainte de vreme, a rămas mult timp îngândurat. Ochii îi străluceau când mi-a zis:
-N-ar putea vicontele să-mi încredințeze o turmă de capre, undeva prin apropierea Madridului?”

***
Nancy Cunard

Împreună cu Nancy Cunard, Pablo Neruda a scos o revistă de poezie numită Poeții lumii apără poporul spaniol.

Nancy era un adevărat personaj donquijotesc: incurabilă, curajoasă, patetică și ciudată. Unica moștenitoare a Cunard Line, fiica lui Lady Cunard, Nancy scandalizase Londra în anii 30, fugind cu un cântăreț negru din primele orchestre de jazz importate la Hotelul Savoy. Când mama a aflat acest lucru, și-a dezmoștenit fata.
Războiul a continuat: Nancy a trimis către toată aristrocrația engleză o broșură de 30 de pagini în care lua apărarea negrilor și lovea în atitudinea mamei sale, ceea ce a avut un efect dezastruos asupra lui lady Cunard.
Scriitoarea engleză a fost muza multor scriitori şi artişti din anii ’20 şi ’30, printre care Wyndham Lewis, Aldous Huxley, Tristan Tzara, Ezra Pound şi Louis Aragon, care i-au fost şi amanţi, dar şi Ernest Hemingway, James Joyce, Constantin Brâncuşi, Langston Hughes, Man Ray sau William Carlos Williams. Își acoperea mereu brațele lungi cu numeroase brățări din fildeș.

„În 1969 prietena mea murea într-un hotel din Paris. În timpul agoniei a coborât aproape goală cu liftul, prăbușindu-se în hol. Acolo s-au închis pentru totdeauna frumoșii ei ochi albaștri. Cântărea doar 35 kg când a murit. Ajunsese un schelet. Trupul i se consumase în lupta dură purtatp împotriva nedreptății din lume și singura recompensă i-au fost o viață și o moarte petrecute în singurătate.”

***
Neruda în România
Neruda a fost invitat în România

„Scriitorii mi-au oferit găzduire în casa lor de creație, în mijlocul frumoaselor păduri de pe Valea Prahovei. Reședința scriitorilor fusese inițial palatului lui Carol, acel zănatic ale cărui iubiri extraconjugale au făcut ocolul lumii. Palatul, cu mobilier modern și băi de marmură, se afla acum în slujba gândirii și a poeziei din România. Sunt însoțit de poeții Jebeleanu, Beniuc și Radu Boureanu. În dimineața verde, la umbra brazilor din fostele parcuri regale cântăm în voie, râdem tare, recităm versuri în toate limbile pământului. Poeții români, cu longul lor trecut de suferințe sub monarhi sau fasciști, sunt cei mai curajoși și mai veseli poeți din lume. Acei trubaduri, liberi ca păsările codrilor, patrioți calzi, revoluționari deciși și îndrăgostiți de viață, au fost o revelație pentru mine. În puține locuri din lume mi-am făcut atâția frați într-un timp atât de scurt.”

sursa: https://www.raisabeicu.ro/2017/03/31/as-bea-toata-marea-marturisesc-ca-am-trait-pablo-neruda/

Adina V. - Sânzienele, Ia și Copilăria

Sânzienele

Un tărâm magic, al zânelor, al ielelor, se deschide în noaptea din 23 spre 24 iunie când acestea coboară pe pămînt. Sânzienele, așa cum sunt numite, sunt ființe extraordinar de frumoase, zâne ale câmpului care apar pe pământ, se prind în horă, cântă și dansează. Se spune că în această noapte plantele și florile prind proprietăți miraculoase, ele fiind folosite apoi în tratarea diferitelor afecțiuni. Această credință populară a dus la obiceiuri și tradiții diferite în funcție de fiecare zonă, sărbătoarea fiind una a iubirii și fertilității. Astfel, fetele împletesc coronițe din flori de sânziene pe care apoi le aruncă peste casă, iar dacă rămân agățate de acoperiș, e semn că va avea loc o nuntă. Deasemeni, fetele pun sub pernă flori de sânziene pentru a-și visa ursitul.

Dansul special jucat în aceste zile se numește Drăgaica. El se execută cu sărituri în formă de cruce și îmbrățișări, iar oamenii împart mere, cireșe, pui de găină, ca semn al dărniciei și al agoniselii de până atunci și pentru a fi în continuare casa lor îmbelșugată. Se alege fata cea mai frumoasă și bună la suflet dintr-un grup de șapte fete din sat. Aceasta este împodobită cu spice de grâu, iar celelate se îmbracă în alb, apoi alaiul merge prin sat și la fiecare răscruce de drumuri se prind în horă. Un alt obicei este scăldatul în ape curgătoare spunându-se că astfel trupul se va vindeca de boli.

Sărbătoarea Sânzienelor mai este numită și Amuțitul cucului, deoarece această pasăre cântă doar trei luni pe ani, oprindu-se chiar pe 24 iunie. Dacă el încetează a cânta înaintea acestei zile, se spune că vara va fi secetoasă.

În alte zone, noaptea se aprind focuri, iar oamenii merg cu făclii aprinse în jurul caselor și ogoarelor pentru a fi binecuvântați cu belșug și a fi feriți de boli. Băieții aruncă cununi de sânziene în curțile fetelor de măritat.

Credința populară spune că în această noapte se deschid cerurile și lumea pământească vine în contact cu lumea de dincolo, astfel încât de Sânziene oamenii își pomenesc morții.

Noaptea care precede sărbătoarea este considerată magică, o noapte în care totul este posibil, dar nu trebuie uitat că așa cum apar forțele binelui, sunt prezente și cele ale răului. Oamenii aprind focuri pe câmp, aruncă în ele substante puternic mirositoare, cântă din bucium și strigă pentru a îndepărta spiritele malefice.

Ia

Tot de Sânziene se sărbătorește și ia românească, această parte importantă a portului popular încă din vremea tracilor, geților și dacilor, ea apărând pe Columna lui Traian și monumentul de la Adamclisi, fiind menționată și în documentele referitoare la perioada culturii Cucuteni.

La început era realizată de către femei, în timpul sezătorilor, materialele folosite fiind inul, cânepa, lâna, borangicul și mătasea, ulterior și bumbacul tors la fuior, fiind diferită în funcție de zonă, dar având elemente care-i reflectă unitatea, cum ar fi croiala în formă de cruce, simbolul solar stilizat, poziționat central. Tipul de deschidere la gât și modul de lucru al mânecilor diferă în funcție de zonă, unele fiind încrețite, altele închizându-se cu nasturi sau cu șnururi. O ie autentică nu este terminată, deoarece credința oamenilor de la sat este că perfecțiunea aparține Domnului, nu omului.

Pânza pentru ie se țese la războiul cu două ițe, urmând a fi cusută și ornamentată. Punctele de cusătură sunt transmise din generație în generație, la fel și modul de ornamentare specific fiecărei zone, folosindu-se mulineuri, fluturi și mărgele, fir de borangic sau de mătase, vopsit în mod tradițional cu plante, frunze de măr pădureț, de nuc, flori de nalbă, zeamă de varză, oțet, sare. Natura este aliat în crearea iei, ea fiind reflectată și în ornamentele bogate, de o coloristică vie. În funcție de aceste ornamente, pânza este mai subțire sau mai groasă pentru a putea susține greutatea motivelor bogate. Punctele de cusătură sunt atât de complexe și multiple încât realizarea unei ii este o adevărată artă. Culorile folosite pentru ornamente nu erau aleatorii, astfel fetițele și tinerele purtau ii brodate cu auriu și portocaliu, cu albastru purtau femeile cu copii, cele recent căsătorite purtau ii brodate cu roșu, iar albastru închis și negru purtau femeile văduve. Roșul îmbinat cu galben și negru este folosit pentru femeile în vârstă. Iată că ia nu este doar un obiect vestimentar. Deasemeni, se poate înțelege din ce zonă este femeia care o poartă în funcție de motivele ornamentale. Astfel, în Muntenia, cromatica iei este monocromă, în Dobrogea se combină roșu cu negru, motivele completându-se cu lănțișorul cusut cu fir auriu sau argintiu și fluturii așezați în solz de pește. În zona Sucevei culoarea roșie se combină cu verde, bleu și mărgeluțe viu colorate, pe când în Ilfov coloristica este caldă, realizată cu nunațe de roșu, galben și ocru, iar în zona Vlașca culorile sunt vesele, luminoase, folosindu-se alături de roșu închis, verde kaki, verde măsliniu, galbenul de culoarea ceaiului realizat din foile de ceapă. În Dolj ia este lungă, largă și elegantă, culorile fiind luminate de auriul firului metalic, iar în Gorj, culorile închise sunt armonizate cu galben, mov, roz.

Motivele ornamentale demonstrează uniunea săteanului cu natura. Fie că sunt geometrice sau florale, că reflectă animalele sau simboluri cosmice, au menirea de a feri de rele și semnifică statutul social, marital, zona de proveniență. Cel mai des întânim spirala și crucea. Spirala este semnul universal al vieții, al energiei, reprezintă eterniatea, fiind și un semn dual: masculin-feminin, întuneric-lumină. Croiala iei este realizată în formă de cruce arătând astfel credința omului în Dumnezeu. Liniile drepte orizontale sugerează moartea, întreruperea unei etape, pe când cele verticale, viața. Liniile ondulate reprezintă apa și purificarea, pe când copacul și ramurile simbolizează renașterea, regenerarea, fiind totodată și liantul dintre pământ și cer. Romburile, dreptunghiurile, pătratele, liniile frânte exprimă universul în care femeia trăiește și muncește. Cele mai vechi simboluri sunt coarnele de cerb, ele reprezentând puterea, vitalitatea, iar Soarele, folosit fie prin forme stilizate, geometrice, ori prin floarea-soarelui, demonstrează legătura omului cu divinitatea. Multe motive ornamentale redau regnul vegetal, indispensabil omului înfrățit dintotdeauna cu natura: plante, frunze, flori, spicul de grâu, strugurele, afina. Se întâlnesc și motive realiste care redau forme cerești, cum ar fi stelele, soarele sau fulgerele reprezentate prin linii în zig-zag.

Frumusețea iei românești a devenit cunoscută peste tot în lume, impresionând pictori renumiți care au imortalizat-o pe pânză, cum ar fi cunoscutul tablou La blouse roumaine, pictat de Henri Matisse în 1934, ori tablourile pictate de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Nicolae Tonitza. Celebri designeri internaționali au integrat ia românească în colecțiile lor, Yves Saint Laurant dedicându-i o întreagă colecție, aceasta fiind ulterior sursa de inspirație și pentru alți creatori de modă.

Dar marea iubire a reginei Maria pentru de costumul popular românesc nu poate fi uitată, ea alcătuindu-și garderoba în funcție de ii, purtând cu mândrie, chiar și la serate, cămăși brodate cu motive tradițional, văluri înflorate și fote. A fost fotografiată, pictată în portul românesc pe care l-a admirat și al cărei ambasadoare de suflet a fost. Să nu uităm nici pe Maria Tănase care urca pe scenă purtând ia românească, nici faptul că vedete de renume internațional s-au fotografiat purtând „la blouse roumaine” cu mândrie.

Din lada bunicii sau a străbunicii, ori din satele ascunse în inima munților sau răzlețite pe câmpiile aurii, ia poartă cu sine o încărcătură istorică și culturală, este un salt înapoi în timp până la strămoșii noștri, o moștenire spirituală a ceea ce am fost și suntem, liantul omului cu divinitatea prin credință.



Copilăria și poveștile
Toți copiii pornesc în viață însoțiți de poveștile rostite de părinți. Fie că sunt spuse la culcare în lumina caldă a apusului, ori ziua, ele sunt izvor de bucurie și imaginație. Povești cu zâne, Feți Frumoși vin să încânte copilul dornic de cunoaștere, de frumos. Albă ca zăpada, piticii, Cenușăreasa, Hans și Gretel, prințese fermecate, Rapunzel, Scufița Roșie vin să deschidă larg porțile unei lumi fantastice care ghidează primii pași ai puiului de om spre a fi mai bun, mai generos și înțelegător față de ceilalți. Binele este evidențiat la finalul poveștilor când răul este înfrânt și totul se termină cu „am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea”. Cât de dornici sunt de povești copiii noștri, cu câtă bucurie ne întoarcem și noi la ele, redevenind copiii de altădată.

Ne naștem cu o afinitate poetică de a privi lumea din jurul nostru. Dar o pierdem pe parcurs pentru că uităm s-o folosim, să ne lăsăm purtați de imaginație și percepem totul în modul realistic impus de societate. Uităm că soarele poate zâmbi, că ploaia ne mângăie cu lacrimile ei, că arborii respiră și ne vorbesc dacă știm și vrem să-i ascultăm, că păsările ne cântă pentru a ne bucura auzul, că florile poartă în ele câte o mică Degețica. De câte ori copiii nu ne-au surprins cu întrebări pe care noi nu ni le-am pus, dar atât de firești? De ce am uitat să fim copii? Marele pictor Pablo Picasso a înțeles un lucru esențial: că lumea privită prin ochii de copil este lumea adevărată și s-a luptat ani de zile să redevină copil în pictură. „Cel mai greu este să pictezi ca un copil” a declarat el. Pentru că un copil vede mai mult , vede ce este ascuns exteriorului, el ajunge în profunzime prin gândirea simplă, inocentă. Convinsă că nevoia de a rămâne copil este o necesitate pentru a fi mai buni am scris cândva o serie de poezii pe care am realizat-o ca niște pași ascendenți pe un portativ imaginar, al notelor muzicale. Pornind de la Do de jos am ajuns la Do de sus, trecând prin fazele transformării personalității de-a lungul trecerii prin viață. Nu întâmplător, ultima poezie, cea dedicată notei Do de sus este o poezie pentru copiii din noi, pentru că astfel mi-aș dori ca fiecare om să se redescopere, să redevină spiritul luminos și inocent care a fost. Acel copil nu a plecat, el doarme și visează frumos la adăpostul poveștilor de altădată.

adina v. 

surse: 

https://www.traditii-superstitii.ro/

https://www.invietraditia.ro/

Karl May - Testamentul incașului, recenzie Adina V.

Un flăcău sub optsprezece ani, nu prea înalt, însă puternic, cu părul negru ca pana corbului, străbate pampasul argentinian, însoțit de un bărbat foarte în vârstă, cu chipul zbârcit, slab, însă cu mișcări repezi, precise, care dovedesc că este încă în putere, cu părul des, strălucitor și lung până în talie. Tânărul este ultimul descendent al mândrilor incași, iar însoțitorul său, în etate de o sută de ani, este străjerul său, Anciano, cel care trebuie să-i înmâneze tezaurul incașilor.

Tânărul, trimis în lume să studieze, este conștient de imposibilitatea ca incașii să poată rezista cu modul lor de luptă arhaic armelor moderne ale invadatorilor spanioli.Însă el trebuie să-și urmeze destinul hotărât de străbuni. Mai are ceva important de făcut: să răzbune moartea tatălui său, pentru asta culege informații despre ucigașul care, după crimă, păstrase scalpul regelui. Bătrânul Anciano este singurul care cunoaște locul comorii, fiind și cel care-l însoțea pe regele incașilor, tatăl lui Haucaropora, tânărul indian, atunci când mergea la comoară.

Dar și criminalul e pe urma comorii fabuloase. Anciano este ultimul care cunoaște locul și conform dorinței tatălui lui Hauca, tânărul este la vârsta la care poate afla locul și intra în posesia moștenirii incașilor. Odată cu ea îi va fi înmânat testamentul tatălui său. Incașii foloseau o tehnică de scris diferită, și anume Kippu, care era alcătuită din sforicele înnodate din loc în loc, iar descifrarea era păstrată în mare taină. Anciano era din tagma cărturarilor, singurii care cunoștea taina acestei scrieri, deci el putea totodată, descifra testamentul.

În hruba care adăpostește comoara se află mai multe Kippu-ri pe care cineva neștiutor le-ar ignora. Comoara e fabuloasă, statuete de aur înfățișând idoli de mărimea unui om, vase, arme de tot felul, podoabe scumpe, comori uimitoare ce nu puteau proveni decât de la un incaș de rang domnesc, aurul fiind monopolul exclusiv al clasei domnitoare. Aici se mai află și un kippu mult mai complicat, pe care Anciano nu-l poate descifra în peșteră din cauza culorilor șterse, drept urmare ies la lumina zilei. Acest kippu este testamentul incașului, tatăl lui Hauca.  După o descifrare anevoioasă, tatăl adresează fiului un îndemn surprinzător. Iată testamentul:

„Lui Haucaropora, fiul meu și cel din urmă incaș... Cînd vei da cu cohii de acest Kippu, eu voi fi murit. Și neamurile mor... Al nostru s-a dus așa cum m-am dus și eu. Ia-ți nădejdea că va învia vreodată, nu vei domni nicicând. Neamul nostru a pierit din pricina auruluiși argintului său. Oare ai vrea să mori și tu la fel? Dacă neamul nostru ar fi fost sărac, mai trăia și mai muncea și azi. Rămâi deci sărac. Atunci vei trăi și vei munci. Nu în aur îți afli bogăția, ci în minte și în suflet. Așa vei fi mai fericit decât toți străbunii tăi. Te rog, nu-ți poruncesc... Aurul e al tău. Ia-l sau lasă-l aici. Dacă-l iei, o să ajungi robul lui, dacă-l dissprețuiești, o să fi om liber. Vinde buzduganul de aur al incașilor și vei avea destui bani ca să înveți și să ajungi un bărbat pe care munca îl cinstește. Desfătarea în lenevie te va pângări. Dacă vrei totuși aurul, ia-l. Însp ferește-te de focul din jgheaburi. Pentru cinstea și fericirea ta, întoarce aurul în pământ, căci de acolo fu scos. N-ai decât să aprinzi primul fir de lângă focul tîinuit și să fugi repede din hrubă. Și acum alege, însă alege bine. În trupul tău curge sânge de stăpân, deco stăpânește-te pe tine însuți. Vei izbuti. Eu îți stau și îți rămân alături. Fă ca spiritul meu să se bucure că am un asemenea fecior. Atunci el te va ocroti până când mă vei urma în lumea nici aurul, nici argintul nu au preț, ci doar avuția inimii trage în cumpănă. Poartă-te ca un fiu al meu, căci îți sunt tată!”

Sper că ați devenit destul de interesați și curioși pentru a citi cartea.

V. Marin Cucu - Calea robilor, recenzie Adina V.

Ee, în seara aceasta vă aduc o comoară, o carte mai puțin cunoscută, mă îndoiesc că a citit-o careva dintre voi, unicul roman scris de V. Marin Cucu, intitulat Calea robilor.

Citindu-l vă veți aminti de casa de la țară (dacă ați avut această fericire), ori veți trăi fiecare moment descris de parcă ați fi fost acolo. Este viața simplă a unei familii de țărani, lupta cu pământul, unicul mijloc de a-și asigura strictul necesar. Am citit și răscitit această carte pentru că mă introducea atât de real în familia Alexandrei, demna reprezentantă a femeii obișnuită cu munca, cu nevoile, cu o casă plină de copii. Născocește mâncăruri din te miri ce atunci când nu au ce pune pe masă, culeg urzici, ștevie, mănâncă cojile de mămăligă rămase pe ceaun înmuiate în laptele cald, este descrisă bucuria copiilor și mândria lor atunci când aveau porc, sacrificarea lui de Crăciun și cum pe măsură ce bucatele pregătite din carnea rumenită și zemoasă se termină, pe masă începe iar să se răsfețe mămăliga cu lapte, tronând pe măsuța scunda cu trei picioare în jurul căreia stau toți așezați pe jos.

Femeie robustă, Alexandra duce tot greul gospodăriei, e prima care se trezește și face mămăliga, pleacă la câmp apoi cu toții, e în fruntea tuturor pe șiră, la coasă și la sapă, copiii muncesc sub soarele arzător, oprindu-se doar pentru a bea apă sau pentru a mânca la amiază, apoi iar, împinși de Alexandra, muncesc pe câmp până seara. Ajunși acasă, femeia face o a doua mămăligă, mai mare și toți se adună la masă. Cartofii erau o legumă rară, găinile fiind ținute pentru a face ouă, ori vândute, baza erau fasolea și mămăliga.

Frescă a vieții satului românesc, romanul descrie ritualul nunților și al morții, al nașterii, al schimbării pe care progresul o provoacă în viața simplă. O adevărată revoluție a transformării o provoacă masa cu patru picioare, scaunele, lingurile și furculițele. După ce cresc mari, copiii iau drumul orașului, iar Alexandra , bătrână și singură după moartea soțului, îi vizitează pe fiecare, purtând în bocceluță, pitite prin făină, ouă și caș. Copiii, învățați de-acum cu viața de la oraș se rușinează cu bătrâna lor mamă, îmbrăcată sărăcăcios și care se implică în viața lor, criticându-i pentru risipă. Când ia hotărârea de a sta la unul dintre ei pentru a nu fi singură în casa tăcută de la sat, niciunul nu o primește... Sunt și ei prinși zi de zi cu încercările vieții...

Romanul se încheie cu moartea Alexandrei, iar copiii adunați la înmormântare retrăiesc momentele copilăriei, atunci când nu ieșeau din vorba ei, și-o amintesc cum se trezea prima și se culca ultima, simt miresmele pământului ai cărui robi au fost și pleacă fiecare la casa lor de la oraș. Ei nu mai sunt decât niște pelerini în acest sat, acest loc al robiei pământului unde lăstarii și buruienile încep să pună stăpânire pe locul unde fusese casa lor natală, acum un loc gol, puțin mai înălțat și mai pleșuv, ca un mormânt părăsit.

Și da, este un roman pe care eu îl consider demn de a sta alături de romanul Groapa lui Eugen Barbu, cu diferența că aici este vorba chiar de zbaterea din inima satului românesc ascuns pe Cotina din Prahova.

Adina V.

Despre Byron

Când universitatea din Cambridge l-a rugat pe Desmond Mac Carthy, pe atunci primul dintre criticii englezi, să inițieze ciclul de conferințe anuale, tradiționalele și celebrelele Clark Lectures, el a ales ca subiect Byron. În ziua sosirii lui, a primit vizita unui mic grup de studenți.
– Suntem foarte fericiți, domnule, i-au spus ei, să vă vedem printre noi câteva săptămâni. Sunteți un critic curajos pe care noi îl stimăm. Regretăm doar că un om ca dumneavoastră a ales un subiect atât de perimat… Byron! Cine îl mai citește pe Byron? Dacă n-ați vrut să vorbiți despre un poet contemporan, de ce nu l-ați ales pe Keats? Sau pe Shelley? Sau pe Donne?… Dar Byron?
Criticul și-a susținut punctul de vedere, apoi a părut să oscileze sub imperiul dorinței manifestată de vizitatorii lui și a sfârșit prin a spune:
– Poate că aveți dreptate. Iată ce vă propun. Eu îmi voi ține cursul despre Byron, pentru că așa m-am angajat față de universitate, dar seara, în apartamentul meu din Trinity College, voi primi grupul vostru și acolo vă voi vorbi despre poeți mai puțin cunoscuți, mai apropiați de inima voastră…
Zis și făcut; în prima seară el le-a prezentat un tânăr poet din care le-a citit numeroase versuri. Acestea au fost primite cu entuziasm. La sfârșitul serii, unul dintre studenți a rostit timid:
– Vă rog să mă iertați, domnule. Colegii mei și cu mine suntem încântați de tot ce ne-ați relevat, dar ați pronunțat cu o voce atât de slabă numele acestui minunat poet încât nu l-am putut înțelege. Nu l-ați putea repeta?
– Cu plăcere, îi răspunse Desmond Mac Carthy. El se numea George Gordon, Lord Byron!