Despre Nae Ionescu, filosoful iubirilor pierdute

Nae Ionescu si singura sa soție, Elena Margareta Fotino.

Filosof, logician, profesor, întemeietor de doctrină antisemită, complicat, sofisticat, Nae Ionescu ținea rubricile de scandal ale gazetelor din perioada interbelică. În epocă circulau povești admirative despre cămășile, pardesiele, șăpcile și batistele lui. Despre pantalonii stil Prince de Galles. Despre Maybach-ul pe care și l-a comandat din Germania și despre vaporetele pe care-l avea la Balcic. Despre senzaționala vilă de la Băneasa și, mai ales, despre cuceririle sale răsunătoare. Astăzi, la Senzația Bucureștiului de altădată, toți îngerii din cer, cu obrajii lor dolofani, să trâmbițeze marile iubiri din Micul Paris. Începem cu pasiunile unui spirit total: Nae Ionescu.

Cel mai probabil, însuși Eros, Zeul Iubirii, a avut chef să se reîncarneze în Nae Ionescu în Bucureștiul interbelic, altfel nu putem cuprinde cu mintea noastră de acum, felul în care Gânditorul din Brăila a reușit să le marcheze, pe viață, pe toate femeile care au intrat în raza lui incandescentă. „Exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”, avea să scrie Mircea Eliade.

Băiat talentat, dar sărac din Brăila, Nae Ionescu vine la București să studieze Filosofia. Se întâmpla demult, demult, în anul 1909, în La Belle Epoque. “În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nae Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie. Cartierele rușilor, bulgarilor, evreilor, grecilor, armenilor seamănă, oarecum, cu cele din Brăila, dar în Capitală periferiile moțăie toropite în fum de narghilea, iar Bucureștiul începe să se dezmeticească abia când te apropii de centru, unde te întâmpină un Mic Paris cu străzi pavate cu piatră cubică și automobile Oldsmobile și Panhard, cu terase, cafenele și restaurante deschise până târziu în noapte. Orice s-ar spune, e un oraș al veseliei, cum îl numise, cu câțiva ani în urmă, un vizitator francez. Privită prin ochii unui tânăr brăilean abia trecut de 18 ani, veselia capitalei e “artificială și superficială”, “datată de exuberanța bolnăvicioasă a celor ce caută înfrigurați și inconștienți înlăturarea unui spleen nebănuit”, Tatiana Niculescu, „Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Într-o zi de mai, Domnul Nae a simțit prima înfiorare de dragoste din viața sa pentru Ilenuța; erau în tren, în drum spre mare

În primăvară anului 1911, domnul Nae o cunoaște pe cea care avea să-i fie soție, Elena Margareta Fotino, tânăra studentă la Litere și Filosofie pentru care “am simțit prima înfiorare de dragoste din viața mea”. Se întâlnesc în tren, în drum spre Constanța, unde se duceau să-i vadă pe Carol I și pe soția sa, Elisabeta de Wied, Carmen Sylva. Cuplul regal urma să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și de creație ale Reginei.
„E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și de alge al marii pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. Eram față în față așezați în același compartiment de tren, își va aminti el mai târziu. Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară să cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam atât de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta”. Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

„Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea”

Profesorul Nae Ionescu i s-a confesat lui Mircea Vulcănescu într-o seară, așa, mai băiețește. “Am iubit, măi, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem până atunci. Și am dorit-o. Și după multă sau mai puțină stăruință din partea mea, mi s-a dat. Nu mai avusesem femeie până atunci? Îți închipui, oare, ce am făcut cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.) Când a auzit Mircea Eliade întâmplarea, cum era domnia sa tânăr, creativ și literat, repede a zis “aaa, păi să scriu o nuvelă, «Noapte albă» să se cheme”.

„Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”

Ilenuța Fotino! Ea era fata pe care a privit-o cu adorație și a făcut din asta un “exercițiu spiritual. Ea era „biruința” lui spirituală despre care i s-a confesat băiețește lui Mircea Vulcănescu. De ea nu s-a atins într-o noapte albă de mai, cu cireșii înfloriți. Apoi avea să-i scrie lungi scrisori de amor filosofic, dar cu scop precis: unirea teosofică trupească epictetian kantian aristotelică. Apoi, avea s-o înșele. Tipic filosofic.
„Ochii tău, ochii tăi și buzele tale mă ard; și lacrimile tale sunt plumb topit și nu mai pot să le simt, pentru că îmi brăzdează carnea și mă dor. Durere de durere se leagă, și asta face ochiuri și lațuri, și asta e viața: acolo, în noi doi, aiurea, pretutindeni (..) Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Un triunghi erotic: Maruca, Nae și George Enescu

Domnul Nae și Ilenuța aveau să aibă doi băieți și să rămână căsătoriți toată viața. 17 ani mai târziu de la acea zi de mai din anul 1911, domnul Nae se îndrăgostește de Prințesa Maruca Cantacuzino, de care era îndrăgostit foarte tare și George Enescu, ca să vezi brodeală. Mult timp cei trei „rămân într-un triunghi erotic”. 

„Până la Maruca, Domnul Nae mai avusese legături extraconjugale cu Ileana Baston, cu Luiza Onicescu, soția prietenului său Octav Onicescu, cu Charlotte Dominic, sora poetului evreu Alexandru Dominic și se afla într-o relație amoroasă cu o poetă și traducătoare pasionată de filozofie indiană și teosofie, pe nume Stefania Zottoviceanu. Pe ea avea să o abandoneze pentru Maruca, cea mai înaltă din societate”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

„Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine!”.

Până la urmă, în anul 1930, Profesorul de filosofie și de amor efemer se desparte de Ilenuța, cea pasionată de muzică clasică. Cea „mică, pură si bună” care citea volume de filosofie în original, în franceză și în germană și îl iubea ca un câine. Ea a continuat să-l venereze, el să o stimeze și să o ajute.

„Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Și, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta și cu situația mea, care în anumite împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare; acum nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forță supraomenească, una care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe care și le fac sau nu și le fac ceilalți oameni despre mine”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

„Adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea”

În anul 1937, la șapte ani de la despărțire, Ilenuța tot mai scria în Jurnal: „Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste nețărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă și totuși dulce. Sentimentul acesta îmi face viața suportabilă, de la el vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzește. Dar adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o știe, nimeni n-o bănuiește. Acesta este singurul lucru care-mi aparține numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e numai a mea și numai a mea”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

Când a murit în vila lui din Băneasa, în ziua de 15 martie, 1940, lângă patul său se află o altă mare pasiune, Cella Delavrancea, nu Ilenuța. Prima lui dragoste i-a supraviețuit și s-a stins în anul 1971, fără să înceteze să-l iubească pe băiatul din tren pe care l-a întâlnit într-o zi de mai, pe când se duceau ei la mare. A murit cu gândul la EL.
„Doamne, îndură-te! Ce plăcere poți găsi în chinul unui om care nu mai face nici două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sunt adânc obosită, sunt bătrână, îndură-te odată, îndură-te și aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

sursa: https://b365.ro/nae-ionescu-filosoful-care-a-iubit-pana-ce-a-istovit-cele-mai-spectaculoase-femei-din-bucuresti-dar-de-divortat-n-a-divortat-niciodata-de-ilenuta-460830/

Un tragic triunghi amoros: Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel și Natalia Negru

Una dintre cele mai importante scriitoare dată de Galaţi - Natalia Negru - reprezintă şi astăzi subiect de dezbateri literare. De curând, la împlinirea a 51 de ani de la moartea ei, oamenii de cultură din Tecuci au discutat din nou despre triunghiul fatal Ştefan Octavian Iosif, Natalia Negru şi Dimitrie Anghel.

Natalia Negru s-a născut în 1882 în comuna gălăţeană Buciumeni. A urmat cursurile şcolii primare la Galaţi, unde tatăl său era institutor, pe cele liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti, iar în 1901 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti pe care a absolvit-o în 1907. În timpul studenţiei, fiind cititoare la Biblioteca Fundaţiei Universitare, îl cunoaşte pe Ştefan Octavian Iosif, care era, pe atunci, custode al Bibliotecii. Natalia Negru prezentase, cu succes, la seminarul profesorului de estetică Mihai Dragomirescu, o lucrare despre Doina lui Iosif. Natalia povesteşte: „Când a auzit Steo ce succes a avut Doina lui la seminar, a fluierat toată ziua de bucurie... A căutat să mă cunoască, mi-a mulţumit şi mi-a cerut nişte poezii, pe care i le-am dat, iar el a ales dintre ele una, Străbunica, pe care a publicat-o la loc de cinste în Sămănătorul”. Este debutul ei de poetă, bine apreciat. Şt. O. Iosif îi relatează lui Zaharia Bârsan, într-o scrisoare, fericit, dragostea lui pentru Natalia Negru, cu care se considera ca şi logodit. Se logodesc, romantic, cu inele din două fire de iarbă, la 1 mai 1903. Tatăl Nataliei, Avram Negru, i-a construit acesteia o casă la Tecucel, pe care i-a dat o ca zestre, împreună cu o vie de vreo trei hectare. Natalia se ocupa personal de îngrijirea viei. Întregul sezon al muncilor specifice viei, stătea la Tecucel. Steo admiră dragostea pasionată de neam, duioşia ei adâncă când povesteşte despre frumuseţile locurilor natale. 

La 2 mai 1904 cei doi îndrăgostiţi se logodesc oficial, „schimbă inelele” cum spune Iosif. În iulie 1904 Natalia Negru se căsătoreşte cu Şt. O. Iosif. Căsătoria civilă are loc la Galaţi, la 25 iulie. Căsătoria religioasă şi petrecerea de nuntă au loc în acelaşi an, la Tecucel, la 29 iulie. Slujba religioasă este săvârşită de bunicul matern al miresei, părintele Toma Dimitrescu. Dintre participanţii la nuntă, Nicolae Iorga şi Mihail Sadoveanu au publicat relatări. Dintre prieteni au mai participat: Artur Gorovei, Constantin Sandu-Aldea, Ion Scurtu, I. A. Bassarabescu, Victor Ion Popa, pictorul Kimon Loghi. Nicolae Iorga a dăruit tinerilor soţi, ca dar de nuntă, revista Sămănătorul. Nunta a durat trei zile, o zi fiind rezervată vizitării mânăstirilor şi unei petreceri pe malul Siretului.

În 20 august 1905 se naşte Corina, fiica Nataliei şi a lui St. O. Iosif. În Viaţa românescă, nr. 8 din august 1908, apar Sonetele rusticane, scrise probabil de Iosif, descriind viaţa de la gospodăria Nataliei Negru din Tecucel. 

În anul 1908 Dimitrie Anghel şi Iosif publică comedia Cometa. Poetul Column, aşezat, duios, o pierde pe Roro, aşa cum Iosif o va pierde pe Natalia. Tity Roznov, cometa, tânăr spiritual şi plin de vervă, îndrăgostit fără patetism, dar insistent şi cuceritor, fiu de moşier, bogat în fantezie dar şi în bunuri materiale, e un alter ego al lui Dimitrie Anghel. Iosif şi-a scris cu propria mână sentinţa într-un proces sentimental, desigur fără să-şi dea seama. 

În anul 1909, apare volumul de cântece al Nataliei Negru intitulat „O primăvară, cuprinzând versuri apreciate de critică drept idilice şi confesive”. Natalia Negru "luminase unele şezători ale Academiei Bârlădene, ţinute fie la Bârlad, fie în unele târguri ori sate din apropiere, ca Iveştii, 

Colaborează la revistele „Viaţa Românească”, „Minerva", „Cumpăna", „Flacăra", „Cronica" cu articole, poezii şi pagini de proză. La 2 septembrie 1909 este înfiinţată „Societatea Scriitorilor Români". 

Natalia şi St. O. Iosif fac parte dintre iniţiatori şi sunt membri fondatori, împreună cu Nicolae Iorga, Dimitrie Anghel şi alţii. În anul 1913, este aleasă în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români. În vara lui 1910 St. O. Iosif şi Natalia Negru se înstrăinează. Ultima colaborare a lui Iosif cu Anghel este traducerea fabulei Leul şi musca de La Fontaine. Prin lunile aprilie-mai 1910 s-a produs ruptura definitivă dintre Iosif şi Anghel.
Natalia începe acţiunea de divorţ faţă de Iosif la 11 noiembrie 1910, la Tribunalul Ilfov. Sentinţa este dată la 21 iunie 1911. Divorţul este pronunţat în favoarea soţiei reclamante, deoarece două scrisori ale lui Iosif, datate 15 octombrie şi 15 noiembrie 1910, demonstrau părăsirea de către el a căminului conjugal, ceea ce era „o insultă destul de gravă pentru reclamantă". 

Natalia călătoreşte la Paris, în decembrie 1910, împreună cu Corina. Se pare că motivul declarat al călătoriei era pentru a-şi îngriji sănătatea. Scrie despre o eventuală internare în sanatoriu. La 31 decembrie îi scrie lui Steo că ar dori să vină şi el la Paris, şi să aibă, împreună o lună de fericire. Divorţul nu se pronunţase şi este evident că Natalia ar fi dorit să se împace au Steo. Rezultă de aici cât de greu a luat hotărârea de a se despărţi de el. E uşor de presupus că dacă cel care ar fi venit, la sugestia Nataliei, la Paris ar fi fost Steo şi nu Anghel, despărţirea nu s-ar mai fi produs. Însă St. O. Iosif nu vine la Paris. În schimb va veni aici, după un timp, Anghel. Ion Roman scrie: „Dimitrie Anghel, spirit aprins şi demonic, ucidea o prietenie pentru o dragoste cu sfârşit tragic". 

Natalia se căsătoreşte, la 3 noiembrie 1911, cu Dimitrie Anghel. În jurul soţilor Anghel se creează o atmosferă tensionată. St. O. Iosif era apreciat pentru valoarea întregii sale opere poetice, dar şi pentru firea lui de poet romanic şi plin de sensibilitate. Această atmosferă este accentuată după moartea, la 22 iunie 1913, în spital, a lui St. O. Iosif. 

La 28 ianuarie 1914, Natalia Negru devine membru asociat la expoziţia societăţii „Tinerimea artistică". Datorită firii lui Anghel, căsătoria Nataliei cu el cunoştea frecvente certuri violente, de regulă provocate de gelozie. George Călinescu descrie astfel pe Dimitrie Anghel: „Cine priveşte faţa lui Anghel înţelege aceste furori orientale: ochi migdalaţi, blânzi şi fini, însă străvezii, exaltaţi, faţă inverosibil de prelungă, de hidalgo, greco-spaniolă ca fizionomiile fanatice ale lui El Greco. El e de o gelozie arabă şi la simpla impresie că o recenzentă n-a cruţat literatura nevestei aruncă furibund ocara, tot din lumea florilor. Lovea femeia cu o floare. Oricâte vini s-ar pune în sarcina femeii, este vădit că fanaticul erotic ce furase soţia prietenului fără apărare nu era un om comod. O ţinea închisă cu cheia în casă, nu voia să meargă nicăieri, nici să primească pe nimeni; provoca lumea la duel". 

După o ceartă prelungită o zi şi o noapte, pornită de la un incident cu totul minor şi lipsit de orice reală semnificaţie, în dimineaţa zilei de 27 octombrie 1914, Dimitrie Anghel, aflat într-o criză de anxietate extremă, se împuşcă în piept, după ce trăsese un foc care a rănit-o pe Natalia. Drama are loc în locuinţa lor de la Tecucel. Primul ajutor medical le este acordat la Tecucel. Dus la spital la Iaşi, unde este sub îngrijirea fratelui său, doctorul Paul Anghel, Dimitrie Anghel moare de septicemie, provocată de infectarea rănii pe care singur şi-o provocase. Data morţii este 13 noiembrie 1914. Natalia este şi ea îngrijită tot de dr. Paul Anghel, care i-a extras glonţul. Participă la înmormântarea lui Dimitrie Anghel, la Iaşi. 

Corina moare la 13 septembrie 1916, ucisă de o schijă provenită da la o bombă aruncată din zeppelinul german care bombarda Bucureştiul. După moartea Corinei, frontul apropiindu-se de Bucureşti, Natalia a plecat la Tecucel, unde a locuit în continuare. În memoria celor doi poeţi, foştii săi soţi, ea a fost, împreună cu învăţătorul Dimitrie Armencea, sufletul înfiinţării „Fundaţiei Corina şi St. O. Iosif", cu un cămin cultural la Buciumeni, judeţul Galaţi. A donat acestei fundaţii 365 de volume. A continuat să publice în revistele „Rampa", „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Universul copiilor", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români". Timp de mai bine de zece ani, cam între 1935 şi 1945, Natalia Negru nu a părăsit Tecucelul, locuind aici permanent, indiferent de sezon. După 1945, a locuit alternativ la Tecucel şi la Tecuci. Unul dintre vizitatorii ei târzii, medicul Constantin Dimoftache (C. D. Zeletin), o găseşte, în iarna lui 1959, lucrând la revizuirea unei vechi traduceri a Metamorfozelor lui Ovidiu. El mai menţionează că lucra la un poem, Nirvana, inspirat din filosofia indiană, glosând în jurul unei entităţi abstracte, Nath. A murit la 2 septembrie 1962, la Tecuci în casa ei din strada George Coşbuc.
Despre moartea scriitoarei a povestit anul trecut poetul tecucean Dionisie Duma, cel care a cunoscut-o şi a stat ore întregi la sfat cu aceasta. Poetul Duma a relatat momentul încetării ei din viaţă la care a luat parte. „Exact în ziua morţii sale mă aflam în casa ei din George Coşbuc nr. 5. Natalia intrase într-un soi de agonie. O priveam şi mă cutremuram parcă de spasmele acelea ale morţii pe când alte două femei în camera alăturată căutau în garderobă să vadă cu ce să o îngroape. Natalia Negru le-a auzit vorbind, s-a trezit din această semicomă şi a început să rupă toate de pe ea. Iată dragostea ei de viaţă. Până la urmă însă s-a stins”.

Idilă
din ant. Poeți de la Sămănătorul (1978)
Natalia Negru

Străbate văi întregi
Zefirul blând și cald,
Iar ei plutesc pribegi
Prin valuri de smarald.

Șoptesc... de mâni se prind,
Iar ce nu intră-n grai,
Le-o spune strălucind
Răsura de pe plai...

Din taine de dumbrăvi
Le-o spun privighetori,
Și ciocârlii din slăvi
Ascunse după nori,

Grădinile buieci
Și teii de pe drum
Și umbra din poteci
În care pier acum...

Un vis trăind abia,
Ce-atât de multe ori
Durează cât ai bea
Mireasma unei flori...

Este posibil ca o prietenie, aparent de nezdruncinat, să se spulbere din cauza unei femei? Evident! Istoria, dar mai ales viața, este plină de astfel de exemple. Femeia se numea Natalia Negru. A cochetat și ea cu literatura, dar mai ales cu destinele a doi mari poeți: Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel.
Mai întâi, s-a căsătorit cu primul l-a întâlnit, dacă nu mă înșel, la biblioteca Facultății de litere și filosofie), au avut împreună și o fetiță, dar, cu timpul, în căsnicia celor doi s-a insinuat… poetul florilor. Nimeni altul decât Dimitrie Anghel.

Prieten de nedespărțit cu Șt. O. Iosif (semnau sub același pseudonim: Mirea), fiul de moșier, jovial, exuberant, a reușit să distrugă o citadelă (așa se credea) întemeiată pe iubire.

Iată ce scria Natalia Negru despre prima căsnicie: „Steo a dezamăgit iluziile mele de la început. Întârzia mereu seara, uneori până dimineaţa. Vestimentar era foarte neglijent. Cîştiga modest, mult sub nevoile noastre cele mai reduse. Eu trebuia să procur câte un ban, de multe ori cerînd tatii, ceea ce îmi era teribil de jenant”…
Dezamăgit și în dragoste, și în prietenie, Steo, cum îi spunea fosta soție, a murit de congestie cerebrală. Nici cu Dimitrie Anghel destinul nu a fost mai bun. Într-o scenă de gelozie, a tras un glonte înspre fereastră, Natalia a leșinat, iar poetul, crezînd că a împușcat-o, și-a tras un glonte în piept. A murit, două săptămâni mai târziu, de septicemie.

Iată ce spunea protagonista și despre al doilea soț: „Mai multe zile m-a ţinut încuiată în casă, singură, ca într-un turn, sfâsietor despărţită de fetiţa mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsă. Simţeam paşii lui Anghel, căci venea, din când, în când, acasă şi asculta să ştie ce fac, auzeam uşa încuindu-se dupa el, pasii pierzându-i-se în curte… Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem sa-l ador”.

Dramatic! De fapt, a pierdut literatura română și nu femeia căreia, tot prin forța destinului, i-a fost omorâtă, de o schijă, în timpul războiului, și fetița.

sursa https://adevarul.ro/locale/galati/femeia-fatala-natalia-negru-stat-originea-mortii-doi-importanti-

https://infelsichip.ro/2020/11/26/st-o-iosif-dimitrie-anghel-natalia-negru-triunghi-amoros/

Dumitru Sîrghie - dialog cu academicianul Eugen Simion

Eugen Simion, unul dintre cei mai importanți critici literari români, pe 25 mai a împlinit 89 de ani. La mulți ani, Măria Ta!
Reluăm, astăzi, un dialog, pe care mi l-a acordat, în anul 2019, distinsul cărturar!

Academicianul Eugen Simion

Lucrul cel mai grav care se petrece, în societatea românească, este pierderea sentimentului național!
În urmă cu aproximativ trei ani, la Hotel Palace, din București, în cadrul unei întâlniri literare, am avut privilegiul să stau, la aceeași masă, cu academicianul Eugen Simion. Ne cunoscusem, prin intermediul lui Radu Sorescu, nepotul marelui scriitor Marin Sorescu și, în momentul în care domnia-sa a intrat în salonul unde se desfășura manifestarea organizată de poetul bârlădean Ion Fandarac, a preferat, spre stupoarea unora de acolo, să se așeze la masa la care mă aflam…
Printre alte personalități prezente, i-am remarcat pe Ion Coja, profesorul lui I. P. Culianu, pe scriitorul Sergiu Coloșenco, tot bârlădean de-al meu, autorul unui important studiu, privindu-l pe Eugen Ionesco, precum și pe alți de scriitori, mai puțin cunoscuți, printre care, bineînțeles, mă număram și eu.
Prezentăm, în continuare, cele mai importante fragmente din acel dialog-fluviu, în care sărbătoritul de azi nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume...

În Uniunea Scriitorilor Români, au apărut, exact ca în Orwell, unii mai egali decât alții!

* Excelență, cum vedeți, astăzi, Uniunea Scriitorilor din România?
– După cum știe întreaga națiune, fostul meu prieten și coleg de catedră, prof. Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor Români, m-a suspendat din această organizație, pentru că nu mi-am plătit cotizația. Spre disperarea unora, vă spun că nu m-am sinucis din cauza asta, pentru că nu mă mai interesează Uniunea Scriitorilor…
Uniunea Scriitorilor din România a reprezentat ceva mai mult, înainte de regimul instaurat în 1990. M-am ocupat și eu de bunul mers al acesteia, eram membru în Consiliu. Mi-aduc aminte că a venit odată un secretar al C.C. al P.C.R., ca să ne dăscălească… Scriitorii prezenți s-au manifestat cu atâta demnitate, încât omul acela, un om cumsecade de altfel, a înțeles că nu-i de nasul lui să ne dea indicații prețioase. Deci, în ciuda „orizonturilor roșii” de atunci, U.S.R. s-a ținut foarte bine. Și noi toți am ieșit, în ’90, foarte bine, am ieșit puternici. Îmi amintesc cât de optimiști pășeam, încă din primele zile, ale ieșirii din „epoca de aur” și, apoi, ale intrării în cea a libertății.
Din păcate, această stare de beatitudine n-a ținut nici măcar o lună de zile și comunitatea scriitoricească s-a spart. Au apărut, exact ca în Orwell, unii mai egali decât alții și, iată, în momentul de față, comunitatea scriitoricească nu mai reprezintă nimic, nu neapărat în fața mea, ci, mai ales, în ochii națiunii române. Pentru că U.S.R., de la Revoluție încoace, ar fi trebuit să intervină în chestiuni importante. Să vadă cum este prezentată istoria noastră în manuale, cum se vorbește limba română, cum este prezentată patria în cărți și peste tot, ce se întâmplă cu limba română în Basarabia etc.
Niciodată, de la Manolescu încoace, capii U.S.R. n-au spus niciun cuvânt în acest sens. Și președintele (Manolescu- n.r.!), înconjurat de ucenicii lui, toți împreună, profită de faptul ăsta că scriitorii sunt săraci, că le cade foarte bine jumătatea de pensie pe care o iau după pensionare, plus o indemnizație, care e relativ consistentă. Eu, și astăzi, când mă-ntâlnesc pe stradă cu câte un actor sau scriitor pensionar, primesc mulțumiri, deoarece ei trăiesc din această indemnizație, pe care au obținut-o grație lui Adrian Păunescu, cel ce a fost înjurat cu multă ingratitudine, mai ales de către cei pe care el i-a ajutat. Prima indemnizație a fost propusă de Eugen Uricariu, iar a doua de Adrian Păunescu, pe care, cum v-am mai spus, l-au înjurat destui, conform zicalei că „binele făcut nu rămâne niciodată nepedepsit!” Eram pe atunci Președintele Academiei și Președintele Comisiei care aviza aceste indemnizații. Am procedat în așa fel, încât aproape toți scriitorii merituoși să beneficieze de aceste sume. Comisia nu s-a opus niciodată, referitor la acest capitol al indemnizațiilor. Spun asta, pentru că Gheorghe Grigurcu mă tot înjura ... A scris vreo 200 de articole împotriva mea… Când i-a venit dosarul pentru indemnizație, cei din Comisie se uitau întrebător la mine. Eu le-am spus: „Domnilor, nu vă supărați, ce-are Grigurcu cu mine și ce am eu cu Grigurcu n-are de-a face cu problema lui socială. Noi trebuie să-i dăm indemnizația.” Ceea ce s-a și întâmplat.

Un student de-al meu, care a scris în „Cațavencu”, declară că e neomarxist!

* Domnule Profesor, în actualul context politic, ce înseamnă neomarxist și cum mai putem vorbi de sentimentul național?
Lucrul cel mai grav care se petrece în societatea românească este pierderea sentimentului național!
– Este o singură chestiune… Îi spuneam profesorului Coja, fostul meu student, că, în momentul de față, nu babilonia asta politică mi se pare lucrul cel mai grav care se întâmplă în România, deși e absolut deprimantă. Politicienii noștri au deprimat acest popor… L-au sfărmat. Însă, lucrul cel mai grav care se petrece în societatea românească este pierderea sentimentului național. Observ că, de la o vreme, scriitorii, pe care o vreme am încercat să-i țin lângă mine (am făcut 11 colocvii naționale), nu mai sunt interesați de literatura română. Ei spun că există doar „Literatura ca lume”. Asta înseamnă că nu mai contează elementul național, rădăcina națională, nu mai contează nici elementul estetic, nu-i mai interesează dacă o carte e valoroasă sau nu, îi interesează doar dacă aceasta vorbește despre minoritățile naționale, despre homosexualitate, despre globalizare, despre feminism etc.
Eu am cercetat acest fenomen, pentru că m-am simțit foarte afectat. Adică, să renunți la Literatura română, să spui despre ultimul capitol din Istoria literaturii lui Călinescu, privind specificul național, că este un program rasist, asta e prea de tot. Asta se scrie într-o carte apărută în America, o carte scrisă de niște tineri de la Iași, de la Sibiu, dar și din București. Chiar un student de-ai meu, care a scris în Cațavencu, declară că este neo-marxist… Și pe cine credeți că detestă el?! Pe Iorga îl consideră detestabil, iar despre Goga spune, fără jenă: „Dacă este unul pe care-l urăsc și-l disprețuiesc cel mai mult, acesta este Goga”. Despre Cioran zice că e o „hahaleră” sau cam așa ceva. Deși sunt profesorul lui, eu n-am ce să-i fac. Fiecare are dreptul să se sinucidă. Fiindcă, asta înseamnă sinucidere…
Nenorocirea este că noi trecem, periodic, prin asta. Am avut epoca proletcultistă. Pe care, personal, am trăit-o din plin. Abia am scăpat. În ’64, am început să ne mișcăm și generația noastră a reușit, parțial, să iasă din încercuirea stalinistă. Acum, o luăm de la capăt. Toată ideea asta cu literatura care nu mai e literatură, deci nu mai are nicio dimensiune națională, nu este decât teza sovietică despre literatură. Asistăm, în acest moment, la un nou sovietism aflat sub altă umbrelă… americană, aș zice. Am urmărit acest fenomen în America, atât cât am putut eu să urmăresc. Ei, americanii, au o justificare… Nu pun în discuție critica literară. Vor să facă altceva… Un fel de sociologie culturală, prin care cartea să fie folosită ca un argument (să zicem, un roman) pentru o dezbatere de familie. Dacă mai este utilă familia…
Fiica mea mi-a arătat un articol foarte important, prin care unele dintre marile universități americane cer ministerului de resort, al Educației, adică, să desfășoare învățământ „umanistic.” Vor ca studenții lor, încă din primii ani de studiu, să devină membrii unei corporații, ca să lucreze, iar când termină studiile, să lucreze în continuare. Adică, este o chestiune mult mai largă legată de ideea asta a globalismului, în care culturile naționale (lucrul cel mai grav) să dispară. Aici, ar trebui ca instituțiile culturale românești să intervină…. Biserica, Academia, Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, Uniunile de creație… Dar, la noi, toate sunt paralizate. Cei din fruntea acestor instituții nu vor să deranjeze pe nimeni, pentru că vor să rămână în funcție sine die… Personal, am susținut ca un post de televiziune național să organizeze dezbateri pe această temă… Dar nimeni nu este dispus să facă așa ceva. Mai făcea unul Hoandră, la „Realitatea”, din când în când, deși și televiziunea la care lucra era cu două fețe. Iar atitudinea lor politică nu-mi plăcea deloc. Era una isterizantă. Dar asta-i altceva…

Televiziunea Română nu m-a invitat niciodată la o emisiune…
* Care a fost relația domniei voastre cu Televiziunea Română, după Revoluție?
– Am stat peste 12 ani în conducerea Academiei Române. Patru ani, ca vicepreședinte, și opt ani și jumătate ca președinte. Televiziunea națională nu m-a invitat niciodată la o emisiune, ca să spun și eu ceva despre Cultură. Singura mea apariție la TVR1 se producea atunci când venea câte-un om politic la Academie. Atunci, mă arătau și pe mine un minut. Dar ca să scot vreo vorbă, nicidecum… Dar, probabil mai sunt și alții ca mine… Interziși, adică.
Cât a trăit Sorescu, îmi amintesc că discutam cu el despre chestiunea asta. Și l-am întâlnit pe Iosif Sava, când făcea niște emisiuni… Emisiunile muzicale pe care le făcuse înainte, erau mai bune… După aia, le politizase și el, ca tot românul, „imparțial”. Și i-am zis: „De ce nu-l inviți, domnule, și pe Sorescu la o emisiune de-a dumitale? Este un mare scriitor, poet, dramaturg, nici nu mai vorbim!” „A, zice el, baritonal… N-are dicție, domnule!”
Sorescu avea 60 de ani, atunci… A și murit, la puțin timp, după acest episod.

E un moment foarte dificil pentru Cultura română. Sunt niște chestiuni foarte presante și foarte primejdioase!

… Am reușit, în 2018, în urma unei scrisori pe care am trimis-o deputatului Gigel Știrbu!

* Ați declanșat, cândva, un proiect important pentru cultura românească, acela de a scoate edițiile integrale ale marilor scriitori români. Cum l-ați dus la capăt?
– Da, am reușit să scot ediții integrale ale scriitorilor clasici români, ajungând la numărul 250. În afara operelor lui Sadoveanu, Camil Petrescu și Vasile Voiculescu, pe care n-am putut să-i publicăm din cauza moștenitorilor, i-am făcut aproape pe toți. Am început să-l publicăm pe Iorga. M-am axat pe marii critici literari, pentru că ei exprimă, de fapt, ideologia românească. Am tipărit o parte din cărțile lui Cioculescu și Pompiliu Constantinescu. Statul Român n-a dat atunci niciun leu pentru acest efort. Atât de înălțător... Ministerul Culturii nu ne-a dat niciun leu. Acum, e un moment foarte ciudat… Însă, am reușit, în 2018, cu Parlamentul României, în urma unei scrisori pe care am trimis-o acolo unui domn, anume deputatul Gigel Știrbu, care este conjudețeanul dumneavoastră, acesta fiind atunci șeful Comisiei de Cultură din Camera Deputaților. Îi mulțumesc și pe această cale… El a făcut toate demersurile să obținem de la buget o sumă de bani, ca să publicăm 10 volume.
Am preluat, cu câțiva ani mai în urmă, tipărirea Manuscriselor lui Eminescu, un proiect care nu-mi aparține, a fost al lui Constantin Noica. L-am preluat și l-am dus la capăt. Cine credeți că a obținut banii: Adrian Păunescu! Era președintele Comisiei de Cultură… Îmi aduc aminte că am fost la Ministerul Culturii, pe care îl conducea o doamnă… Mona Muscă. Absolut penibilă… Ne-a trimis la Bănci. Primul volum din această serie a apărut cu sprijinul lui Caramitru. Caramitru, machidon isteț, care a înțeles despre ce e vorba. Răzvan Theodorescu ne-a dat și el pentru un volum, după care a venit Mona Muscă și ne-a zis: „Stop, nu risipim banii poporului”! Dar eu, fiind un tip ambițios, n-am cedat și am obținut banii până la urmă. E un lucru important pe care l-a făcut Academia atunci, să publice, în 38 de volume, cele 14.000 de pagini ale lui Eminescu, care sunt la adăpost, în acest moment. Atunci, Academia Română a hotărât să dea gratuit cărți tuturor marilor Biblioteci din România. Șefii de biblioteci, nici jumătate n-au venit să le ridice… Am vorbit c-un director din nordul țării: „Trimite, dle, o mașină să iei cărțile cu Manuscrisele lui Eminescu. Acesta este un document fundamental.” I-am amintit și ce spunea Noica: „Dacă vor apărea Caietele lui Eminescu, se va schimba fața României”! Zadarnic. N-a trimis nicio mașină!
În schimb, dacă vă duceți în Bucovina, cea din teritoriul românesc actual, în satul Dumbrăveni, veți întâlni un primar, Pavel, un tip extraordinar, primar de patru legislaturi. În fiecare an, îl comemorează pe Eminescu… Vă dați seama ce-i acolo? Vă sfătuiesc să treceți prin satul acesta. Pavel adună mulți oameni de spirit din Basarabia, din Bucovina de Nord, îi convinge pe membrii Academiei să meargă acolo… Dă și un premiu care egalizează Premiul Eminescu de la Botoșani. Construiește acum un Centru Cultural și sunt foarte bucuros, pentru că a vrut să construiască un Institut „Bucovina”, împreună cu Academia de Științe din Viena, cea care acceptase. Oferea trei redactori pe care i-ar fi plătit ei… Președintele Academiei de acolo mi-a spus că există la ei trei camere cu documente din Bucovina, în care nu pătrunde nimeni. Era cât p-aci să facem acest institut … Eu mi-am încheiat misia acolo, dar „urmașii mei Văcărești” au uitat deja ce au de făcut. S-ar putea să ducă la îndeplinire acest deziderat nobil chiar primarul comunei Dumbrăveni.»

Am recitit „Frații Jderi”!

* Despre opera lui Mihail Sadoveanu ce s-ar mai putea spune, atâta timp cât el, se știe, e considerat un mare colaboraționist al comuniștilor?
– Să vorbim, totuși, despre opera lui... Am recitit, de curând, „Frații Jderi”. Doamne, ce roman! Formidabil, domnule! De câteva luni de zile, eu scriu la Sadoveanu. El a scris cam 100 de cărți… Și, pe unele, le-am citit de două-trei ori. Domnule, Sadoveanu e un scriitor absolut uriaș… Dacă-l punem pe latura asta a marilor înțelepți, a marilor moraliști ai lumii, nu-l putem compara cu Proust, că nu merge, dar cu Tolstoi putem să-l comparăm…»

A consemnat Dumitru Sîrghie (2019)

Povestea lui Pazvante Chioru’, răzbunarea lui Iancu Jianu

Cel puțin o dată în viață orice român trebuie să fi folosit expresia „de pe vremea lui Pazvante Chioru’”. Cei mai mulți însă nu știu că personajul chiar a existat – în urmă cu peste 200 de ani făcea prăpăd pe teritoriul Țării Românești.

Pazvante, pe numele său real Osman Pazvantoğlu, a fost ienicer, devenit apoi pașă al provinciei Vidin (aflată astăzi pe teritoriul Bulgariei). El s-a născut în anul 1758, într-o familie cu stare, despre care unele legende spun că părinții săi ar fi fost români de pe Valea Timocului și că ar fi devenit musulmani doar pentru a fi scutiți de plata unor taxe și impozite. Pazvante a îndrăgit arta armelor la îndemnul bunicului său, dar nouțiunile dobândite le folosește pentru a devenit cămătar. Și cum această îndeletnicire este interzisă de Islam, Osman este arestat, închis într-o temniță din Sofia de unde, cu ajutorul bunicului său, reușește să scape și traversează Dunărea până în Țara Românească. Odată ajuns aici, își începe noua viață ca mercenar în slujba domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni. 

În timpul bătăliilor, Pazvante nu avea pic de milă. Ucidea fără să clipească inclusiv femei, copii și bătrâni. Incendia și tortura fără remușcări.

Osman a devenit expert în arta mânuirii armelor și a războiului încă de pe vremea bunicului său. Mai târziu, și-a ales o „meserie” pentru care a plătit scump, fiindcă era interzisă în Imperiul Otoman. Mai exact, cea de… cămătar! Din această cauză a fost închis, apoi a evadat cu ajutorul bunicului său.

Cum devine un pașalâc realitate

La curtea lui Mavrogheni, Osman își câștigă respectul și urcă rapid în ierarhie – în numai doi ani ajunge șeful gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului fanariot. Însă nu era suficient. Condus de dorința pentru putere, el complotează cu alți boieri mazilirea lui Mavrogheni. Domnitorul află și ordonă decapitarea lui, însă este salvat din nou, de această dată de prietenul său, poetul grec Rigas Feraios, care și-a folosit relațiile sus-puse.

Osman nu renunță la ideea de a deveni conducător. Strânge o mică armată formată din turci și albanezi și se răscoală împotriva sultanului Selim III care îi refuză dorința de a deveni pașă. Osman îl învinge pe sultan într-o bătălie purtată în apropierea Vidinului și, victorios, se proclamă pașă al regiunii. Îndrăzneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct în cărțile de istorie turcești, el rămânând până astăzi singurul pașă care a îndrăznit să se revolte contra autorității supreme de la Stambul și să creeze un adevărat „stat” independent, cu capitala la Vidin, relații diplomatice private și monedă proprie. Pentru istoricii pasionați, Pazvante este și astăzi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingușitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, învățat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambițios, misogin, răzbunător, el întruchipează perfect figura dusă până la extrem al unui slujbaș de rangul doi din Balcanii începutului de secol 19.

Noul „stat”, cu capitala la Vidin, avea alte reguli decât pașalâcurile care răspundeau Porții; avea monedă proprie (cu chipul său pe o parte şi închisoarea din Sofia pe cealaltă) și relații diplomatice cu alte state, inclusiv cu Franța. Contrar așteptărilor, teritoriul era destul de mare pentru îndrăzneala unui mercenar: de la Dunăre până la Munții Balcani, și de la Belgrad până la Varna.

Sultanul nu putea accepta o asemenea îndrăzneală. În 1789 trimite 100.000 de soldați conduși de Husein Kukuc pentru a-l captura pe Osman. Armata nu reușește să cucerească Vidinul, însă sultanul este cucerit de ambiția și puterea tânărului lider. Așa că, în 1799 decide să îl numească oficial pașă de Vidin.

Povestea lui Pazvante Chiorul

Orfan de tată de la o vârstă fragedă, micuțul Osman, duce în spate o zestre genetică diversă și un caracter pestriț și maleabil cum numai Balcanii puteau da naștere în acele vremuri. Există o sursă conform căreia Osman era fiul unei familii de români din Valea Timocului, trecuți la Islam din simplul motiv că astfel erau scutiți de taxele comerciale percepute de turci cetățenilor non-musulmani din provinciile stăpânite de ei. Nu există, însă, mai multe izvoare care să confirme ipoteza originii româneșți. Astfel, se pare că bunicul său făcuse parte din gărzile de akingii bosniaci ale orașului Sofia. De aici rezultă, de fapt, al doilea nume al tânărului Osman, Pazvantoglu, o derivație a poreclei Pasban-Oglu, adică fiul gardianului. Bunicul sau era născut în Bosnia din tată turc și mamă croată. Mama sa avea rădăcini amestecate, rudele după bunică fiind formate din albanezi, evrei, sârbi, bulgari și turci. Tipic balcanic!

După moartea timpurie a tatălui, Osman ajunge în grija bunicului său. Alături de acesta deprinde arta armelor, își însușește primele noțiuni de politică și se apucă de cămătărie. Cum pentru orice credincios musulman, cămătăria este o îndeletnicire strict interzisă de perceptele religioase, Osman se află pentru prima dată în viață în fața pericolului de a sfârși în ștreang. Prins de autoritățile turce, are de ales între spânzurătoare și exil. În urma intervențiilor bunicului și datorită mitei avansate de acesta judecătorilor, Osman scapă de la moarte și fuge într-o noapte din închisoarea din Sofia unde, spre norocul său, o parte dintre gardieni erau vechi cunoștințe ale bunicului. Câteva zile mai târziu, Osman Pazvantoglu străbate pe furiș, într-o barcă, apele Dunării și ajunge în Țara Românească. Aici, după multe peripeții, datorate caracterului sau bătăios și a câtorva scandaluri datorate escrocării unor boieri, Pazvantoglu ajunge să frecventeze cercul de apropiați ai domnitorului muntean de origine fanariotă, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, șmecherie, tâlhărie…

Aflat în element propriu printre demnitarii fanarioți care parazitau Țara Românească, Pazvantoglu este brusc înflăcărat de ideea de a ajunge șef al gărzilor domnitorului. Pentru început se angajează în paza palatului domnesc din Bucureșți, oferindu-și serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistența și ambiția nativă, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avansează, ajungând în doar doi ani șef al gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibilă, simte o stranie atracție pentru poezie, astfel ajunge să îl cunoască și să se împrietenească cu renumitul poet revoluționar grec de origine aromână, Rigas Feraios. Atras de frumusețea domnițelor românce de la curte, Pazvante, după cum l-au denumit românii, este respins de o așa numită jupâniță Anica. Pazvante cade într-o depresie care l-a ținut la pat timp de două luni. Ridicându-se plin de răzbunare, dezvoltă o ură bolnavă împotriva femeilor, ură care va fi concretizată mai târziu, în timpul raidurilor de jaf efectuate în Valahia, când personal îndeamnă hoardele de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau rang social.

Pofta de glorie și mărire a lui Pazvante nu mai putea fi ținută în frâu, astfel încât, în scurt timp, ajunge să comploteze cu boierii fanarioți, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta află și, turbat de furie, ordonă decapitarea lui Pazvante pe o platformă construită undeva în apropiere de Strada Lipscani. Nesăbuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, în ultimă instanță, de către intervenția lui Rigas Feraios, intervenție dublată de o sumă considerabilă de bani plătită în prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.

Pazvante trece înapoi Dunărea și organizează o bandă de turci și albanezi cu care începe să jefuiască sistematic Balcanii în lung și în lat. Reușește astfel să strângă o sumă considerabilă de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, împreună cu asigurarea că dacă va fi pus agă, va dubla peșcheșul trimis Înaltei Porți. Sultanul acceptă momeala, iar Pazvante devine agă. Nemulțumit, dorește să ajungă pașă în cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferentă la insistențele lui, el strânge o armată de mercenari aduși din toate colțurile Europei și se răscoală împotriva stăpânirii turcești a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai poate fi oprit. În nebunia sa crează un stat independent cu capitala la Vidin și se autoproclamă pașă. Fascinat de puterile occidentale, dezvoltă relații diplomatice cu toate țările din jur, ajungând chiar să-și deschidă un consulat în Republica Franceză! În anul 1798, Pazvante stăpânea deja un teritoriu mărginit de Dunăre, Munții Balcani, cetatea Belgradului și orașul Varna. Dus de val, nu se lasă până nu ajunge să bată moneda proprie care pe o parte îl înfățișa, iar pe cealaltă avea gravată pușcăria din Sofia.

Jaf și durere în Valahia

Sultanul nu putea lăsa nepedepsită îndrăzneala nebună a lui Pazvante, astfel încât, în anul 1798, trimite o expediție militară de pedepsire compusă din 100.000 de oameni condusă de aga Husein Kukuc.
În mod bizar, armata lui Kucuk nu reușește să cucerească Vidinul și, implicit, să-l captureze pe Pazvante. Pus în față acestei situații, aga Kucuk dă vină pe domnitorul fanariot din Țara Românească, Constantin Hangerli, pe care îl acuză că nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie să plătească oalele sparte. În consecință, sultanul emite un firman de mazilire și execuție a domnitorului fanariot, act dus la îndeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. În vara aceluiași an, sultanul decide să-l ierte pe Pazvante și se hotărăște să-l numească, în sfârșit, pașă de Vidin, impresionat de ambiția de neoprit a băiatului din Balcani.

Stăpânit de o sete nestinsă de bani și bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expediții de jaf și distrugere din întreaga istorie a Țării Româneșți. Bolnav de ură, nu se mulțumește cu jefuirea satelor și târgurilor, ci ordonă incendierea acestora. Astfel de fapte, alături de siluirea femeilor și uciderea bărbaților, duc la întărirea sentimentului antiotoman printre români precum și la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Țară Românească. În anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc și incendiază Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situație a dus la un fapt straniu: depășit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi își cere singur automazilirea! În ianuarie 1802, Bucureștii sunt terorizați la aflarea veștii că Pazvante și-a trimis trupele spre capitală. Domnitorul Mihail Șuțu fuge și ordona garnizoanei de arnăuți albanezi să apere orașul. Aceștia se ceartă între ei, fiecare agă albanez dorind să dețină comanda. Bucureștiul cade în anarhie, fiind stăpânit de bandele de pazvangii care fraternizează cu vagabonzii și cerșetorii locali. Acesta situație dramatică ia sfârșit odată cu intervenția brutală a trupelor turcești care restabilesc ordinea.

Mort de mâna Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au rămas fără replică. Într-un episod remarcabil, și din nefericire pea puțîn cunoscut al Istoriei Românilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reușesc să dea o replică pe măsură atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc și erou național, Iancu Jianu, organizează o serie de incursiuni de urmărire și pedepsire dincolo de Dunăre. Într-una din încleștări ajunge să se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea răzbunării, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav rănit de Jianu, el este salvat în ultimă instanță de garda sa personală. Supărarea peste măsură a Jianului este reținută în unele balade, celebre atât în România cât și în Serbia și Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :
“Cu mâna asta ți-am scos un ochi, tot cu mâna asta te omor, câine de păgân!”

Marele nostru haiduc nu se oprește, și alături de cetele de panduri olteni continuă să treacă Dunărea. În anul 1809, haiducii lui Iancu incendiază Vidinul și Plevna, ucigând orice turc întâlnit în cale, în replică la acțiunile lui Pazvante care atacase Craiova și incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turcească de la Turnu Măgurele care devenise baza favorită de incursiuni a lui Pazvante.
Iancu Jianu în persoană aprinde fitilul care va arunca în aer moscheea din Turnu Măgurele. În urma acestor lovituri, turcii nu vor mai încerca niciodată construirea vreunui edificiu musulman în Valahia.

Sfârșitul lui Pazvante este neclar, existând două surse care precizează acest acest moment. Într-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otrăvit de către medicul evreu al orașului Vidin, din ordinul sultanului, varianta puțin probabilă datorită faptului că Pazvante era o sursă importantă de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibilă rămâne varianta morții sale în urma distrugerii Vidinului de către Iancu Jianu, care probabil că și-a îndeplinit dorința de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, după episodul distrugerii Vidinului de către panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru’, decât o simplă expresie, des folosită și în zilele noastre…

În orașul Vidin din Bulgaria mai pot fi văzute și astăzi moscheea, biblioteca și cazarma construite pe vremea lui Pazvante.

sursa: https://www.descopera.ro/cultura/3144977-povestea-lui-pazvante-chioru

Ioan Groșescu - Despre linotip

linotip

"În redacţie, astăzi se lucra pentru ediţia de mâine şi pentru cea de poimâine. Colegiul de redacţie aproba sumarul ediţiei, din materialele create în secţiile redacţiei – viaţa de partid, economic, agrar, cetăţeneşti, cultural, scrisori. Secretarul de redacţie corecta sumar manuscrisele, le returna autorilor, care le predau dactilografelor. După dactilografiere, le recorecta în amănunt, le măsura, le dădea titluri, caracterul de literă, indica pagina în care urmau să apară, realiza macheta grafică pentru sectorul paginaţie. Macheta numărului era supusă aprobării colegiului de redacţie, format din şefii de secţie, secretarul de redacţie, redactorul şef adjunct şi redactorul şef, după care era trimisă în tipografie, unde o prelua tehnoredactorul, împreună cu 70 la sută din materiale, celelalte urmând să fie predate cu o zi înainte de apariţia ediţiei.
Imediat după ce se încheia o ediţie se începea culegerea la linotip - o maşină complicată, de regulă de producţie cehoslovacă sau rusească, dotată cu o magazie pentru matriţe de litere, cu dimensiuni, „corp” 6, 8, 10, 12 şi „caractere”, drepte, aldine, cursive, şi o tastatură, asemănătoare celei a maşinii de scris - pentru ediţia următoare.
Prin apăsarea tastaturii, se eliberau din magazie matriţele literelor, care, pe o bară metalică, erau conduse la elevator, care le aducea la gura unui cazan, care conţinea cinci-şase kilograme de plumb amestecat cu stronţiu, în stare lichidă. La „gura” cazanului se monta un dispozitiv prin care se regla dimensiunea rândului – 1 şi 1/3; 2,2 şi1/2 , până la 6 cuadrați. Printr-o manevră, gura cazanului se înclina, plumbul lichid inundând matriţele. Rândul rezultat avea imprimate cuvintele comandate de linotipist. Acelaşi elevator transporta matriţele la bara din faţa magaziei, urmând ca acestea să fie împărţite, cu ajutorul unui ax-melc, în locurile de unde fuseseră luate. Procesul se relua. 

Rândurile, după care se putea citi în oglindă, erau aşezate pe masa de corectură, cu materialul dactilografiat sub ele. Se fixau bine, se ungeau cu o rolă îmbibată cu cerneală tipografică, se puneau deasupra ştraifuri de hârtie păstrate umede, peste acestea alte ştraifuri uscate, care se băteau uşor cu o perie cu perii scurţi şi aspri. „Şpaltul” rezultat era copia textului scris în plumb. Operaţiunea se putea realiza şi prin fixarea rândurilor în „şif”, trecând peste ele valul maşinii de corectură. Aceasta însă, numai atunci când erau culese materiale multe.

Şpalturile erau preluate de corectori, câte doi pe schimb – unul citea din şpalt, operând corecturile, celălalt urmărea manuscrisul, punctând, cu o bătaie cu degetul în masă, virgula, cu două cratima şi aşa mai departe, după cum stabileau – care, după ce îşi făcea treaba, prezenta şpaltul linotipistului, de regulă celui care culesese materialul (ca să-şi asume responsabilitatea), notând pe el ora prezentării. Chiar şi pentru o singură greşeală pe rând, acel rând se reculegea. Aceasta era prima corectură. După înlocuirea rândurilor care conţineau greşeli cu rândurile în care se operase corectura, se trecea la paginaţie. Rândurile rezultate de la linotip se „înşirau” într-un şif de oţel, un fel de tavă, mai joasă cu câţiva milimetri decât înălţimea rândurilor, prevăzut cu două bare de oţel, pe înălţime, la dreapta, iar pe lăţime, sus. Barele aveau rolul să strângă pagina etanş. Cea mai mică greşeală de calcul a paginatorului, în împlinirea titlurilor, în alegerea spaţiilor care despărţeau coloanele, sau în alegerea regleţilor puşi sub clişeşe, făcea, fie ca şiful să nu se închidă, în jargon se spunea că „s-a umflat”, fie ca materialele „să joace”. Se relua calculul şi se înlătura greşeala. Astfel de neglijenţe duceau la întârzieri, tocau nervii.

Pentru ca în ziar să apară imagini, fotografii, cum li se spune, în şif se introduceau nişte plăci, numite în jargon „zincuri”, montate pe postamente din lemn sau pe regleţi (materiale tipografice cu dimensiuni standard), după nevoi, la nivelul înălţimii rândurilor. Plăcile erau realizate la secţia de zincografie/stereotipie, prin transferul imaginilor fotografice, printr-un proces chimic, pe placa din zinc.
Titlurile materialelor, cu literă mai mare de 12 quadraţi, erau culese manual, din casele de literă, într-un vingalac, sau culegău, cum îi spuneau tipografii bătrâni. Mărimea literelor (cele folosite la ziar) putea fi de la corp 16 până la 48, iar caracterul divers – drept, aldin, cursiv, grotesc, şmal, gotic, cristal şi multe altele, după cum era dotată tipografia. Acestea se aflau în case de literă, pe dimensiuni şi caractere, aşezate pe principiul tastaturii maşinii de scris. După folosire, literele se reîmpărţeau, putând fi folosite ani de zile.
După ce şiful era umplut cu materiale, se dădeau corecturi, manual sau cu maşina specială, dotată cu cilindrii îmbrăcaţi în cauciuc spongios, impregnat cu cerneală tipografică. Corectorii solicitau corecturi până nu mai găseau nici o greşeală. Pe corectura considerată bună notau „B.T.”, bun de tipar, semnau şi treceau ora la care o predau. Se proceda aşa, pentru ca, la o eventuală anchetă asupra cauzei unei întârzieri, să se poată stabili cine este vinovatul. Pagina dată bună de corectură era preluată de „capul limpede”, numit dintre redactori, care făceau de servici, după grafic, prin rotaţie. Scotea şi el greşelile pe care le găsea, iar pe pagina considerată „curată” dădea B.T., semna şi nota ora predării „responsabilului de număr”, numit dintre şefii de secţie. Acesta avea în sarcină să urmărească în primul rând conţinutul şi aspectul grafic general, dar şi eventualele greşeli de tipar scăpate de cei de dinaintea sa. Pe pagina considerată curată, dădea B.T., semna şi nota ora la care o predă „direcţiei presei”, cum eufemistic era numită cenzura. Delegatul, numit „lector”, angajat numai pentru un ziar, putea să solicite schimbări, potrivit instrucţiunilor pe care le avea, sau putea să ceară înlocuirea unui material întreg. Când considera că totul este în regulă, aplica, de data aceasta cu ştampilă şi cu codul său, B.T., semna şi trecea ora. După aplicarea acestei ştampile, nimeni nu mai avea voie să facă vreo modificare. Dacă se întâmpla să se găsească vreo greşeală, aceasta se corecta în prezenţa lectorului, chiar dacă pagina era spălată pentru operaţiunile următoare. Se ungea din nou cu cerneală, se dădea corectură şi, pe aceasta, lectorul aplica o nouă ştampilă, corectura veche fiind distrusă numai de el. Plutea în aer teama paralizantă de a nu se scăpa greşeli. Când se scăpau, era mare tărăraie.
Ajuns în această fază, procesul de tipărire era abia trecut de jumătate. Urma partea exclusiv tehnică. Şifurile – atâtea câte pa-gini avea ziarul – erau preluate de secţia stereotipie/calandrare. Erau spălate de cerneală, cu peria şi cu benzină, se verificau clişeele, dacă materialul paginat este perfect rigid, fără nici cel mai mic joc între rânduri. După ce se constata că totul este în regulă, deasupra şifului era pus un carton special – „flanc” – uşor umezit, de o anume elasticitate, provenit din import. Deasupra acestuia, o pâslă groasă, iar peste ea un carton gros de 2-3 milimetri. Astfel pregătit, şiful era introdus într-o presă – calandru ..."

Ioan Groșescu 

Despre Radu Beligan

„Am 89 de ani şi mă pregătesc să învăţ un rol nou” 

O piesă de teatru cu un singur personaj. Pe scenă, o masă, un scaun şi actorul care citeşte amintiri dintr-o viaţă de artist. Actor în propria piesă, Radu Beligan s-a întors în faţa spectatorilor, cu o poveste fascinantă despre cariera sa de 70 de ani în teatru. A învăţat să se ferească de boemie şi alte capcane şi să trateze profesia cu eleganţă de la cronicari, dramaturgi, actori, machiori, sufleori sau chiar tehnicieni. "Şi ei au fost profesorii mei", a spus Beligan. Teatrul e plin de mistere. "Un gest, o privire, o deplasare, o simplă schimbare de orientare a corpului actorului distrug echilibrul dintre personaje. Mistere, mistere… De ce o zecime de secundă de ezitare anulează cea mai explozivă replică? De ce tusea unui spectator poate distruge un moment de artă construit cu trudă? 

„Ion Sava şi George Vraca au avut nişte reacţii violente în asemenea cazuri", a mărturisit Radu Beligan. Învăţăm mereu, învăţăm din orice, a continuat maestrul, amintindu-l pe Cezanne, care, în 1906, cu un an înaintea morţii, spunea: "Cred că am făcut unele mici progrese, dar de ce atât de greu şi atât de târziu?" Actorul continuă: "Marea izbândă a îndelungatei mele vieţi este că mi-am păstrat până azi starea de elev. Această filosofie de viaţă ar fi benefică şi la scara vieţii sociale. Căci marea bătălie în societatea în care trăim nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie. Iar forţele prostiei sunt demenţiale şi se înghesuie zilnic în sticla televizoarelor. Tristan Bernard obişnuia să spună: ignoranţa face progrese".

Sfaturi de la bătrâni şi "pânda la Arlechin"

„Am constatat că tinerilor aspiranţi nu prea le place să li se dea sfaturi bătrâneşti. Au dreptate. Oscar Wilde spunea că e o prostie să dai sfaturi. Să dai sfaturi bune e de-a dreptul catastrofal", a glumit Beligan. 

Maestrul e convins că arta actorului nu se poate învăţa numai la şcoală. „De aici, se pot deprinde unele legi generale, reguli tehnice, dar misterul creaţiei îl poţi descoperi doar singur, foarte greu şi de-a lungul multor ani. Uneori, ajungând chiar un mare maestru, descoperi cu stupoare că nu ştii tot, că mai există zone misterioase pe care încă nu le-ai descifrat", s-a confesat Radu Beligan. 

„Bine, bine, dacă nu la şcoală, atunci unde? „Generaţia mea şi cea următoare aveau un obicei care s-a pierdut: pânda la Arlechin. Lângă pupitrul cortinierului e un mic spaţiu de unde poţi urmări spectacolul. Acolo eram noi, nelipsiţi, sorbind ca un burete tot ce făceau marii artişti", s-a destăinuit actorul. Acolo, a învăţat de la Aura Buzescu, pe viu, cât de importantă este „perfecta articulaţie a textului care este, de fapt, prima îndatorire a actorului, aş zice politeţea actorului... De la Ion Finteşteanu, acu­rateţea şi precizia textelor, iar de la Costache Antoniu, simplitatea plină de căldură omenească", a rememorat Beligan. El spune că acest obicei a dispărut cu desăvârşire şi chiar cunoaşte actori importanţi care nu şi-au văzut niciodată colegii jucând.

În cabina actriţei Helen Mirren

O altă întâmplare o are în prim-plan pe actriţa Helen Mirren. „Îmi aduc aminte că eram în cabina ei, la Londra, când un reporter a întrebat-o: «Cronicarul care s-a referit la dvs. cu apelativul «zeiţă» nu credeţi că v-a lăudat prea mult?» «Nu». Ceea ce e groaznic la cronici este că niciodată nu sunt destul de bune. În schimb, cronicile proaste îţi rămân în suflet ca o săgeată otrăvită, fiindcă niciun artist nu poate convinge pe toată lumea de valoarea lui", a răspuns actriţa britanică. 

Spre deliciul spectatorilor, care sorbeau cu nesaţ fiecare cuvânt al maestrului, Radu Beligan a pomenit de o scrisoare savuroasă, în care Tolstoi îi spunea lui Cehov: „Piesele lui Shakespeare sunt destul de proaste, dar ale dumitale sunt şi mai rele."

„Am 89 de ani şi mă pregătesc să învăţ un rol nou. Ştiţi ce spunea Socrate când era întrebat: «De ce înveţi să cânţi la liră când tu te pregăteşti să mori?» şi el răspundea: «Ca să ştiu să cânt la liră înainte de a muri»", a afirmat Beligan.

Cu Amza şi Dinică, la Teatrul de Comedie

O altă etapă de neuitat o reprezintă experienţa de la Teatrul de Comedie, unde echipa era atât de unită, încât actorilor le venea foarte greu să se despartă după fiecare spectacol sau repetiţie. „Atmosfera de creativitate din Teatrul de Comedie contaminase întreaga trupă. În zilele când nu ne înduram să ne despărţim după spectacol, Amza Pellea ne făcea să murim de râs, Rucăreanu ne desfăta cu romanţe, Marinuş Moraru îl imita uluitor pe Laurence Olivier în «Hamlet», iar Dinică râdea cu capul dat pe spate asemeni calului rănit din «Guernica» lui Picasso", a glumit Beligan.

La o cârciumioară cu Laurence Olivier

„Dacă printr-un miracol am revedea spectacolele lui Victor Ion Popa, am observa că multe din tendinţele inovatoare ale teatrului de astăzi au fost experimentate de regizori. Din păcate, arta scenică nu se înregistrează decât pe pupilă şi timpan, iar trecerea anilor toceşte inevitabil prin suprapunere succesivă acuitatea imaginilor vizuale şi auditive. Când piere o generaţie rămâne numai amintirea controversată a celor ce au dominat cea mai efemeră dintre arte. Avea dreptate Laurence Olivier. El mi-a spus într-o seară, într-o cârciumioară londoneză, cuprins de melancolie: „Dragul meu, noi actorii scrutăm zăpada".

Cum l-a pus Giugaru la îngrăşat

Victor Ion Popa i-a chemat, într-o seară, pe el şi pe Alexandru Giugaru. I s-a adresat lui Giugaru astfel: „Am să te rog să îl iei pe băietul acesta pe lângă dumneata, să mănânce ca lumea. Mi-e teamă că o să-şi cheltuiască toţi banii pe cărţi şi o să dea în oftică". 

„Lăsaţi-l în seama mea", a încuviinţat Gargantua (făcând referire la Giugaru). 

A doua zi dimineaţa, bătăi în uşa cuşetei mele, destăinuie Radu Beligan. «Costelivule, te-ai sculat?» Eram la Piatra Neamţ. Am pornit-o pe aleea străjuită de castani care urcă spre centru. Se făcuse ceasul 10.00. Giugaru, cunoscut în toată ţara, după turneele cu Tănase, îi ştia pe toţi grataragiii evrei ai Moldovei. Am poposit într-un local, unde pe o masă lungă, căptuşită cu tablă zincată, erau înşirate după forme şi culori, cele mai apetisante fripturi pe care le văzusem vreodată. Maestrul a indicat patronului ce trebuie să pună pe talger şi acesta a plecat încărcat sub privirile mele speriate. M-am luptat eroic cu bunătăţile acelea, dar n-am izbutit să dovedesc mare lucru. Abia mai respiram. Maestrul a isprăvit tacticos platoul. Se făcuse ora 11.00, apoi scoţând un oftat adânc de satisfacţie mi s-a adresat: «La prânz rămânem aici sau mergem în altă parte?»"  

Aşa a început prietenia lui Beligan cu Alexandru Giugaru.

Ultimul „profesor": Roger Federer

Fiecare întâlnire cu Radu Beligan este unică. Şi n-ajung două pagini de ziar să cuprindă frumoasele amintiri ale unui mare actor. 

Doamnelor şi domnilor, „ultimul profesor" pe care l-a menţionat Beligan în acea seară magică de sâmbătă are numai 27 de ani şi este şi el actor într-un altfel de spectacol. Numele lui este Roger Federer, campion mondial de tenis. „Urmărindu-l pas cu pas am constatat că poate juca orice strategie îşi doreşte şi poate intra pe teren aproape la comandă. Într-o competiţie în care stresul şi spaima înfrângerii capătă proporţii covârşitoare, el joacă detaşat, din instinct, cu mult curaj şi creativitate. În momentul în care loveşte mingea este prezent cu totul, cu mintea şi cu trupul într-o perfectă sincronizare", astfel îşi descrie "ultimul profesor" Radu Beligan. Şi cum se putea încheia acest articol dacă nu tot într-o notă umoristică şi cu tâlc. 

Foarte multă lume îi punea deja obositoarea întrebare: „Care este secretul longevităţii dumneavoastră?" „Cât încă mai am răbdare să răspund, spun că, după mine, secretul biblic al longevităţii este iubirea. Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic, să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiţi ce vreţi, dar iubiţi. Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii. Şi, fiindcă am acest prilej, daţi-mi voie să vă declar că vă iubesc şi pe dumneavoastră, spectatorii, care m-aţi făcut ceea ce sunt şi care sunteţi adevăraţii mei profesori", s-a confesat Radu Beligan.

Cum a picat la Academia de Artă Dramatică

N-a luat din prima concursul de admitere la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică. Era atât de nefericit încât i-a scris o scrisoare Luciei Sturdza Bulandra, care mai avea un an până la pensionare. „Asta a făcut-o să înţeleagă disperarea mea. După mulţi ani, mi-a spus că a păstrat acea scrisoare, deşi se mutase de trei ori. Pe scurt, a intervenit la rector să mă admită auditor la clasa ei şi să mai încerce o reexaminare", îşi aminteşte actorul. A convins că poate să devină un om de teatru cu poezia lui Esenin, „Scrisoare mamei". Când a terminat de recitat, a urmat o tăcere lungă (i s-a părut o eternitate), după care vocea ei a decretat: „Dumneata, dacă ai să fii serios, ai să faci o mare carieră". Beligan a continuat: „O asemenea sentinţă din partea unei autorităţi te poate face să îţi pierzi uzul raţiunii, dar eu am fost serios. Am învăţat de la ea că pentru a face meseria de actor ai nevoie de o mare sănătate fizică şi mentală. Trebuie, vorba lui Maiorescu, să-ţi reziste celula".

La premiera piesei „Othello", de la Londra

Un celebru critic îl întreabă pe Olivier de ce nu îl joacă pe Othello, mai ales că abordase cam toate marile roluri ale lui Shakespeare. „Nici nu mă gândesc", îi răspundea el. 

Într-o zi, criticul s-a întâlnit pe Riviera cu Orson Welles care îl jucase pe Othello în film, şi îi zice acestuia că încearcă să-l convingă pe Laurence să îl joace pe Othello. „Lari nu poate să-l joace. Othello e bariton, iar Laurence e tenor", a replicat Welles. 

Criticul i-a povestit lui Olivier întâmplarea, care se pare că l-a ambiţionat. Un mare artist al secolului XX, Laurence Olivier s-a închis într‑un dulap şi a izbutit, exersând, să îşi coboare vocea cu o octavă. „Am avut norocul să asist chiar la premieră, la Londra. Succesul a fost fulminant. Pe tot parcursul celor 150 de reprezentaţii, întreaga trupă era fascinată de interpretarea lui şi i-o spunea după fiecare spectacol", rememorează Beligan. Într-o seară însă s-a întrecut pe sine însuşi. La finalul spectacolului, întreaga trupă s-a aşezat de-a lungul coridorului care ducea spre cabina lui. L-a aplaudat frenetic, însă Olivier a trecut pe lângă colegii săi fără un cuvânt şi s-a încuiat în cabină. Stupoare. Ce-o fi cu el? Unul dintre apropiaţi bate la uşă: „Ce se întâmplă? Deschide! Nu înţeleg!" Uşa se deschide şi colegul continuă. „Nu înţeleg! Ce s-a întâmplat? A fost extraordinar. A fost cea mai bună seară a ta în acest rol". „Ştiu, răspunde abătut Olivier, dar tocmai de asta sunt disperat. Fiindcă nu ştiu cum am făcut ca să mai pot face şi altădată".

Scriitori cunoscuți și fenomenele paranormale, Sir Arthur Conan Doyle, Thomas Hardy, Johann Wolfgang von Goethe, Philip K. Dick John Steinbeck Guy de Maupassant, Percy Bysshe Shelley

Sir Arthur Conan Doyle

Spectrul de lângă șemineu

Creatorul celebrului detec­tiv Sherlock Holmes a fost un adept pasionat al spiritismului (credința că morții pot să co­munice cu viii, prin inter­me­diul unui medium), ba chiar a și scris câteva lucrări de specialitate, pre­cum Istoria spiritismului, o carte în două volume, publicată în 1926. Ca mo­tivație pentru interesul scriitorului față de spiritism, se invocă suferința crâncenă provocată de decesul fiului său cel mare, Kingsley. În realitate, cerce­tările scriitorului bri­tanic din acest domeniu înce­puseră cu treizeci de ani mai devreme, deci cu mult înainte ca băiatul să se nască. Dovadă stă o scri­soare publicată de Doyle în 1887, în revista Light (jurnalul „Alianței Spi­ritiste Londoneze”), în care acesta spunea: 

„Su­biec­tul cercetărilor psihice este unul în legătură cu care am meditat mai mult decât în legătură cu oricare alt subiect, opinia mea formându-se foarte încet. Nu m-am grăbit deloc în a trage o concluzie în acest domeniu”. 

Inițial, Doyle, de formație me­dic, fusese sceptic în legătură cu spiritismul. In­te­­re­sul i-a fost stâr­nit în urma unei con­ferințe la care par­ti­cipase și care pur­tase un titlu in­ci­tant: „Totul se sfâr­șește în moar­te?”. Pre­zen­tarea i s-a pă­rut „cu ade­vărat foar­­te in­teligentă”, și chiar dacă nu a fost con­vins întru totul, a con­­tinuat to­tuși să ur­mă­reas­că su­biec­tul, deve­nind, în ce­le din urmă, un a­dept al spi­ritis­mu­lui. 

În 1892, Doyle s-a ală­turat „Socie­tății pen­tru Cerce­tări Psihice”, o or­ganizație reputată, prin­tre ai cărei membri se numă­rau oa­meni de ști­ință celebri, filo­zofi și parla­mentari. 

Însă Doyle nu a fost doar un teoretician al spiritismului, ci și prac­ticant al său. Unul dintre experimente s-a petrecut chiar în pro­pria-i casă. Era seară, și Doyle adormise în fotoliu, în fața șemi­neului. La un moment dat, s-a trezit brusc, dând cu ochii de o siluetă eterică în­tunecată, care stătea aplecată asupra lui. Când a în­cercat să se ridice din fotoliu, a constatat că în­tregul corp îi era paralizat. Apariția înfricoșătoare s-a apro­piat și mai mult de el și i-a șoptit la ureche: „Doyle, am venit să-ți spun că-mi pare rău”. Ime­diat ce si­lueta s-a vola­ti­li­zat, scrii­to­rul și-a recă­pătat mo­bili­ta­tea. Până la sfâr­șitul vieții, Sir Arthur Conan Doyle a ră­mas mar­cat de a­ceastă în­tâlnire, ma­rele său regret fi­ind că nu iz­butise să des­ci­freze me­sajul spec­trului, nu re­ușise să iden­tifice cui îi apar­ținuse spi­ritul care-l con­tactase.

Thomas Hardy

Thomas Hardy

Obsedat de fantome

Autor al capodoperelor „Tess d’Urberville”, „Pri­ma­rul din Casterbridge” și „De­parte de lumea dezlăn­țu­ită”, Thomas Hardy era, con­form relatărilor familiei și ale prietenilor apropiați, ab­solut obsedat de fan­to­me, con­fruntându-se, de-a lungul vie­ții, cu mai multe astfel de în­tâlniri. 

Florence Emily Dug­dale, soția lui, a descris parte dintre aceste expe­riențe într-o serie de scrisori adresate unor prieteni apro­piați. 

Iată una din ele: în 1919, în ajunul Cră­ciu­nului, Thomas Hardy a mers să viziteze mor­mântul unei rude aflat în cimitirul bisericii din satul său natal. În timp ce se reculegea în fața pie­trei tombale, un bărbat necunoscut, îmbrăcat în haine de­modate, de se­col XVIII, dar care ară­tau ca noi, s-a apro­piat de el și i-a urat: „Un Cră­ciun ver­de!”. După care străinul s-a în­de­părtat cu pași mă­su­rați și a intrat în bi­serică. După câteva cli­pe de absolută uluire, scrii­torul a por­nit, plin de curiozitate, pe urme­le misteriosului bărbat. Atâta doar că, intrând în biserică, a consta­tat că aceasta era pustie. Har­dy a ieșit ime­­diat afară, a încon­jurat lăca­șul de cult, dar ciudatul necu­nos­cut pur și sim­plu se evaporase. 

O altă întâmplare ciu­dată s-a pe­trecut în 1927, când Thomas, împreună cu soția sa și cinci prieteni co­muni au luat ceaiul pe terasa unui res­taurant. Doi dintre prieteni au plecat de la masă, pentru circa 15 minute, ca să salute niște cunoștințe. În acest timp, pe scaunul rămas liber, lângă scriitor, s-a așezat un necunoscut. Hardy s-a jenat să-l ches­tioneze cu pri­vire la identitatea sa, crezând că era vorba despre vreun cunoscut al amicilor săi, însă gentlemanul ano­nim, vreme de circa 10 minute, n-a scos nici un cuvânt, mulțu­mindu-se să-l privească pe Hardy in­sistent. Apoi, tot fără să scoată nici un cuvânt, s-a ridicat, i-a zâm­bit scriitorului și, după câțiva pași, s-a volatilizat. Uimit, Thomas Hardy s-a aplecat că­tre Florence și a întrebat-o dacă știa cine era dom­nul tăcut care stătuse lângă el. Flo­rence l-a privit ulu­ită. Nu vă­zuse pe nimeni. Scau­nul rămă­sese tot timpul gol…

Johann Wolfgang von Goethe

Johann Wolfgang von Goethe

Dublura în haine negre

Celebrul prozator și poet german, autorul vestitei tragedii Faust, Goethe a avut și el parte de mai multe ex­periențe paranormale, între care cel mai mult l-a mar­cat următoarea: într-o zi, la ora apusului, Goethe mergea pe un drum pustiu. Fusese în vizită la o pri­etenă și acum se îndrepta că­tre casă. La un moment dat, a văzut că din sens opus venea un alt pieton. Când acesta s-a apropiat, scriitorul a vă­zut stupe­fiat că era o du­blu­ră a lui. A­vea o figură iden­tică, doar că era îm­bră­cat într-un cos­tum foarte e­le­gant, ne­gru, cu bor­duri au­rii – un cos­tum pe ca­re scrii­torul nu-l avea în gar­de­robă! „Du­­blura” lui Goethe l-a sa­lutat, vă­zân­du-și apoi de drum. Ul­te­rior, scriitorul le-a măr­turisit unor pri­eteni apro­piați că în­­tâl­nirea aceea cu propria lui per­soană îl tulbu­rase peste măsură. 

Însă povestea nu se încheie aici: opt ani mai târziu, pe când scrii­torul se deplasa exact pe același drum, de data aceas­ta, însă, în sens in­vers, și-a adus amin­te de întâmplarea bi­zară petre­cută cu aproape un deceniu în urmă. În secunda următoare, cobo­rându-și privirea, a obser­vat că era îmbrăcat cu costumul negru cu borduri aurii în care odini­oară își văzuse înveșmântată „dublura”!

Percy Bysshe Shelley

Percy Bysshe Shelley

Întâlnire pe terasă

Poet important al curentului ro­mantic englez și, totodată, soț al celebrei Mary Shelley, autoare a faimosului roman go­tic „Fran­kenstein”. 

La fel ca și Goethe, Shelley avea și el probleme cu „dublura” sa, aceasta ajun­gând să-l viziteze a­proa­pe zilnic, în ultimii ani ai vieții. Chipul „du­blurii” îi apărea lui Shelley din col­țurile cele mai în­tunecate ale casei, se apleca asu­pră-i când dor­mea, trezindu-l, sau stătea pe mar­ginea patului când Shelley era bolnav. 

Într-o zi, mai exact pe 23 iunie 1822, Percy Shelley a dat buz­na în salonul în ca­re se afla soția lui, Mary, spunându-i cu ră­suflarea tăiată că, ie­șind pe terasa vilei, dă­­duse nas în nas cu „du­blura” sa. Stând reze­mată de balus­tra­dă, fan­toma se întor­sese spre el, întrebân­du-l: „Câtă vreme crezi c-o să mai fii fericit?”. Fericirea n-a mai durat nici mă­car o lună de zile: pe 8 iulie 1822, Percy Shel­ley a murit înecat, după ce iahtul său a fost surprins de o furtună vio­lentă, iscată din se­nin pe drumul către Le­rici (Italia), localitatea unde se afla reședința de va­ră a familiei. Tru­pul poetului și al celor doi ma­rinari care-l în­soțiseră au fost găsite abia după zece zile și au fost identificate doar după haine.

Guy de Maupassant

Guy de Maupassant

Moarte în azilul de nebuni

Exponent de marcă al lite­ra­turii franceze și autor al capo­doperelor „O viață” și „Bel-Ami”, Maupassant a fost un alt scriitor bântuit de „dubluri”. În cazul lui, dublura era însă mult mai comunicativă, vorbindu-i adesea, ba chiar insistând să-l ajute la scris. 

Iată prima întâlnire relatată de scriitor: „Stăteam la birou și lucram la o nuvelă nouă. Dintr-o dată, ușa s-a deschis și în încăpere am intrat… eu. Acest eu s-a apropiat calm, a luat un scaun, l-a așezat lângă mine și mi-a spus că a venit să mă ajute. Apoi a în­ceput să-mi dicteze ce să scriu. După mai multe pa­ra­grafe, în care sta­rea de teroare pe ca­re o simțeam a atins paroxis­mul, n-am mai rezistat și, panicat dincolo de cu­vinte, mi-am stri­gat ser­vitorul. În clipa următoare, celălalt eu a dis­pă­rut ca risipit de vânt!”. Nuvela la care Maupassant lucra în acea perioadă era Horla, o poveste în care un bărbat este bântuit de o enti­tate malefică nevă­zută, al cărei scop este să-și terori­ze­ze victima și să-i preia corpul. În­tâm­plator sau nu, în anii care au ur­mat, din cauza vizi­telor din ce în ce mai dese ale „du­blu­rii”, Mau­passant a în­ceput să-și piardă mințile, deși doctorii care l-au consul­tat și care au decis internarea lui într-un azil de ne­buni, erau con­vinși că poveștile cu „du­blura” erau re­zul­tatul sifi­lisului de care scriitorul su­ferea. 

La ultima apariție a du­blu­rii, ea a in­trat în ca­mera scri­itorului și, cu o mi­nă deznădăj­duită, s-a așe­zat pe un fotoliu și și-a în­gropat fața în palme. Du­pă câteva minute în ca­re Maupassant a privit-o îns­păi­mântat, „du­blu­ra” s-a vo­latilizat. După un an, Guy de Maupassant s-a stins, și el, în azilul de ne­buni.

John Steinbeck

John Steinbeck

Fantoma din restaurant

Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1962 și autor al unor romane celebre, precum „Oameni și șoareci”, „Fructele mâniei”, „La răsărit de Eden” sau „Iarna vrajbei noas­tre”, marele scri­itor american era într-o relație de-a dreptul ami­cală cu fantomele. 

Casa familiei, din Salinas Valley, Ca­lifornia, în care Steinbeck a locuit aproape toată viața, era un ade­vărat „cuib” de fenomene para­normale. În camere și pe cori­doa­re apăreau adesea spectre eterice, căr­țile și alte obiec­te zburau din rafturile bibliotecii, iar ușile se deschideau și se închideau din senin. Într-o scri­soare adresată unui prieten, Steinbeck a măr­turisit: „Casa din Salinas e intens bântuită. Noap­tea văd fantome care se plimbă de colo-colo și alte lucruri pe care n-ar fi normal să le văd”. 

Din fe­ri­cire, „fantomele lui Steinbeck” nu erau furioase, astfel că prezența lor nu-l neliniștea pe scriitor. Ciudă­țe­nia mare era, însă, că Steinbeck părea să fie un magnet pentru aparițiile din lumea de dincolo. Aproape toa­te ce­le­lalte case în ca­re scriitorul a lo­cuit, pe parcursul vie­ții, au fost și ele bân­tuite. În cazul vilei din Monterrey, de pildă, cum­părată dato­rită am­pla­samentului ei într-o zonă cu profundă în­căr­cătură istorică, Stein­­beck a trebuit să apeleze la un preot, care a venit și a realizat mai multe „șe­dințe de exor­cizare”, ca să alunge spiritul turbulent ce-și avea reședința acolo. După moartea lui Stein­beck, casa în stil victorian din Salinas Valley a fost trans­for­ma­tă într-un mu­zeu, dotat cu un mic res­tau­rant. Anga­jații și unii clienți au vă­­zut, și ei, diverse fan­­­­to­me, în­con­­ju­rate de un soi de cea­ță găl­bu­ie, cât și multe „o­biec­te zbu­ră­toa­re”. Ba, mai mulți an­ga­jați au vă­zut, în re­pe­­tate rân­duri, chiar fantoma lui Stein­beck!

Philip K. Dick

Philip K. Dick
Fata cu peștișorul de aur

Scriitor american prolific, au­tor a 121 de nuvele și 44 de ro­ma­ne, care au cunoscut un suc­ces ful­mi­nant, multe fiind ecra­nizate la Hollywood, este, pro­ba­bil, exemplul cel mai com­­plex de experiențe paranormale din mediul literar. 

Dick nu a fost un „cetățean model”. A îm­binat me­reu scri­sul cu consumul masiv de alcool și am­fe­tamine, dar „aventurile” lui de dincolo de rea­litate au debu­tat după ce scriitorul izbutise să scape de de­pen­dențe. Reușise chiar să-și cons­truiască o viață de fa­­milie normală și fericită. 

Iată povestea lui, pe scurt: în februarie 1974, Dick a mers la den­tist, să-și scoată o măsea de minte. În­tors acasă, pe când aș­tepta ca efectul anestezicului să dispară, a auzit so­neria de la intrare. În pragul ușii îl aștepta o tâ­nără necunoscută, cu păr negru și ochi mari, care pur­ta la gât un medalion din aur, sub forma unui pește. Marcat de o senzație ciudată și atras în mod inexplicabil de medalion, Dick a întrebat-o pe fe­meie cu ce putea s-o ajute. Aceasta i-a răspuns că ea venise să-l ajute pe el, aducându-i me­di­ca­men­te­le comandate la farma­cie! Tânăra a mai adăugat că medalionul sub formă de pește era reprezentarea unui vechi simbol creștin, care ar fi trebuit să-i tre­zească lui Dick amin­tiri. Apoi s-a în­tors și a plecat. Nedu­merit, scriitorul a închis ușa, însă în clipa urmă­toa­re a văzut cum întreaga casă a fost inundată de o lumină roz, stră­lucitoare, și de ima­gini cu lo­curi necunoscute, cu picturi bi­zare și cu niș­te dese­ne ce păreau a fi schemele teh­nice ale unor mași­nării sofisticate. După circa un sfert de oră, proiec­țiile au încetat, iar lu­mina roz a dis­părut. În ur­mătoarele luni, expe­rien­ța s-a repetat de sute de ori! Apoi „trans­mi­siunile” s-au schim­bat: în timp ce tre­bă­luia prin ca­să, Dick vedea, din când în când, proiectat pe pe­reții ca­sei, un soi de „film” din Ro­ma an­tică, cu scene ce ilus­trau viața de zi cu zi de pe străzi. După fie­care astfel de proiecție, Dick era vizitat de unul sau doi extra­te­reștri cu trei ochi, spirite bine­voi­toare, care i-au explicat că tot ceea ce vedea nu erau halu­ci­nații, ci pura realitate; că timpul fusese oprit în anul 70 e.n., în perioada distru­ge­rii celui de-al Doi­lea Tem­plu din Ierusalim; că el, Dick, era de fapt un creș­tin trăitor în anul 70, îna­inte de Hristos, pe nu­me Toma, care devenise spi­on și călător temporal și care lupta pen­tru alun­garea entităților malefice in­vadatoare, care-i ma­nipulau pe romani împotriva iudeilor. Până la sfâr­șitul vieții (1982), Philip K. Dick a rămas obse­dat de această po­veste. A ținut un jur­nal de 8.000 de pa­gini, în care și-a descris de­taliat expe­riențele, de o parte dintre ele folosin­du-se în două romane de ficțiune, cât și în romanul semi-au­tobiografic „Radio Free Al­be­muth”, scris în 1976, dar publicat pos­tum, în 1985. La sfatul soției și al pri­e­tenilor, care bă­nu­iau că scriito­rul în­cepuse din nou să se dro­gheze în secret, Dick a con­sul­tat mai mulți me­dici, dar toate ana­lizele au de­monstrat că nu con­su­ma nici alcool și nici dro­guri. Mai mulți psi­­hiatri i-au prescris diferite trata­mente și șe­dințe de psi­ho­te­ra­pie, în­să, cu trata­ment sau fără, si­tua­ția nu s-a schim­bat: me­­sajele au con­­ti­nuat să vină, iar enig­ma a ră­mas nedez­le­gată!