Despre Serghei Esenin

La 5 ani știa să citească, la 9 ani scria deja poezii; chiar dacă nu de o valoare poetică mare, unele din ele au fost incluse în primul volum, Radunița. A fost crescut de bunici. Bunica sa îl iubea mult, dar bunicul era sever, considerând că astfel îl va învăța să treacă peste orice problemă în viață. Unchii săi erau la fel de duri cu el. Într-o noapte au mers cu barca pe râu, l-au dezbrăcat pe micul Esenin, l-au aruncat în apă și de fiecare dată când se apropia de barcă, aceștia vâsleau, îndepărtându-se. Astfel a învățat Esenin să înoate. 

Se cățăra prin copaci ca nimeni altul, era chiar plătit ca să găsească cuiburile de păsări. Hoinărea cu copiii satului, petrecea timpul cu păstorii, mânca pește prins după ce noroia apa cu mâinile. Nopțile cu luna oglindindu-se în apă au rămas vii în amintirea sa și elementele acestea: apa și luna se regăsesc des în poeziile sale. Ca de altfel și mesteacănul, atât de viu și umanizat în lirica eseniană. („sumbri călăreți de lemn” - Omul negru, mestecenii asemănați cu lumânările etc)

S-a născut în 1895, pe 21 septembrie, în satul Konstantinovo, provincia Riazan. Tatăl său era țăran, Alexander Nikitich Esenin, mama sa se numea Tatiana Fedorovna.
Și-a petrecut copilăria cu bunicul și bunica maternă într-o altă parte a satului, care se numea Matovo, din regiunea Kaluga.  Primele sale amintiri datează de pe vremea când avea trei sau patru ani și sunt legate de pădure, de drumul mare, de șanț. Bunica sa mergea la mănăstirea Radovetsky, care se afla la vreo 40 de verste (unitate de măsură veche rusească rgală cu 1,06 km) de noi, îinând strâns bățul cu care se ajuta la mers, în timp ce micul Esenin cu greu putea s-o urmeze, iar bunica tot repeta: „Du-te, du-te,  Dumnezeu îți va da fericire”. Oamenii orbi care rătăceau prin sate se adunau adesea în sat, cântau poezii spirituale despre frumosul paradis, despre Lazăr, despre Mikola și despre Mire, oaspetele strălucitor din orașul necunoscut. O bătrână care a avut grijă de Esenin i-a spus multe basme, toate acele basme pe care toți copiii  de țărani le ascultă și le cunosc. Bunicul îi cânta cântece vechi, atât de triste, de jale. Sâmbăta și duminica îi spunea Biblia și povestea sfântă.

Viața înafara casei era diferită. Esenin își amintește: „Semenii mei erau băieți răutăcioși. Cu ei, am cutreierat prin grădinile altora. Am fugit 2-3 zile prin poieni și am mâncat împreună cu ciobanii pește, pe care l-am prins în lacuri mici, mai întâi noroind apa cu mâinile, sau pui de rățuște. Bunica mă iubea foarte mult, cu bunicul mergeam adesea la Oka să adăpăm caii. Noaptea, luna stă verticală în apă pe vreme calmă. Când au băut apă caii, mi s-a părut că sunt pe cale să bea luna și m-am bucurat când aceasta, împreună cu cercurile, s-au îndepărtat de la gură. Când aveam 12 ani, am fost trimis să studiez la o școală de profesori. Familia mea dorea să fiu profesor în sat. Speranțele lor s-au extins la institut. Din fericire pentru mine, nu am intrat.
La început, cântecele satului au influențat scrierile mele. Perioada de studii nu mi-a lăsat urme, cu excepția unei puternice cunoașteri a limbii slavone bisericești. Asta este tot cu ce m-am ales. Sub îndrumarea unui anume Klemenov, am cunoscut literatura nouă, el mi-a explicat de ce este necesar să ne fie frică de clasici, într-un fel. Dintre poeți mi-au plăcut cel mai mult Lermontov și Koltsov. Mai târziu, l-am apreciat pe Pușkin.
În 1913 am intrat ca voluntar la Universitatea Shanyavsky. După ce am stat acolo un an și jumătate, a trebuit să mă întorc în sat din motive financiare. Pe vremea asta aveam o carte de poezii scrisă „Radunița”. Unele poezii le-am trimis la revistele din Petersburg și, neprimind niciun răspuns, am plecat acolo. L-am întâlnit astfel pe Gorodetsky care mi-a făcut o primire foarte călduroasă. Apoi, aproape toți poeții s-au adunat în apartamentul lui și au început să vorbească cu mine.
Am publicat Gândirea Rusă, Viața pentru toți, Jurnalul lunar al lui Mirolyubov, Note nordice etc. Era în primăvara lui 1915. Și în toamna aceluiași an, Klyuev mi-a trimis o telegramă în sat și mi-a cerut să vin la el. Mi-a găsit editorul M.V. Averianov, iar câteva luni mai târziu a fost publicată prima mea carte, Radunița. A fost publicată în noiembrie 1915, cu o notă în 1916. În prima perioadă a șederii mele la Sankt Petersburg, a trebuit adesea să mă întâlnesc cu Blok, cu Ivanov-Razumnik. Mai târziu cu Andrei Belîi.
În 1917 a avut loc prima mea căsătorie cu Zinaida Reich. În 1918, m-am despărțit de ea, iar după aceea a început viața mea rătăcitoare, ca toți rușii din perioada 1918-1921. De-a lungul anilor, am fost în Turkestan, în Caucaz, în Persia, în Crimeea, în Basarabia, în stepele Orenburg, pe coasta Murmansk, în Arhangelsk și Solovki. 

În 1921 m-am căsătorit cu Isadora Duncan și am plecat în America, călătorind anterior prin toată Europa, cu excepția Spaniei.
După ce am plecat în străinătate, am privit altfel țara și evenimentele. Îmi place civilizația. Dar chiar nu-mi place America. America este plaga în care nu numai arta dispare, ci în general cele mai bune impulsuri ale umanității. Dacă azi toți se îndreaptă spre America, atunci sunt gata să prefer cerul nostru gri și peisajul nostru: coliba, puțin înrădăcinată în pământ, un cal slab fluturând coada. în vânt, în depărtare. Nimic nu seamănă cu zgârie-norii lui Rockefeller și McCormick, dar tocmai de aceea îi avem noi  pe Tolstoi, Dostoievski, Pușkin, Lermontov și alții. În primul rând, arta pentru mine nu este complexitatea tiparelor, ci cel mai necesar cuvânt al limbajului cu care vreau să mă exprim. Prin urmare, mișcarea Imagism fondată în 1919, pe de o parte - de mine și, pe de altă parte - de Shershenevich, deși a transformat oficial poezia rusă pe un alt canal de percepție, nu a dat nimănui altcuiva dreptul de a revendica talentul. Acum refuz toate școlile. Cred că un poet nu poate adera la o anumită școală. Acest lucru îl leagă de mână și de picioare. Doar un artist liber poate aduce libertatea de exprimare. Atât, scurt, schematic, în ceea ce privește biografia mea. Nu totul se spune aici. Dar cred că este încă prea devreme pentru a rezuma orice rezultate pentru mine. Viața și munca mea sunt încă la început.” 

Serghei Esenin

"DESPRE MINE". OCTOMBRIE 1925

Dintre poeții contemporani, mi-au plăcut cel mai mult Blok, Belîi și Klyuev. Belîi mi-a dat multe din punct de vedere al formei, iar Blok și Klyuev m-au învățat lirismul.
În 1919, cu un număr de camarazi, am publicat un manifest al Imagismului. Imagismul a fost școala oficială pe care am vrut să o înființăm. Dar această școală nu avea o bază solidă și a murit de la sine, lăsând adevărul în spatele unei imagini organice. Aș renunța cu plăcere la multe dintre poeziile și poeziile mele religioase, dar ele sunt de mare importanță ca drum al poetului către evoluție.
În anii revoluției, am fost cu totul de partea ei, dar am luat totul în felul meu, cu părtinire țărănească. În ceea ce privește dezvoltarea formală, acum sunt din ce în ce mai atras de Pușkin. În ceea ce privește restul informațiilor mele autobiografice, ele sunt în poeziile mele.

Serghei Esenin

POVESTEA VIEȚII LUI ESENIN

Femeile din viața lui Esenin

Serghei Esenin a absolvit cu onoare în 1909 Școala Konstantinovsky Zemstvo, apoi Școala de profesori ai Bisericii, dar după ce a studiat un an și jumătate, a părăsit-o - profesia de dascăl nu l-a atras. La Moscova, în septembrie 1913, Esenin a început să frecventeze Universitatea Populară Shanyavsky. Un an și jumătate de universitate i-a dat lui Esenin acea bază a educației, care îi lipsea atât de mult.

Anna Romanovna Izryadnova

În toamna anului 1913, a încheiat o căsătorie civilă cu Anna Romanovna Izryadnova, care a lucrat cu el ca corector în tipografia lui Sytin. Pe 21 decembrie 1914 s-a născut fiul lor, Iuri, dar Esenin și-a părăsit familia în curând. În memoriile ei, Izryadnova scrie: „L-am văzut cu puțin timp înainte de moartea sa. A venit, spunea el, să-și ia rămas bun. Când am întrebat de ce, a spus: „Plec, mă simt rău, probabil că voi muri”. A cerut să am grijă de fiul său.” După moartea lui Esenin, Curtea Populară din districtul Khamovnichesky din Moscova a judecat cazul recunoașterii lui Iuri drept copilul poetului. La 13 august 1937, Iuri Esenin a fost împușcat sub acuzația falsă că pregătea un atentat la viața lui Stalin.

Esenin în momentul nașterii lui Iuri avea numai 19 de ani. Când soția s-a întors acasă de la spital, ea a găsit în ordine perfectă toată casa. Esenin a surprins-o, mai ales dacă ținem cont de vârstă, cântând cântece de leagăn fiului său, legănând copilul. Cu toate acestea, o lună mai târziu, poetul a trăit separat de ei, vizitându-i doar ocazional.
Cu toate acestea, Iuri și-a adorat tatăl, îi știa toate poeziile, le putea recita oricând. În anii de școală, a scris și el, dar a fost prea jenat ca să arate cuiva poeziile sale.

Iuri Esenin

În 1917, Esenin s-a întors la Konstantinovo. Aici a avut loc un eveniment semnificativ. Proprietarul Kulakov, proprietarul adăposturilor Khitrovsky din Moscova, a murit. În timpul vieții a fost un om foarte dur, iar sătenilor le era frică de el. După moartea sa, moșia a mers către Lydia Kashina, fiica sa.
Această persoană nu se distingea prin frumusețe, dar avea o personalitate cuprinzătoare dezvoltată și interesantă. Vorbea limbi străine, știa multe despre călărie, iubea divertismentul.

Lydia Kashina

În casa ei, Serghei Esenin a petrecut cea mai mare parte a timpului în acele zile. Ceea ce, trebuie spus, a dus chiar la certuri cu mama sa deoarece Kashina era o doamnă căsătorită. Se spunea chiar că soțul ei era general. Dar nemulțumirea mamei nu a provocat nicio reacție din partea lui Esenin. A vizitat-o ​​regulat pe Lydia Kashina, apoi s-a întors pe neașteptate la Moscova. Cred că poemul Anna Sneghina este dedicat Lydiei Kashina.

Zinaida Reich

La 30 iulie 1917, Esenin s-a căsătorit cu frumoasa actriță Zinaida Reich în Biserica Kirik, din districtul Vologda. Pe 29 mai 1918, s-a născut fiica lor Tatiana, o fetiță blondă și cu ochi albaștri, 

Esenin a iubit-o foarte mult. La 3 februarie 1920, după ce Esenin s-a despărțit de Zinaida Reich, s-a născut fiul lor Konstantin. Aflat din întâmplare, odată, la gară, i s-a spus că Reich era în tren cu copiii. Un prieten l-a convins pe Esenin să se uite, măcar, la copil. Serghei a fost de acord fără tragere de inimă. Când Reich și-a dezbrăcat fiul, Esenin, abia privindu-l, a spus: „Eseninii nu sunt niciodată negri...” Cu toate acestea, Esenin a purtat întotdeauna fotografii cu Tatiana și Konstantin în buzunarul de la jachetă, a avut grijă constant de ei, le-a trimis. bani. 

După moartea mamei și a tatălui său, Constantin a sprijinit-o nu numai pe sora sa, dar, de asemenea, și pe prima soție a tatălui său, Anna Izryadnova.
Konstantin Esenin a luptat pe fronturile războiului Patriotic, a fost rănit de trei ori, a primit ordine și medalii. A fost capabil să termine institutul de construcție după război, iar apoi a urmat la un maistru la specialist principal al Comitetului de Stat în Construcții al RSFSR, referentul a lucrat în Cabinetul de Miniștri al URSS. Pasiunea pentru fotbal l-a însoțit toată viața pe Constantin Esenina, mai târziu a devenit a doua profesie. El a adunat o mare cantitate de material statistic despre echipele de fotbal, a publicat mai multe cărți cu tematică de fotbal. Și, în același timp, a amintit mereu despre tatăl său, a făce totul pentru ca numele lui să nu fie uitat. A murit la Moscova, în aprilie 1986.

Konstantin Esenin

La 2 octombrie 1921, Tribunalul Popular din Oryol a decis desființarea căsătoriei lui Esenin cu Reich. Uneori, se mai întâlnea cu Zinaida Nikolaevna, care era deja soția lui Vsevolod Meyerhold, ceea ce a stârnit gelozia lui Meyerhold. Există o părere că dintre soțiile sale, Esenin a iubit-o pe Zinaida Reich cel mai mult până la sfârșitul zilelor sale. Cu puțin timp înainte de moartea sa, la sfârșitul toamnei anului 1925, Esenin a vizitat-o pe Zinainda, precum și pe copii. În timp ce vorbea cu ea, era indignat de cărțile mediocre pentru copii pe care le citeau copiii lui. A spus: „Trebuie să-mi cunoști poeziile”. Conversația cu Reich s-a încheiat cu un alt scandal și lacrimi. În vara anului 1939, după moartea lui Meyerhold, Zinaida Reich a fost ucisă cu brutalitate în apartamentul ei. Mulți contemporani nu credeau că a fost o crimă întâmplătoare. Se presupunea (și acum această presupunere devine din ce în ce mai plauzibilă) că a fost ucisă de agenții NKVD. 

Tatiana Esenina

La acel moment, Tatiana era deja căsătorită și avea un fiu. În timpul războiului, Tatiana, soțul ei și fiul au fost evacuați în Uzbekistan, iar apoi a rămas acolo.
Esenina Tatiana a devenit jurnalist, a lucrat în ziarul „Pravda Vostoka“, implicat în editare științifică de publicare. Mai târziu, ea a inițiat procesul de reabilitare a celebrului său tată vitreg, a scris cărți și memorii despre părinți și tatăl său vitreg. A murit în 1992.

 Galina Benislavskaya

La 4 noiembrie 1920, la seara literară „Procesul imaginilor” Esenin a cunoscut-o pe Galina Benislavskaya. Relația lor a durat până în primăvara anului 1925. Întors de la Konstantinovo, Esenin s-a despărțit în cele din urmă de ea. A fost o tragedie pentru ea. Insultată și umilită, Galina a scris în memoriile sale: „Nu o dată am vrut să-l părăsesc ca femeie, am vrut doar să fiu prietenă. Dar mi-am dat seama că de la Esenin nu pot pleca, acest fir nu poate fi rupt... ” 

Cu puțin timp înainte de călătoria sa la Leningrad, în noiembrie, înainte de a merge la spital, Esenin a sunat-o pe Benislavskaya: „Vino să-ți iei rămas bun”.  Galina Benislavskaya s-a împușcat la mormântul lui Esenin. Ea a lăsat două însemnări pe mormântul lui. Una este o carte poștală simplă: „3 decembrie 1926. M-am sinucis aici, deși știu că după aceea și mai mulți câini îl vor ponegri pe Esenin... Dar lui și mie nu ne pasă. În acest mormânt, se află tot ce este cel mai prețios pentru mine ... ”

Ea este înmormântată în cimitirul Vagankovskoye, lângă mormântul poetului.

Isadora Duncan

Toamna 1921 - O cunoaște pe Isadora Duncan. Potrivit memoriilor contemporanilor, Isadora s-a îndrăgostit de Esenin la prima vedere, iar acesta s-a îndrăgostit imediat de ea. Pe 2 mai 1922, Serghei Esenin și Isadora Duncan au decis să se căsătorească conform legilor sovietice, întrucât aveau de făcut o călătorie în America. Ei au semnat la oficiul de registratură al Consiliului Khamovnichesky. Când au fost întrebați ce nume de familie au ales, ambii și-au dorit să aibă un nume de familie dublu - „Duncan-Esenin”. Așa a fost scris în certificatul de căsătorie și în pașapoartele lor. „Acum sunt Duncan”, a strigat Esenin când au ieșit în stradă. Această pagină a vieții lui Serghei Esenin este cea mai haotică, cu certuri și scandaluri nesfârșite. S-au despărțit de multe ori și s-au împăcat din nou. După nuntă, Esenin și soția sa au călătorit mult prin Europa, au vizitat Franța, Germania, Canada, Italia, Belgia și SUA. Duncan a încercat în toate modurile să creeze un nume pentru soțul ei: a organizat traducerile poezilor sale și publicarea lor, a organizat seri de poezie, dar în străinătate a fost recunoscut exclusiv ca un supliment al faimoasei dansatoare. Poetul s-a simțit inutil, neapreciat, a devenit deprimat, a început să bea, au existat frecvente certuri sfâșietoare între soți cu plecări și reconcilieri ulterioare. De-a lungul timpului, atitudinea lui Esenin față de soția sa s-a schimbat,  nu mai vedea în ea un ideal, ci o femeie obișnuită în vârstă. S-a îmbătat în continuare, o bătea ocazional pe Isadora, s-a plâns prietenilor că s-a lipit de el și nu se mai desprinde. Cuplul s-a despărțit în 1923 când Esenin s-a întors la Moscova.

A fost una dintre cele mai scandaloase căsătorii nu numai din Rusia, ci și din Europa. În ceea ce privește societatea puritană americană, perioada în care dansatoarea a făcut turneul în Statele Unite, însoțită de un tânăr soț rus, nu a fost uitat ușor. Duncan a fost lipsită de cetățenia sa americană, pentru a transmite astfel dezacordul cu acest cuplu neastâmpărat în lumea lor calmă și măsurată. Despre relația  lui Esenin cu Duncan au fost scrise sute de volume. Au fost făcute numeroase încercări de a dezvălui misterul relației dintre acești doi oameni atât de diferiți. Dar a existat un secret? Toată viața lui, Esenin, lipsit de o adevărată familie unită în copilărie (părinții lui s-au certat în mod constant, au trăit adesea separat, Serghei a crescut cu bunicii materni), a visat la confortul și pacea familiei. Este clar că Duncan, care era cu 18 ani mai mare decât Esenin și călătorea constant în turnee, nu a putut să-i ofere familia la care visa. În plus, Esenin, de îndată ce s-a căsătorit, a căutat să rupă lanțurile care îl legau.

Esenin și Nadezhda Volpin

În 1920, Esenin s-a întâlnit și s-a împrietenit cu poeta și traducătoarea Nadezhda Volpin. La 12 mai 1924, la Leningrad s-a născut fiul nelegitim al lui Serghei Esenin și Nadezhda Davydovna Volpin - un matematician proeminent, un cunoscut activist pentru drepturile omului, publică periodic poezie (doar sub numele Volpin). A. Esenin-Volpin este unul dintre fondatorii (împreună cu Saharov) al Comitetului pentru Drepturile Omului. 

Alexander Esenin-Volpin

Esenin a murit când cel mai tânăr fiu al său nu avea nici doi ani. Iar poetul îl văzuse doar de două ori. 
După ce a emigrat din Uniunea Sovietică în Statele Unite,  a lucrat la Universitatea din Buffalo și Boston, a fost implicat în evoluțiile științifice și a demonstrat o teoremă care a primit numele lui. Toată viața a scris poezii, a publicat lucrări de logică și de drept.
A murit în 2016 în America.

Esenin și  Sofia Andreevna Tolstaya

5 martie 1925 - o cunoaște pe nepoata lui Lev Tolstoi, Sofia Andreevna Tolstaya. Era cu 5 ani mai mică decât Esenin și sângele celui mai mare scriitor din lume îi curgea în vene. Sofia Andreevna era responsabilă de biblioteca Uniunii Scriitorilor. La 18 octombrie 1925 s-au căsătorit.  Sophia Tolstaya este o altă speranță neîmplinită a lui Esenin de a-și întemeia o familie. Provenită dintr-o familie aristocratică, după spusele prietenilor lui Esenin, foarte arogantă, mândră, ea cerea respect pentru etichetă și ascultare neîndoielnică. Aceste calități ale ei nu se puteau îmbina sub nicio formă cu simplitatea, generozitatea, veselia și caracterul lui Serghei. Dar după moartea poetului, Sofya Andreevna a îndepărtat diverse bârfe despre Wsenin, care precizau că poetul scria într-o stare de beție profundă. Ea, care a asistat în mod repetat la crearea poeziilor, a susținut că Esenin era foarte serios în ceea ce privește munca lui și nu s-a așezat niciodată beat la masa de scris. După moartea poetului, Tolstaya și-a dedicat viața colecționării, conservării, descrierii și pregătirii lucrărilor lui Esenin pentru publicare și a lăsat un memoriu despre el. Dependența de alcool, depresia, presiunea din partea cercurilor conducătoare au făcut-o pe soția sa să-l introducă pe poet într-un spital de neuropsihiatrie. Doar un cerc restrâns de oameni știa despre acest lucru, dar au existat binevoitori care au contribuit la instituirea monitorizării non-stop a clinicii. Cekistii au început să ceară lui P.B. Gannushkin, profesor al acestei clinici, extrădarea lui Esenin. Acesta din urmă a refuzat, dar Esenin, după ce a așteptat un moment convenabil, a întrerupt cursul tratamentului și, ascuns într-o mulțime de vizitatori, a părăsit instituția de neuropsihiatrie și a plecat la Leningrad.
Conform memoriilor lui N. Sardanovsky și scrisorilor poetului, Esenin era vegetarian de ceva vreme.

Pe 24 decembrie 1925, Serghei Esenin a sosit la Leningrad și a stat la hotelul Angleterre. Seara târziu, pe 27 decembrie, corpul lui a fost găsit în cameră. În fața ochilor celor care au intrat în cameră, a apărut o imagine îngrozitoare: Esenin, deja mort, sprijinit de o conductă de încălzire cu abur, cheaguri de sânge pe podea, lucrurile erau împrăștiate, pe masă zăcea un bilet cu versurile pe moarte ale lui Esenin „La revedere, prietene, la revedere... ” 

Data și ora exactă a morții nu au fost stabilite.
Trupul lui Esenin a fost transportat la Moscova pentru înmormântare, la cimitirul Vagankovskoye. Înmormântarea a fost grandioasă. Potrivit contemporanilor, niciun poet rus nu a fost îngropat așa.

Esenin și Maiakovski

Dintre clasici, l-a admirat pe Lermontov, inițial, apoi,evident, pe Pușkin. Când l-a întâlnit pe Aleksandr Block (unul din marii poeți ai Rusiei) nu a putut să-l privească și să-i vorbească, atât de emoționat era (întâlnea pentru prima oară un poet viu, mărturisea el). De la Block, marele Block!, va învăța lirica, apoi Esenin va deveni cel mare maestru al imagisticii din Rusia. În poezia sa, natura trăiește, sălciile au șolduri, sunt despletite, apusul este un vițel roșu tocmai fătat, luna ia în coarne norii, ovăzul are coamă, cerul e un blid albastru etc)
La vârsta de 20 de ani este publicat de reviste, este deja un nume. Întâlnirea cu Isadora Duncan a marcat o perioadă importantă a vieții sale. El avea 26 de ani, ea 43. S-au căsătorit, au călătorit prin Europa, apoi în America, de care Esenin nu a fost încântat deloc. Comunicarea dintre ei era dificilă, el nu știa engleză, ea nu știa rusa, se înțelegeau în limba franceză. Certurile dintre ei, bețiile, scandalurile culminate cu stricăciuni de prin hotelurile scumpe unde se cazau au stricat în mare măsură imaginea poetului în țara sa, mai ales că Rusia trecea printr-o perioadă grea de sărăcie.

 
Moartea sa este și acum sub semnul misterului. Esenin a fost găsit spănzurat cu cravata de caloriferul din camera de la hotelul Angleterre din Leningrad. Își tăiase venele. S-a considerat că s-a sinucis. Lucrurile nu sunt clare nici acum. 

O posibilă legătură cu moartea poetului ar putea avea faptul că într-una dintre ultimele poezii – „Țara ticăloșilor” – poetul scrie foarte tăios despre liderii Rusiei contemporane, ceea ce putea fi perceput de unii ca o expunere a regimului sovietic. Acest lucru a atras atenția sporită asupra lui din partea agențiilor de aplicare a legii, inclusiv a ofițerilor de poliție și a OGPU. În ziare au început să apară articole puternic critice despre el, acuzându-l de beție, lupte și alte acte antisociale. Din păcate, poetul, prin comportamentul său (mai ales în al doilea trimestru al anilor 1920) a dat temei pentru acest tip de critică. 

Un alt eveniment demn de luat în seamă în ce privește moartea poetului este faptul că la sfârșitul lunii noiembrie 1925, Sofya Tolstaya a convenit cu directorul unei clinici de neuropsihiatrie privată,  de la Universitatea din Moscova, profesorul P. B. Gannushkin, să-l spitalizeze pe poet în clinica sa. Doar câteva persoane apropiate poetului știau despre asta. La 23 decembrie 1925, Esenin a părăsit clinica și s-a dus la Leningrad, unde s-a cazat la nr. 5 al hotelului Angleterre.

Cu o săptămână înainte de moartea sa îl vizitase poetul Maiakovski, cu care Esenin era mereu în duel poetic. Oricât de mult se confruntau în planul poetic, Maiakovski ținea mult la Esenin. Văzând starea în care se afla acesta, a cerut de la prieteni să fie ajutat, dar niciunul nu a făcut nimic. Rivalitatea dintre cei doi era doar în planul poetic, Esenin era poetul care scria cu inima, Maiakovski opta pentru poezia scrisă cu mintea. Ce vreau să spun cu asta? Până la Maiakovski, poezia urma regulile de ritm și rimă, dar nu și cele de metrică. Acestea au fost introduse de Maiakovski! Cu metrica se intră deja în domeniul tehnic al poeziei. Ciudat este că și Maiakovski se va sinucide după cinci ani, lăsând un bilet pe care scria: „Dacă vrei să mori demn, trebuie să te sinucizi așa cum a făcut Esenin” (am citat din memorie). Aleksandr Block murise cu 4 ani înainte de Esenin, în fond, și el s-a sinucis, refuzând să se mai hrănească, cauzele fiind complexe - sărăcia, dezamăgirea, influența folozofiei lui Soloviov. 

De remarcat este faptul că în perioada în care a trăit Esenin NU se câștiga din poezie. Marii poeți ai Rusiei mureau de foame. Spre deosebire, Esenin a trăit din drepturile de autor ale poeziilor sale. Incredibil, dacă ne gândim că Block și alți poeți abia aveau ce mânca. 

În 1926, un jurnalist a vizitat locul nașterii lui Esenin. Trecuse doar un an de la moartea poetului. Acolo i s-a spus o poveste misterioasă despre familia lui Esenin. Potrivit sătenilor, totul în relația dintre Alexander și Tatiana (părinții săi) a fost în regulă până când s-a născut al doilea fiu al lor. Alexander Esenin nu a recunoscut copilul. Copilul a murit curând, dar după aceste evenimente, totul în familia lor s-a schimbat. Tatăl poetului a încetat să mai comunice cu mama sa câțiva ani, nu a trimis bani și nici nu i-a susținut financiar. Tatiana a cerut mai târziu divorțul, dar Alexander nu a fost de acord. Așadar, în copilărie, viitorul poet nu a cunoscut afecțiunea maternă. Și, poate, nu a fost o coincidență că ulterior a stabilit atât de des relații cu femei mai mature și mai ales, femei care par a fi un fel de prototip, lesne fiind asemănarea dintre ele.  A căutat în ele iubirea maternă. Faptul că a avut mereu dorința de a domina întotdeauna și în orice. După amintirile poetului însuși, în copilărie, a fost mereu un luptător și a umblat plin de vânătăi.  Acest comportament s-a datorat dispoziției și educației neliniștite, absurde (bunicul îl obliga uneori să lupte pentru a deveni mai puternic). Și, de asemenea, dorința de a se afirma și de a dovedi ceva. A devenit primul în toate. Mai întâi în lupte cu băieții din sat, apoi în poezie.  Primele influențe în poezia sa datează din copilărie. Bunica lui l-a introdus în arta populară și apoi el însuși a început să scrie poezie, imitând cântece. Merită spus că mama tatălui a lăsat o amprentă semnificativă asupra sufletului său. Celebra „Scrisoare mamei” i-a adresat-o mai degrabă ei decât femeii care l-a născut.

Dar să revin la Esenin și mai concret, la Poemul Omul negru, care este foarte important. Este un poem autobiografic unde este analizată întreaga sa viață, unde el se consideră un poet „chiar de elită, de-o putere nu prea mare”, este pomenită iubirea devoratoare dintre el și Isadora Duncan (pe care a iubit-o mult, se pare, deoarece chiar dacă ulterior a fost căsătorit cu nepoata lui Tolstoi, despre aceasta nu amintește în acest poem care este scris în anul morții sale). Poemul este terminat în data de 14 decembrie 1925, după o perioadă de 2 ani de lucru asupra lui. Pare a fi un poem-testament, pentru că,

în fond, poemul este un dialog pro-contra dintre poet și sinele său, Omul negru. La final, un cititor atent, poate realiza cine este, datorită faptului că el dispare după ce poetul lovește cu bastonul oglinda. (omul negru era reflexia sa în oglindă = sinele său).

 
Esenin a fost îndrăgit de popor pentru că el a scris despre viața satului ca nimeni altul. Țăranul copleșit de munca istovitoare a câmpului va înțelege ușor amurgul descris astfel: „Cerul, vaca ce-a fătat, viţeluşul roş şi-l linge”. Numai el, omul satului, va vedea mălinii arzând, va plânge citind „Scrisoare de la mama”: „că ești poet de seamă, n-am nicio bucurie, că faima cea deşartă mi te-a băgat în jug, era cu mult mai bine ca în copilărie, să fi umblat pe câmpuri, cu braţele pe plug”. Numai omul satului va simți durerea și chemarea mamei, indiferența față de destinul poetic, punând în prim plan munca de la câmp și apartenența față de sat. Dacă Aleksandr Block, Pușkin, au scris pentru elită!, Esenin rămâne poetul poporului, „ultimul poet cu satu-n glas”. Și dacă poezia sa este atât de iubită și de cunoscută în România, înfluențând mulți poeți români, asta se datorează excepționalelor traduceri ale lui George Lesnea.

 
Omagiu adus celui care a fost copilul bălai al Rusiei, Serghei Esenin.

Adina Velcea

Despre viața și opera lui Paul Gauguin

La 23 de ani, în inima Parisului, un tânăr se întorcea acasă. Fusese plecat timp de șapte ani pe mare, înrolat în marina comercială. Aflând cu doar câteva luni în urmă de moartea mamei, la întoarcerea în Franța, Paul Gauguin a fost luat „în primire” de către Gustave Arosa – un prieten apropiat al familiei, dar și un protector – așa cum avea să se dovedească mai târziu. Datorită lui, Paul Gauguin devine, cu succes, agent de bursă și tot mulțumită acestuia, Paul Gauguin se întâlnește cu pictura.

Cu toate că arta nu-i fusese neapărat străină – dat fiind că mama sa colecționa obiecte decorative din ceramică, din epoca pre-columbiană, Paul Gauguin nu a avut o relație strânsă cu arta decât în momentul în care a decis să devină pictor în întregimea timpului său, la 33 de ani.

Până la acel moment viața sa fusese împărțită pe mai multe continente, încă din copilărie. Așa a și rămas până aproape spre sfârșitul vieții. A căutat constant un ceva simplu, primitiv, sălbatic, o esență. Dacă a găsit-o sau nu, doar el ar fi putut ști. Ceea ce a rămas în urma sa vorbește despre frământări interioare, despre o viață zgomotoasă, despre etichete – toate împletite cu recunoașterea măiestriei sale artistice abia post-mortem.

Ce-mi place mie, însă, este să le descos și să înțeleg, un pic mai amănunțit, din ce ață-s construite viețile numelor celebre. Așa cum am descoperit și la Van Gogh, fiecare zbucium cară un bagaj moștenit. Iată-l pe cel al lui Gauguin!

Moștenirea de acasă

Atât de pe partea tatălui, cât și din partea mamei, moștenirile culturale au fost bogate. De meserie jurnalist, tatăl său, Clovis Gauguin, provenea dintr-o familie de antreprenori – numele de „gauguin” traducându-se drept „cultivator de nuci”. În ceea ce o privește pe mama sa, Aline Chazal, moștenirea se duce înspre Peru, o familie de aristocrați, ba chiar se menționează că ar fi fost descendenți ai mult-cunoscutei familii Borgia, din Europa.
În preajma nașterii sale, Franța era supusă unor revoluții, drept pentru care părinții săi hotărăsc să-și facă planuri de viață în Peru, acolo unde îi așteptau rudele mamei sale. Pe atunci micul Gauguin avea doar 1 an. Planurile păreau promițătoare. Clovis Gauguin intenționa să-și deschidă un ziar, cu atât mai mult cu cât rudele soției sale făceau parte dintr-o familie sus-pusă: fratele acesteia era președintele țării. Doar că nu le-a dus la capăt; a suferit un infarct în drum spre noua viață.
Aline Chazal rămâne singură cu doi copii: Paul și sora sa, Maria. Cu toate că lipsa tatălui sigur și-a pus amprenta cumva asupra copiilor, din punct de vedere financiar se spune că nu le-ar fi lipsit nimic. A locuit în aceeași casă cu președintele țării, a avut la dispoziție servitori și mai toate capriciile le erau îndeplinite.
A crescut învățând spaniola locală, dar și înconjurat de multă larghețe, de un peisaj colorat și exotic – câteva detalii pe care mai târziu le-a căutat constant și care i-au însoțit imaginația. Cu toate că nu s-a mai întors niciodată în Lima, cei șapte ani de acasă din Peru au stat la baza căutărilor ulterioare. Sau cel puțin așa se explică zbuciumul pe care nu l-a putut potoli decât refugiat în zone exotice.
La șapte ani se întoarce în Franța. Evenimentele politice din Peru o forțează pe mama sa către o decizie mai deloc confortabilă, dar sigură: întoarcerea în Paris, unde ajunge să lucreze ca croitoreasă. Acesta a fost un alt capitol despre care se spune că l-a dezechilibrat pe Gauguin. Întors în Franța, nu avea nici un „cârlig” care să-l ajute la adaptare: nu cunoștea deloc limba franceză, nu înțelegea locurile, nu avea prieteni.

Se adaptează din mers, urmează o școală navală, iar la 17 ani se înrolează în marina comercială, unde petrece șase ani. Întoarcerea acasă coincide cu moartea mamei și cu un nou capitol în viața sa: agent de bursă.
Până la acel moment, artistul Gauguin nu exista nici măcar în aspirațiile sale. Toate se schimbă atunci când îl întâlnește pe Gustave Arosa: cel care îl ajută să-și găsească un loc de muncă la Bursa din Paris, cel care-i face cunoștintă cu viitoarea soție, daneza Mette Sophie Gad și în al cărui anturaj descoperă lucrările artiștilor Camille Corot, Eugène Delacroix și Jean-François Millet. Atunci se naște pasiunea pentru pictură, în intimitatea colecțiilor de artă ale prietenului său, Gustave.

Paul Gauguin și Mette Sophie

11 ani ca agent de bursă

O ducea bine. Ca agent de bursă câștiga anual în jur de 30.000 franci (ceea ce ar fi echivalentul a 145.000 de dolari). O ducea bine deci. În paralel își continua hobby-ul pentru pictură, se căsătorise cu Mette Sophie, avea trei copii. Dinamica din elegantul arondisment 9, în care acesta locuia, era presărată cu discuții despre artă, cu cafenele frecventate de artiști Impresioniști – exista o sevă din care-și lua energia, ba chiar organizase și o expoziție, cu lucrări care nu au primit o critică bună.

În timpul liber vizita galerii de artă, achiziționa opere de artă, își înnodase prietenia cu pictorul Camille Pissaro – alături de care învăța să picteze.

„Gradinile din piața Vaugirard”, 1879

Însă în 1882, Franța atinge o criză economică (cea mai grea din secolul al XIX-lea), iar bursa din Paris se prăbușește.
Împreună cu familia se mută în Danemarca, în țara de origine a familiei sale. Timp de câteva luni încearcă să-și găsească clienți în calitate de vânzător de prelate, dar nu reușește. Nu se adaptează, nu cunoaște limba, danezii nu sunt foarte prietenoși cu el, dar nici familia soției. În cele din urmă, aceștia îi cer în mod insistent să plece. Astfel, Gauguin își părăsește familia.

Pictor full-time

În acest context, Gauguin plănuiește să devină pictor, la 33 de ani – ca o altă metodă prin care ar fi putut să-și susțină financiar familia. Doar că familia nu-i înțelege dorința și planurile; astfel este nevoit să-și vadă singur de drum. Poate cu inima strânsă din cauza separării, poate cu inima parțial bucuroasă pentru intrarea sa în lumea artei, Gauguin se întoarce în Paris. Dar scena nu mai arăta la fel, iar vânzările tablourilor sale mergeau greu. Sărăcia și deznădejdea erau cuvinte foarte prezente.

Cu toate acestea, pictatul a continuat. Și a evoluat. Au început călătoriile, datorită cărora percepția sa asupra picturii s-a schimbat. Dacă la început se concentra pe a reda un peisaj, influențat de prietenii săi impresioniști, care se concentrau pe reproducere, acuratețe, obiectivitate, ulterior Gauguin se sustrage acestei mișcări. Preferă să colecționeze momente, să sintetizeze, ca mai apoi să le redea prin culoare și să sugereze mai mult din viața interioară a subiectelor sale, decât din aparență. Acesta avea să fie primul pas înspre originalitatea picturii sale:

„NU COPIAȚI PREA MULT DUPĂ NATURĂ. ARTA ESTE O ABSTRACȚIE: EXTRAGE DIN NATURĂ ÎN TIMP CE VISEZI ÎN FAȚA EI ȘI CONCENTREAZĂ-TE MAI MULT PE A CREA DECÂT ASUPRA REZULTATULUI FINAL.”

Își dorește să evadeze, să caute locuri vii, sălbatice – Europa nu-l mai încânta din cauza imitațiilor, așa cum credea pictorul. Poate că în acest context s-au activat amintirile din Peru – de un misticism aparte – pentru că Gauguin începe să exploreze. Devine interesat și de arta japoneză, de cea africană. Îl cunoaște și pe Vincent van Gogh, alături decare pictează timp de nouă luni – cu toate că au rămas prieteni toată viața și s-au admirat reciproc, relația lor nu a fost plăcută – unii au ajuns și la teoria conform căreia Gauguin i-ar fi tăiat urechea lui Van Gogh cu sabia, într-un episod de furie. Amândoi aveau un temperament greu de stăpânit.

Exilul în Tahiti

Poate că artiștii aveau atunci un sine fragil sau poate că singurătatea îi făcea să fie așa. Van Gogh a suferit constant după afecțiune. Gauguin pare că ar fi căutat exilul, dar speranța sa, după cum se menționează, era să călătorească în Tahiti, să creeze la un nivel înalt, ca mai apoi să vândă și să o poată lua de la capăt. Să aibă un restart. Să cucerească prin creație și să devină celebru. Și…poate să-și recupereze familia.

Nu a fost așa. Și-a vizitat familia ultima dată în 1890, plecând înspre Tahiti ca înspre un obiectiv artistic. Cu toate că nu găsește acolo ceea ce așteptase – un paradis în termeni artistici, cele mai multe dintre picturile sale apreciate au fost pictate în acea perioadă. Au mai existat câteva întoarceri în Europa, dar restul vieții și-l petrece departe de familie.

„Femeie cu o floare”, 1891

„Fată din Tahiti”, 1892

Pictura îl însoțește, dar bolile fizice, alcoolul și drogurile îi devin parteneri, iar în cele din urmă aceștia îi pun și capăt, murind la doar 54 de ani, în casa construită de acesta, numită „Maison du Jouir” (Casa Plăcerii). Dar arta sa cucerește timpul, ajungând să fie o influență puternică asupra lui Pablo Picasso, Henri Matisse, dar și asupra altor mișcări artistice, precum cubismul.

Cariera nu este o scară cu o singură direcție, pe care urci la infinit, fără să te uiți în stânga, în dreapta. Dar nici una pe care stagnezi la nesfârșit. Cel puțin nu ar trebui să fie așa. Dacă ar fi fost, n-am fi avut un Paul Gauguin despre care să povestim acum.

articol  Daniela Pasăre

Sursă fotografii: Wikipedia

sursă articol: https://coverstories.ro/viata-si-framantarile-interioare-ale-lui-paul-gauguin/

De ce Freddie Mercury și-a numit piesa BOHEMIAN RHAPSODY

De ce durează fix 5 minute și 55 de secunde? Despre ce este cu adevarat aceasta melodie?
Filmul a avut premiera pe 31 octombrie deoarece single-ul a fost auzit prima dată pe 31 octombrie 1975. Este intitulat pentru că „Rapsodia” este o piesă muzicală complexa , compusă în diferite părți și subiecte unde se pare că nicăieri nu are legătură cu celălalt. Cuvântul „rapsodia” vine din greacă și înseamnă „asamblarea părților unui cântec. „Cuvântul „boem” se referă la o regiune din Republica Cehă numită Boemia, unde s-a născut Fausto, protagonistul operei care îi poartă numele scrisă de dramaturgul și romancierul Goethe. În opera lui Goethe, Fausto era un bătrân foarte inteligent care știa totul, mai puțin misterul vieții. Când nu o înțelege, decide să se otrăvească.
Chiar în acel moment clopotele bisericii bat și el iese în stradă. Înapoi în camera lui, găsește un câine. Animalul se transformă într-un fel de om. Totul se rezumă la diavolul Mefisto. Acesta, îi promite lui Fausto că va trăi o viață plină și nu va fi făcut de rușine în schimbul sufletului său. Fausto intră, întinerește și devine arogant. Face cunoștință cu Gretchen viitoarea sa soție . Soția și fiul său au murit. Fausto călătorește prin timp și spațiu și se simte puternic. Să îmbătrânești din nou mă simt din nou mizerabil. Pentru că nu a încălcat legământul cu diavolul, îngerii se ceartă pe sufletul său. Această lucrare este esențială pentru înțelegerea Bohemian Rhapsody.
Melodia vorbește despre însuși Freddie Mercury. Fiind o rapsodie întâlnim 7 părți diferite:
Primul și al doilea act A capelă.
Al treilea act din Balada.
Al 4-lea act solo la chitară
Al 5-lea act de operă.
Al 6-lea act rock.
Actul 7-a "coda" actul final
Cântecul vorbește despre un băiat sărac care se întreabă dacă viața asta este reală sau este imaginația lui distorsionată trăind o altă realitate. El spune că, chiar dacă va înceta să trăiască, vântul va continua să bată fără existența lui. Așa că fă un pact cu diavolul și vinde-i sufletul.
Când a luat această decizie, fuge să-i spună mamei sale și îi spune...
"Mamă, tocmai am omorât un om, i-am pus un pistol la tâmplă și acum e mort. ” Mi-am aruncat viața la gunoi. Dacă nu mă întorc mâine mergi mai departe ca și cum nimic nu mai contează... „Acel om care ucide este el însuși, Freddie Mercury însuși. ”
Dacă nu reușește să împlinească legământul cu diavolul, va muri imediat. Își ia rămas bun de la cei dragi, iar mama lui izbucnește în lacrimi, lacrimi și plânsete disperate care vin din notele de chitară ale lui Brian May. Freddie, speriat strigă „Mamă, nu vreau să mor” Freddie se află într-un plan astral unde se vede: „Văd o mică siluetă a unui bărbat” (vezi o mică siluetă de bărbat).. "Scaramouche, ai de gând să ai o luptă/luptă? "
Scaramouche este „scaramuza” o dispută între armate cu călăreți (4 călăreți de cai ai Apocalipsei răului luptă împotriva forțelor binelui pentru sufletul lui Freddie) și continuă să spună „Tunetul și fulgerul mă înspăimântă foarte foarte tare” (adevărat o s și fulgerele mă sperie prea tare). Această frază apare în Biblie, exact în Iov 37 când spune.. „tunetele și fulgerele mă înspăimântă: inima îmi bate în piept” Mama lui văzându-l atât de speriat de decizia luată de fiul ei, pledează să-l salveze de pactul cu Mefisto. "E doar un copil sărac... „Iartă-ți viața de această monstruozitate. Ce vine ușor, ușor pleacă, îl lași să plece? „S-au auzit cererile Lui și îngerii coboară să lupte împotriva forțelor răului. „Bismillah (cuvânt arab care înseamnă „În numele lui Dumnezeu”) este primul cuvânt care apare în cartea sfântă a musulmanilor, Coranul. Așa că Dumnezeu însuși apare și strigă: nu te vom părăsi, lasă-l să plece. "
În fața unei astfel de confruntări între forțele binelui și răului, Freddie se teme pentru viața mamei sale și îi spune „Mama mia, mama mia lasă-mă să plec” (mamă, lasă-mă). Se întorc urlând din cer că nu-l vor părăsi, iar Freddie strigă „nu, nu, nu, nu” și spune „Belceb ú (Domnul Întunericului) poate a pus un diavol cu mama ta. "Freddie aduce un omagiu lui Wolfgang Amadeus Mozart și Johann Sebastian Bach când cântă... „Figaro, Magnifico” referindu-se la „Le Figaro” al lui Mozart, considerată cea mai mare operă din toate timpurile, și „Magnificat” al lui Bach. Termină partea de opera și rupe partea de rock. Diavolul, mânios și trădat de Freddie prin neîmplinirea legământului, îi spune „Crezi că mă poți insulta în acest fel? Crezi că poți veni la mine și apoi să mă abandonezi? Crezi că mă poți iubi și să mă lași să mor? "
Este înfricoșător cum Domnul răului se simte neputincios în fața unei ființe umane, înainte de pocăință și iubire. Pierduta bătălia, diavolul pleacă și ajunge în actul final sau "coda" unde Freddie este liber și acel sentiment îl consolează. Gongul care închide melodia sună. Gongul este un instrument folosit în China și în Asia de Est îndepărtată pentru a vindeca oamenii aflați sub efectele spiritelor rele.
5:55 minute e greu. Lui Freddie i-a plăcut astrologia și 555 în numerologie este asociată cu moartea, nu fizică, ci spirituală, sfârșitul unui lucru în care îngerii te vor păzi. 555 este legat de Dumnezeu și divinul, un sfârșit care va începe o nouă fază.
Și cântecul cântă ajunul Sfinților pentru prima dată. Un festival numit „Samhain” Celtic pentru a sărbători tranziția și deschiderea către o altă lume.
Celtii credeau că lumea celor vii și a celor morți era aproape unită, iar în ziua celor decedați ambele lumi s-au unit permițând spiritelor să se mute pe partea cealaltă. Nimic din Bohemian Rhapsody nu este ocazional.
Totul este foarte măsurat, lucrat și are un înțeles care transcende dincolo de doar un simplu cântec. A fost votat la nivel global ca fiind cel mai grozav cântec al tuturor timpurilor.
Acest subiect implica o schimbare radicală în Queen ca și cum ar fi făcut de fapt un pact cu diavolul, le-ar fi schimbat viața pentru totdeauna și i-ar fi făcut nemuritori.

[Scris de Jorge Palazón, Madrid, Spania]

Despre Paul Celan și ultimele sale clipe

Cine era necunoscutul al cărui trup Sena l-a purtat în aval, autoritățile găsindu-l la zece kilometri de Paris, pe 1 mai 1970? Cine era bărbatul de nici cincizeci de ani, cetățean francez, în buzunarele căruia se aflau două bilete nefolosite la un spectacol după „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett? Cum ar suna, pe scurt, povestea lui, dacă am da timpul înapoi?

Iată-l îndreptându-se spre Mont Mirabeau pe acest bărbat arătos, căruia nu-i mai place de ani buni să trăiască. Iată-l pe poetul care-și ascunsese moartea în versuri și care, alegându-și astfel sfârșitul, intra în galeria sinucigașilor postHolocaust precum Jerzy Kosinski, Tadeusz Borowski și Primo Levi.

Rămâne departe de noi, nu îl putem vedea în ziua aceea de luni, 20 aprilie 1970, cum urcă pe Pont Mirabeau, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai lung și cel mai înalt pod din Paris. Cum este această ultimă zi, sau noapte, căci nu se știe exact? Un calvar, ne putem imagina, un calvar pe care Paul Celan nu mai vrea să-l trăiască. Nimic nu e cum, când și unde trebuie în viața omului. Iar după Holocaust filosofia nu mai e de niciun ajutor. Ce s-a petrecut în interiorul acestei ființe dornice de neant în ultimele 24 de ore poate că e anticipat în poezia lui. Noi nu putem decât să ne întoarcem în timp și să încercăm o schiță de portret în care nu e loc de detalii.

Pe numele său adevărat Paul Antschel, se naște în 1920 într-o familie de evrei, la Cernăuți. Acasă se vorbea germană, dar și română, ucraineană sau idiș. Primii optsprezece ani din viața viitorului poet au ritmul vieții din vechiul oraș al Imperiului Austro-Ungar. După 1900, grație legăturilor strânse cu Viena, la Cernăuți se trăise ca într-o metropolă. Comerțul mergea strună, gazetele aduceau mereu vești, se tipăreau cărți în mai multe limbri, teatrele propuneau spectacole, școlile de diferite feluri se îngrijeau de viitor. Dar istoriei nu-i place liniștea și tulbură mai mereu valurile. Așa că trimite imediat nori de furtună.

În 1938, Paul Antschel merge în Franța, la Tours, să studieze medicina, pentru că numerus clausus îi obligă pe evrei să plece în străinătate. Este anul în care face cunoștință cu Parisul, unde rămâne la un unchi din partea tatălui, vizitează orașul și câteva muzee, vede câteva spectacole de teatru care rămân istorie. Peste un an, în vacanță, se întoarce în orașul natal din Bucovina, anexat la Rusia din 1940, dar, din cauza evenimentelor, nu mai poate reveni în Franța. Istoria e hotărâtă, se grăbește să-și urmeze planul ei pentru milioane de suflete care așteaptă înfrigurate o soluție.

Pe marginea prăpastiei, cu moartea bătându-i pe umăr, poetul obsedat de neant și de absurdul existențial petrece anii de război aproape de moarte. Ea îl cruță, dar nu îi cruță pe cei dragi, iar moartea lor atârnă greu în destinul lui Paul Celan. De fapt, va atârna decisiv într-o balanță care nu se va mai echilibra niciodată. După ce e deportată într-un lagăr de concentrare, mama lui este ucisă de naziști, tatăl moare de tifos, iar el e trimis, în 1943, într-un lagăr de muncă forțată din Moldova.

Tânărul atras de poezia suprarealistă, care face traduceri și scrie eseuri, înțelege repede că vor veni la putere comuniștii și caută scăpare. Ca să poată scrie, Paul Antschel trebuie să devină Paul Celan. Dacă identitatea sa se schimbă sau în ce sens se schimbă poezia lui, care trimite neîncetat la Biblie, la Psalmi, la Shakespeare, la Hölderlin și Büchner, se va putea spune mai târziu. La asta vor reflecta psihanaliștii atrași de lumea lui cenușie, în care rar se arată lumina. După ce traduce și editează cărți la București, trăiește un an la Viena și, într-o zi de vară, pe 13 iulie 1948, ajunge la Parisul pe care nu-l va mai părăsi decât atunci când va părăsi viața.

1948 este un an capital în destinul lui Paul Celan. Acum începe cu adevărat capitolul parizian, la un hotel, poetul trăind din traduceri. Își petrece zilele și nopțile în compania scrierilor lui William Shakespeare, Fernando Pessoa, André Breton, Paul Valéry, Emil Cioran etc., protagonist al unui exil în care rar există zile senine.

Cum să mai poți scrie poezie după Auschwitz, se întreba Theodor W. Adorno, cum să nu fie asta o barbarie? Așadar, scriind poezie după Auschwitz, Paul Celan este un bărbat care se luptă în fiecare zi să mai trăiască. Anul 1948 este și anul în care apare Todesfuge, cel mai cunoscut poem al său și una dintre scrierile fundamentale pentru poezia modernă postbelică. În volumul intitulat Paul Celan și „meridianul” său. Repere vechi și noi pe un atlas central-european, Andrei Corbea explică momentul: „Apariția în 1947 în «Contemporanul», în versiune românească, a Tangoului morții, publicat în germană abia un an mai târziu, în placheta vieneză Der Sand aus den Urnen, simbolizează momentul de vârf al popasului bucureștean și al celui «în limba română» al poetului ce doar de aici încolo se va numi Paul Celan; el anunța și o despărțire, căci numai câteva săptămâni după aceea semnătura revenea în «Agora» lui Ion Caraion sub primele sale poeme germane tipărite de el vreodată (…), iar «Revista lierară» semnala «pozitiv» publicarea «în traducere» a «poetului german Paul Celan». Opțiunea fusese, așadar, făcută, iar aventuroasa trecere a frontierei și a Cortinei de Fier spre Occident, cu scurtul intermezzo vienez și stabilirea la Paris, este la rândul ei încărcată de simbolul «alegerii» limbilor. Limba română devine brusc una pasivă, iar locul ei în comunicarea curentă îl ia franceza (…). Românește va mai vorbi rareori, poate cu Cioran, cu Gherasim Luca sau cu alți exilați și, din când în când cu vizitatori de la București, pe care îi va întâlni după 1964 (…)”

Nu doar un an al despărțirii, ci și un an al descoperirii, 1948 îl pune pe tânărul de 27 de ani care și-a pierdut părinții în Holocaust și a fugit de la București la Viena, prin Budapesta, față în față cu tânăra Ingeborg Bachmann, psionată de filosofie, care-și scrie doctoratul despre Martin Heidegger. În capitala Austriei începe contrarianta lor poveste de dragoste, nu suficient de puternică încât să dărâme ziduri, nu suficient de excentrică încât să convingă cercurile suprarealiste, dar suficient de reală încât să lase în urmă scrisori și o mulțime de întrebări. Publicate mai târziu în Franța, aceste mărturii spectaculoase și dureroase se pot citi acum și în română, în volumul „Timp al inimii”, care cuprinde și corespondența dintre Paul Celan și scriitorul Max Frisch, publicat la Editura Art.

Anii parizieni sunt însă și ani de construcție. Exilatul care descoperă, de exemplu, Cartierul Latin, tărâm prin excelență al exilaților, o cunoaște în 1951 pe Gisèle de Lestrange, o aristocrată catolică, pictoriță, pe care un an mai târziu o ia de soție și cu care își construiește o viață de familie. Imperfectă, e drept, dar ca orice altă viață de familie. Împreună, au doi fii, dintre care trăiește doar al doilea, Eric, viitor artist de circ. În 1955, Paul Celan primește cetățenia franceză, apoi începe să susțină cursuri la L’École Normale Supérieur, unde există și astăzi o sală care îi poartă numele, alături de Sala „Samuel Beckett”, și la l’Institut d’Études germaniques.

Capitolul parizian este unul complicat. Cu doi ani în urmă, în viața poetului se declanșase un război urât, care nu va rămâne fără consecințe asupra stării sale: campania de calomnii declanșată împotriva lui de văduva lui Ivan Goll, care îl acuza că a plagiat scrieri ale soțului ei, campanie care va continua cu îndârjire ani în șir și care va contribui semnificativ la șubrezirea stării de spirit a poetului, care, deși nu prea mai iese decât în Germania, din când în când, pentru lecturi publice, continuă să scrie poezie și să corespondeze cu Ingeborg Bachmann.

Fragilizarea lui este, de fapt, continuă. Crizele de delir sunt din ce în ce mai dese, astfel încât în 1965-1966 Paul Celan ajunge într-un spital de psihiatrie. Nu trece mult și ele se agravează. Nu trece mult și are loc o tentativă de a-și ucide soția. Timpul se grăbește, lucrurile o iau razna. Sindrom posttraumatic legat de Șoah, spun psihiatrii, plus o depresie gravă.

În 1967, după ce se separă de soție, în urma unui episod sever, locuiește într-un mic studio de pe Rue Tournefort, unde reușește să scrie în continuare poezie, iar în noiembrie 1969 undeva pe Bulevardul Emile Zola, dar e un loc unde nu se instalează cu adevărat, un loc de trecere, un loc care nu îi aparține și căruia el nu îi aparține nicidecum.

Moartea pândește peste tot, poezia lui absoarbe, iar ființa lui e absorbită de ea. Moartea a fost în trecutul lui, este în prezent și va fi, fără îndoială, și în viitor, îl așteaptă acolo, într-o formă pe care nu o vede nici măcar el. De-acum, rațiunea a ieșit din scenă și l-a lăsat pe poet să cutreie orașul atâtor exilați, celebri și anonimi, și să se oprească în dreptul unui pod. Din câte se pare, Pont Mirabeau, în 20 aprilie 1970, locul din care a privit ultima dată orașul acesta în care și-a dorit atât să ajungă. Acolo, într-o zi de primăvară, aproape de locuința sa, s-au sfârșit capitolul parizian și viața însăși. Acum, măcar la cincizeci de ani de la moartea lui, poate că poemele, eseurile și scrisorile lui ar trebui citite de cât mai mulți. Ar fi cea mai bună cale de a ne apropia de necunoscutul care s-a oprit ultima dată pe Pont Mirabeau.

Un articol de Monica Andronescu

sursa https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-paul-celan-poetul-care-s-a-aruncat-in-sena/

Povestea Castelului Calendar din Zau de Câmpie

Moşia din Zău de Câmpie a intrat în posesia familiei Ugron în a doua jumătate a secolului 18., prin căsătoria lui István Ugron cu baronesa Anna Bánffy. Posesiunea din Zau a făcut parte din zestrea baronesei, astfel că soţii s-au stabilit pe moşie şi au fondat „ramura din Zău de Câmpie” a familiei nobiliare Ugron. Moşia a intrat pe rând în posesia succesorilor, iar în anii 1860 Sándor Ugron (1826–1901) s-a instalat în moşie împreună cu soţia sa, Rozália Kendeffy din Râu de Mori (1836–1898). Dintre cei patru copii ai cuplului, Miklós (1858–1899) a fost moştenitorul averii, dar după moartea lui prematură, fratele său István a primit moşia. Pe vremea respectivă István Ugron a fost angajat ca și consul în Tbilisi, iar pe domeniul din Zău a existat un conac vechi, o casă de oaspeţi, un parc şi o criptă familială. Ugron a iniţiat construirea unui nou castel în 1908, la 9 ani după ce a moştenit proprietatea.

Construit pe un deal de lângă localitatea Zău de Câmpie, în anul 1911, Castelul-Calendar nu este doar o legendă.  Vechile înscrisuri spun că acest castel a fost contruit între 1909 şi 1911 sau 1912 de către baronul Istvan Ugron. La prima vedere nimic deosebit, însă ciudăţenia apare la o privire mai atentă. Castelul are 4 turnuri, 7 terase, 12 intrări, 52 de camere, 365 de ferestre. Toate îmbină perfect durata timpului „închis” între cărămizi şi mortar. Cele 4 turnuri semnifică cele 4 anotimpuri, cele 7 terase sunt cele 7 zile ale săptămânii, cele 12 intrări reprezintă cele 12 luni ale anului, cele 52 de camere amintesc de cele 52 de săptămâni dintr-un an, iar cele 365 de ferestre simbolizează cele 365 de zile ale anului.

Istvan Ugron

Lucrările de execuţie ale castelului au fost demarate în 1908, în lipsa lui Ugron. Supravegherea execuţiei a fost asigurată de un inginer clujean, György Koncz, căruia i-a fost atribuit greşit şi elaborarea proiectelor de construcţii de către o revistă de specialitate din epocă (Vállalkozók Lapja). Execuţia lucrărilor i-a revenit antreprenorului Dániel Handler: el a administrat suma pentru construcţie (mai mult de 160.000 de coroane) şi el a subcontractat anumite lucrări unor specialişti. Cei mai importanţi meşteri, care au participat la lucrările edificiului, au fost István Németh (cioplirea blazonului de pe faţadă), Imre Kapcza (scara în spirală) şi sculptorul Lajos Brósz.
Castelul are planul în formă de L, o lungime de 50 de metri.

Istvan Ugron, pe atunci ambasadorul Austro-Ungariei în Rusia,  a cerut să fie ridicat ca mărturie a iubirii veşnice pe care o purta pentru una dintre fiicele ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Legendele vechi spun despre baronul Ugron că a fost ambasadorul Imperiului Austro-Ungar la curtea ţarului Rusiei. Aici, baronul s-a îndrăgostit de una din fiicele ţarului, şi anume de ducesa Olga Romanov. 

ducesa Olga Romanov

Ducesa l-ar fi acceptat, dar pretențiile ei au fost mult prea mari. Aceasta i-a cerut baronului să paveze drumul către castel cu bani de aur. Și baronul s-a apucat de treabă. Ambasadorul îndrăgostit a dat poruncă muncitorilor pentru a-i îndeplini hatârul iubitei. Doar că pe la jumătatea drumului prințesa a cerut ca banii de aur să fie puși în cant, pentru ca nimeni să nu pășească pe coroana împăratului, potrivit acesteia reprezenta o lipsă de respect și loialitate față de împărat. Ugron a dat din nou poruncă pentru refacerea drumului, doar că de data aceasta nu i-au ajuns banii pentru întreaga porțiune de drum. Văzându-se neputincios și incapabil să îndeplinească cerințele femeii iubite, baronul Istvan Ugron a încetat o vreme să îi mai facă curte prințesei. Baronul a rămas fără bani.

Familia ţaristă a fost detronată în 1917 de revoluţia bolşevică, iar din ordinul lui Lenin toţi membrii familiei imperiale au fost executaţi. Vestea a venit ca un trăsnet în castelul de la Zau al baronului, care, după acest tragic eveniment s-a retras definitiv din viaţa publică. Veşnic neconsolat, baronul a trecut în nefiinţă în 1945 la Turda, nu înainte de a dona măreaţa construcţie, în care urma să îşi petreacă restul zilelor cu frumoasa prinţesă din Rusia. Castelul a fost dat uitării.

La parter, fostele încăperi reprezentative sunt grupate în jurul holului mare central, care cuprinde şi scara principală. Ca plan, în stânga holului erau Salonul Oriental, Salonul de turn hexagonal, sufrageria şi un salon mic; în spatele holului era un bufet; în dreapta erau: Salonul de Pipe, încăperea turnului rotund. În aripa mai scurtă, perpendiculară, au fost amenajate sala de luat micul dejun şi camere de dormit. La etaj s-au construit camere numai în partea din stânga holului, aici fiind înşirate camerele de oaspeţi, un salon pentru oaspeţi şi camera învăţătorului, iar în turnul mic circular a fost plasat grupul sanitar pentru oaspeţi.
Din amenajarea interioară iniţială au rămas numai câteva uşi neogotice şi structura holului central, conceput într-un stil eclectic, care îmbină elemente decorative preponderent neoromanice şi neogotice.
István Ugron a avut o mare pasiune: aceea de a colecţiona tablouri şi alte opere de artă. Avea o colecţie de piese cumpărate în timpul misiunilor sale diplomatice şi a excursiilor sale în străinătate: operele unor pictori contemporani polonezi, sârbi şi orientali, dar şi preţioase obiecte de artă, covoare orientale şi arme. Toate acestea, împreună cu mobilierul, au fost risipite după naţionalizare.
După însemnările proprietarului, construcţia s-a avansat cu greu, castelul fiind finalizat doar în anul 1912, dar mobilierul a fost executat în 1918. 

Masa cu două scaune și dulapul-vitrină, singurele piese de mobilier din Castelul-calendar, care au scăpat de distrugere, se află la Muzeul de Istorie din Turda

Bătrânul Ugron a cedat castelul în 1925 lui István Bánffy, fiul lui János Bánffy, rezervând pentru sine numai câteva camere. István Ugron a locuit mai degrabă la Cluj, unde în 1948 a şi murit într-un azil de bătrâni. Peste un an proprietatea din Zau de Câmpie a fost naţionalizată, iar piesele de mobilier au fost luate de oficiali. Până în 1954 în castel a funcţionat un centru de colectare de cereale, apoi între 1954–1959 şcoala locală cu clasele VI–VII., iar între 1959–1962 şcoală profesională agricolă. În 1963 castelul a fost transformat în centru de plasament pentru copii, administrat de Consiliul Judeţean Mureş. În iulie 2012 centrul a fost desfiinţat şi încă nu se ştie viitoarea funcţie a clădirii golite.

Timp de trei ani oamenii locului au fost obligaţi să muncească acolo, gratuit, cu uneltele şi cu animalele lor. Castelul de la Zău de Câmpie nu a fost vizitat foarte des de baron. Cu toate acestea a fost ridicat din ambiţia lui de a construi o reşedinţă de vară cu totul şi cu totul deosebită, diferită de orice altă reşedinţă. În perioada comunismului a fost preluat de stat şi a primit mai multe destinaţii în timp. Mobilierul a fost confiscat de conducerea comunistă şi transferat la Turda, unde era pe atunci centrul de judeţ.

În anul 1925, Ugron a cedat castelul lui István Bánffy, rezervând pentru sine numai câteva camere, iar ulterior, în anul 1948 baronul avea să moară la Cluj, într-un azil de bătrâni. După un an, în 1949, proprietatea a fost naţionalizată, iar piesele de mobilier au fost luate de oficiali. Până în 1954 în castel a funcţionat un centru de colectare de cereale, apoi între 1954–1959 şcoala locală cu clasele VI–VII., iar între 1959–1962 şcoală profesională agricolă. În 1963 castelul a fost transformat în centru de plasament pentru copii, administrat de Consiliul Judeţean Mureş.

Din păcate, starea construcţiei se agravează însă pe zi ce trece.

sursa https://coltisorderomania.ro/2021/04/10/ati-auzit-de-castelul-calendar-din-transilvania/

Palatul Baroc din Oradea

În 1692, după ce administraţia otomană a fost izgonită din Oradea, catolicismul a pus din nou stăpânire pe judeţ, deşi la acel moment lipseau construcţiile tipice instituţiilor ecleziastice. În următorul secol s-au ridicat mai multe biserici, însă niciuna nu a fost considerată destul de reprezentativă, încât să îndeplinească atributele necesare unei catedrale. 

Prin urmare, episcopul Forgacs Pal, la 1 mai 1752, a dispus ridicarea unei catedrale după planurile arhitectului Giovanni Battista Rica, Basilica Romano-Catolică. Următorul episcop, Patachich Adam, a considerat foarte importantă realizarea unei reşedinţe episcopale în imediata apropiere a catedralei. 

„La palatul episcopal piatra de temelie a fost pusă la 23 mai 1762, arhitectul noii clădiri fiind Franz Hillebrandt iar conducătorul lucrărilor, Johann Michael Neumann”, notează Liviu Borcea, în „Memoria Caselor”. 

Patru ani mai târziu, lucrarea era aproape gata, rămânând de terminat lucrările interioare. Capela era finalizată în luna septembrie a anului 1776, fiind pictată în frescă de către Johann Nepomuk. Fresca se axează pe tema penitenţei, a suferinţei ca modalitate de a experimenta graţia divină. Sala festivă a fost decorată mai târziu, în 1879, de către pictorul Franz Storno.  

Planul construcţiei ilustrează inspiraţia franceză prin forma de “U”. Parterul are ferestrele terminate în segment de arc, fiind tratat ca un soclu pentru etajele unite prin pilaştri. Ferestrele de la etajul întâi sunt prevăzute cu coronamente în segment de cerc sau în formă de acoladă, având în interiorul lunetei busturi figurative realizate din stuc. Ferestrele de la etajul al doilea sunt ovale şi sunt încoronate de scoici realizate din stuc. La potenţarea motivului central al faţadei contribuie şi rotunjirea expresivă a colţurilor rezalitului şi acoperişul dublu. 

Palatul păstrează vestigii ale lumii baroce, printre care pictura capelei, sobele de faianţă în stil baroc şi rococo, decorate fantezist. Potrivit celor menţionate de Peter I. Zoltan în „Clădirile monument istoric al Oradei”, edificiul reflectă trăsăturile arhitecturii baroce din sudul Germaniei. 

Cele mai multe analogii trimit la reşedinţa episcopală din Wurzburg, creaţie a lui Johann Balthansan Neumann, la ridicarea căreia asistase şi Franz Anton Hillebrandt. Cele două clădiri au în comun atât planul în formă de “U”, cât şi elementele de décor şi forma mansardei. În spaţiul Ungariei, clădirea are analogii cu palatele Feltolgy şi Bukkosd. 

„Palatul Episcopal este cea mai grandioasă operă a lui Hillebrandt şi îl reprezintă în totalitate”, scrie Peter I. Zoltan. 

În timpul perioadei 1945-1989, clădirea a fost folosită mai întâi ca azil pentru revoluţionarii comunişti greci refugiaţi în România. În 1970 edificiul a fost trecut în proprietatea statului şi renovat în urma deteriorărilor produse de refugiaţi, găzduind apoi colecţiile Muzeului Ţării Crişurilor. 

După un controversat proces de revendicare, dreptul de proprietate asupra palatului a fost recunoscut vechiului proprietar, clădirea fiind restituită catolicilor.

sursa https://adevarul.ro/locale/oradea/secretele-palatului-baroc-oradea-cladirea-365-ferestre-zi-anului-1_5649d01b7d919ed50e47ca0a/index.html

http://www.voyagetube.com/unitate-obiective.php?id=190

Întâlnirea micului pianist Corneliu Gheorghiu cu marele Enescu

După aproape un secol, Botoșanii nu mai au aproape nimic din gloria orașului de odinioară. Parfumul fostelor grădini ce concurau cu cele ale marilor capitale europene, casele modelate în linii arhitectonice care mai păstrează și astăzi, chiar în ruină fiind, parfumul de epocă, oamenii pentru care arta însemna mai mult decât colecții de fotografii lângă monumente suferinde...

1931 a fost Anul Enescu, în care marele compozitor rotunjea o jumătate de secol. Sărbătorit în întreaga lume, aniversarea maestrului nu putea fi ignorată de către botoșăneni.
Nu era prima dată când George Enescu revenea pe pământul natal spre a concerta. Avea doar 13 ani când a cântat în sala Liceului Laurian, în cadrul unui recital de caritate pentru spitalul de copii din oraș.

Revine la Botoșani în martie 1912, în debutul unei serii de concerte incluse în turnee naționale. În noiembrie 1914 cântă la Dorohoi, de asemenea în cadrul unor concerte caritabile ale Crucii Roșii. Susține mai multe concerte pentru răniții de război (februarie 1915 - Botoșani, mai 1917 - Dorohoi şi Botoşani).
Și se întoarce constant: aprilie 1921 - Botoșani, aprilie 1923 - Dorohoi și Botoșani, mai 1923 - Botoșani, martie 1927 - Dorohoi și Botoșani, aprilie 1929 - Botoșani, mai 1929 - Dorohoi, noiembrie - 1931 Dorohoi și Botoșani, noiembrie 1936 - Botoșani, noiembrie 1937 - Botoșani.

Enescu era admirat, iubit, aplaudat, adulat la Botoșani. Semnificative sunt cuvintele profesorului de muzică Mihai Grigore Posluşnicu, care scria în paginile „Informatorului” din 25 aprilie 1931:
„Gândul românesc se îndreaptă, cu deplină admiraţie, cătră desăvârşita artă, trecută, de mult, în domeniul musicei universale, a lui George Enescu. Trebue să mărturisim de la ’nceput, după cum spune emeritul critic musical Emanoil Ciomac, că geniul lui Enescu ne desarmează şi, de câte-ori vorbim de el, riscăm să cădem iarăşi în laude, cari pot părea, dela o vreme, banale”.

Enescu 50 de ani: Concertul din 13 noiembrie

George Enescu împlinea 50 de ani, iar botoșănenii aveau să îl sărbătorească în mare fast și admirație.
Cu doar o zi înainte, pe 12 noiembrie, Enescu primise aplauze la Dorohoi. Marele muzician se afla într-un tur care începuse la Giurgiu, pe 22 octombrie. De la Botoșani, Enescu a trecut Prutul către Chișinău, apoi a concertat în Iași, Timișoara, Oradea, Cluj, până la Sighișoara. Nu putem trece cu vederea că marele Enescu susținea aceste evenimente în scop caritabil, după cum aflăm și din procesul-verbal al ședinței Comisiei Interimare a județului Dorohoi, în care s-a stabilit sărbătorirea lui George Enescu, cu ocazia împlinirii a 50 de ani (cf. ”Memoria Arhivelor botoșănene. George Enescu”, Muzeul Județean Botoșani, 2016):

”Dl Prefect Eduard Bubure pune chestiunea asupra marelui artist Gh. Enescu, ca fiu al acestui județ, care a împlinit etatea de 50 de ani, și de datoria cetățenilor și a întregii populațiuni a județului este de a sărbători pe marele artist, care a dus faima neamului românesc și peste Ocean și, după cum s-a hotărât de un Comitet din orașul Dorohoi ca în ziua de 12 noiembrie curent, când marele artist urmează a da un concert în orașul nostru în scop filantropic, marele artist să fie sărbătorit cu ocazia împlinirii a 50 de ani, și cum se cer unele cheltuieli, propune a se deschide un credit extraordinar din bugetul acestui județ pe anul curent, în sumă de 10.000 de lei”.
Concertul de la Botoșani era anunțat în presa botoșăneană, care consemna faptul că:

„la 13 noiembrie, marele George Enescu va da un singur concert la Teatrul „Eminescu”. Biletele s-au pus în vânzare. Nu ne îndoim de călduroasa primire ce botoşănenii vor şti să o facă maestrului Enescu, pe care întreaga lume îl sărbătoreşte cu ocazia aniversării sale de 50 de ani”.

Iar așteptările au fost pe măsura celebrității și a talentului celui ce devenise deja cel mai mare muzician al țării.
Dintr-un alt număr al ziarului „Informatorul” aflăm că:

“o sală aproape plină a aplaudat cu frenezie copiosul program executat de Enescu, acompaniat la piano de N. Caravia. Aplauzele şi entuziasmul publicului au făcut pe maestru să cânte o bucată peste program. La ora 12, în sala Primăriei a avut loc banchetul oferit de Primărie, la care, d. primar Missir a rostit cuvinte de omagiu şi recunoştinţă din partea botoşănenilor pentru marele Enescu, la împlinirea a 50 de ani de viață. Maestrul Enescu a locuit, ca întotdeauna când vine la Botoşani, la dl. Ciomac”.

În acei ani, în Botoșaniul interbelic trăia și Corneliu Gheorghiu, fiul farmacistului Gheorghiu. Intuindu-i talentul, părinții l-au încredințat spre șlefuire profesoarei Marița Goilav, fostă elevă a lui George Enescu. La 6 ani, copilul Corneliu susținuse primul concert pe scena Teatrului Mihai Eminescu, un eveniment despre care presa vremii scrisese elogios. Cezar Crețeanu consemna în ”Știrea” o recenzie despre copilul-minune, însă visul copilului depășea cu mult notorietatea locală, chiar dacă Botoșanii erau atunci un oraș care mustea de cultură și de genii.
Și ca să ne facem o idee despre Botoșanii acelor ani, ne întoarcem la o mărturisire pe care o face – în ultimii ani ai vieții - însuși Corneliu Gheorghiu:

“Botoșanii anilor 30 însemnau pentru mine o intelectualitate culturală de înalt nivel: la o populație de 33.0000 de locuitori aveam familii unde se făcea muzică de cameră. Aveam Teatrul Eminescu (copie a lui Burgtheater – Viena) unde se produceau ansambluri serioase și distractive (Constantin Tănase), Cinema Popovici, aveam mari personalități: Enescu, Iorga, poeți: Pillat, Artur Enășescu, scriitori (Tiberiu Crudu), ziariști (Cezar Rețeanu, cu prima recenzie în “Știrea” despre „copilul minune”), erau chiar trei ziare, profesori renumiți: Iacobeanu (Franceză), Poslușnicu (Muzică: Istoria Muzicii la Români), Blebea (Matemateci), prof. Gheorghiu (Istorie). Corul excelent al Liceului Laurian, condus de Poslușnicu, ne vizita casele de Crăciun (făcea parte din el și fratele meu, care lua lecții de vioară cu prof. Poch)”.

Întâlnirea micului pianist cu marele Enescu

1931, noiembrie. Se duce vestea că George Enescu va susține la Botoșani un concert. Marița Goilav, profitând poate și de relația cu fostul său profesor, îl roagă pe compozitor să îl asculte pe micul artist.

Enescu, asaltat de ”copiii-minune”, nu privește cu mare încredere această cerere, însă din respect pentru eleva sa de odinioară acceptă să îl asculte pe copil doar 10 minute și doar compoziții proprii.

Elevul minune i-a cântat lui George Enescu, dar nu 10 minute, ci o oră și jumătate! Nouă valsuri compoziții proprii, două fantezii, un Andante Cantabile. Enescu se minuna de ceea ce auzea, pentru că nimeni nu îl învățase pe copilul de numai 7 ani să compună.

Uimit de talentul copilului, George Enescu le recomandă părinților să îl ducă pe micul Corneliu la Paris. Farmacistul Gheorghiu nu își permitea Parisul, dar l-a dus pe Corneliu la București. Dovada că Enescu intuise geniul copilului s-a adeverit: la numai 9 ani, Corneliu Gheorghiu este admis la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică. Legăturile nevăzute se îmbină în chip minunat. La București, Corneliu Gheorghiu îl întâlnește pe finul lui George Enescu,  Dinu Lipatti, între cei doi întremându-se o minunată prietenie.

Corneliu Gheorghiu a devenit la rândul său un pianist recunoscut în țară și în străinătate. S-a stins pe 8 octombrie 2019, la Bruxelles, la vârsta de 95 de ani.

Astăzi, la 90 de ani de la acel concert aniversar, Botoșaniul își plânge propria neputință. Teatrul pe scena căruia a cântat Enescu, locul în care au răsunat aplauzele pentru zeci și zeci de mari artiști, zace astăzi în ruină. Actorii se nevoiesc într-o spațiu impropriu actului teatral, artiștii Filarmonicii își risipesc muzica pe o scenă improvizată și departe de idealul simfonic al unei orchestre. Cinematograful pedalează între instituții, împărțit administrativ și despărțit de publicul său.
Războaiele, comunismul, nici măcar atât de clamata pandemie nu au distrus mai mult decât au făcut-o indiferența și nepăsarea, lipsa viziunii culturale postdecembriste fiind de departe un fenomen care nu pare să dispară prea curând în Orașul Geniilor.

sursa: https://www.botosaneanul.ro/Botosanii-de-altadata/cum-il-sarbatoreau-botosanenii-pe-enescu-acum-90-de-ani-o-intalnire-emotionanta-intre-un-copil-si-un-geniu-al-muzicii-foto-/